CÂT BINE MI-A FĂCUT MIE

DUMNEZEU

1
Corectura aparţine autoarei.

© Editura REVERS Craiova

Toate drepturile asupra acestei ediţii sunt rezervate autoarei.
Orice reproducere integrală sau parţială, prin orice procedeu,
a unor pagini din această lucrare, efectuate fără autorizaţia
editorului este ilicită şi constituie o contrafacere. Sunt
acceptate reproduceri strict rezervate utilizării sau citării
justificate de interes ştiinţific, cu specificarea respectivei
citări.

© Editura REVERS Craiova

All rights reserved. This book is protected by copyright. No
part of this book may be reproduced in any form or by any
means, including photocopying or utilised any information
storage and retrieval system without written permision from
the copyright owner.

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României

NEDELCU, VASILICA
Cât bine mi-a făcut mie Dumnezeu / Nedelcu
Vasilica. - Craiova: Revers, 2019

ISBN

Editura Revers
ISBN:

2
ORDINEA LOR:

ORDINEA LOR: ................................................................... 3

Prolog .................................................................................... 5
CÂT BINE MI-A FĂCUT MIE DUMNEZEU ..................... 7
MUȘUROIUL DE FURNICI .............................................. 11
PĂMÂNTUL, NATURA ȘI OMUL ................................... 14
Spânzul (cocoșei, cucurigi) – CLOPOTUL TALANGA -
VESTESC PRIMĂVARA................................................... 26
FRUMUSEȚEA ZILEI LA PIELEȘTI ............................ 56
MINUNI VINDECĂRI ȘI TAINE ..................................... 73
FĂCUTE DE DUMNEZEU ARĂTÂND CÂT BINE
POATE FACE OMULUI . EL ESTE VISTIERUL
BUNĂTĂȚILOR ................................................................ 73
RINICHII - VINDECAREA ............................................... 73
VULPILE - STRIGĂTUL LOR .......................................... 75
ŢIPĂTUL DURERII A FOST AUZIT ............................... 75
AM PRIMIT BANI DE LA DUMNEZEU DIN CER ........ 77
LOC DE MUNCĂ - DARUL LUI DUMNEZEU............... 79
SF. DUMITRU CEL NOU DIN BASARABI MI-A
SALVAT VIAȚA ................................................................ 81
POSTUL .............................................................................. 83
MIERCUREA ȘI VINEREA TREBUIE ȚINUT ............... 83
SF. IOAN BOTEZĂTORUL ............................................. 85
SFÂNTA FILOFTEIA ........................................................ 85
SFÂNTUL CALINIC .......................................................... 88
SF. MUCENIC MINA - a făcut minunea - ........................ 89
MAICA IULICA - ULCERUL CU NIȘĂ .......................... 91
BUBA .................................................................................. 92
BISERICA – LOCAȘ AL TAINELOR .............................. 94
PĂRINTELE ȘI COPIII ...................................................... 97
TOPORAȘII ȘI TAINELE LOR ...................................... 109

3
LALEAUA - SIMBOL AL JERTFEI LUI IISUS ............ 115
Stânjenelu - tronul ceresc .................................................. 127
FLOAREA - MÂNA MAICII DOMNULUI .................... 141
TABLELE LEGII .............................................................. 145
O CĂLĂTORIE PRIN ȚARA MEA ................................ 146
ÎNCHEIERE ...................................................................... 154
FOTOGRAFII DIN CARTEA NATURII ......................... 155

4
Prolog

Iubite cititorule,

Rândurile ce urmează, în acest jurnal – sunt scrise

din poruncă divină. Este o suită de relatări reale, scurte,
înșirate în graba timpului, în momente de neputință, boală,
cu ochii slăbiți și sunt scrise aproape numai noaptea.
Singura mea grijă a fost să nu scap nimic din tot ce-
mi venea în gând și cu trăire. Am scris cu sufletul – scânteia
divină – direct, deschis, sincer.
Am folosit izvorul gândului și trăirile avute în ani și
ani...până azi...
Scopul jurnalului este de a-i întoarce și de a-i întări
în credință pe cei care-l citesc.
Scrierea este insuflată de Duhul Sfânt. Ea este făcută
în urma sfaturilor primite de la Maica Domnului și Sfântul
Gheorghe date în vis de nenumărate ori: “scrie... scrie cât
bine ți-a făcut ție Dumnezeu” (porunca din vis). De la aceste
cuvinte pleacă și titlul jurnalului (coperta) – Cât bine mi-a
făcut mie Dumnezeu.
Am început să scriu târziu, după multe șovăiri,
nehotărâri, îndoieli, frământări. A fost o mare luptă cu
gândul – până în seara zilei de 5 spre 6 ianuarie 2011 în
ajunul Bobotezei și a Sfântului Ioan Botezătorul. Atunci a
fost momentul hotărâtor. Așteptam venirea cu botezul pe la
casele noastre (în blocul meu) pe părintele Albu. În fiecare
cameră aveam candeluțe aprinse. Aveam în casă o atmosferă
de liniște. În aceste clipe de pace sufletească am început să
scriu...

5
 Uneori sunt lucruri care depășesc rațiunea omului –
poate sunt taine sau mistere? Eu nu știu... Știu însă că am
fost și sunt o mare păcătoasă. Trebuie spus că eu nu am făcut
nimic de la mine ci tot timpul a lucrat Duhul Sfânt din plin și
cu putere în ciuda împotrivirilor și neputințelor mele.
Aceste rânduri sunt scrise pentru familia mea, dar și
pentru toți prieteni mei A fost dificil, greu... dar... dar am
făcut ce s-a putut și cum s-a putut ca să-mi îndeplinesc
porunca primită.
A voastră mamă și prietenă iubitoare, care s-a
străduit să vâslească pe valurile vieții după puterea ei.
Vă iubesc din tot sufletul meu – să fim cu toți în Rai
asta-mi doresc.

Autor,
Nedelcu Vasilica

13 iunie 2011

6
CÂT BINE MI-A FĂCUT MIE
DUMNEZEU

Într-o zi de joi în vara anului 1947, când dangătul

clopotelor suna puternic, deşteptând parcă întreaga natură, s-
au născut în satul Viforâta două fete gemene, Elisabeta și
Vasilica. Era secetă şi soarele dogorâtor a ars totul în cale. A
fost “anul foametei”. Părinții mei Floarea şi Vasile erau
îngrijorați, sufereau de foame, animalele, păsările şi chiar
oameni. Ei mai aveau trei copii şi acum veniseră pe lume
încă două fete. Tata și mama deşi erau gospodari fruntaşi,
respectaţi de oameni, însă tristeţea se vedea pe faţa lor.
Mama a plâns la botez, era nesigură de viitorul nostru. Nu se
ştia ce va aduce foametea cumplită în viitor.
Părintele Petre, preotul satului cel care ne-a botezat
și ne-a rostit numele Elisabeta și Vasilica i-a zis mamei: “Nu
mai plânge Floare, una din fetele tale va fi ostaș în armata
Domnului iar cealălaltă va fi ostaș- lucrătoare cinstită în
armata țării şi va pleca la oraş.” Mama a plecat acasă
nedumerită de această prezicere. Ea știa însă că Dumnezeu
nu minte.
În numai 6 săptămâni, sora mea, Ecaterina a murit.
De teamă ca să nu mor şi eu mama m-a alăptat trei ani.
Totuși am avut o cumpănă grea.
Mi-a ieşit după ceafă un buboi care s-a infectat și am
început să fac febră mare. Era o iarnă grea cu zăpadă de
peste 2 metri pe alocuri. Nu se putea circula. Doctor nu
aveam, medicamente nu existau, urma să mor. S-au strâns
vecinii în casa noastră (pe atunci oamenii se ajutau la necaz)
şi au început să-mi ardă lumânări pentru ieşirea sufletului.
Numai mama avea o convingere puternică, că eu nu
trebuie să mor. S-a aşezat în genunchi cu vecinele şi rudele
şi au început să se roage pentru mine. Tata era un om
7
curajos, isteț, un ţăran cu multă chibzuinţă, înţelepciune şi
plin de viaţă. El a ridicat mâinile la cer şi hotărâtor a zis:
“Doamne eu am să-mi operez fata, fii cu mine !”
Vecinii şi rudele au început să şovăie, dar altă
posibilitate nu era. Au făcut rost de o ţuică tare de 90 de
grade. Tata a luat “bisturiul” cu care se rădea pe faţă şi l-a
trecut prin foc. Mama şi femeile m-au ţinut. Tata a tăiat
buboiul ca un chirurg, iar eu am leşinat, toţi prezenți au
crezut că am murit. Lumânările ardeau pentru sufletul meu
în timp ce mama a mers la icoana Maicii Domnului. Acolo
s-a rugat plângând. După un timp s-a sculat cu chipul
luminos, şi-a şters lacrimile de pe obraz şi a zis: nu va muri.
Nimeni însă nu o credea. Ea era plină de o bucurie lăuntrică,
tainică, avea multă credinţă și un chip ca de copil mic, era
scundă, subțirică, gingașe, cu fața luminată și ochi căprui,
sclipitori. Purta pe cap o băsmăluță. Ea era foarte vioaie,
curată, smerită, sensibilă. Tot timpul copilăriei am văzut-o
închinându-se la această icoană, o numea icoana casei
noastre cea ocrotitoare şi ajutătoare. Toţi ne închinam la ea
zilnic.
După un timp eu m-am trezit, febra a scăzut, am
cerut de mâncare. Vecinii s-au închinat zicând: asta a fost o
minune. În timp buba s-a vindecat iar locul se vede şi astăzi.
Vedeți cum m-a salvat Dumnezeu numai și numai prin
rugăciuni?
Timpul trecea, eu creşteam, dar am avut alte două
cumpene.
Am căzut dintr-un pom la 4-5 m cu creacă cu tot. Dar
în acel moment a trecut fratele meu Ion cu căruţa şi a văzut
accidentul. A venit repede la locul cu pricina, m-a scos de
sub crengi total zdravănă. Mare le-a fost mirarea că am
scăpat teafără. Când s-a aflat în sat toate femeile îi ziceau
mamei: Floareo!...Floareo, cu fata ta Dumnezeu a făcut

8
numai minuni. Și acuma a scăpat-o cu viață. Să-i mulțumești
Domnului pentru cât bine ti-a făcut El.
Apoi am căzut în groapa cu var. Se adunau pietre
speciale de la gârlă. Se coceau în cuptor cu foc şi se aruncau
calde în apă. Se făcea o pastă densă lipicioasă. În această
pastă am căzut eu. Era adâncă, cam de 1 – 1,5 metri. În
acelaşi moment s-a rostogolit şi o minge cu care se jucau un
grup de băieţi, ajungând și ea în var. Copiii au alergat după
minge şi m-au găsit şi pe mine. Aveam var şi în gură, nu
puteam ţipa sau plânge, iar ei m-au scos cu multă greutate.
Vedeți? A intervenit providența repede…repede și m-a
salvat?
Pe strada mea erau mulţi copii, dar eu eram cea mai
mică. Mă băteau toţi de ciudă că eram iubită de toată lumea
din jur, deseori primeam dulciuri, fructe, covrigei, fiecare ce
avea.
Nu m-am putut apropia de oricine, nu-mi plăcea
duritatea, eram micuţă şi fricoasă. M-am apropiat de
animale. M-am împrietenit cu un porumbel, dar mi-a dat cu
ciocu aproape de ochi, mai...mai să mă orbească. De teamă
părinţii l-au tăiat. M-am împrietenit apoi cu un purcel, a
crescut și l-au tăiat. M-am împrietenit apoi cu un miel.
Acesta se ţinea după mine, în tot locul. Când lipseam de
acasă ţipa de scula uliţa. L-au tăiat.
Pisica nu era finuţă, mă zgâria, nu-mi plăcea. Câinele
Azor era prea mare şi la prima atingere cădeam pe jos, îmi
era frică de el. Dintr-o dată m-am văzut singură, stam pe
scară şi plângeam. Dumnezeu mi-a auzit plânsul, şi minunea
a şi venit. Pisica a făcut şase pisoi, fratele Ion i-a aruncat pe
toţi (aşa se obişnuia, să fie aruncați în apă până nu le dădeau
ochii). Ce mai mieuna pisica. Îi căuta disperată şi iar se
întorcea şi sta pe scară cerând parcă ajutor. Stăteam
amândouă pe scară plângând, fiecare în felul ei şi de dorul
cuiva.

