STRUCTURA SECUNDARĂ NORMALĂ A RĂDĂCINII

Începând cu anul II de viaţă, la rădăcinile plantelor plurianuale perene din

grupul dicotilelor, dar şi la unele monocotile perene (genul Yucca, Dracena,
etc.) apare o structura secundară.

Origine: apar în cadrul structurii anatomice primare de care se deosebeşte

prin:
- originea ţesuturilor;
- modul de aşezare în structura organului.
►Apariţia ei se datoreşte celor 2 zone generatoare:
● cambiul (zona generatoare libero-lemnoasă);
● felogenul (zona generatoare subero-felodermică).

1. Felogenul se formează şi activează în scoarţă.

Originea felogenului:
■ fie în parenchimul cortical, din celule acestuia recapătându-şi
proprietatea de a se divide;
■ fie în endodermă sau uneori din periciclu.
►Felogenul apare ca un inel continuu, fiind alcătuit din celule uşor alungite
tangenţial, strâns unite între ele. Celulele sale cresc radiar şi se divid iniţial
tangenţial, dispunându-se alternativ în straturi situate la exteriorul sau la
interiorul sau.
►În urma activităţii sale se formează:
● suber secundar spre exterior – ţesut mort la maturitate; contribuind la
● feloderma (scoarţa secundară) spre interior, cu pereți îngroşarea
subţiri, celulozici. organului
►Suberul secundar devine treptat impermeabil pentru apă şi gaze iar celulele
situate deasupra lui vor muri şi se vor exfolia, izolându-le de restul ţesuturilor.

Suberul + felogenul + feloderma = peridermul

La nivelul suberului, generate tot de felogen, se găsesc formaţiuni speciale –

lenticele – ce permit schimbul de gaze cu exteriorul.
►Felogenul are activitate scurtă, un sezon de vegetaţie - îşi începe activitatea
primăvara şi o sfârşeşte odată cu instalarea sezonului rece.
■ În anul următor apare un nou felogen mai profund faţă de cel precedent. Acest
lucru face ca, în câţiva ani, să se realizeze o suprapunere de periderme, alcătuind
.
ritidomul.
Porțiune dintr-o secțiune transversală prin rădăcina de vita de vie, cu suber,
felogen și felodermă.
2. Cambiul se formează şi activează în cilindrul central.
Originea cambiului: celulele parenchimului razelor medulare primare ale
stelului structurii primare (din I an de viață), care îşi redobândesc capacitatea de
diviziune. Astfel:
● la începutul anului II de viaţă, apar straturi de cambiu, lateral şi spre
interiorul fasciculelor liberiene (din cadrul structurii primare a I an de
viaţă), dând naştere la nişte arcuri generatoare meristematice.
● ulterior, ele apar şi în lateralul fasciculelor lemnoase (tot din celulele
parenchimatice ale razelor medulare primare) şi la exteriorul lor (din
celulele periciclului), formând şi ele arcuri generatoare de ţesut
meristematic.
În urma diviziunilor tangenţiale succesive a celulelor cambiale, arcurile genera-
toare se împreună, formând o zonă meristematică închisă:
■ întâi sub formă de linie sinoasă (stelată);
■ pe măsura creşterii organului, aceasta devine circulară şi lasă:
▪ spre exterior fasciculele liberiene;
▪ spre interior, fasciculele lemnoase.
 1 arcurile generatoare situate lateral şi
spre interiorul fasciculelor liberiene

arcurile generatoare situate exterior

şi lateral fasciculelor lemnoase

Periciclu

2
1. Schema formării arcurilor generatoare meristematice
în structura primară a rădăcinii.în cel de al II-lea an de
viaţă a plantei

2. Schema formării zonei meristematice

închise sinuasă a rădăcinii.
 3

PERDERM
Suber
Felogen
Cambiu Feloderma
Liber primar

Liber secundar
Lemn primar Cambiu
Lemn secundar
Lemn
(4 inele anuale)
primar

Liber Raze medulare

Lemn secundar primar secundare
Liber secundar Scoarţa

3. Schema formării zonei meristematice 4. Schema formării ţesuturilor secundare a

închise circulare a rădăcinii. rădăcinii.

