ENIGMA OTILIEI

de GEORGE CĂLINESCU

1. ROMANUL OBIECTIV / REALIST

Romanul este opera epică, în proză, de mare întindere, cu o acţiune

desfăşurată pe mai multe planuri şi la care participă un număr mare de
personaje.

Trăsăturile romanului obiectiv:

o îşi propune să reflecte existenţa obişnuită;

o universul fictiv al operei literare este construit după principiul verosimilităţii;
o construcţia subiectului respectă ordinea cronologică;
o incipitul se află într-o strânsă legătură cu finalul;
o incipitul prezintă cadrul acţiunii, fixează timpul, reuneşte cele mai importante
personaje din roman;
o acţiunea se desfăşoară coerent, fără apariţia unor situaţii neprevăzute, evoluţia
ei putând fi anticipată;
o finalul este închis, rezolvând conflictele şi nepermiţându-i cititorului alte
interpretări;
o personajul este reprezentativ pentru o categorie socială sau umană, fiind
deseori vorba de tipuri;
o personajul este surprins într-un proces de transformare;
o naratorul este omiscient, relatând la persoana a III-a, neutru şi impersoanl, fără
să emită judecăţi de valoare, să comenteze faptele sau să explice situaţiile.

Elemente de realism balzacian:

o tema romanului: alcătuirea unei imagini complete a burgheziei de la începutul

secolului al XX-lea;
o motivul moştenirii;
o motivul paternităţii;
o expoziţiunea stabileşte fixarea exactă în timp şi spaţiu, descrierea mediului;
o caracterizarea personajelor se realizează prin legătura cu mediul ambiant,
vestimentaţie; acestea sunt încadrate într-o tipologie;
o notarea amănuntelor semnificative;
o descrieri minuţioase, tehnica detaliului.

2. ENIGMA OTILIEI

Romanul Enigma Otiliei, numit iniţial Părinţii Otiliei, a fost publicat în anul
1938. Romanul a pus încă de la apariţia lui problema încadrării într-un curent literar.
Structura, compoziţia, personajele, procedeele folosite, o serie de pasaje lirice,
demonstrează că romanul este în acelaşi timp clasic, romantic şi realist. Se pot observa
şi anumite accente romantice, mai ales în descrierea Bărăganului în momentul în care
personajele fac o vizită la moşia lui Pascalopol. Totuşi, elementele care primează sunt
realiste, romanul aparţinînd realismului critic sau realismului balzacian. În perioada
interbelică, tenhicile balzaciană, proustiană, stendhaliană dobândiseră un mare
prestigiu datorită operelor Hortensiei Papadat-Bengescu, lui Camil Petrescu sau
George Călinescu. Nu este vorba însă de o copiere a unor modele străine, ci de
adaptarea lor în maniere insolite.

Romanul Enigma Otiliei se înscrie în sfera realismului critic balzacian,

fiind un roman social şi citadin, care oferă cititorului o imagine amplă a societăţii
bucureştene de la începutul secolului al XX-lea.

Proza realist-obiectivă se realizează prin naraţiunea la persoana a III-a,

care presupune un narator omniscient, deoarece ştie mai mult decât personajele sale,
şi omniprezent, controlând evoluţia acestora. deşi adoptă un ton obiectiv, naratorul nu
este absent, ci comunică, prin postura de spectator şi comentator al comediei umane
reprezentate, cu instanţele narative.

Prin temă, romanul este balzacian şi citadin. Enigma Otiliei descrie istoria
unei familii al cărei destin este strâns legat de o moştenire. În acelaşi timp, se prezintă
o imagine completă a burgheziei bucureştene de la începutul secolului al XX-lea, care
se află sub determinarea social-economică, banul fiind valoarea supremă după care se
ghidează. Pe acest fundal social, este urmărit procesul de formare şi maturizare al lui
Felix Sima care, înainte de a-şi face o carieră, trăieşte experienţa iubirii şi a relaţiilor
de familie. Romanul este realist-balzacian prin apariţia unor motive specifice operei
scriitorului francez Honoré de Balzac: motivul moştenirii şi motivul paternităţii.

Romanul, alcătuit din douăzeci de capitole, este construit pe mai multe

planuri narative, care urmăresc destinul unor personaje, prin acumularea detaliilor:
destinul Otiliei, al lui Felix, al membrilor familiei Tulea, al lui Stpnică Raţiu etc. Cele
două planuri principale ale naraţiunii prezintă istoria moştenirii şi maturizarea lui
Felix. Primul plan urmăreşte lupta dusă de clanul Tulea pentru obţinerea moştenirii lui
Costache Giurgiuveanu care presupune înlăturarea Otiliei Mărculescu. Al doilea plan
prezintă destinul tânărului Felix Sima, care vine la Bucureşti pentru a studia medicina,
locuieşte la tutorele lui şi se îndrăgosteşte de Otilia. Autorul acordă importanţă şi
planurilor secundare deoarece ele realizează o imagine amplă a societăţii citadine.