9
 Într-o zi pisica a venit cu ceva în gură, mişca, era viu.
Toţi au zis că şi-a găsit puii. După un timp a ieşit pisica în
mijlocul bătăturii cu un căţel după ea. Stătea întinsă iar
căţelul sugea. Mama şi cu tata s-au mirat şi au zis: dacă află
satul suntem de pomină, să-l ducem departe. Eu am auzit, si
am furat caţelul, am luat o copaie veche cu niște cârpe şi am
pus-o în claia de fân unde era o scobitură făcută de gura
cailor când mâncau din el. Mă duceam zilnic şi îl hrăneam
cu lapte de la vacă. Dispăream ore întregi. Mă strigau dar nu
răspundeam, până în ziua când căţelul a început să latre tare.
Atunci m-au găsit. Căţelul era aşa de frumos că toată lumea
l-a îndrăgit. Pisica îl uitase. Cu acest câine mi-am făcut toată
copilăria, eram nedespărţiţi, a trăit 23 de ani. Îl chema
Lăbuş. Împreună cu el şi cu un băţ în mână am colindat
fiecare bucăţică de pământ. Aveam cămașa şi buzunarele
umplute cu fructe. În drumul meu obişnuiam să mă apropii
de muşuroiul de furnici.

10
MUȘUROIUL DE FURNICI

Toată copilăria mi-am petrecut-o în mijlocul naturii,

admiram culoarea florilor, forma frunzelor, înălțimea și
coroana pomilor, forma fructelor, culoarea lor și mă
întrebam? "Cine o fi creatorul lor și unde stă?"(era un
mister)
Alergam după fluturi, îi prindeam și-i aşezam în
palmă, erau însă așa de sensibili că mă temeam să nu îi
omor și le dădeam drumul. Ei zburau cu aripile deschise
spre razele soarelui, ca nişte "serafimi" cu multe aripi. Mă
uitam la albine și bondari, ochii lor parcă vedeau totul în jur,
îi numeam heruvimi cu ochi mulţi.
Cel mai mult mă atrăgea "muşuroiul de furnici" și
mişcarea graţioasă a furnicilor.
Sprijinită într-un băț priveam minute în șir la
mușuroi. Furniciile mă cercetau și ele, ba urcau pe
picioarele mele desculţe, se coborau ca de pe un copac, dar
nu mă muşcau. Eu nu doream să le omor, le priveam atentă,
curioasă, urmăream la stilul lor de viață și muncă.
Ele parcă ştiau, mă acceptau și-mi erau prietene. Un
adevărat "mister" sau poate "minune" - nu ştiu.
Observăm cum se aşezau în coloane, într-o mare
ordine și rânduială. Erau înșirate pe rânduri, gata de plecare
în misiune, ca soldații. În fruntea lor pornea mai întâi o
furnică, urmată de alte câteva, parcă cercetau locul, apoi se
întorcea să porneasca coloana ca la un semnal. Atunci şirul
de furnici porneau în mişcare. Furnicile erau așezate una în
spatele alteia păstrând ritmul și cadenţa ca soldaţii. Erau
câteva șiruri paralele între ele formând o coloană. Mergeau
foarte repede. Nu ieşea niciuna din rând. La distanțe mai
mari erau câte 2-3 furnici în afara coloanei cercetând,
11
dirijând și parcă grăbindu-le. Furnicile mergeau parcă și mai
repede concentrate la misiunea ce o aveau de îndeplinit. Din
loc în loc apărea câte un obstacol. Atunci se stricau
rândurile și fiecare încerca în felul ei, să depășească
obstacolul (una se chinuia să se urce pe el, altele îl ocoleau).
Se întreceau în inteligență și pricepere. Reveneau apoi la
locul ei fiecare, în rândul avut. Coloana pornea iar în
cadenţă spre locul stabilit.
Altă dată observam cum se întorceau la muşuroi.
Veneau tot în şiruri formând o coloana, dar mergeau încet
atente. Fiecare purta o povară (hrană) pentru provizie. Toate
purtau cu ele hrana, chiar și primele furnici.
Uneori greutatea era prea mare și trăgeau de ea mai
multe furnici cărând-o la muşuroi. Se mai întâmpla ca la una
din ele să cadă provizia, atunci, imediat rândul se rupea și
veneau vecinele din jur și-o ajutau. Se producea o mişcare
rapidă, parcă ar fi schimbat greutatea între ele. Apoi se
continuă drumul...
Curioasă scormoneam uşor și delicat pământul
muşuroiului, fără să le ating pe ele sau să le omor. (Tata
spunea că în viața să nu omori nici o vietate, nici măcar o
furnică). Eu doream să văd ce este în muşuroi.
Erau grămezi cu hrană depozitate ordonat (omizi,
viermi, firimituri...). Apoi grămezi cu sute de ouă albe, erau
făcute de ele pentru înmulțirea speciei grămezi cu larve
mărunte (furnici) care se mişcau haotic foarte rapid.
Totul mă uimea, mai ales mişcarea lor. Se întreceau
parcă între ele, se ajutau. Aveau misiuni grele, dar se lucra
în tăcere și răbdare. Furnicile se agitau numai atunci când eu
încercam să pătrund cu bățul mai adânc în centrul
mușuroiului.
Atunci se adunau rapid în grupuri și acopereau cu
corpurile lor ouăle, larvele, hrana.... tot. Mușuroiul, părea

12
acoperit de o eşarfă neagră. Eu repede trebuia să mă retrag.
Știam că treceau la poziţia de apărare.
Mă fascinau aceste ființe mici, gingaşe, elastice,
făcute parcă din "sfere” legate între ele ca nişte planete
(globuri) „arătând parcă misterul universului".
Și noi oamenii zilelor noastre să fim ca un "șir de
furnici" format din trupurile noastre, fiecare din noi să fim
un "inel solid" cu scânteia divină în el. Mai multe inele
formând un lanț și mai multe lanţuri formând o coloană a
infinitului.
Împreună să construim un muşuroi ca o "piramidă
uriaşă" și s-o numim "piramida vieţii" să cuprindă în ea
esenţa vieţii.
Să fim atenți, să priveghem neîncetat cu
„rugăciunea”. Să nu ne rupă nimeni lanțurile, sau să ieșim
din șir uitând de Dumnezeu și de cât bine ne face El mereu.
ATENȚIE! Mai multe lanțuri rupte duc la
prăbușirea piramidei, transformând-o în cenușă. Aceasta
poate duce la distrugerea planetei.
Trebuie să nu uităm de CREATORUL
UNIVERSULUI-DUMNEZEU- să-l recunoaștem ca
stăpânul vieții și al morții.
Să ne întoarcem din nou la EL iubindu-l și făcând
poruncile lui. Numai așa vom fi salvați și vom fi cu
adevărat „FERICIȚI”.
SĂ NE LUMINEZE DUMNEZEU MINTEA LA
TOȚI!

13
PĂMÂNTUL, NATURA ȘI OMUL

Destinul m-a purtat prin trei sate: Viforâta, Gogoșița

si Pielești. Aici am descoperit iubirea lui Dumnezeu pentru
întreg Universul. El revarsă iubirea sa cu energie divină, har
și înfrumusețează cu dar “PĂMÂNTUL, NATURA ȘI
OMUL”.
În satul Viforâta, m-am născut, am descoperit
“Raiul” și chiar am trăit în mijlocul lui, crescând odată cu el,
în sunet de clopot. În fiecare dimineață tata ne scula zicând:
“Trezirea, bate clopotul deșteptarea, chemarea,
începe… ziua… ziua! Hai scularea și spălarea, rugăciunea,
mâncarea și fiecare la ale lui, la treabă”, săpat, cosit, cules,
plantat…
Seara când suna clopotul la vecernie tata zicea iar:
“Floareo (mama) cheamă copiii să vedem ce-au făcut
fiecare, mâncăm, potolim animalele, ne rugăm și la culcare.
Auzi cum bate clopotul… a venit seara… seara!”...acușica..
acușica se face în curând noaptea.
Toată familia îl asculta pe tata. Vorba lui era sfântă.
Eu fiind cea mai mică mă trimeteau cu animalele la păscut,
pe deal, cu alți copii mai mari.
Eram numai în mijlocul naturii cu un băț și un câine,
apoi când eram mai liberă mă duceam la Mânăstirea satului
unde mă întâlneam cu prietena mea Sanda. Cu ea mă rugam,
învățam, ne jucam. Măicuțele ne răsplăteau cu dulciuri.
La Mânăstire sau la Biserica satului mergeau frații,
sora mea cu părinții numai în zilele de sărbătoare. Toată
familia se spovedea, se împărtașea, împreună cu rudele de
Paști și Crăciun.
În acele vremuri oamenii erau legați de credință,
pământ și natură (deal, vie, pomi, livadă, câmp). Nu era
14
bărbat, femeie, copil să nu fie spovedit. Dacă cineva se
împotrivea era obligat de vecini și rude.
Oamenii erau sănătoși, făceau copii mulți și viguroși.
Pe fețele lor nu era tristețe, ei cântau săpând pământul.
Gândeau la fel, aveau același duh, același har. Vorbeau între
ei de credință, îi mulțumeau lui Dumnezeu pentru recoltele
obținute. Nu era atâta dușmănie, ură, invidie, ceartă, hoție,
certuri, desfrânare ca astăzi. Predomina pacea, bunătatea,
înțelegerea, respectul, înțelepciunea, blândețea, curățenia,
înfrânarea. Trăiau cu frică de Dumnezeu. Iubeau tot ce-i
înconjura: pământ, natură, animale. Le respectau și le
îngrijeau cu dăruire, pasiune, nimic nu făceau superficial ca
astăzi. Munceau ca pentru Dumnezeu.
În cei 18 ani petrecuți în sat a fost o singură crimă.
Pădurarul a ucis cu securea un sătean lovindu-l în cap.
Acesta avea mulți copii și mai fura și el lemne din pădure. S-
a certat cu pădurarul, acesta l-a ucis și l-a aruncat într-o
prăpastie. S-au făcut rugăciuni de către toți oamenii satului.
S-au dat acatiste la Mănăstire. Plângeau copiii săteanului
desculți, nemâncați, dezbrăcați pe ulițele satului. A fost o
tragedie. Nimeni nu știa nimic, dar cum s-a topit zăpada a
fost găsit cadavrul de câinele lui într-o râpă.
Cu câteva nopți înainte de a fi găsit, casa pădurarului
a ars (explozie de la gaze) cu pădurar cu tot. A scăpat
nevasta lui cu răni grave. Ea a mărturisit și a murit apoi și
ea. Iată cum s-a răsplătit această ucidere.
Toată lumea satului se ruga la Dumnezeu cu frică.
Erau cinstiți, se ajutau între ei. Se făceau poteci de la o casă
la alta. Ușile nu erau închise ca astăzi.
Părintele satului zicea:
“-Măi oameni, cât timp vor fi poteci de la un vecin la
altul va fi fericire pe pământ. Când vor dispărea potecile va
veni și sfârșitul.”