►Celulele cambiale formate, cresc radiar şi se divid tangenţial, formând, în mod

regulat şi alternativ, ţesuturi secundare. Astfel, el generează:
■ spre exteriorul cambiului ■ spre interioriul cambiului
elemente de liber secundar: elemente de lemn secundar:
- vase lemnoase;
- vase liberiene;
- celule de contact;
- celule anexe (numai la angiosperme);
- parenchim lemnos;
- parenchim liberian;
- fibrele mecanice lemnoase.
- fibrele mecanice liberiene.
►Datorită dezvoltării ţesuturilor secundare, structurile primare vor fi strivite şi
impinse spre periferie, devenind nefuncţionale;
● ţesutul liberian secundar format, împinge fasciculele de liber primar înspre
scoarţă;
● ţesutul lemnos secundar format, împinge fasciculele de lemn primar către
centrul organului (spre măduvă).
►Cambiul mai dă naştere şi la razele medulare secundare, cu celule
parenchimatice bi- sau triseriate, dispuse radiar care brăzdează lemnul
secundar. Ajunse în scoarţa secundară, se dilată formând un parenchim de
dilataţie.
►Cambiul funcţionează an de an, generând elemente de lemn secundar
decât liber secundar.

►La plantele din zonele temperate, activitatea zonei de cambiu începe

primăvara, odată cu venirea sezonului cald, şi se opreşte toamna, odată cu
răcirea vremii iar inelele anuale sunt bine evidențiate.
► In zonele tropicale, unde cambiul funcționează permanent, inelele anulale
nu mai sunt vizibile.
 A BB

Structura secundară a rădăcinii mature: A- schemă; B- secțiune transversală prin

rădăcina de de viţă de vie (Vitis vinifera). Cu roșu este delimitat parenchmul de dilatație
ÎNGROŞĂRI SECUNDARE ANORMALE LA RĂDĂCINILE TUBERIZATE

Rădăcinile care depozitează substanţe de

rezervăse îngroaşă exagerat, modificân-
du-și funcţionalitatea.
Acest lucru se datorează activităţii
inegale a cambiului, care apare încă din
anul I de viaţă, fiind mai activ spre una
din feţe (rar pe ambele), dând naştere, în A
mod inegal, la ţesuturi secundare spre
exterior dar şi spre interior. Aceste ţesut liberian

suber
rădăcini cu grosimi mari şi se numesc
cortex
rădăcini tuberizate.
parenchim
1. La morcov (Daucus carota), cambiul liberian

produce:
● foarte mult ţesut liberian secundar
spre exterior în care predomină Vase
lemnoase
parenchimul liberian secundar în care
se depozitează substanţele de rezervă. cambiu
● foarte puţin ţesut lemnos secundar B
spre interior. Secţiune transversală prin rădăcina tuberizată la morcov
(Daucus carota): A- schem[ă; B- microfotografie.
 2. La ridiche (Raphanus sativus) apare un
inel cambial care activează foarte mult spre
interior, producând:

cambiu
suber
cortex

● foarte mult ţesut lemnos secundar

spre interior în care predomină
parenchim
parenchimul lemnos secundar lemnos
unde se depozitează substanţele de
rezervă.
● puţin ţesut liberian secundar spre
parenchim
exterior. liberian
B
Secţiune transversală prin rădăcina tuberizată
la ridiche (Raphanus sativus): A- schemă; B-
imagine microscopică.
 Reprezentarea schematică a îngroşării rădăcinii de sfeclă (Beta vulgaris):
I. structura primară normală;
II. fază mai înaintată, cu formaţiun secundare normale şi apariţia primei zone
generatoare periciclice.