Succesiunea secvenţelor narative este redată prin înlănţuire, respectându-se

ronologia faptelor. Alături de naraţiune, autorul foloseşte şi celelalte moduri de
expunere. Cu ajutorul dialogului, se caracterizează personajele, oferind în acelaşi timp
caracterul scenic unor secvenţe narative. Descrierea este folosită pentru a susţine
impresia unui univers autentic, dar şi pentru caracterizarea personajelor: descrierea
spaţiilor exterioare (strada, arhitectura, decorul interior, camerele), descrirea
vestimentaţiei. Imaginea Bărăganului este redată cu ajutorul unei descrieri de tip
romantic, deoarece realitatea este proiectată în plan fantastic.
 Titlul iniţial, Părinţii Otiliei, reflecta ideea balzaciană a paternităţii, pentru
că fiecare dintre personaje determină într-un anumit fel destinul orfanei Otilia, ca nişte
„părinţi”. Autorul schimbă titlul şi deplasează accentul de la un aspect realist, la
tehnica modernă a reflectării poliedirce, prin care este realizat personajul principal.
Otilia devine o enigmă pentru că fiecare personaj din roman o percepe în mod diferit,
nereuşind să o definească în totalitate.

Acţiunea romanului începe, după cum precizează şi autorul, în iulie 1909 şi

are în principal, ca spaţiu de desfăşurare, casa lui Moş Costache. Alte locuri unde se
desfăşoară o parte din evenimentele prezentate în carte sunt: casa familiei Tulea, casa
lui Leonida Pascalopol, moşia acestuia din Bărăgan, casa Georgetei sau cea a lui
Stănică Raţiu.

Incipitul (expoziţiunea), specific romanului realist, fixează veridic cadrul

temporal şi spaţial al acţiunii: „Într-o seară de la începutul lui iulie 1909, cu puţin
înainte de orele zece, un tânăr de vreo optsprezece ani, îmbrăcat în uniforma de licean,
intra în strada Antim, venind dinspre strada Sfinţii Apostoli [...] În această obscuritate,
strada avea un aspect bizar. Nicio casă nu era prea înaltă şi aproape niciuna nu avea
cat superior. Însă varietatea cea mai neprăvăzută a arhitecturii (opera îndeobşta a
zidarilor italieni), mărimea neobişnuită a ferestrelor, în raport cu forma scundă a
clădirilor, ciubucăria, ridiculă prin grandoare, amestecul de frontoane greceşti şi chiar
ogive, făcute însă din lemn vopsit, umezeala, care deghioca varul, şi uscăciunea, care
umfla lemnăria, făceau din strada bucureşteană o caricatură în moloz a unei străzi
italice.” Caracteristicile arhitectonice ale unei case reflectă caracterul oamenilor care o
locuiesc. Pentru Balzac, o casă este un document sociologic şi moral. Strada şi casa lui
moş costache sugerează, prin detaliile surprinse, contrastul dintre pretenţia de confort
şi bun gust a unor locatari bogaţi şi realitate: inculţi (aspectul de kitsch, amestecul de
stiluri arhitectonice incompatibile), zgârciţi (case mici, cu ornamente din materiale
ieftine), delăsători (există urme vizibile ale umezelii şi uscăciunii, impresia de
paragină). Arhitectura sugerează imaginea ueni lumi în declin, care a avut cândva
energia necesară pentru a dobândi avere, dar nu şi fondul cultural.