15
 Deasupra satului plutea duhul credinței lucrător în
har. Măicuțele se rugau zi și noapte. Era o armonie. Sătenii
erau echilibrați în toate: muncă, rugăciune, distracție,
odihnă.
Pe primul plan era RUGĂCIUNEA ȘI PĂMÂNTUL.
Auzeam mereu: ”PĂMÂNTUL ESTE SFÂNT”.
El scoate la iveală «puterea» pe care a primit-o de la
Dumnezeu prin răsărirea plantelor, ierburilor, pomilor. Chiar
a zis Dumnezeu: Să dea pământul din sine verdeață, iarbă cu
sămânță îtr-însa după fel și asemănarea ei și pomi roditori
care să dea rod.
Pământul are alături de el și 3 elemente: apă, aer,foc.
Este o legătură sfântă între ele.
Aceste elemente (apă, aer, foc) sunt unite între ele
prin însușiri înrudite: umiditate, răceală, uscăciune, căldură.
Aerul se găsește și face echilibrul între apă și foc. Apa și
focul totuși se dușmănesc între ele. De ce? Pentru ce? Cred
că pentru putere. Și aici este o taină, un mister. Când aerul se
va subția (stratul de ozon) atunci pământul va lua foc –
SFÂRȘITUL - De aceea trebuie să protejăm întreaga natură,
cu aer cu tot.
Din pământ iese la suprafață prin pori și vase
capilare - apa. Încălzită de soare ea se preface în vapori –
aburi - ce sunt atrași spre cer. Aici dacă întâlnește o masă de
aer rece se transformă în gheață , grindină și cade pe pământ
făcând pagube mari – Numai zăpada, face bine. Dacă
întâlnește o masă de aer cald se transformă în ploaie aducând
mult rod. Este și aici, sus în cerc o lupta între rău și bine.
Este o taină, un mister.
Iată că pământul, apa, aerul și focul formează un
ciclu în continuă mișcare: PĂMÂNT – APĂ – AER – FOC -
PĂMÂNT. Aerul, face echilibrul, este la mijlocul balanței.
Până când? Nu se știe... Depinde de noi.

16
 Tata iubea mult pământul și ne zicea: ”Când dați de
necaz sărutați pământul cu lacrimi și veti trece supărarea; eu
așa am scăpat viu din război”.
El ne citea uneori din Biblie: ”Când un pământ bea
ploaia (apa) ce-i vine adesea și rodește… el binecuvântare
de la Dumnezeu primește, dar dacă face spini și ciulini
atunci netrebnic se face si-i aproape de blestem, iar sfârșitul
îi este să ardă”.
Se pare că astăzi pământul este blestemat, este plin
de ciulini și mărăcini.
Să ne rugam la Dumnezeu să ne lumineze să ne
întoarcem iar la cuvântul PĂMÂNT și DUMNEZEU, numai
așa vom scăpa de criză și vom fi stăpâni, nu cerșetori la
Banca Europeană.
Toți parcă aveam ochii închiși, dar Dumnezeu zice
prin prorocul Isaia « El, Satana ochii lor i-a orbit și inima a
împietrit-o pentru că ei cu ochii să nu vadă și cu inima să nu-
nțeleagă ca nu cumva ei să-și revină și eu Dumnezeu să-i
vindec ».
« Eu (Dumnezeu) lumina am venit în lume pentru ca tot cel
ce crede în Mine să nu rămână în întuneric ».
Totuși Dumnezeu ne iubește mereu și ne dă șansa să
ne trezim, depinde de noi.
«Cerul este scaunul meu și pământul așternut picioarelor
mele ! ce fel de casă îmi veți zidi voi (oamenii de azi) și ce
loc de odihnă pentru Mine ?»
Timpul demonstrează că omul este legat de pământ și
natură. Este un circuit în mișcare continuă: Dumnezeu –
pământ – om – natură – pământ – creație - Dumnezeu.
**
În satul natal am petrecut 18 ani alături de
părinți și frați. Împreună am simțit dragostea față de
pământ și de natura întreagă. Mama a fost prima care mi-a
transmis iubirea pentru frumusețea creației.

17
 Natura a fost iubită mult de mama. Cu ea mergeam
prin păduri și livezi. Îmi arăta secretele și frumusețea
creației. Când întâlneam în cale arborii stejarul, castanul și
nucul îi numea sfinții Domnului – puternici în credință,
viguroși, înalți până la 40-50m.
Mama spunea că lor le-a încredințat Dumnezeu
« Secretul universului » pe care l-a scris în miezul fructului:
ghinda, castana, nuca. Stejarul și Castanul n-au păzit bine
secretul și Dumnezeu s-a supărat și l-a șters de pe miezul
fructului iar miezul și astăzi alb.
Nucul însă a păzit secretul priveghind ne-ncetat zi și
noapte secretul și azi îl păstrează.
Pe miezul de nuca (sâmburele) este scris pe randuri
șerpuite cu aspect de șanturi secretul universului. Miezul
este sculptat în miniatură ca și ”creierul”. Cu acesta
Creatorul conduce întreg universul. Omul are creierul
asemănător cu sâmburele de nucă. Acesta este format din
două părți și patru sâmburi egali și sculptați la fel. Creierul
omului are două emisfere și patru lobi de aceiași formă,
desen și mărime. Omul se conduce și el cu acest creier, de
la el pornește tot.
De la creier pleacă gândirea, iubirea, speranța,
dragostea, bunătatea, înțelepciunea, bucuria, pacea,
răbdarea, blândețea, binecuvântarea, duhul și harul credința,
secretul, taina și misterul.
« Toate acestea mâna mea le-a facut și sunt ale
mele »
« Păziți poruncile mele și mergând învățați toate
neamurile »
Apoi mergând prin livezi cu mama, admiram
frumusețea florilor. Vedeam porțiuni întregi cu flori galbene,
altele cu flori roșii. Mama îmi zicea că ele sunt vestitorii
Domnului. Gătesc calea lui Iisus în fiecare an, înainte de
ziua Paștelui când vine și se jertfește pentru noi.

18
 Uneori se oprea și rupea o floare de mac și una de
păpădie, le numea « Flacăra și luminița Domnului ». Ele
luminează calea Domnului până la sfârșitul veacului. An de
an, florile înfloresc și-L așteaptă pe Iisus să fie răstignit.
Jertfa Sa este actualizată mereu in prezent. Iisus vine iar să
ne șteargă păcatele grele și ne arată că este veșnic prezent cu
noi. El ne ajută să ne mântuim.
Mama îmi arăta floarea de mac. Floarea macului are
o culoare roșie și o formă de cupă (pahar) cu petale rotunde
în număr de patru. În cupă par că se păstrează sângele lui
Iisus. Florea boboc apare ca un butoiaș Divin în care stă
“secretul - simbolului sângelui lui Iisus” (sunt petalele
macului colorat în roșu purpuriu). Când floarea se deschide
larg apare la baza petalelor pete negre sub formă de braț de
cruce. Când privești în interiorul florii vezi în fundul ei o
cruce cu brațele întinse frumos, colorată în negru. Este
superbă. Vorbește de “răstignirea Domnului”.

Macul – Papaver somniferul

Imagine simbol cu floare de mac. Ea are în mijloc Sfânta Cruce-

negră, sclipitoare și lucioasă. Petalele au culoarea roșie ca și
sângele lui Iisus

19
 Macul – Papaver somniferul

Imagine cu floarea macului are o culoare roșie și o formă de cupă

(pahar) cu petale rotunde în număr de patru. În cupă par că se
păstrează sângele lui Iisus. Florea boboc apare ca un butoiaș Divin în
care stă “secretul - simbolului sângelui lui Iisus” (sunt petalele macului
colorat în roșu purpuriu). Când floarea se deschide larg apare la baza
petalelor pete negre sub formă de braț de cruce. Când privești în
interiorul florii vezi în fundul ei o cruce cu brațele întinse frumos,
colorată în negru. Este superbă. Vorbește de “răstignirea Domnului”.
Floare de mac prezintă de asemenea un rceptacol ca un arzător și
staminele grupate în jurul lui în culoare neagră arătând suferința după
Iisus. De asemenea mai putem observa la floarea boboc o imagine
asemătătoare „feștilei olimpice” care trebuie purtate din generație în
generație până la sfârșitul veacului.