3. La sfeclă (Beta vulgaris) îngroşarea rădăcinii se datorează funcţionării

unor cambii suplimentare succesive astfel încât, încă din primul an de
viaţă, apar 7–8 zone de de astfel de cambii care produc şi ele lemn şi liber
secundar, rădăcinii îngroşându-se exagerat.
De remarcat sunt fasciculele vasculare suplimentare care seamăna cu cele
mixte (libero-lemnoase).
 Liber primar

Cambiu

Liber
secundar

Reprezentarea schematică a îngroşării rădăcinii Cambiu libero-periciclic

de sfeclă (Beta vulgaris): III- fază mai avansată cu 4
zone periciclice.

● În ţesutul conducător al acestei rădăcini, predomină atât parenchimul

lemnos cât şi cel liberian.
 TULPINA
Tulpina este al II-lea organ vegetativ al plantei care se dezvoltă din
tigela embrionului seminţei. Tulpina împreună cu frunzele de pe ea
se formează lăstarul.
Caracterizare: în majoritatea cazurilor tulpina este un organ
aerian;
● cu simetrie radiară;
● poziţie ortotropă;
● geotropism negativ.

Funcţiile tulpinii:
■ specifice:
● funcţia de conducere a sevei brute de la rădăcină spre frunze şi a sevei
elaborate, de la frunze către rădăcină, la celelalte organe de creştere,
precum şi în cele de depozitare, până în vârful rădăcinii;
● susţinerea ramurilor pe care se dezvoltă frunzele, florile şi fructele.
■ nespecifice:
● apărare (spini);
● asimilaţie clorofiliană (la plantele ierboase);
● de depozitare a substanţelor de rezervă (rizomi, tuberculi, bulbi);
● înmulţire vegetativă etc.
 Părţile componente a tulpinii la o plantulă
(ex. de fasole):
● coletul este o zonă de tranziţie cu rădăcina;
● axa hipocotilă este partea de tulpină situată
între colet şi cotiledoane (frunzişoarele
embrionului),

● axa epicotilă este partea situată între

cotiledoane şi primele frunze asimilatoare
Părţile componente la plantula de fasole (protofilele). Din această axă se va diferenţia
(Phaseolus vulgaris). tulpina principală a plantei.

►Tupinile, în majoritatea cazurilor, sunt împărţite în:

♦ noduri;
♦ internoduri (distanţa dintre 2 noduri), care se succed regulat.
►Distanţa dintre noduri este variabilă (datorită diferenţelor de creştere în
lungime). Internodurile din partea superioară sunt mai scurte, iar nodurile mai
apropiate.
▪ La poacee însă, nodurile de la baza tulpinii sunt mai apropiate, alungindu-se
ulterior pe traiectul tulpinii, pentru ca apoi să se scurteze extrem de mult în axa
spiculeţului.
 Tulpina este principalul organ producător de
muguri. Ei sunt lăstari scurţi cu noduri foarte
dese, protejate deseori, la exterior, de frunze
modificate numite catafile.
Mugurii sunt organe de creştere (vegetativi) şi
de rodire (de rod), foarte bine diferenţiati între
ei, diferenţiere care este determinată
genetic.
Mugurii neprotejaţi de catafile se numesc
muguri nuzi.
Mugurii se por clasifica după mai multe criterii:
functii, locul de formare și poziția pe ram,
status și morfologia lor.

►După funcții, mugurii se pot împărţi în 3

mari categorii:
Schema unui ram de castan cu muguri. I. muguri vegetativi (de creştere);
II. muguri de rod;
III. muguri micști.

Mugure vegetativ: aspect exterior
(a), secţiune prin mugure (b).
1
2 ► După locul de formare şi poziţia lor pe ram,
Muguri vegetativi pe ram
3 b. axilari;
Ram cu mugur(i): terminal (1),
laterali (2) şi dorminzi (3).
I. Mugurii vegetativi (de creştere) sunt mici, cu
vârful ascuţit şi baza lăţită, cu o structură internă
primară reprezentată printr-un con de creştere,
primordii foliare (de frunze) şi de creştere (de
ram).
Din ei se formează întotdeauna lăstari şi rozete de
frunze. Ei se formează vara, rămânând în stare de
latenţă în perioada de iarnă, dezvoltându-se în
primăvara următoare.
Mugurii vegetativi pot fi normali și adventivi.
1. Muguri normali – se dezvoltă pe tulpină.
pot fi: normali și adventivi.
a terminali;
c. adventivi..
 a. Mugurii terminali sunt situaţi în vârful tulpinii
sau ramurilor, determinând creşterea în lungime a
acestora.