Personajul martor, din perspectiva căruia este descrisă strada şi casa lui
Costache Girgiuveanu, este Felix Sima. Acesta este fiul doctorului militar Iosif Sima
de la Iaşi. Rămas orfan, este nevoit să se afle sub tutela lui moş Costache, un fel de
unchi prin alianţă. Tânărul, încă minor, vine la Bucureşti pentru a-şi continua studiile.
Prima întâlnire cu tutorele său este una care defineşte caracterul acestuia din urmă:
când ajunge în strada Antim, bătrânul avar îl întâmpină cu următoarea afirmaţie care îl
derutează pe Felix: „- Nu-nu-nu ştiu... nu-nu stă nimeni aici, nu cunosc...” Incipitul se
află în strânsă legătură cu finalul, care îl prezintă pe Felix cu aproximativ zece ani mai
târziu, plimbându-se din nou pe Strada Antim pentru a revedea casa în care a locuit:
„Dinadins, într-o duminică, o luă pe strada Antim. Prefacerile nu schimbară cu totul
caracterul străzii. Casa lui moş Costache era leproasă, înnegrită. Poarta era ţinută cu
un lanţ, şi curtea toată năpădită de scaieţi. Nu mai părea să fie locuită. Cele patru
ferestre din faţă, de o înălţime absurdă, înălţau rozetele lor gotice prăfuite, iar marea
uşă gotică avea geamurile plesnite. Felix îşi aduse aminte de seara când venise cu
valiza în mână şi trăsese de schelălăitorul clopoţel. I se păru că ţeasta lucioasă a lui
moş Costache apare la uşă şi vechile vorbe îi răsunară limpede în ureche: «Aici nu stă
nimeni!»”
 Încă din prima seară petrecută în casa tutorelui său, Felix ia contact cu toate
persoanele apropiate familiei Girgiuveanu. Îl cunoaşte pe rafinatul Leonida
Pascalopol, protectorul Otiliei, apoi pe membrii familiei Tulea alcătuită din Aglae,
sora lui Costache, Simion, soţul senil al acesteia şi cei trei copii: Olimpia, căsătorită cu
Stănică, Aurica, o fată bătrână, obsedată să se căsătorească, şi Titi, într-un fel retardat
mintal. Felix asistă la jocul de cărţi care adună în jurul mesei toate personajele, fiecare
aducând o notă aparte prin trăsăturile sale de caracter: moş Costache şi Aglae sunt
avizi după câştig, Pascalopol este blazat şi dezinteresat, Aurica este anostă şi uneori
absentă la ce se petrece în jurul ei. Spectatorii jocului sunt Felix, Otilia, care stă tot
timpul în prejma lui Pascalopol, şi Simion Tulea. Portretele fizice ale personajelor sunt
alcătuite cu ajutorul detaliilor vestimentare şi fiziologice, care sugerează, în manieră
clasică, trăsături de caracter: Aglae este văzută ca „o doamnă cu faţa gălbicioasă, gura
cu buzele subţiri, acre, nasul încovoiat şi acut, obrajii brăzdaţi de câteva cute mari,
acuzând o slăbire bruscă. [...] ridică o faţă scrutătoare şi examină din cap până în
picioare pe Felix, ridicându-şi în acelaşi timp cu multă demnitate mâna spre a-i fi
sărutată.”, Aurica este „o fată cam de treizeci de ani, cu ochii proeminenţi ca şi ai
Aglaei, cu faţa prelungă, sfârşind într-o bărbie ca un ac, cu tâmple mari încercuite de
două şiruri de cozi împletite”, în timp ce Simion Tulea este „un bărbat în vârstă, cu
papuci verzi în picioare şi cu o broboadă pe umeri [...]. Avea mustăţi pleoştite şi un
mic smoc de barbă. [...] ridică asupra lui Felix nişte ochi grozavi de spălăciţi şi-i lăsă
apoi asupra măsuţei, fără să scoată o vorbă.” Toate aceste aspecte alcătuiesc atmosfera
ostilă, neprimitoare, imaginea mediului în care pătrunde tânărul şi prefigurează cele
două planuri narative şi conflictul.

Intriga se dezvoltă pe două planuri care se întrepătrund: istoria moştenirii lui

Costache Giurgiuveanu şi destinul tânărului Felix Sima. Competiţia pentru moştenirea
bătrânului avar este un prilej pentru observarea efectelor morale pe care le are obsesia
banului asupra oamenilor. Istoria acestei moşteniri include două conflicte succesorale:
primul este iscat în jurul averii lui moş Costavhe şi se referă la adversitatea
manifestată de Aglae împotriva Otiliei, iar al doilea este reprezentat de interesul lui
Stănică Raţiu pentru banii bătrânului care duce la destrămarea familia Tulea. Moş
Costache trăieşte cu iluzia unei vieţi veşnice doar pentru a nu fi nevoit să realizeze un
testament care să asigure viitorul fiicei vitrege, Otilia Mărculescu. Deşi îşi iubeşte
fiica nu face niciun demers pentru a o proteja, de dragul banilor, dar şi din teama de
sora lui, Aglae. Aceasta, împreună cu întreaga familie Tulea, doreşte obţinerea averii
totale a lui Costache, plan care poate fi periclitat de înfierea Otiliei. Un alt personaj
care doreşte să pună mâna pe averea bătrânului este Stănică Raţiu. Reprezentativ
pentru categoria parveniţilor din literatura română, acesta se căsătorise cu Olimpia
Tulea doar pentru averea ei, dar sfârşeşte prin a pune mâna pe averea lui Costache.
Casa Giurgiuveanu este spionată sistematic de Stănică. Acesta apare şi dispare fără
motiv, transminţând diferite veşti între cele două case. Când Costache are a doua criză,
acesta profită de scurta absenţă a Otiliei şi a lui Felix şi îi fură banii de sub saltea. Din
cauza durerii că a pierdut banii, bătrânul moare. Familia îl îngroapă cu oarecare fală
spre a nu fi de râsul lumii. Astfel se rezolvă şi conflictul exterior al cărţii şi problema
moştenirii.

Aspectele sociale descrise în roman sunt completate de aspectele familiale:

relaţiile dintre părinţi şi copii, relaţiile dintre soţi, situaţia orfanilor. Căsătoria este şi ea
analizată dintr-o perspectivă critică: Aurica, fata bătrână, are obsesia căsătoriei, Titi
trăieşte o scurtă experienţă matrimonială, Stănică Raţiu se însoară cu Olimpia doar
pentru zestrea ei, Pascalopol se căsătoreşte cu Otilia pentru că îşi doreşte o familie
chiar dacă ştie că aceasta nu îi împărtăşeşte sentimentele, iar în final Felix, ratând
prima iubire, se va căsători după ce îşi va face o carieră. În general, motivul pentru
care relaţiile dintre soţi se strică este obsesia pentru bani. Cazul cel mai relevant este
parvenitul Stănică Raţiu care, căsătorindu-se doar din consideraţii materiale, nu îşi
îndeplineşte datoria de soţ şi de tată. În momentul în care, prin însuşirea banilor lui
Costache, nu va mai depinde financiar de clanul Tulea, îşi va părăsi soţia şi familia.
Motivul paternităţii este înfăţişat sub două ipostaze: Costache Giurgiuveanu îşi iubeşte
sincer fiica, deşi nu o adoptă legal şi nu îi asigură viitorul, în timp ce Aglae, adevăratul
avar al romanului, striveşte personalitatea copiilor săi, anulându-le orice şansă de a
avea o viaţă normală.