20
 Apoi dacă privești atent vezi stamine fine ca
sârmulițele, îngroșate la capete ca antenele (de bec).
Antenele au culoare violet-negru. Se vede și pistilul (antena
mare), îngroșat la capăt în trei muchii, vorbind de Sfânta
Treime. Se arată clar cum ele comunică cu Creatorul – sursa
– centrala de energie divină. Toate floricelele au stamine
(antene cu polen), pistil, de diferite forme-culori-
comunicând cu creația cerului și pământului. Se face tainic
emiterea informațiilor și a mesajelor. Se fac înregistrări și se
transmit secretele în întreaga natură.
Este o legătură divină, tainică, misterioasă între
flori natură – Creator.
Totul este un secret, un mister !
În mijlocul florii, după căderea petalelor apare
receptacolul multilobat ca un disc superb (dințat pe margini,
iar pe el stele de la care pleacă 8-9 raze spre marginea
discului, vorbindu-ne de cer – soare și Creator. Prin ele
parcă se trimite lumina lumii pe întreg universul.
« Eu Lumina am venit în lume pentru că, cel ce crede
în Mine să nu rămână în întuneric». Privind atent la floarea
de mac deschisă simți că radiază lumină divină, puternică
înflăcărată în roșu purpuriu, parcă atinge și sufletul tău cu
darul, harul, lumina. La baza florii este o umflătură, iar când
cad petalele, apare o « festilă olimpică » (arzător), prin care
pleacă o lumină care trebuie purtată mereu ca pe o “flacără
olimpică” din generație în generație priveghind până la
sfârșitul veacului.
Priveam floarea de păpădie. Are o formă de
(capitol) pălărie și poartă sute de flori-galbene, așezate
solidar, parcă ar fi lipite între ele, de unde le vine denumirea
de flori capitol. Fiecare floare este pusă în suporți-albi-negri.
La vârf se termină cu 5 crestături ca niște raze. Fiecare
trimite o făclie aprinsă mereu, fără șovăire, iar când scuturi

21
florile de pe capitol, rămâne « un disc » sculptat cu multe
sute de orificii (receptacol).
La baza petalelor (corolă) apar sepalele rânduite ca
niște limbi divine, formând un suport tare frumos. În el sunt
așezate pe receptacol florile.

Păpădia - Taraxacum officinale

Când privești toată floarea cu codiță cu tot, parcă ar

fi « un sfeșnic cu sute de luminițe aprinse » și stă drept,
neclintit așteptând pe Dumnezeu cu credința. Tija este goală
(codița) ca o conductă. Prin ea se face legătura pe verticală
cu Creatorul și creația toată.
Pășeam mai departe printre flori și găseam Rodul
pamântului așezat într-o rozetă de frunze late.Are o tijă
(codiță) cu măciulie în vârf, cilindrică de 10-20 cm care
poartă pe ea niște inele. Pe ele sunt sculptate în miniatură
boabe de orz, ovăz, porumb, grâu, struguri cu formă și
culoare ca originalul, arătând rodul anului. Aceste inele sunt
de lățimi diferite în funcție de recolta anului. În anii când
recolta (rodul) este puțin inelul este mai îngust, iar dacă
recolta nu se face, inelul rămâne neted, gol, nu este sculptat
pe el nimic.

22
 Floarea rodul
pământului - Arum
maculatum cu frunză
și foiță Divină: Ea
protejază măciulia cu
inele. Se păstrează
tainic secretul Divin.

Floarea rodul
pământului - Arum
maculatum

Imagine simbol cu
măciulii purtătoare de
inele pe care se găsesc
sculptate în miniatură
boabe de grâu, ovăz,
strugure. Ele arată
rodul anului și
Binecuvântarea făcută
de Dumnezeu
pământului, omului și
creației toată.

23
 Formele inelelor sunt diferite de la un an la altul, în
funcție de rod.
Planta ne vorbește de legătura lui Dumnezeu cu pământul,
natura (aer, apă, vânt, soare, ger) și omul « Prin sudoarea
frunții tale te vei hrăni. »
Dumnezeu în fiecare an binecuvântează pământul,
natura, omul și întreg universul, depinde de noi dacă-l iubim
și-i ascultăm cuvântul.
Mergeam mai departe prin pădure și întâlneam
ghiocelul cu formă de clopoțel. Mama îl numea “vestitorul
primăverii și al Sfintelor Paști”.

Ghiocelul - Galanthus L

Ghiocelul cu trei petale exterioare libere, înaripate cu rol de protecție.

Urmează următoarele trei petale care formează clopoțelul. Aceste petale
sunt brodate la extremități cu o dantelă divină.

Ghiocelul are o floare albă formată din 3 petale albe

așezate la exterior care acoperă clopoțelul-îl protejează.
Apar în interior alte 3 petale mai tari, ca un perete, alb-
verzui, cu linii verticale, arătând parcă direcția sunetului,
spre cer. El este frumos brodat pe marginea de jos. În

24
mijlocul clopoțelului se află 6-7 biluțe, late fin la bază și
ascuțite spre vârf, strâns legat între ele- formând un
manunchi cu care să bată în perete. Ele au culoarea galbenă
arătând că suntem chemați la lumină.

Imagini simbol cu flori de primăvară: ghiocel și spânzul, viorele.

25
Spânzul (cocoșei, cucurigi) – CLOPOTUL
TALANGA - VESTESC PRIMĂVARA

Spânzul - Helleborus purpurascens

Imagini simbol de spânz cu tulpină, ramuri și flori

26
 Este format din frunze mari, palmate, sectate
(adâncituri ) cu 7-8 bobi, sunt bifurcate cu mai multe tulpini
2-3. Florile sunt așezate pe petioli cu frunze mărunte
distanțate în jurul florii. Codițele sunt cărnoase, tari. Când
floarea e deschisă ajunge la 5-6 cm - mărime în diametru.
Florile, câteva mari, cu aspect de talangă (clopotul de la
gâtul vacilor, care sună tare să fie găsit animalul).
Floarea este verde - purpuriu spre margine cu cinci
elemente (ca frunzele) cu aceiași asprime - tărie lungi de 2 -
3 cm, ovale - formează TALANGA - CLOPOT . El este în
interior înșurubat pe un suport tare 5 biluțe strânse bine între
ele, tari și late la bază, terminând fiecare cu câte un fir
subțire scurt. Tot pe suport sunt fixate 30-40 de biluțe mici
ca un cornet fiecare. Au la capete nectarul (antenele) ca
biluțele și înconjoară cele 5 biluțe - formează împreună o
bilă mai mare gata de lovit în cele 5 frunzulițe care îl
acoperă. Biluța este galbenă, face chemare la lumină, la
soare, la Creator.
Talanga este bine prinsă în codiță, înconjurată de un
grup tip 3 frunze dințate, alungite, frumos lobate. Ea sună
mai tare decat ghiocelul, cheamă, trezește întreaga natură. Pe
o plantă sunt 2-3 talange, au sunet puternic vibrator pe care
îl trimite în lume spre Creator.
Obosite de drum, ne întorceam spre casă. Treceam pe
lângă Mânăstire, unde mama îmi arăta bradul. Îl numea
pomul veșnic viu - are frunze persistente verzi și vara și
iarna. Primăvara, când apar primii muguri, ei au aspectul
alb-argintiu și cresc vertical ca o lumânare cilindrică - ca
lampa de neon cu lumină alba. La bază au un suport sculptat
în rondele gălbui.
Pe brad mai vezi conuri. Pe fiecare observi coifulețe
(pălării) cu patru clinuțe fiecare, iar în centrul coifulețului un
ciucuraș sfânt.

27
 Coifulețele parcă ar simboliza ființe din trecutul
îndepărtat… sau chiar îngeri… sunt așezate în șiruri
spiralate cu vârful în sus, unul în brațele celuilalt, strânși
bine între ei parcă ne-ar arăta puterea rugăciunii și credinței,
dar și sensul urcușului duhovnicesc spre cer.
Conul este închis ermetic, atunci când credința este
vie - lucrătoare puternică.
Conul se deschide treptat, coifulețele se distanțează
între ele, arătând scăderea rugăciunii și a credinței. Treptat
încep să se lemnifice cu formă aripată, arătând împietrirea
inimilor, răcirea credinței, fuga de Dumnezeu, se lemnifică
de tot, conul cade prăbușindu-se mort pe pământ. Bradul,
pinul - parcă ar profeții viitorul - prin conurile lor- ca Isaia.
« Ca inima acelui popor s-a împietrit și urechile lor greu aud
și ochii lor s-au închis .»
Apoi mi-am îndreptat pașii, de mână cu mama spre
casă. Gândeam ca un copil: « Ce frumos e raiul pe pământ
dacă am păzi poruncile, am rămâne în el. Mergând încet,
încet obosită de drum și de aer am zis tare: Cum o fi mamă
în corul cel Sfânt? Mama a zâmbit și m-a sărutat. Apoi mi-a
arătat stejarul, castanul și nucul începând să-mi povestească
tainele și secretul lor.
Stejarul, castanul și nucul sunt arbori viguroși,
înalți până la 30 – 50 m. Sunt puternici în credință și au taina
lor cunoscută din cele mai vechi timpuri de strămoșii noștri.
Se zice că Dumnezeu a mers la stejar și i-a încredințat un
secret. Și l-a scris pe un miez alb, l-a așezat în ghindă, pe
care a închis-o ermetic.
Apoi a așezat-o într-o cupă sculptată cu solzi ca de pește
triunghiulari (pește – simbolul credinței). A așezat-o pe
crenguțe și a acoperit-o cu frunze lungi lobate – asimetric.
Frunzele sunt pieloase – semnul împărătesc – se
găsește sculptat pe coroane, cripte, coifuri împărătești,
generali, regi, etc. Dumnezeu a plecat.

28
 A venit Satana la stejar să-i fure secretul. A scuturat
arborele și a căzut ghinda cu cupă cu tot, dar fiind închisă
bine, n-a putut s-o desfacă.
A venit Dumnezeu la stejar să se odihnească dar a
găsit ghindele pe jos împrăștiate. S-a supărat pe stejar că n-a
ținut ghindele în pom. Nu le-a păzit bine. I-a șters secretul și
a rămas miezul alb (și azi este tot alb).
Dumnezeu a mers mai departe sub un castan. A văzut
că-i puternic, viguros, cu tulpina ramificată bogată, coroana
deasă, întinsă lateral și i-a încredințat lui secretul. I l-a așezat
în castană și a închis-o ermetic și a acoperit-o cu coji cu
înveliș alb, catifelat în interior și în exterior i-a făcut un
material vegetal verde cu țepi, ca să-l înțepe pe Satana. A
ascuns castana sub frunzele late, lungi, zimțate pe margini.
Florile le-a așezat într-un candelabru (asemenea celui
din Biserică) ca să lumineze și să vegheze noaptea. Apoi a
plecat.
A venit Satana a scuturat arborele și au picat
castanele jos. Bucuros Satana a ridicat castana de jos s-a
înțepat în mână și a fugit aruncând din mână castana …
A venit Dumnezeu la castan să se odihnească. A
găsit castanele pe jos, unele crăpate de coajă cu țepi. S-a
supărat, a șters secretul din miez și azi e miezul alb.
A mers mai departe și s-a oprit sub nuc, care este
puternic cu lemn tare, viguros, ramuri groase, frunze lungi
nezimțate.
I-a lăsat lui secretul. I l-a așezat într-o nucă în miezul
alb și l-a închis ermetic și l-a acoperit cu o coajă verde din
aluat vegetal din frunze și flori. Când lovești coaja se
negrește locul și mustește un suc castaniu – negru, care
atunci când pui degetele lasă amprenta semn – semnul
hoțului. A făcut aceasta ca să-l prindă pe Satana.
A venit hoțul, Satana ca să fure secretul. A scuturat
Nucul, dar n-a căzut nici o nucă. Atunci a început să