Muguri terminali

b. Mugurii axilari (laterali) se formează lateral, sub

Muguri axilari (laterali)
Muguri adventivi de pe rădăcini
cei terminali în axila (la subţioara) frunzelor şi
descresc de la vârf către bază.
c. Mugurii adventivi – iau naştere şi se dezvoltă pe
alte organe decât tulpina: pe frunze sau pe
rădăcini.
Originea mugurilor adventivi este endogenă.
Avem două situaţii:
♦ mugurii adventivi care se dezvoltă pe rădăcini,
au origine numai în periciclu.
♦ mugurii adventivi care se dezvoltă pe frunze, au
origine în cambiu sau în periciclu.
 ► După statusul (starea) lor, mugurii pot fi:
1. accesorii;
2. de înlocuire;
3. mugurii dorminzi.
1. Muguri accesorii (supranumerari) apar
mai sus sau în partea laterală a unui
mugur axilar.
Muguri accesorii Muguri de înlocuire 2. Mugure de înlocuire (pseudo-
terminal) când mugurele terminal este
distrus sau degenerează, mugurele lateral
cel mai apropiat preia rolul de creştere în
a a
lungime a tulpinii.
a
b
3. Mugurii dorminzi sunt muguri
b nedezvoltaţi, aflaţi la inserţia ramurilor,
care pot rămâne în stare de latenţă multi
b b
ani. Pot fi apicali şi laterali. Cei apicali pot
fi, ca număr, unul, doi sau mai mulți. Ei
Muguri dorminzi: a. apicali; b. laterali. reprezintă rezerva de muguri a pomilor.
2. Mugurii de rod (reproductivi, floriferi) sunt mai mari, comparativ cu
cei de creştere, bombaţi cu vîrful rotunjit. Structura internă este alcătuită din
primordii. Ei pot fi floriferi (flori) sau micşti (flori şi frunze).
Mugurii floriferi formează una sau mai multe
flori în funcţie de specie (flori sau inflorescențe).

3. Mugurii micşti produc și frunze și flori.

Ei evoluează:
- într-o rozetă de frunze şi o inflorescenţă
(la măr şi păr); a b
- într-un lăstar şi floare ca la gutui şi moşmon; Mugure de rod: aspect exterior (a),
- într-un lăstar cu mai multe inflorescenţe secţiune prin mugure (b).
(la zmeur şi mur).
floare

frunză

Muguri micşti Muguri floriferi cu flori (A) și cu inflorescență (B).

 ● Pe ram, mugurii mai pot fi poziţionaţi, după cum
a urmează:
a 1. solitar ca la măr, păr, cireş, vişin etc.
a b
b
2. în grupuri: 2-3 ca la prun, piersic sau 3-8 la
cais. In cadrul grupului, mugurele central este
vegetativ, iar cei laterali floriferi (a, b).
3. unul deasupra celuilalt, caz în care cel de
Diferite alte poziţii a mugurilor deasupra este vegetativ şi cel de dedesupt,
pe ram (a, b). florifer (a, b).

►Din punct de vedere morfologic, mugurii pot fi:

1. muguri acoperiți de catafile (scvame) - frunze
maronii, groase, îmbricate, deseori lipicioase,
Muguri svamoși Muguri acoperiți cu rol de protecție a mugurilor (muguri scvamoși)
total
2. muguri total acoperiti;
3. muguri nuzi – neacoperiți de scvame;
4. muguri păroși – acoperiți de peri (mai rar).