Al doilea plan al romanului se referă la procesul de formare al lui Felix Sima

şi include şi conflictul erotic al romanului care prezintă rivalitatea dintre adolescentul
Felix şi maturul Leonida Pascalopol pentru mâna Otiliei. Se urmăresc experienţele pe
care le trăieşte în casa unchiului său, mai ales idila plină de inedit dintre acesta şi
Otilia. Casa lui Giurgiuveanu reflectă zgârcenia acestuia: interiorul este slab luminat,
mobilele adunate de ocazie, pereţii scorojiţi, scările scârţâie. Totul necesită reparaţii,
dar acestea nu se fac din avariţie. Casa este într-o puternică antiteză cu camera Otiliei,
plină de lucruri scumpe şi de bun gust, toate furnizate de generosul Pascalopol. Având
ocazia să-i observe pe cei din jur, Felix se izolează, devenind în timp interiorizat. Spre
a se salva de această lume, scrie un jurnal în care are curajul să noteze stările afective
pe care i le produce frumoasa Otilia, dar şi dispreţul faţă de ceilalţi membrii ai
familiei. Faţă de Pascalopol are senimente contradictorii: îl respectă, se revoltă
împotriva lui sau îl urăşte, în funcţie de atenţia pe care i-o acordă acestuia Otilia.

Otilia este, la fel ca şi Felix, un amestec ciudat între copilărie şi maturitate.

Felix va fi mirat de faptul că, fără a-i spune ceva, Otilia pleacă pentru câteva luni la
Paris însoţită de Pascalopol, după vizita pe care o făcuseră împreună la moşia acestuia
din Bărăgan. Această perioadă este pentru Felix un lung moment de frământare pe
care încearcă să-l depăşească vizitând-o pe Georgeta, curtezana unui general bătrân.
Revenirea acasă a Otiliei se face firesc, totul reintră în normal iar declaraţiile de
dragoste sunt mai pronunţate, deşi tot atât de pure şi de frmoase ca mai înainte.

Idila celor doi se opune vieţii meschine a clanului Tulea, care manifestă un
mare interes pentru banii lui Costache Girgiuveanu, fiind manipulaţi şi de Stănică
Raţiu. Toţi sunt interesaţi dacă bătrânul a făcut vreun testament în care să-i lase casa şi
banii Otiliei. Într-un fel, ei îşi potolesc interesul în momentul în care bătrânul începe
să construiască o casă, în grădina celei în care locuieşte pe strada Antim. Construcţia
pare să fie nefastă pentru bătrân deoarece, în timp ce inspecta materialele, suferă un
prim accident vascular. Familia pune stăpânire pa casă şi îl păzeşte pe bătrân aşteptând
să moară. Dar Moş Costache îşi revine şi începe să se intereseze din ce în ce mai mult
de sănătate şi de suflet. Încearcă chiar să-şi aducă în casă o femeie, pe Paulina, însă
refuză să o treacă în testament şi atunci aceasta pleacă.

Casa Giurgiuveanu este spionată sistematic de Stănică. Acesta apare şi

dispare fără motiv, transminţând diferite veşti între cle două case. Când Costache are a
doua criză, acesta profită de scurta absenţă a Otiliei şi a lui Felix şi îi fură banii de sub
saltea. Din cauza durerii că a pierdut banii, bătrânul moare. Familia îl îngroapă cu
oarecare fală spre a nu fi de râsul lumii.
 Într-o situaţie dilematică rămâne Otilia, pentru care Moş Costache nu
apucase să depună la bancă decât o sută de mii de lei. Otilia refuză să se căsătorească
cu Felix, pe motiv că ar constitui o piedică în calea realizării sale profesionale, şi
părăseşte casa fără ca Felix să o mai vadă vreodată. După mai mulţi ani, acesta se
reîntâlneşte cu Pascalopol care îi spune că Otilia este în Spania, căsătorită cu un conte.
Felix ajunge, aşa cum visase, un doctor de renume, profesor universitar şi realizează şi
el o căsătorie fericită. Revăzând-o într-o fotografie oferită de Pascalopol, lui Felix îi
este cu neputinţă să o recunoască în femeia aceea cu trăsături fine pe Otilia cea plină
de ciudăţenii şi copilăroasă din anii tinereţii. O ascensiune spectaculoasă are Stănică
Raţiu care, devenit bogat, graţie banilor furaţi de la Moş Costache, o părăseşte pe
Olimpia, se căsătoreşte cu Georgeta şi ajunge om politic.