29
lovească nuca cu bățul. Ea s-a înnegrit în locul lovit, dar n-a
căzut.
Satana s-a cățărat pe tulpină și a prins nuca în palmă
trăgând puternic de ea, dar nuca nu s-a desprins. Când
Satana s-a uitat pe degete și palme avea semnul hoțului
imprimat. Atunci furios a mers la Dumnezeu. Când l-a văzut
Domnul l-a întrebat : Ce-ai furat?
- Am vrut să-ți fur secretul, dar n-am putut, ai păzitori
puternici în credință, priveghează zi și noapte mereu.
- Du-te în iad …Satană !
A venit Dumnezeu la nuc să-i mulțumească împreună cu
apostolii. I-a făcut frunzele eliptice ca limbile de foc ca să-l
ardă pe Satana, dacă mai vine să fure secretul.
Iar ca semn de respect a hotărât ca în fiecare an de
sărbătoarea “Coborârea Sfântului Duh” să arunce peste
apostoli aceste frunze cu duh și har în limbi de foc ca ei să
poată vorbi mulțimii în toate limbile. Fiecare creștin să
înțeleagă cuvântul Domnului .
Sărbătoare se respectă și în zilele noastre «Coborârea
Sfântului Duh – Rusalile» (a 8-a duminică după paști).
Apoi Dumnezeu a desprins o nucă din arbore și a
desfăcut-o în fața apostolilor.
A găsit o minune, o taină.
Miezul alb era sculptat în sâmburi în miniatură. Pe el
era scris “Secretul” în rânduri șerpuite adânc ca niște
șanțuri.
Sâmburele are forma creierului în miniatură și
culoarea pielii alb – gălbui, alb brună, cu două părți, fiecare
parte cu câte doi sâmburi în total patru sâmburi. La om sunt
două emisfere și patru lobi de aceiași mărime și formă.
Dumnezeu a zis apostolilor:
«ACEST SÂMBURE CU ASPECT DE CREIER
ÎMI PĂSTREAZĂ SECRETUL.

30
 SECRETUL ESTE CREIERUL. CU ACESTA
CONDUC UNIVERSUL»
A mai zis Domnul: «Din acest creier» pleacă iubirea,
chemarea, înțelepciunea, cuvântul, dragostea, zidirea,
priceperea, înfrânarea, binecuvântarea, blândețea, credința,
harul, taina și misterul.
«Toate acestea mâna mea le-a facut și sunt ale mele.
Țineți toate acestea până la venirea mea.»
«Eu sunt alfa și omega, începutul și sfârșitul.»
«Păziți poruncile mele și mergând învățați toate
neamurile.»
Să ne lumineze Dumnezeu și pe noi să-i păstrăm
cuvântul în inimile noastre ca o taină – secretă.
După ce mi-a povestit mama toate acestea am ajuns
pe nesimțite acasă.
Eu și mama am fost nedespărțite și de la ea am
învățat să iubesc tot ce mă inconjoară, PĂMÂNTUL,
NATURA ȘI OMUL pentru care-i mulțumesc și astăzi.
**
Voi reda acum despre cât bine mi-a făcut mie
Dumnezeu de la naștere până la 18 ani. Si iată:
- Dumnezeu mi-a dăruit o viață și o carte cu imaginu
și file destul, destul de groasă cu un timp îndelungat,
atingând vârsta a treia, pentru care-i mulțumesc.
Deasemenea mi-a dat un talent și o misiune și mi-a dirijat
pașii în drumul călătoriei pământești.
- M-am născut în satul Viforâta. Satul are 5 coline, cu
un aspect de potcoavă. El se poate numi potcoava
norocului, un loc minunat, un rai adevărat. În partea de sus
a potcoavei se află Mănăstirea Viforâta, la câteva case de
locuința părintească, iar sus… sus pe una din coline, în
partea dreaptă se află Mănăstirea Dealu iar la deschiderea
potcoavei se află Biserica satului. Deci în această localitate

31
sunt 3 lucașuri sfinte, o mare și mare minune, un loc
binecuvântat de Dumnezeu.
- Apoi mi-a dăruit Dumnezeu să fiu fiica a doi părinți
minunați, credincioși, generoși, Dobre Floarea și Vasile. Mai
aveam încă 3 frați mai mari decât mine-Ion, Mihai și sora
Mariana. Acești părinți iscusiți m-au învățat să iubesc
pământul cu iarba, cu verdeața, cu pomul, cu floarea, cu
întreaga natură, dar și să iubesc gâzele, fluturii și animalele.
Să iubesc Creatorul și Creația toată. Mama mi-a arătat cum
să deschid prima pagină, prima filă cu imagini din Cartea
Naturii și m-a mai învățat să învăț alfabetul minunilor și al
simbolismelor realității. Ea mi-a spus că în toate Dumnezeu
și-a lăsat amprenta lucrarilor Sale vizibil sau ascuns. Dar,
dar rămâne ca noi, oamenii de azi sa-l recunoaștem, sa-l
respectăm, să-l actualizăm și sa-l pomenim zilnic. Trebuie să
nu uităm că avem un Creator și o Creatie.
- Eu am primit un nume la botez-Vasilica - având
ocrotitor pe Sf. Vasile.
- Am fost botezată de un preot cu mult har care i-a
prezis mamei chiar viitorul meu. Prezicerea s-a dovedit
reală, în timp îndeplinindu-se întocmai.
- Am fost scoasă din ghearele morții când tata mi-a
tăiat buboiul și când am căzut din pom. Dumnezeu în acel
moment de cumpănă pentru mine a trimis chiar pe fratele
meu, Ion să mă salveze scoțându-mă de sub crengile grele,
căzute peste mine.
- Apoi am fost scoasă din groapa cu var de copii care
alergau să-și caute mingea. Instantaneu mingea a scăpat de
sub control și s-a rostogolit până la groapa cu var intrând în
ea. Atunci am fost găsită și eu într-o stare jalnică, abia…
abia au putut să mă scoată.
- Dumnezeu mi-a mai făcut un bine. Văzându-mă
sensibilă, timidă, rușinoasă și singură mi-a dăruit un prieten,
un prieten adevărat. Un câine, un cățelus, pe care l-a adus și

32
l-a crescut o pisică. Pisica era și ea prietena mea, dar ea era
dură și mă zgâria, iar eu eram fricoasă. Cu acest cățel, Lăbuș
mi-am făcut toată copilăria.
- Îmi mai amintesc că m-am lovit la degetele
picioarelor foarte rău. Mi-a căzut o unghie infectându-se
piciorul. Dar Dumnezeu și din această situație grea m-a scos
și m-a făcut bine.
- Draga mea de mama mereu mă sfătuia, deși nu știa
carte. Însă îmi zicea: Învață...învață ca să nu dai cu sapa ca și
mine, iar tu știi că părintele Petre a zis că pleci la școala, în
oraș, departe... departe. Eu știu că Dumnezeu n-a mințit pe
nimeni.
- Totuși... totuși, deși niciodată nu am fost meditată,
m-am hotărât instantaneu să plec la Craiova și să dat
examen. N-am spus nimic la nimeni, decât mama știa, de
teamă ca să nu fiu oprită. Și așa, fără prea multă pregătire
am reușit, am câștigat examenul. Tare mult s-au bucurat
părinții, frații și rudele, profesori și oameni din sat. A fost o
surpriză. Dumnezeu și-a arătat iar marea lui milostivire
pentru om. Mama l-a nașterea mea a plâns de teama
foametei, iar acum plângea de fericire. Rugăciunile ei
fuseseră auzite. Prezicerea părintelui Petre devenise reală.
Dumnezeu pe toate le împlinește după voia Lui. Eu m-am
convins că Dumnezeu este iubire, iubire, iubire... Dar... dar...
rămâne ca și noi să-i răspundem cu aceiași iubire.
Iată v-am redat câteva aspecte din viața mea care
scot la iveală cât bine mi-a făcut mie Dumnezeu. Dar... dar,
tocmai aceste întâmplări spontane, sunt acte doveditoare
care scot la iveală puterea, ajutorul și existența lui
Dumnezeu. Am fost un copil de tăran, plecat în lumea largă,
fără ajutor material, singur, așezat însă în barca lui Iisus-care
mi-a călăuzit pașii după voia Lui.
**

33
 La vârsta de 18 ani am plecat în orașul Craiova.
Prezicerea părintelui Petre se dovedea adevărtă. Am urmat
Facultatea de Agronomie. Aici m-am axat pe învățat,
practică, laborator, cercetare, cunoaștere. Apoi trebuia să-mi
asigur și bursa care era o necesitate vitală.
După terminarea facultății eram repartizați după
note. Pe diplomă era scris-Absolvent cu nota 8. Am prins
Doljul. Eram fericită. Dacă nu câștigam Doljul, puteam să
fiu repartizată în județele Ialomița sau Teleorman, aruncată
într-un necunoscut dramatic. Așa că acum mă aflam liniștită
aproape de orașul pe care îl cunoșteam. Eram legată de
Universitate și aveam posibilitatea să vin și să comunic cu
profesorii din facultate, să împrumut cărți, să am o
bibliotecă, să am acces la laborator(la microscop), să cer
sfaturi. Craiova avea o Grădină Botanică în care la orice oră
găseai specialiști cu experiență. Trebuia să mențin o legătură
permanentă între școală și practică. În teren găsești mereu
lucruri noi...
**
Destinul m-a purtat apoi în satul Gogoșița. Dacă
la Viforâta am trăit în Rai... privindu-l și trăind în el, la
Gogoșita era “IADUL” și am trăit și în acesta, am muncit și
m-am apropiat din nou, mai puternic de Dumnezeu.
Pe Dumnezeu l-am găsit în toată natura: în frig, în
ger, în zăpadă, în ploaie, vânt, în pământ, în pomi și plante,
etc. Am început să mă dăruiesc naturii ocrotind-o, îngrijind-
o, cu sacrificii. Făceam totul cu pasiune și treptat am
transformat IADUL în RAI- simțind mulțumirea sufletească
satisfacția rodului și dacă nu chiar “fericirea”.
Aparent era Iadul - un sat părăsit de tineret unde
găseai o școală elementară 1-4 clase cu mai puțin de 10
copii, un magazin mixt-mic. Nu aveam lumină, căldură, apă
caldă, posibilități de cumpărare, de pregătit mâncare. Erau

