Panait Istrati

           Panait Istrati (10 august 1884, Brăila – 16 aprilie 1935, Bucureşti) –
publicist şi prozator român de limbă română şi franceză. Este fiul nelegitim al Joiţei
Istrate, spălătoreasă, şi al contrabandistului grec Gherasim (Gheorghios) Valsamis,
originar din insula Kefalonia; a fost declarat la naştere cu prenumele Gherasim.
Până în 1889 îşi petrece copilăria la Baldovineşti, lângă Brăila, în casa bunicii
Nedelea şi sub îngrijirea unchilor Anghel şi Dumitru, pe care îi va evoca în
povestirile Moş Anghel şi O noapte în bălţi.

          În 1891 este înscris la Şcoala Primară nr. 3 din Brăila, dar rămâne de două ori
repetent, izbutind să termine patru clase abia în 1897, după care abandonează
definitiv şcoala. În toamna aceluiaşi an intră „la stăpân”, ca băiat de prăvălie la
cârciuma lui Kir Leonida. Aici leagă o frumoasă prietenie cu un bătrân marinar
grec, „căpitanul” Mavromati, descris mai târziu într-o povestire. Învaţă de la acesta
greceşte şi primeşte în dar Dicţionarul universal al limbii române de Lazăr
Şăineanu, care devine pentru Istrati o adevărată „carte sfântă”, fundamentală pentru
instruirea lui ca autodidact. Citeşte cu pasiune.

          În februarie 1898 se angajează lucrător la plăcintăria lui Kir Nicola. Devine
apoi ucenic în sala cazanelor din docurile Brăilei, salahor la o pescărie şi la o
fabrică de frânghii. Se apropie de enigmaticul boem rus Mihail Mihailovici
Kazanski, pe care îl va evoca în povestirile sale. În 1901 pleacă la Giurgiu,
muncind aici ca hamal în port. Se împrieteneşte cu un alt salahor, armeanul Sarkis,
şi acesta devenind personaj în literatura lui Istrati. Se întoarce la Brăila şi începe să
practice meseria de zugrav.

          În 1904, împreună cu Mihail Mihailovici Kazanski, se angajează ca agent

într-un birou de plasare din Bucureşti; experienţa de viaţă de aici se va regăsi în
romanul Biroul de plasare. În ianuarie 1905 participă la o manifestaţie de
solidaritate cu revoluţia rusă, este arestat şi trimis la Brăila, unde e judecat şi
condamnat, dar cu suspendarea pedepsei. Întors la Bucureşti, ia contact cu mişcarea
socialistă.

          Debutează cu articolul Regina-hotel în „România muncitoare” (38/1906). În

decembrie îşi începe peregrinările prin lume, îmbarcându-se clandestin, la
Constanţa, pe vaporul „Împăratul Traian”. Ajunge la Alexandria, în Egipt, iar la
începutul anului 1907 se află în portul Pireu. Face prima tentativă de a ajunge în
Franţa, îmbarcându-se iarăşi clandestin pe un vapor cu destinaţia Marsilia. Este
prins şi debarcat la Napoli, unde trăieşte o lună de cumplită sărăcie. Revine la
Alexandria, cu vaporul poştal „Direttissimo”, episod reconstituit într-o povestire.
Ajungând la Damasc, îşi asigură existenţa ca pictor de firme.
          În primăvara anului 1908 se întoarce în ţară şi devine portar de noapte la
Hotelul Popescu din Lacu Sărat, staţiune balneară de lângă Brăila. În octombrie
pleacă din nou în Egipt, stă puţin timp în oraşul Heliopolis, unde leagă prietenie cu
Bacâr, un limonagiu care îl primeşte ca vânzător. Aflând însă că mama sa era grav
bolnavă, vine la Brăila. Se încadrează activ în mişcarea socialistă, începând să
desfăşoare o bogată activitate publicistică în „România muncitoare”, la care
colaborează câţiva ani.

          În octombrie 1909 participă la manifestaţia de protest împotriva deciziei de a

i se interzice militantului Cristian Racovski să revină în România. În aceste
împrejurări, alături de I.C. Frimu şi alţi socialişti, este arestat şi închis la Văcăreşti.
La proces, în apărarea lor au pledat Nicolae Fleva, Constantin Mille, Radu D.
Rosetti, N.D. Cocea şi s-a obţinut achitarea. În februarie 1910, la Congresul de
reconstituire a Partidului Social Democrat din România, Istrati este ales unul dintre
cei patru secretari.

          În „România muncitoare” (83/1910) publică prima sa scriere în proză, schiţa

Mântuitorul (amintire de la un Crăciun), semnată Istrian. În noiembrie 1911, când
apar primele simptome ale tuberculozei, se internează la Sanatoriul Filaret din
Bucureşti. În ianuarie 1912 pleacă la Cairo spre a-şi îngriji sănătatea, dar, indurând
iarăşi o cumplită mizerie, se întoarce în ţară. Participă la Congresul al II-lea al
Partidului Social Democrat din România şi cel de-al IV-lea al Uniunii Sindicatelor.
Este ales secretar al Cercului de Editură Socialistă, lucrând totodată că redactor la
„România muncitoare”.