Romanul are o construcţie simetrică deoarece, în final, Felix se întoarce pe

strada Antim şi revede casa lui Moş Costache, lăsată în paragină, amintindu-şi de
replica bătrânului, acum adevărată: „Aici nu stă nimeni.”

În concluzie, Enigma Otiliei este un roman realist de factură balzaciană prin

prezentarea critică a unor aspecte ale societăţii de la începutul secolului al XX-lea,
prin motivul paternităţii şi cel al moştenirii, structură, specificul secvenţelor
descriptive (observaâia şi detaliul semnificativ, rolul vestimentaţiei), realizarea unor
tipologii, veridicitatea şi uitlizarea naraţiunii la persoana a III-a. Dar, depăşeşte
modelul realist clasic, prin elemente ale modernităţii: ambiguitatea personajelor,
interesul pentru procese psihice deviante (Simion şi Titi Tulea), tehnicile moderne de
caracterizare (comportamentism, reflectarea poliedrică).

3. PERSONAJELE

Talentul şi modernitatea lui George Călinescu se observă din felul în care îşi
construieşte personajele. Acestea sunt definite în spiritul realismului balzacian,
deducându-se caracterul şi preocupările lor din modul cum se îmbracă, după mediul
ambiant, după preferinţele pentru jocuri sau întruniri de familie. Prin tehnica
focalizării, caracterul personajelor se dezvălui treptat, pornind de la datele exterioare şi
ajungând la relevarea trăsăturilor de caracter. În mod direct, naratorul dă lămuriri
despre gradele de rudenie, starea civilă, biografia personajelor, preocupările lor.
Caracterele dezvăluite iniţial nu evoluează pe parcursul romanului, dar trăsăturile se
îngroaşă prin acumularea detaliilor în caracterizarea indirectă (prin fapte, gesturi,
replici, vestimentaţie, relaţii între personaje). Portretul balzacian porneşte de la
caracterele clasice (avarul, ipohondrul, gelosul, cocheta, fata bătrână), cărora realismul
le conferă dimensiune socială şi psihologică, adăugând un alt tip uman, arivistul.
Tendinţa de generalizare conduce la realizarea unei tipologii: moş Costache – avarul
iubitor de copii, Aglae – „baba absolută fără cusur în rău”, Aurica – fata bătrână,
Simion – dementul senil, Titi – debil mintal, infantil şi apatic, Stănică Raţiu –
arivistul, Otilia – cocheta, Felix – ambiţiosul, Pascalopol – aristrocratul rafinat.
George Călinescu depăşeşte însă estetica realistă şi pe cea clasică.

O trăsătură a formulei estetice moderne este ambiguitatea personajelor. Moş

Costache nu este un avar dezumanizat: el nu şi-a pierdut instinctul de supravieţuire,
 pune sănătatea mai presus de bani, şi îşi iubeşte sincer fiica vitregă. Astfel, reprezintă
o combinaţie între două caractere balzaciene: avarul (moş Grandet) şi tatăl (moş
Goriot). Călinescu realizează simultan tipuri şi individualităţi. Aproape toate
personajele ilustrează tipologi, cu trei excepţii: Felix, Otilia şi Pascalopol. Pe Leonida
Pascalopol îl unicizează strania dragoste pentru Otilia, despre care spune: „... n-am
prea stat ca să disting ce e patern şi ce e viril în dragostea mea.” . Felix nu este
ambiţiosul lipsit de scrupule, ci un adolescent orfan capabil de a o iubi dezinteresat pe
Otilia, dar în acelaşi timp hotărât aă-şi facă o carieră. Analiza lui asupra mediului în
care trăieşte şi asupra oamenilor cu care intră în contact în casa unchiului se bazează
pe luciditate, spirit critic şi profunzime intelectuală.

Alt aspect modern, influenţat de estetica naturalismului, este interesul pentru

procesele psihice deviante, motivate prin ereditate şi mediu: alienarea şi senilitatea.
Simion Tulea reprezintă categoria estetică a urâtului, grotescul chiar. Titi, fiul retardat
care se îndreaptă spre demenţă, este o copie a tatălui. Aurica, fata bătrână, invidioasă
şi rea, este o copie degradată a mamei. Lumea familiei Tulea se află sub semnul bolii,
al degradării morale reflectate în plan fizic. Autorul dispune personajele în planuri
antitetice: inteligenţa lui Felix se opune imbecilităţii lui Titit, în timp ce feminitatea
misterioasă a Otiliei contrastează cu urâţenia Auricăi.