34
gospodării părăsite, sărăcăcioase, uliți pline de noroi, șanțuri
pline de balegă.
În sat locuiau bărbați peste 50 de ani puțini și ei la
număr, restul erau bătrâni și bătrâne trecute în vârsta a treia.
Aveau îmbrăcăminte sărăcăcioasă, cojoc, ițari de postav,
opinci în picioare iar femeile purtau sandale de cauciuc.
Erau însă sănătoși și roșii la față, rezistenți, plini de viață,
cinstiți și curați sufletește. Se făcea focul cu balegă uscată de
vacă, coceni, tulpini de floarea soarelui și ouă de huilă, care
erau toxice. Chiar gazda mea, Ciolică Ionica a murit din
această cauză. Erau condiții foarte grele de trăit, în curțile
țăranilor nu găseai grădină de zarzavat decât foarte rar. Se
găseau în schimb căpițe cu fân și coceni, porci, mulți la
număr, vaci, boi, viței, cai, gâște, rațe, tot ce se putea vinde
pentru bani. Cu banii obținuți reparau casele, gardurile etc.
Deasemenea, nu se găseau în gospodăria lor puțuri, fântâni
cu apa, decât foarte rar. Apa se căra de la fântâna satului.
Toate femeile purtau un colac de pânză pe care așezau
găleata de apa, iar în mâini aveau ulcioare. Deci nu existau
condiții de spălat. Eu mergem în oraș, la căminul studențesc,
pentru o baie generală. Drumul până la Craiova era lung,
biletele scumpe și exista decât o cursă muncitorească, de
navetiști, încărcată la maxim. Mâncarea se pregătea afară, pe
un cuptor făcut din cărămidă. Hrana de bază era varza
murată, fasolea boabe, mămăliga, pâinea în țest, lapte și ouă.
Păsările din curte erau foarte rar tăiate pentru consum intern.
Gazda mea avea în schimb mulți porumbei, din ei îmi făcea
ciorbă. Arunca un porumbel într-o ulcică mică de pământ,
punea în ea sare și fidea. Nu existau zarzavaturi, iar cartofii
îi vedeai foarte rar, numai la sărbători. Repet, nu exista
posibilitate de aprovizionare, distanța era mare, mijloace de
aprovizionare puține. În casa locuitorilor găseai numai sobe
de tablă. (numai popa și învățătorul avea sobă de teracotă) În
ele se aruncau seara paie, coceni și balegă uscată. Se

35
încălzea tabla, dar... căldura se ducea repede iar până
dimineața înghețai. Se mai găseau lămpi cu gaz care degajau
un miros greu de suportat. Norocul meu era că la sediul
CAP-ului exista o sobiță de tablă groasă cu lemne care cât
de cât încălzea încăperea și putei să respiri un aer mai curat.
În aceste condiții am trăit și lucrat 3 ani. Odată cu
mine au fost repartizați în satele vecine și alți colegi: Feraru
Ion, Ciora Nicolae, Dincă Valentin și Magda. Însă ei nu au
putut suporta condițiile vitrege de viață și au murit, pe rând,
în plină tinerețe. N-au apucat pensia. Numai Magda s-s
retras și a făcut altă facultate. Menționez ca mai aveam în
satul Argetoaia un alt coleg care a făcut o depresie puternică
din care nu s-a mai putut recupera. Vedeți? În ce perioadă de
timp și în ce condiții am lucrat noi, agronomii? Am fost o
generație de sacrificiu... Munceam zi-lumină, cu multă
dăruire pentru țară și popor, nu țineam cont de viața noastră.
În această perioadă de timp, s-au obținut cele mai mari
recolte din istoria țării, România scăpase de datorii. Pe
atunci nu exista nici un metru de pământ nemuncit, aveam
recolte de porumb și de grâu însirate la capătul tarlalelor, se
urcau copiii ca pe topogan pe ele. Din lanul de porumb nu se
vedea remorca, așa de înalt era... Producția de porumb
ajungea la 12 tone , iar cea de grâu la 7 tone pe hectar.
Viitorul de aur al românului era asigurat. Astăzi pământul
țării este plin de buruieni, mărăcini și ciulini și ca să fie și
mai simplu s-s vândut pământul la străini.
În acest mediu greu de suportat am locuit trei ani, cu
îndelungă răbdare și cu Dumnezeu în inima mea. Dar...dar...
am observat că în acest sat gospodarii țărani aveau duhul în
ei. Aveau chemare, aveau o învățătură, aveau o descoperire
duhovnicească, aveau darul tălmăcirii, înțelepciuni,
cumpătare și credința păstrată acolo în sufletele lor, cercetau
scriptura, o citeau, o comentau între ei. Dumnezeu nu-i
părăsise, îi iubea și ocrotea.

36
Am început să mă apropii de ei sufletește, să-i ascult, să simt
aceiași durere sau bucurie, să colaborez cu ei. Aceiași
gândire, trăire, simțire, tot timpul adunați împreună la muncă
rugăciune și fapte bune.
Nu mai simțeam Iadul - devenise un mic Rai. Totul
iubeam în jurul meu: natura, om, animale, pom, vie, livada,
câmpia.
Mergeam cu băbuțele și moșuleții în plantația de
pomi. Ne opream cu toții în jurul unui pom (cireș, prun, etc.)
ce arăta jalnic: lăstari în jurul lui, nesăpat, plin de crengi
crescute anapoda, lăstari lacomi fără rod în interiorul
coroanei, etc. Cu răbdare îi curățam mai întâi în jur, apoi ne
uitam la coroană, eliminam toți lăstarii lacomi-neroditori, răi
ca și oamenii. Ei aduceau întunericul în pom. Îi tăiam -
făceam lumină.
Și pomul are lupta lui între întuneric și lumină.
Tăiam coroana pe etaje, lăsând distanțe de 40-60 cm
între ele să vină lumina uniform. Mugurii îi lăsam pe cei
extern de pe ramuri, ca noul lăstar să crească în afară,
spre lumină. Când terminam erau cu toții mulțumiți, și
noi și pomii. Se simțea vizibil legătura divină dintre om și
pom. Fețele noastre radiau de fericire. Dar și pomii
parcă zâmbeau și ei sub soare.
Primăvara, când înfloreau pomii -ne răsplăteau
cu flori frumoase, mirositoare, colorate ca și curcubeul
ne găseam cu toții în frumosul Rai -totul râdea de
fericire. În pomi cântau păsărele cu glasul lor duios –
înălțător... Vine... Vine... Vine Iisus !
Atunci pomii iute-iute își scutura floarea pe jos
presărând calea pentru Hristos auzind : « Glasul celui ce
strigă în pustie, gătiți calea Domnului drepte faceti-le
cărările.» Totul era o armonie și natura aștepta pe
Iisus.Toamna rodul era bogat.Aveam recolte frumoase și

37
de calitate, ele mergeau la consum, în Craiova și chiar la
export.

Mărul - familia Rosaceae.

Imagine cu flori de măr care ne amintește de existența Raiului

Apoi ne mutam în plantația de viță de vie. Să știți că

mari taine și mistere se găsesc în vița de vie. Este un “simbol
al vieții” al legăturii noastre cu Dumnezeu. El zice:
“Eu sunt vița, voi mlădițele. Cel ce rămâne întru Mine și eu
întru el acela aduce roade multe căci fără Mine nu puteți
face nimic. Eu sunt vița cea adevărată și Tatăl meu este
lucrătorul”.
Ne apropiam cu toții de “butucul viței” de fiecare
dată cu emoție și grijă.
Priveam butucul, avea pe el coarde multe, grele,
lungi, părea ca un om care duce o povară grea. Trebuia
ajutat, să-i luăm povara. Cu multă atenție desprindeam de pe
butuc coardele grele tăindu-le atent direct pe nod, ca vița să
nu plângă. Lăsam o singura coardă, maxim doua și 2-3 cepi.
Vița parcă respira ușurată. Încercam să-i facem
butucului forma de farfurie, tăind coardele din interior și
38
lăsându-le pe cele din exterior, pentru acumularea apei și
pentru lumină.
Eram impresionată de plânsul viței de vie. Îmi
veneau în minte cuvintele Mântuitorului: “Cel ce crede în
Mine, precum a zis Scriptura-râuri de apă vie vor curge în
inima lui.”
Băbuțele ziceau și ele - asta e “apă vie” - dacă o pui
în ochi te vindeci de cataractă.
Vedeam cu ochii mei cât de legată este natura:
vița de vie - de Dumnezeu și om dar și de creatia toată.
Este fascinant să trăiești acest moment de iubire
cu tot ce te înconjoară. Ceva te mișcă, te trezește la
meditare. Simți că există un Dumnezeu care poartă de
grijă mereu și face mult bine. El este numai iubire,
iubire, iubire. Este Atotputernic, Atotcreator.
Când se încălzea, primăvara, apăreau muguri, cârcei,
apoi flori și frunze. Se deschidea din nou Cartea naturii cu
imagini și file, în mod vizibil. Rămânea doar ca omul s-o
privească atent.
Interesant - frunzele au forma de inimă. Unele sunt
închise, altele au deschideri în frunză formând lobi. Parcă ar
vorbi; eu sunt inima, deschisă tot timpul pentru Dumnezeu și
pentru om. Iar cănd stropeam frunzele cu soluție de var și
piatră vânătă totul parcă se schimba, era numai lumină, har,
iubire, bucurie și lumina soarelui radia parcă mai puternic pe
vița de vie. Se simtea și aici legătura divină dintre vie și om.
Simțeai bucuria, împlinirea în interiorul tău, făcuseși o faptă
bună.
Cârceii de pe coardă zic și ei: țineți-vă tare de
cuvântul lui Dumnezeu - El e calea, viața și adevărul. Florile
sunt așezate într-un ciorchin cu ax și codițe. Toamna fiecare
codiță poartă o boabă de strugure. Ciorchinul- strugurele cu
boabe- ajunge uneori să depășească 1 kg, devine greu de
purtat de coardă, apasă puternic.

39
 Ciorchinul – strugurele - ne vorbește și el. Fiecare
boabă parcă are în ea un secret, un mister. Greutatea
strugurelui parcă ar fi păcatele lumii, greu de purtat. Bunicii
spuneau că atunci când se va apropia sfârșitul, strugurii vor
fi mari - peste 1-1,5 kg - simbol al păcatelor grele (păcate
grele la sfârșitul veacului- desfrânare- sex).
Unii struguri au boabe albe, alții roz-negru, simbol al
sângelui și apei.“Sutașul s-a apropiat de Iisus și a împuns
coasta cu sulița din care a ieșit sânge și apă”.

Vița de vie - Vitis vinifera L.

