N-am nici un merit că m-am născut aşa!

Caut în tot trecutul meu şi nu găsesc nici o întâmplare care să mă ducă

zilnic la credinţă, nici o nenorocire care să mă răstoarne, nici o suferinţă care să mă întoarcă cum întorci o mănuşă,
nici un foc alchimic care să mă topească şi apoi să mă transmute în alt metal. Dacă am încetat uneori de a crede,
am făcut-o liniştit, aşa cum mi se întâmplă deseori să uit a respira când sunt prea plecat asupra unei lucrări. Dar
numaidecât nevoia de aer îmi dilată pieptul, fără ştirea şi voia mea. M-am născut, cred, un tip credincios, organic
credincios, şi îndrăznesc să spun credincios chiar dacă nu aş fi religios. Dumnezeu este simplu pentru cine-l prinde
dintr-odată…
…
Departe de mine de a socoti credincioşia ereditară.
…
Dar cei mai mulţi dintre noi ne naştem în chip normal tipi credincioşi, şi numai educaţia modernă, faustiniană, ne
abate de la tipul primitiv…
…
Sunt născut la ţară, ceea ce socotesc că e cel mai mare noroc din viaţa mea. Părinţii mei, oameni simpli, au fost
pioşi, de o credinţă neabătută de nici o clipă de şovăire sau de îndoială. Practicanţi moderni, fără habotnicie, religia
a fost însă pravila, enciclopedia vieţii lor practice. În casa noastră s-a citit mult, mai ales cărţile religioase şi rituale.

Trăiam însă o viaţă autentic rurală, ritmată de anotimpuri, poruncită de natură, înseilată pe datini şi străvechi
obiceiuri. Trebuie să vă mai spun că nu am avut preoţi în familie.

Cât pot descoperi eu însumi înapoi, aproape dincolo de orizontul amintirii, mă văd un copilaş stând singur într-o
poiană cu flori sălbatice, la marginea unei gârle… nu e nici o poezie, nici o poză… E adevărul. Sunt singur, în fundul
grădinii noastre de câteva pogoane, care mi se părea atunci uriaşă… Stau pe un mal cu flori şi mă uit în zare. Şi
simt şi acum fericirea acelei singurătăţi copilăreşti plină de o mare, de o nespusă, aş zice de o mistică aşteptare.
Aşteptam de atunci ceva ce aştept şi acum, ceva care să-mi împlinească un dor nehotărât, şi aşteptam cu
siguranţa, atunci, că va veni… Mă simţeam, mă credeam predestinat. Mi se spunea că m-am născut cu căiţă pe
cap, că voi avea noroc… Mama mă adora, surorile mă iubeau, pentru toţi eram o minune. Eram un copil de cel mult
trei ani, stam copăcel între flori de in sălbatic, cu un cer albastru deasupra, cu un şir de munţi albaştri în fund,
visam cu ochii deschişi la soartă şi eram fericit de aşteptare. Ce aşteptam ? Îngeri, pe Dumnezeu şipe Sfântul
Petre, pe Sfânta Duminică din basmele cu care mi-era capul împuiat ? Era, desigur, în acel copilaş cârlionţat o
copie, ceva împrumutat şi de la Făt-Frumos din poveste, aur, arme, cai, tărâmuri de dincolo. Dar era de atunci în
mine o siguranţă că are să mi se izbândească un vis pe care nu-l formulam şi pe care nu l-am formulat niciodată.
…
…
Dar ceea ce cred că a ajutat la întărirea unui temperament cu care m-am născut şi care n-a fost prea contrariat de
împrejurări a fost traiul de la ţară, din prima copilărie: datinile, care se împleteau pe cununa anului şi pe care le
aşteptam şi le practicam ca pe nişte mari şi de preţ spectacole. Teatrul nostru cel mai scump era liturghia şi
serviciul religios din fiecare Duminică şi sărbătoare, mai ales după ce descoperisem sensul ascuns al tuturor
gesturilor şi aluziilor liturgice. Mai desfătătoare decât orice gală de operă din câte am văzut de atunci încolo, mi-au
rămas pentru totdeauna deniile Paştilor, cu marea şi minunata Vinere, când cântam prohodul.
(…)

Aşteptarea aceea sigură şi neistovită cu care mi s-a deschis zarea copilăriei mele, care îmi va închide orizontul vieţii
de aici, este cred aşteptarea lui Dumnezeu, care, deşi ascuns, nu-mi este necunoscut. Îl aştept. Şi suprema
aventură cu care se izbândeşte visul şi basmul unei vieţi este că are să vie.

(Vasile Voiculescu - Gânduri albe,

Editura Cartea Românească, 1986)