Pe de altă parte, imaginea unui personaj este completată de prezentarea

părerilor celorlalte personaje despre acesta, formulă care poartă denumirea de
reflectarea poliedrică. Un exemplu elocvent, este Aglae Tulea. În timp ce Otilia o
acceptă aşa cum este, fără să aibă resentimente pentru răutatea ei, Felix trăieşte un
sentiment de dispreţ atât pentru ea, cât şi pentru familia ei. Stănică o prezintă astfel:
„Asta n-are nimic sfânt. Bărbat, frate, toţi-s fleac pentru ea. Ambiţioasă şi veninoasă.”,
iar Weissmannn o defineşte foarte bine într-o singură propoziţie: „Esta baba absolută,
fără cusur în rău.” O altă tehnică folosită este comportamentismul. De exemplu, o
mare parte din roman Otilia este prezentată exclusiv prin comportamentism
(descrierea faptelor, gesturilor, replicilor), fără ca naratorul să-i prezinte gândurile din
perspectiva sa ominscientă, cu excepţia celor mărturisite chiar de personaj. Spre final
se foloseşte şi tehnica poliedrică, fapt care sporeşte ambiguitatea personajului şi care
sugerează enigma, misterul feminităţii ei. Relativizarea imaginii prin reflectarea în mai
multe oglinzi alcătuieşte un portret complex şi contradictoriu: „fe-fetiţa” cuminte şi
iubitoare pentru moş Costache, fata exuberantă, „admirabilă, superioară” pentru Felix,
femeia capricioasă „cu un temperament de artistă” pentru Pascalopol, „o dezmăţată, o
stricată” pentru Aglae, „o fată deşteaptă”, cu spirit practic pentru Stănică, o rivală în
căsătorie pentru Aurica.

4. RELAŢIA DINTRE DOUĂ PERSONAJE: FELIX ŞI

OTILIA

Felix şi Otilia alcătuiesc un cuplu de personaje care ilustrează tema iubirii

în acest roman realist. Cocheta şi ambiţiosul, din tipologia clasică, fata exuberantă şi
tânărul raţional, personaje ce pun în evidenţă antiteza romantică, dar şi atracţia
contrariilor, au în comun condiţia socială, amândoi sunt orfani, dar şi statutul
intelectual superior faţă de copiii cu părinţi din clanul Tulea. În general, caracterizarea
personajelor se realizează ca în romanul realist-balzacian. Prin tehnica focalizării,
caracterul personajelor se dezvăluie progresiv, pornind de la datele exterioare ale
existenţei lor: prezentarea mediului, descrierea locuinţei, a camerei, a fizionomiei şi a
gesturilor. În mod direct, naratorul dă lămuriri despre gradele de rudenie, starea civilă
etc. Caracterizarea iniţială se completează prin adăugarea detaliilor în caracterizarea
indirectă: fapte, gesturi, replici, vestimentaţie, relaţii dintre personaje.

Încă din incipitul romanului personajele sunt prezentate în mod direct de

către narator. Intrusul Felix Sima este „un tânăr de vreo optsprezece ani, îmbrăcat în
uniforma de licean, [...] Uniforma neagră îi era strânsă bine pe talie, ca un veşmânt
militar, iar gulerul tare şi foarte înalt şi şapca umflată îi dădeau un aer bărbătesc şi
elegant. Faţa îi era însă juvenilă şi prelungă, aproape feminină din pricina şuviţelor
mari de păr ce-i cădeau de sub şapcă, dar culoarea măslinie a obrazului şi tăietura
elinică a nasului corectau printr-o notă voluntară întâia impresie.” Felix vine în casa
bătrânului avar deoarece vrea să studieze medicina şi are nevoie de un loc unde să
locuiască, acesta fiind numit tutorele lui. Este primit cu răceala de familia Tulea,
Aglae vorbind cu uşurinţă despre situaţia şi familia lui, fapt care îl contrariază: – De
unde să mă cunoască? Întrebă Aglae. Când a murit mă-sa, era numai atât. De atunci nu
l-am mai văzut. Tu ţi-l aminteşti, Aurico? Ruşinat de bruscheţea expresiunii «mă-sa»
şi de familiaritatea cu care oameni străini vorbeau de familia lui, Felix privi sfios la
aceea pe care o chema Aurica.” De asemenea, Aglae vorbeşte cu răceală şi despre
statutul lui de copil orfan: „N-am ştiut: faci azil de orfani. – Felix are venitul lui –
protestă Otilia – nu-i aşa, papa? [...] – Atuncea faceţi pensiune, continuă implacabil
Aglae.” Singura persoană care îl primeşte cu căldură este Otilia, fiica vitregă a lui
Costache, studentă la Conservator, al cărei prim portret fizic este realizat din
perspectiva tânărului în momentul în care intră în casă: „Felix privi spre capătul scării
ca spre un cer deschis şi văzu în apropierea lui Hermes cel vopsit cafeniu un cap
prelung şi tânăr de fată, încărcat cu bucle, căzând pe umeri.” „Verişoara” Otilia pe
care o ştia doar din scrisori îl surprinde în mod plăcut, mai ales că portretul ei apare
conturat în opoziţie cu acela al fetei bătrâne Aurica: „Părăsit de toţi, obosit, Felix
examina mediul în care picase. Otilia îl surprinsese de la început şi n-ar fi putut spune
ce sentiment nutrea faţă de dânsa, simţea doar că are încredere în ea. Fata părea să aibă
optsprezece-nouăsprezece ani. Faţa măslinie, cu nasul mic şi ochii foarte albaştri, arăta
şi mai copilăroasă între multele bucle şi gulerul de dantelă. Însă în trupul subţiratic, cu
oase delicate de ogar, de un stil perfect, fără acea slăbiciune suptă şi pătată a Aureliei,
era o mare libertate de mişcări, o stăpânire desăvârşită de femeie.”