Imagine cu ciorchine de strugure alb și roșu - simbolul lacrimi și
sângelui vărsat de Iisus

40
 STRUGURELE VORBEȘTE DESPRE DUMNEZEU
- PĂCATELE OMULUI SUNT ȘTERSE PRIN JERTFĂ.
CARTEA NATURII STĂ MEREU LARG DESCHISĂ.
OMUL O POATE CITI FILĂ CU FILĂ, IMAGINE CU
IMAGINE DACĂ ARE VOINȚĂ.
Din struguri iese vinul care ajunge și la altarul
Bisericilor în paharul-potirul- cu Sfânta Împărtășanie. Iisus a
zis: ”Acest pahar este Legea cea Nouă întru sângele Meu.
Acesta să faceți spre pomenirea mea”.
În vița de vie se ascunde UN SECRET AL VIEȚII –
TAINA TAINELOR.
Așa cum arată Iisus în scriptură:
« Eu sunt vița cea adevărată și Tatăl Meu este
Lucrătorul »
El ne compară cu mlădițele, vrea să creștem în
credința adevărată, vie, lucrătoare până la desăvârșire, la rod.
Tot timpul muncind corect cu lacrimi și sudoare împreuna
cu El, primindu-l și-n sufletele noastre prin sfânta
împărtășanie.
« Eu sunt vița, voi mlăditele cel
Ce ramane întru Mine și Eu întru el
acela duce roada multa, căci fără
Mine nu puteți face nimic »
Mântuitorul ne sfătuiește să rămânem împreună cu El:
« Rămâneți întru Mine și Eu întru
voi . Așa cum mlădițele nu poate sa
aducă roada de la sine, dacă nu
rămâne în viță, tot așa nici voi, dacă
nu veți rămâne întru Mine ».
Deasemenea El ne arată clar ce se întâmplă cu noi oamenii
dacă nu ascultăm de Dumnezeu și de poruncile Lui.
Dacă cineva nu ramâne întru
Mine se aruncă afară ca o mlădiță
Si se usucă și le adună, și le aruncă

41
 În foc și ard »
Apoi Iisus ne arată răspicat cât de fericiți am putea fi
noi oamenii dacă am face ascultare de cuvintele Lui. Nimic
nu ne-ar lipsi.
« Dacă voi rămâneți întru Mine
și cuvintele Mele rămân întru voi cereți
orice veți vrea și vi se va da. »
Vița de vie vorbește mereu despre Dumnezeu,
poruncile lui, greutatea păcatelor și jertfa – o legătură divină
între:
-Dumnezeu – om – natură – pământ, soare, căldură, apă și
lumină.
-Un ciclu permanent în mișcare:
Pământ, rădăcină, plantă, flori, fruct – sămânță – OM –
Pământ un circuit în natură trecând prin el o energie de
curent divină.
Aici, la Gogoșița, în aparentul IAD am simțit –
fericirea. Am transformat IADUL în “RAI sufletesc” pentru
care îi mulțumesc și azi lui Dumnezeu.
**
Acum însă, doresc să amintesc și de ziua de 1
noiembrie 1970, ziua cănd m-am prezentat la locul de
muncă. Eram tristă, aveam 23 de ani, 1,53 m, 45 kg și
purtam în mână un mic geamantan cu câteva lucruri
necesare. Salariul de fermier era foarte mic. O femeie de
serviciu din oraș avea un salariu mai mare decât un inginer.
Pe vremea aceea nu ni s-a acordat nimic în plus, ținând cont
de greutățile pe care aveam să le înfruntăm. Abia după 2 ani,
după multe insistențe și cereri am primit o butelie. Dar... dar
nu aveai posibilitatea să o încarci, orașul era departe. Vrând,
nevrând te întorceai tot la coceni și paie. Așa că până îți
făceai un ou în tigaie te afumai tot și-ți pierea pofta de
mâncare. Mai menționez că aveam contract de 5 ani la locul
de muncă, iar familia mea se afla la 300km distanță de mine.

42
Și uite așa , îmi aduc aminte de ziua aceea, când am intrat în
sediul CAP-ului unde am găsit pe inginerul Dincă Ion,
președintele Bălan, contabilul șef și brigadierii. Toți mă
priveau curioși. Îndată au început să-mi caute gazdă, dar nu
mă primea nimeni, nu aveau condiții de găzduire. Se făcuse
deja seară, sediul CAP-ului trebuia închis. Inginerul șef
locuia în satul vecin, nimeni nu avea unde să mă primească,
toți intraseră în panică, fiecare dorea să meargă la casa lui.
Dar... dar eu unde mergeam oare, și la cine? Așa că am
început să plâng. Și iată minunea lui Dumnezeu și marea Lui
grijă pentru om. Mi-a arătat din nou cât bine mi-a făcut El în
viața mea.
Astfel a apărut instantaneu a intrat pe ușă un țăran,
intrând să vadă de ce este sediul deschis. El era scund și
purta pe cap o căciulă. A zis Bună seara la toată lumea!Apoi
s-a uitat la mine. M-a privit lung și m-a văzut plângând. El,
nedumerit, a întrebat:
- Domnule inginer, cine-i domnișoara?
- E noua noastră ingineră, a zis șeful, dar nu găsim
pentru dânsa nici o gazdă. Țăranul tăcu, oftă și apoi zise:
- Hm…hm! E și aici o taină. Eu am avut o fiică care
mi-a murit. Cred că ea m-a trimis aici. Domnule inginer, o
iau eu la mine. Consider că mi-a înviat fica. Toată lumea a
fost ușurată, că totul s-a încheiat cu bine. Dumnezeu mi-a
arătat încă o data cât bine mi-a făcut în toate situațile grele.
Dar să și văd existența reală a Lui. Atunci mi-am șters
lacrimile și l-am urmat pe acest țăran care m-a dus la casa
lui. Aici am stat cei 3 ani, timp în care am lucrat în cadrul
CAP-ului. Mi-a fost ca un tată.
**
Menționez că în cei 3 ani de muncă la această
unitate, Gogoșița, am vizitat fiecare casă în parte. Trebuia să
semnăm acordul global, un contract între CAP și țăran. Cu
acest prilej am cunoscut gospodăriile, obiceiurile,

43
necazurile, bucuriile lor, dar și sufletul lor. Doamne!
Doamne! Ce suflete curate au. Ce isteți și ce înțelepți sunt.
Țăranul român este generos, omenos, primitor, are un
instinct și o pricepere moștenită, material genetic-ereditar de
calitate, în care găsești veșnicia, dar și legea iubirii. Ei mă
așezau la masă, le era rușine, erau săraci dar plini de Duh
Sfânt. Îmi amintesc cu drag cum găseam pe tabla sobei
murături prăjite și lipii calde. Mă ospătau cu ele. Băbuțele
mă desculțau, îmi uscau ciorapii subțiri, îmi puneau cărămizi
calde sub talpile picioarelor ca să mă încălzesc. Eu purtam
cizme de cauciuc în care nu încăpeau ciorapii groși.
Deasemenea îmi amintesc cu drag că într-na din zile
o băbuță m-a invitat la ea și mi-a pus pe masa ei rotundă din
lemn un castron de lut umplut cu ciorbă de capete de pește.
Lângă castron mi-a așezat un ardei iute. O! Doamne,
Doamne! Gustul acelei ciorbe a rămas întipărit în mintea
mea, nu-l pot uita. De atunci am tot încercat să fac o ciorbă
asemănătoare cu cea pe care am mâncat-o atunci. Dar
niciodată n-am ajuns să redau gustul ei. Aceste momente
sunt amintiri imprimate pe veci care îmi aduc aminte de
legătura sufletească pe orizontală dintre om și om. Sufletele
comunică între ele pe vecie dacă este iubire, sinceritate,
omenie.
După ce le-am vizitat casele am început să fac cu ei
cursuri agrozootehnice. Le desenam pe tablă cu cretă
colorată plante, vița de vie, pomi, arătându-le tehnica
tăierilor. Moșuleții mei erau mulți la număr, stăteau cuminți,
ascultau, erau numai ochi și urechi. Îmi puneau diferite
întrebări, se dovedeau foarte înțelepți. A venit chiar și de la
ziarul Inainte și ne-a fotografiat. Ce minunat este să vezi
cum te iubesc acești oameni simpli, desculți, îmbrăcați prost,
le sclipeau ochii arătând iubirea și harul. Ce poate fi mai
demn, mai frumos decât să primești o iubire sinceră, curată,
care să-ți dea putere, echilibru și pace în suflet?

44
 Uneori, când eram la locul de muncă, în vie, în
plantația de pomi, la grădină, băbuțele îmi aduceau în șorțul
lor nuci și pită caldă. Acest lucr, pentru mine era cel mai
frumos dar, cea mai scumpă clipă de iubire. Minunat, nu?
Uiți că ești în iad. Așa, numai așa, prin comunicare,
colaborare, armonie, dragoste și iubire schimbi iadul în rai.
**
Vă puneți întrebarea cum am scapat eu din iadul
de la Gogoșița?
Mărturisesc că am fost mereu cu Dumnezeu în barca
vieții. El m-a purtat pe valurile apei învolburate ținându-mă
de mâna. Dar...dar... de multe ori m-am scufundat în adâncul
apelor și am atins pamântul, nisipul, mocirla, mizeria,
sărăcia...însă Dumnezeu nu m-a părăsit. M-a scos mereu la
suprafață.
Trebuie să menționez că atunci când lucram la
Gogoșița m-am căsătorit, după 2 ani și am dat naștere la
primul copil, pe fiica mea Adriana. Ei bine, tocmai în
aceste condiții grele, aspre, am facut naveta la 50 de km
și am purtat o sarcină în pântecul meu, o mlădță de
viață, un lăstar sfânt. O...O... A fost greu! Dar m-am
străduit să-mi continui destinul. Uimitor este, nu? Iată
însă că datorită împrejurărilor aspre și dure puteam să-
mi pierd copila. Într-o zi am plecat de la Gogoșița la
Craiova cu un camion cu marfă. Mă aflam în luna a
șaptea. Drumul era numai gropi, neasfaltat. Ajunsă la
Craiova după această călătorie lungă, anevoioasă mi s-a
declanșat sarcina. Ajunsă la spital cu diagnosticul-
eminență de avort. A intervenit Domnul cu bunătatea lui
prin doctorul Lazaroniu cu soția lui. Ei se aflau în gardă.
Acești oameni mi-au salvat sarcina. Am născut o fetiță de
2,1 kg. Au ținut-o în incubator 3 săptămâni. A scăpat
totuși teafără. Iată cât bine mi-a făcut mie Dumnezeu.
Pot confirma din tot sufletul meu că Dumnezeu a fost

45
mereu lângă mine. Iar eu ii sunt datoare. De aceea
scriu... scriu și spun la tot omul „cât bine mi-a făcut mie
Dumnezeu”.
**
Destinul m-a purtat mai departe la comuna
Pielești – aproape de Craiova – 5 km.
Era o comună mare cu școală generală, cămin
cultural, magazine și restaurant modern, farmacie, biserică,
sfat popular, trecere de cale ferată, bancă, moară, etc, case
frumoase, oameni îmbrăcați ca la oraș.
Tot ce trebuia – sat cu lumină și casetofoane, aparate,
combine muzicale, televizoare, etc.
Oamenii însă îl uitaseră aproape toți pe Dumnezeu.
La biserică mergeau numai cei de generația a 3-a. Restul
discoteci și la câteva case găseai de cuvântul « curvie ».
« Vai vouă cărturari și farisei fățarnici! că voi curățați partea
din afară a paharului și a zidului dar înăuntru vă sunt pline
de răpire și de ne’nfrânare.
Erau în sat erau însă dezbinări, divorțuri, certuri,
decese, boli grele. Am cunoscut fiecare casă și familie
însoțită de Moș Mitrică, un țăran înțelept și cu duhul lui
Dumnezeu în el.
Nea Mitrică îmi descria fiecare familie:
x Ăștia au copilul în căruț cu rotile, tot neamul le-a fost
desfrânat. Taică-său a trăit cu nașa copilului.
x Ăștia au o fată tânără de 20 de ani moartă. Tatăl ei
era foarte rău, a făcut mult rău la lume iar fetele și
femeile le viola.
x Nicolaie a paralizat, a ținut două surori. Pe prima a
alungat-o. Ea trăiește și azi, nu s-a mai căsătorit. A
luat-o pe a 2-a cu care are copii.
x Costică are pustie curtea, i-a ars toată casa. A fost
perceptor - fura, mințea, înșela.