Muguri nuzi Muguri păroși

 mugure nod limb
Un an de terminal
creştere de teacă
la o cicatrice mugure lateral urechiuşe
a mugurelui (axilar) internod
la alta

meristem intercalar
nod

cicatrice a mugurelui
terminal din anul Tulpină la poacee cu creştere intercalară
precedent
Creşterea în lungime a tulpinii se face:
cicatrice a ● terminal datorită înmulţirii celulelor din
frunzei căzute meristemul apical al mugurelui terminal,
lenticelă
fiind o creştere nelimitată;
● intercalar, datorată meristemelelor
măduvă
intercalare, ce determină întinderea
Schema unui ram cu creştere terminală celulelor formate deasupra nodurilor (ex
la poacee).
►După un timp, însă, creşterea intercalară este oprită, pentru că meristemele
intercalare se transformă în ţesuturi definitive.
►În acest fel, creşterea în lungime a tulpinii este mult mai mare decât cea de
creştere din vârful rădăcinii.
În funcţie de mediul în care trăiesc, tulpinile se împart în:
- tulpini aeriene;
- tulpini subterane (metamorfozate);
- tulpini acvatice.

I. Tulpinile aeriene. Tulpinile aeriene se clasifică ţinând seama de mai multe

criterii dintre care sunt:
1. consistenţa;
2. organizarea;
3. forma;
4. orientarea lor în spaţiu, etc.

1. După consistenţă, tulpinile aeriene sunt de 4 tipuri: ierboase, lemnoase şi

semilemnose precum şi cărnoase.
a. Tulpinile ierboase sunt verzi iar la sfârşitul perioadei de vegetaţie se
usucă şi plantele mor. Ele pot fi: anuale, bianuale sau perene, ca de exemplu
tulpinile majorităţii angiospermelor.
b. Tulpinile lemnoase sunt caracteristice pentru arbori, arbuşti şi
subarbuşti.
Tulpini aeriane ierboase la macul de câmp Tulpină lemnoasă - schemă
(Papaver rhoes) (A) şi clopoţi (Campanula
sp.) (B)

● Arborii sunt plante lemnoase mari care trăiesc mai mulţi ani - plante
perene. Ei prezintă: trunchi - tulpina principală puternic dezvoltat şi
lemnoasă şI coroana de ramuri cu frunze.
Forma coroanei arborilor esre foarte variată:
- prismatică;
- elipsoidală;
- cilindrică;
- globoidă,
- sferică etc.

Diferite forme de coroană la arbori (Andrei, 1997).

Diferite forme de coroană la arbori (Andrei, 1997).
● Arbuştii sunt plante lemnoase cu tulpină ramificată
de la bază.

A C

Arbuşti: A- schemă; B- ploaie de aur (Forsithya

intermedia); C- ricin (Ricinus communis), D-
liliac (Syringa vulgaris),

D
 A

B D E
C
Subarbuşti: A- schemă; B- sunătoare (Hypericum perforatum), C-salvia (Salvia officinalis),
D- rozmarin (Rosmariunus officinalis), E- lavandă (Lavandula angustifolia) .

● Subarbuştii sunt plante semilemnoase care la partea inferioară sunt lemnoşi

iar la partea superioară sunt verzi. Partea superioară este anuală iar cea
inferioară este perenă ca de exemplu la sunătoare (Hypericum perforatum),
salvie (Salvia officinalis), rozmarin (Rosmarinus officinalis), lavandă (Lavandula
angusrifolia).
 c. Tulpinile cărnoase sunt
alcătuite din ţesuturi parenchimatice
moi, formate din celule suculente ce
conţin multă apă datorită țesutului
acvifer foarte bine dezvoltat). Aşa
sunt tulpinile tuturor cactaceelelor,
A B care trăiesc în zone aride.
Tulpini cărnoase la cactacee: A- limba soacrei
(Opuntia ficus-indica); B- cactusul cârlig de
undiţă (Echinocereus brevihamatus).
2. După orientarea lor în spaţiu, tulpinile aeriene pot fi: ortotrope şi plagiotrope.
1.Tulpinile ortotrope sunt tulpini aeriene care au geotropism negativ. Aceste
tulpini au un ţesut mecanic foarte bine dezvoltat. La rândul lor, ele se subîmpart în
tulpini drepte (erecte, ortotrope) şi tulpini urcătoare.
● Tulpinile ortotrope (drepte) sunt cele care au o poziţie verticală. Ele pot fi:
a. erecte, când poziţia tulpinii este perfect dreaptă (tulpinile majorităţii
plantelor);
b. nutante, când, la capăt, tulpina îşi apleacă vârful, ca la guşa porumbelului
(Silene nutans) sau salvie (Salvia nutans);
 I III
II