< Otilia îi va purta de grijă lui Felix încă din prima seară în care soseşte în
casa lui moş Costache. Neavând o cameră pregătită, fata îi va oferi cu generozitate
camera ei, prilej pentru Felix de a desoperi în amestecul de dantele, partituri, romane
franţuzeşti, cutii de pudră şi parfumuri, o parte din personalitatea acesteia: „Sertarele
de la toaletă şi de la dulapul de haine erau trase afară în panglici, cămăşi de mătase
mototolite, batiste de broderie şi tot soiul de nimicuri de fată. Cutii de pudră
numeroase, unele desfundate, flacoane de apă de Colonia destupate erau aruncate în
dezordine pe masa de toaletă, ca într-o cabină de actriţă, dovedind graba cu care Otilia
le mânuia. Rochii, pălării zăceau pe fotolii, pantofi pe sub masă, jurnale de modă
franţuzeşti mai peste tot, amestecate cu note muzicale pentru pianoforte.” Între cei doi
se naşte încă de la început o afecţiune delicată, determinată de condiţia lor de orfani.
Impulsiv şi încă imatur, Felix percepe dragostea la modul romantic, transformând-o pe
Otilia într-un ideal feminin: „Otilia i se înfăţişase încă de la început ca o finalitate, ca
un premiu mereu dorit şi mereu amânat, al meritului lui. Voia să facă ceva mare din
cauza Otiliei şi pentru Otilia.” El are nevoie de certitudini, iar comportamentul
derutatant al fetei îl descumpăneşte, pentru că nu-şi poate explica schimbările de
atitudine, trecerea ei bruscă de la o stare la alta. Însuşi scriitorul justifică misterul
personajului feminin prin prisma imaturităţii lui Felix:„Nu Otilia are vreo enigmă, ci
Felix crede aceasta. Pentru orice tânăr de douăzeci de ani, enigmatică va fi în veci fata
care îl va respinge, dându-i totuşi dovezi de afecţiune. Iraţionalitatea Otiliei supără
mintea clară, finalistă a lui Felix. [...] enigmă este tot acel amestec de luciditate şi
ştrengărie, de onestitate şi de uşurinţă.”

Otiliei îi lipseşte structura profunzimilor, recunoaşte cu sinceritate că este o

fiinţă dificilă şi se autocaracterizează astfel: „Ce tânăr de vârsta mea îţi închipui că
m-ar iubi aşa cum sunt? Sunt foarte capricioasă, vreau să fiu liberă!”. Ea este
enigmatică pentru Felix, prin maturitatea ţi imaturitatea pe care acesta le descoperă în
comportările ei, în intuirea naturii fiecăruia dintre membrii clanului Tulea, în
cunoaşterea celorlalţi şi în felul cum se foloseşte de ei. Pentru Pascalopol, ea este o
fată delicioasă, fragilă, candidă, neajutorată, dornică de lux. La moşia lui Pascalopol,
Otilia aleargă, urcă pe stoguri, iar la heleşteu, spre spaima moşierului, se pregăteşte să
intre în apă. Exuberanţa, gesturile şi trăirile Otiliei răspund parcă amănuntelor
semnificative aglomerate în descrierea camerei ei. Totul este firesc în mimica Otiliei,
în gesturi, în ceea ce spune, iar aceste lucruri creează o atmosferă care o reprezintă. În
ciuda efuziunilor care parcă nu mai puteau fi stăvilite şi care se îndreptau pe rând când
spre Pascalopol, când spre Felix, făcându-i pe amândoi să sufere, Otilia devine
deodată rezervată, reflectând la viitorul lui Felix, sau, cochetă, mărturisind: „Eu am un
temperament nefericit: mă plictisesc repede, sufăr când sunt contrariată.”

Caracterizarea Otiliei se realizează şi cu ajutorul tehnicilor moderne:

comportamentismul şi reflectarea poliedrică. Până în capitolul al XVI-lea, Otilia
este prezentată exclusiv prin comportamentism (fapte, gesturi, replici), fără a-i
cunoaşte gândurile din perspectiva unică a naratorului, cu excepţia celor mărturisite
chiar de personaj. Ambiguitatea personajului este conferită de utilizarea celei de-a
doua tehnici. Otilia este văzută diferit de personajele romanului, fapt care sugerează în
plan simbolic şi enigma, misterul femninităţii. Relativizarea imaginii prin reflectarea
în mai multe oglinzi alcătuieşte un portret complex şi contradictoriu: fetiţa cuminte şi
iubitoare pentru moş Costache, femeia capricioasă cu un temperament de artistă pentru
Pascalopol, o dezmăţată şi o „sricată” pentru Aglae, o fată deşteaptă cu spirit practic
pentru Stănică Raţiu, o rivală în căsătorie pentru Aurica, „cea mai elegantă
conservatoristă şi mai mândră” pentru colegii lui Felix care îl invidiază, un amestec de
copilărie şi maturiatate, dar şi un mister feminin pentru Felix. Cel care intuieşte
adevărata dimensiune a personalităţii Otiliei este Weissmann, prietenul lui Felix, care
îi spune acestuia, la un moment dat: „Orice femeie care iubeşte un bărbat fuge de el,
ca să rămână în amintirea lui ca o apariţie luminoasă. Domnişoara Otilia trebuie să fie
o fată inteligentă. După câte mi-ai spus, înţeleg că te iubeşte.” Contradicţiile Otiliei îl
contrariază pe Felix. Iniţial, tânărul ezită între a crede bârfele clanului Tulea şi a-i
păstra o dragoste pură Otiliei, iar mai apoi, când aceasta pleacă pe neaşteptate la Paris
cu Pascalopol, are o scurtă aventură cu Georgeta, pe care i-o prezintă Stănică Raţiu.

Otilia are o spiritualitate modernă, sentimente şi atitudini contradictorii, care

fac din ea o fiinţă enigmatică. Este o adolescentă care, prin indeciziile ei, îl tulbură atât
pe Pascalopol, moşierul bogat şi dezamăgit, cât şi pe Felix, încă un copil. Felix este un
intelectual superior, el vrea să se realizeze profesional. Otilia simte că lui Felix, în
ciuda stăpânirii de sine, îi lipseşte ceva: „Dacă un tânăr ar avea răbdarea şi bunătatea
lui Pascalopol, l-aş iubi.” Există însă o aspiraţie secretă a Otiliei spre Felix deoarece
este conştientă că el este o valoare la care nu poate ajunge. Ultima întâlnire dintre
Felix şi Otilia, înaintea plecării ei din ţară, este esenţială pentru înţelegerea
personalităţii tinerilor şi a atitudinii lor faţă de iubire. Dacă Felix este intelectualul
ambiţios, care nu suportă ideea de a nu realiza nimic în viaţă şi pentru care femeia
reprezintă un sprijin în carieră, Otilia este cocheta care crede că rostul femeii este să
placă: „Rostul femeii este să placă, în afară de asta nu poate exista fericire! [...]
Singura noastră formă de inteligenţă, mai mult de instinct, e să nu pierdem cei câţiva
ani de existenţă, vreo zece ani cel mult. [...] Succesul nostru în viaţă e o chestiune de
viteză, iubite Felix.” Otilia concepe iubirea în felul aventuros al artistului, cu dăruire şi
libertate absolută, în timp ce Felix este dispus să aştepte oricât în virtutea promisiunii
că, la un moment dat, se va căsători cu ea. Dându-şi seama de această diferenţă, dar şi
de faptul că ea ar putea reprezenta o piedică în calea realizării lui profesionale, Otilia îl
părăseşte pe Felix şi alege siguranţa căsătoriei cu Pascalopol.

În epilog, câţiva ani mai târziu, Felix se întâlneşte cu Pascalopol care îi

dezvăluie faptul că i-a redat libertatea Otiliei, care s-a căsătorit cu un conte. Moşierul
îi oferă o fotografie cu Otilia, în care Felix nu o mai recunoaşte pe fata veselă şi
exuberantă de care era îndrăgostit: „Speriat, Felix se mai uită o dată. Femeia era
frumoasă, cu linii fine, dar nu era Otilia, nu era fata nebunatică. Un aer de platitudine
feminină stingea totul.” Pascalopol afirmă despre ea: „A fost o fată delicioasă, dar
ciudată. Pentru mine e o enigmă.”, în timp ce Felix constată că „nu numai Otilia era o
enigmă, ci destinul însuşi.” Tot în epilog, naratorul precizează că Felix îşi realizează
ambiţiile profesionale, devenind un medic renumit şi profesor universitar, căsătorit
„într-un chip care se cheamă strălucit şi intră, prin soţie, într-un cerc de persoane
influente.” Iubirea dintre Felix şi Otilia eşuează pentru că nu se împlineşte
matrimonial, căsătoria fiind unul dintre lait-motivele romanului. Felix este gelos pe
Pascalopol, bătrânul rafinat şi bogat, dar nu ia nicio decizie în ceea ce o priveşte pe
Otilia deoarece primează dorinţa de a-şi face o carieră. Otilia îl iubeşte pe Felix, dar
după moarte lui moş costache îi lasă tânărului libertatea de a-şi împlini visul şi se
căsătoreşte cu Pascalopol, care îi poate oferi siguranţă materială, înţelegere şi
protecţie. În ambele cupluri, Felix-Otilia, Pascalopol-Otilia, femeia este cea care
decide. Felix nu este făcut pentru o viaţă aventuroasă, dar nici Otilia pentru o viaţă
modestă alături de studentul Felix, prin urmare ea este cea care decide ca fiecare să
meargă pe drumul pe care şi l-a ales. Otilia reprezintă pentru Felix o imagine a
eternului feminin, iar pentru Pascalopol o enigmă.