          În decembrie 1913 ajunge pentru prima dată la Paris, unde este găzduit de
cizmarul Gheorghe Ionescu. Acesta îi va oferi subsolul locuinţei sale, unde Istrati
îşi va scrie cea mai mare parte a operei în limba franceză. Lucrează ca zugrav şi
trimite corespondenţe pentru „România muncitoare”. În martie 1914, aflând că a
murit militantul socialist şi bunul său prieten Ştefan Gheorghiu, revine în ţară. În
mai 1915 se căsătoreşte cu Jeaneta Gheorghiu (născută Maltus), văduva lui Ştefan
Gheorghiu, de care se desparte în 1921; se va recăsători la Paris cu croitoreasa
Arma Munsch şi apoi cu studenta Margareta Izescu. La începutul anului 1916 boala
agravându-i-se, se hotărăşte să plece în Elveţia. În aprilie soseşte în staţiunea
Leysin, unde timp de patru luni stă izolat pentru a-şi îngriji sănătatea, citeşte cu
pasiune şi se străduieşte să înveţe limba franceză cu ajutorul dicţionarului. Apoi
munceşte ca zugrav, servitor, zilier la terasamente, tractorist.

          În primăvara anului 1917 pleacă la Lausanne, unde face iarăşi tot felul de
munci manuale. În ianuarie 1919 este internat de Crucea Roşie Americană în
Sanatoriul Sylvanne-sur-Lausanne. Aici îl cunoaşte pe ziaristul Josue Jehouda, care
va juca un rol esenţial în viaţa lui Istrati. Acesta îl îndeamnă să citească scrierile lui
Romain Rolland. Părăsind sanatoriul, merge la Geneva şi se angajează muncitor la
garajul firmei Peugeot. La 21 aprilie 1919 mama sa moare la Brăila. Prăbuşit, Istrati
se redresează citind ce i se recomandase: „Opera lui Romain Rolland a fost pentru
mine o revenire la viaţă, când eram mai deznădăjduit. Am sorbit din ea forţe de
rezistenţă împotriva amărăciunilor pe care le aduce viaţa, oricare ar fi omul”.
Aflând din „La Tribune de Geneve” că „celebrul scriitor Romain Rolland a descins
la Hotelul «Victoria» din Interlaken”, Istrati îi scrie de îndată o lungă scrisoare-
confesiune, datată 20 august 1919, cu acest început: „Un om, în pragul morţii, vă
roagă să-i ascultaţi spovedania”. Iar în încheiere îl imploră: „Dumneavoastră mă
puteţi salva. Mă veţi salva”. După 4 zile, Hotelul „Victoria” din Interlaken îi
returnează scrisoarea, cu menţiunea „Plecat fără adresă”.

          În martie 1920 Istrati părăseşte Elveţia şi ajunge iar la Paris, unde lucrează ca
zugrav. În octombrie era la Nisa, angajat într-o librărie ca să ambaleze cărţi sau
vânzând ochelari pe Promenade des Anglais. Ulterior nu mai găseşte de lucru şi
trăieşte în condiţii de mizerie. La 1 ianuarie 1921 scrie confesiunea „Ultime
cuvinte” şi o încuie într-un cufăr, împreună cu scrisoarea către Romain Rolland. La
3 ianuarie face o tentativă de sinucidere în Parcul Albert din Nisa, tăindu-şi gâtul cu
un brici, şi este internat la Spitalul Saint-Roche. Poliţia descoperă în hainele lui
misiva către scriitorul francez şi o trimite ziarului „L’Humanite”.

          La începutul lunii martie Fernand Despres, redactor la ziar, transmite

scrisoarea celui căruia îi era adresată, relevând primul că „acest Istrati are o
sensibilitate profundă” şi „dezvăluie o forţă de gândire şi revoltă asemănătoare cu a
lui Gorki. Cred că dacă şi-ar povesti viaţa de luptă şi vagabondaj, de înflăcărare şi
deznădejde, el ar izbuti să scrie una dintre cele mai zguduitoare şi mai sumbre cărţi
din câte s-au scris până acum”. La 15 martie Romain Rolland îi trimite prima
epistolă, îndemnându-l să-şi scrie opera. Ieşit din spital, devine fotograf ambulant
pe Promenade des Anglais. La începutul anului 1922 se retrage la Hautil-sur-Triel,
lângă Paris, şi termină primul manuscris, însumând peste patru sute de pagini şi
cuprinzând Oncle Anghel, Sotir, Kir Nicolas şi Mikhail, pe care i-l expediază lui
Romain Rolland.