A A A
B B B
Tulpini ortotrope. I. Erectă: schemă (A), la lalea (Tulipa sp.) (B). II. Nutantă: schemă
(A), la guşa porumbelului (Silene nutans) (B). III. Geniculată: schemă (A), la coada
vulpii (Alopecurus geniculatus) (B) (I, II, III, A- după Krussmann, 1962)

c. geniculate, la care tulpina este puţin orizontală la bază iar, de la un nod, o

tulpină creşte drept în sus, ca la coada-vulpii (Alopecurus geniculatus);
d. tulpinile urcătoare sunt cele care nu au un stereom suficient dezvoltat şi la
rândul lor pot fi:
● agăţătoare care, pentru a-şi menţine poziţia verticală, se agaţă de alte
plante cu ajutorul:
 - cârceilor, ca la fasole (Phaseolus vulgaris),
- perişori agăţători, ca la drăgaică (Galium aparine);
- rădăcini adventive ca la iederă (Hedera helix);
● volubile – cu ţesut mecanic mai slab dezvoltat dar suficient pentru a-şi
menţine o poziţie cât mai aproape de verticală. Ele se învârtesc cu totul în
jurul altor plante sau suporturi (volbura, zorelele, liane, etc.).

Tulpini ortrotrope. Tulpini

urcătoare: schemă (A); la fasole
(Phaseolus vulgaris) (B); la
drăgaică (Gallium aparine) (C) şi
la iederă (Hedera helix).
A

B D
Tulpini urcătoare volubile:
schemă (A); la la volbură
(Convolvulus arvense)(B) şi la
zorele (Ipomaea purpurea) (C)
(săgeta indică tulpin volubilă).

A B C

2. Tulpinile plagiotrope - cresc orizontal sau oblic faţă de sol, pentru că nu

au un ţesut mecanic puternic dezvoltat şi nici organe pentru agăţare. Ele pot fi:
a. târâtoare (repente) - tulpini întinse pe sol, purtătoare de rădăcini adventive
la noduri, ca la găbioară (Lysimachia nummularia). Tot aici sunt incluşi şi
stolonii, cazul celor de la căpşuni, fragi etc.
b. prostrate, tulpini culcate pe sol, dar fără rădăcini adventive, ca la struţişor
(Selaginell a selaginoides) sau la veronică (Veronica prostrata).
c. ascendente la care baza tulpinilor este paralelă cu solul, iar vârful arcuit în
sus, ca la vătămătoare (Anthyllis vulneraria).
 I II

A A

B C

B C
III

Tulpini plagiotrope. I. Tulpină tărătoare:

schemă (A); la găbioară (Lysimachia
nummularia) (B), stoloni la căpşun (C). II. Tulpini
prostrate: schemă (A); la struţişor (Selaginella
selaginoides) (B) şi veronică (Veronica prostrata)
(C); III. Tulpină ascendentă: schemă (A), la
A vătămătoare (Anthyllis vulneraria) (B).
B
 3. După forma pe care o au,
tulpinile pot fi:
- cilindrice (paiul); prismatice,
- cu secţiune patrulateră (labiate),
- pentagonală (dovleac);
- triunghiulare,
- 4-muchiate etc.

Forme geometrice de tulpini ierboase (Andrei, 1997).

4. După prezenţa sau absenţa perilor de pe tulpină, ele pot fi:
a. tomentoase (cu peri);
b. glabre (lipsite de peri).
5. După organizarea lor, tulpinile aeriene normale sunt de 2 tipuri:
a. articulate;
b. nearticulate.
a. Tulpinile articulate sunt prevăzute cu noduri şi internoduri.
Aceste sunt:
- culmul (paiul);
- calamus;
- caulis;
- scapul.
b. Tulpinile nearticulate nu au noduri și
internoduri, fiind reprezentate prin:
- caudex este o tulpină scurtă, deseori
cărnoasă ia care frunzele parcă pornesc
din același loc (Agave, Aloe, Saxifraga
(ochiul șoarecelui).
- stipes (caudex columnaris) . este o tulpină lungă de forma unei coloane
(columnară), de obicei, neramificată, acoperită cu resturi ale peţiolului frunzelor din
anii anteriori (care au căzut). În vârful acestei coloane se afla un buchet de frunze,
cum se întâlneşte la toţi reprezentantii familiei Palmae (palmierii)
►Tulpina creşte tot timpul vieţii plantei, ţesuturile din vârful tulpinii având
în permanenţă un caracter meristematic.

► În clima temperată, creşterea tulpinii începe primăvara şi încetează

toamna.

II. Tulpinile subterane – sunt toate metamorfozate.

Aveți de învățat pentru examen la morfologia

tulpinii ce este în curs (slide 13-35), la care se
adaugă și toate tipurile morfologice de tulpini
ierboase aeriene normale şi metamorfozate
precum şi subterane metamorfozate, din
referatul de lucrări practice !!!
 III. Tulpinile acvatice sunt acele tulpini care se dezvoltă în apă total sau
parţial, cu dimensiuni reduse. Aceste tulpini pot fi:
a. natante care plutesc pe suprafaţa apei cum au speciile de lintiţa,
peştişoara, cornaci, piciorul cocoșului de baltă etc. Tulpina este in general
subţire, verde iar frunzele natante sunt mai mari, deseori cu pețiolul umflat (le
asigură plutirea) ca la cornaci (Trapa natans) sau zambila de apă (Eichhornia
crassipes). Unele specii au și frunze submerse, reduse, sectate (piciorul
cocoșului de baltă - Ranunculus aquatilis, cornaci, etc.).
b. submerse sunt tulpini care trăiesc numai în masa apei (Elodea
canadensis, Ceratophyllum sp., Zostera marina, etc.). Tulpina lor este in
general subţire, verde, frunzele reduse, deseori sectate. In organele vegetative
sunt prezente canale aerifere largi. Ţesutul conducător şi cel mecanic sunt
reduse. Epiderma are cloroplaste. Unele specii au stoloni sau rizomi (ex.
sârmulița – Vallisneria spiralis).
c. amfibii sunt tulpini care pot trăi atât pe uscat, cât şi în apă. Aşa sunt
Piciorul cocoșului de baltă (Ranunculus aquatilis), săgeata apei (Sagittaria
sagittifolia), limba broastei (Alisma plantago-aquatica), crinul de baltă (Butomus
umbellatum), stuful (Phragmites australis) etc. Tulpinile sunt lungi si mai groase.
Și în parenchimul cortical al acestor tulpini se găsesc canale aerifere
(aerenchim).
La unele plante tulpinile se reduc foarte mult, cum este lintiţa (Lemna sp. – 2-
3 mm lungime). Maximum de reducere a tulpinii îl găsim la planta natantă
Wolffia arrhiza, a cărei tulpină nu depăşeşte 1 mm lungime.
 1. Plante acvatice natante

fructul

frunze natante
tuplina

frunze submerse
sectate
Ranunculus aquatilis (piciorul cocoșului de baltă)
Trapa natans (cornaci)
Zambila de apă (Eichhornia crassipes)

Lintiţa (Lemna sp.)

Wolffna arrhiza
 2. Plante acvatice submerse

Sârmuliţa (Vallisneria spiralis)

Ciuma apelor (Elodea canadensis)

 3. Plante acvatice amfibii

Stuf (Phragmites
Crin de baltă (Butomus australis)
umbellatum)

Săgeata apei (Sagittaria sagittifolia)