46
 x Ăstora le-au murit 2 copii tineri și-o noră. Pentru că
trăiau în desfrânare cu moașa, nașa, cuscra, cumnata.
Exista multă desfrânare, și mai mult unul din fii a
ucis pe mama pentru avere, Dumnezeu l-a răsplătit
dândui o boală grea (nebunia) și s-a oprit neamul
(rodul).
x George și Aurica n-au copii – a fost desfrânat tot
neamul, strămoși, moși, părinți. Acum Dumnezeu nu
le-a mai dat copii ca să nu mai aibă moștenitori și s-a
oprit neamul.
x Marcel a murit de cancer – era tare desfrânat. A trăit
cu multe fete tinere, le-a amenințat cu cuțitul…hei,
hei.. și multe altele a mai făcut.
Stam și gândeam la cuvintele lui Iisus. «Moartea
păcătoșilor cumplită este» osândă primește, șerpi și pui de
vipere cum veți scăpa de osânda ghenei!
Moș Mitrică zicea Hei Hei! greu se plătește păcatul
curviei, chiar până la al noualea neam.
Deasupra comunei Pielești nu plutea duhul lui
Dumnezeu, era duhul Satanei... desfrânare, muzică rock.
Dar și aici l-am gasit pe Dumnezeu în natură: în
lanurile de pormb, grâu, ovăz, orz, floarea soarelui, etc. Am
ținut strâns de el trăind, muncind, cu pasiune și dăruire,
sacrificând familia și chiar propria mea sănătate.
Era pe timpul lui Ceaușescu, pământul trebuia
muncit ca la carte, oamenii munceau, munceau de zor.
Aveau contracte cu Ceapeul prin semnarea Acordului
Global. Apoi erau controale zilnice venite de la conducere.
Asta a fost timpul recoltelor. Țara scăpase de toate
datoriile. Nu exista un metru pătrat de pământ nemuncit,
erau secții de mecanizare bine dotate. La Gogoșita am lucrat
mult cu oamenii, iar aici la Pielești cu mașinile Secției de
mecanizare. Aveam culturi de porumb și cereale pe care le

47
semănam, întrețineam, le recoltam cu mașinile și se
erbicidau. Nu necesita prea mult mâna omului.
Am fost înconjurată mai mult de plante decât de
oameni. Asta a fost un avantaj pentru mine. Am stat în
permanență în legătură cu pământul, apa, aerul, vântul,
gerul, câmpul, soarele și cerul.
Admiram lanul de grâu cum se legăna lin, grațios, în
bătaia adierii de vânt. El foșnea duios, încet, discret, un
cântec de iubire lui Hristos.
Grâul are o tijă goală – păi și un singur spic în vârf.
Paiul este încins cu brâu strâns tare, formând un nod din loc
în loc ca să poată ține greutatea spicului (noduri și
internoduri) să nu cadă rodul jos. « Minunate sunt lucrurile
tale Doamne; toate cu înțelepciune le-ai făcut. » Spicul de
grâu ascunde și el o taină mare. Este format dintr-un ax în
formă de spirală ușor ondulată. Pe ax sunt fixate grupuri de
3-4 boabe, strâns legate între ele cu frunzulițe fine – pleavă,
în partea de jos.

Grâul - Triticum
Imagini cu spice de grâu. Boabe îmbrăcate în pleavă. Fiecare
boabă prezintă țepi – ariste cu ajutorul lor se comunica cu
Divinitatea.

48
 Aceste grupuri sunt în număr de 7-8 dispuse
asimetric pe ax. Una mai sus pe o parte a axului iar alta mai
jos pe cealaltă parte a axului, pe ambele fețe ale axului parcă
ar fi brodate. Fiecare boabă este învelită în 3 frunzulițe
foarte fine – pleava. Bobul are o formă alungită parcă ar fi
un « corp de copil » bine înfășat în scutece fine. La unul din
capetele bobului este sculptat, discret chipul lui Iisus (mama
zicea că-i chipul Maicii Domnului). Colorat în alb, cafeniu,
alb-roșcat, alb-gălbui, ca pielea omului. Au aceiași formă,
mărime și culoare parca ar fi frați gemeni. Ne vorbește de
înfrățire, colaborare, unire.
La unele specii fiecare bob are niște fire ca antenele
ca să comunice cu Dumnezeu. Astăzi au apărut soiuri noi iar
pe bob nu mai apare chipul lui Iisus, parcă oamenii nu-l mai
au pe Dumnezeu și nici nu mai comunică cu El.
Știm cu toții că din grâu se face făina apoi pâinea cea
de toate zilele. Din această pâine se ajunge la altarul
bisericii. În potirul – paharul sfintei împărtășanii, pe care o
ia apoi tot creștinul de la mic la mare la bătrân. « Că domnul
Iisus în noaptea în care a fost vândut a luat pâine și
mulțumind a frânt-o și a zis: « luați, mâncați, acesta este
Trupul Meu, cel ce se frânge pentru voi. Aceasta să faceți
spre pomenirea Mea » Iată ce taină minunată ascunde
spicul «bobul de grâu – trupul mântuitorului copil» Ele sunt
taine discret arătate, cine are ochi poate să vadă.

49
 Floarea-soarelui - Helianthus annuus
Avem imagini simbol cu floarea soarelui – floare capitol, formată din re
ceptacol mare cu multe orificii în care sunt rânduite zeci, sute, mii de
flori. Ele stau strâns solidar pe verticală. Sunt așezate în spirlă ca la
cochilia de melc - tainic. Pe disc mai găsim punctul nucleu Divin. De
asemenea pe marginea receptacolului găsim flori ligulate, cu formă
înaripată dispuse în cerc în jurul capitolului. Ele sunt în poziție
orizontală. Prin ele se face legătura între Dumnezeu – Floare – Creația
toată. Sunt ca niște punți de legătură tainice-divine.

Priveam apoi lanul de floarea soarelui care are

aspectul și forma de soare. În diminețile cu cer senin soarele
răsare la viață. E roșu ca sângele și te lasă să-l privești. În
aceste dimineți se trezesc la viață și lanurile de floarea
soarelui. Sute și mii de plante (copiii soarelui) își ridică
privirea ca la o comandă. Își rotesc pălăria cu fața la soare, la
lumina roșie. Pe fețele lor radiază și ele o lumină puternică
galben-portocalie. Aceste lumini se sărută, se îmbrățișază,
duhul coboară, unește luminile rosii, galben portocalii
formând o frumoasă lumină care nu încălzește, nu dogoare.
Lanul întreg se mișcă, se agită, vibrează discret.
Fiecare plantă cu frunze și floare primește darul cu har
lucrător. Un mare mister și o taină. Lanul de floare n-ar dori
să se despartă de lumina solară. Dar soarele își urmează
porunca de la Dumnezeu și urcă treptat spre bolta cerească.
Razele roșii se schimbă discret într-o lumină albă, puternic
strălucitoare și nu le mai poți privi, ochii te dor, lumina arde.

50
 Plantele de floarea soarelui orbite și ele de strălucirea
soarelui apleacă capetele în jos așteptând zorii dimineții de
mâine. Este uimitor când privești și vezi toate acestea; simți
cum se trăiește, cum se mișcă lanul de plante misterios și
tainic. Îmi vine în minte o plantă cuminte-mimoza pudica -
care atunci când te apropii de ea, se strânge. Apoi mă
gândesc la unele flori, ca păpădia, albăstrelele... care-și
deschid și ele florile dimineața și le închid seara. Am văzut
uneori cum florile se deschid la anumite ore ale zilei
formând o rotație de ceas - CEASUL UNIVERSULUI. Deși
plantele și florile nu au rațiune, conștiință și grai ca noi
oamenii. Ele însă ascultă, comunică, colaborează, trăiesc cu
împreună cu Creatorul și creația toată. Dar noi oamenii
suntem cu toții orbiți de păcat?
Tot pământul... plantele, iarba, florile, luna, soarele
respectă legile lui Dumnezeu, numai oamenii nu.
Pălăria de floarea soarelui are semințele așezate în
spirală, începând din centru spre margine, parcă ar fi
rânduite după vârstă. Cele mai mari le găsim sus la marginea
pălăriei.
Ele au culoarea neagră, gri, gri cu dungi albe ca
monarhii (fețe bisericești) și călugării așezate în scaune cu
fața la Iisus în centru pălăriei înconjurat de petale colorate
frumos – galben, lumina Creatorului. El le vorbește frumos
de misiunea lor sfântă. Din semințe se face ulei care ajunge
la biserici, prefăcându-se în ulei sfințit sau mir cu care este
însemnat copilul la botez « pecetea duhului sfânt », iar
oamenii la Sf. Maslu pentru sănătate și duh.
Iată taina seminței de floarea soarelui care arată că
Dumnezeu a lucrat pe pământ pecetluind omul cu duhul și
harul lui sfânt.
«Dumnezeu – om – harul domnului sfânt – o mare taină pe
pământâ»
Apoi mergeam la lanul de porumb, îl priveam:

51
 Porumbul are tulpini puternice, înalte până la 2m (ca
un tânăr). Este cunoscut sub denumirea de « păpușoi » după
forma știuletelui ; cu coceanul și semințele. Pe tulpina sunt
2-3 știuleți dispuși alternativ la distanță. Un știulete are
aspect de cilindru ca un tub de neon luminând galben.
Boabele au culoarea albă, galbenă sau portocalie, sunt
așezate pe cocean în rânduri verticale pornind de la bază
spre vârf, cele mari la bază iar mici la vârf. Sunt până la 14-
17 rânduri. Fiecare rând are peste 30-40 de boabe. Boabele
stau fixate în scaune pe rânduri perfect drepte ascultând ca
soldații cuvântul lui Iisus. În ansamblu rândurile sunt
grupate solitar într-o coroană divină. Se merge de la bază la
vârf, de la pământ la cer, apare sensul vieții cu mersul ei spre
veșnicie, eternitate, infinit.

Porumbul - Zea mays

Avem aici imagini simbol cu știuleți de porumb. Pe știuleți găsim 14-16
rânduri de boabe rânduite divin. Toate formează o coloană care merge
spre veșnicie, infinit. Fiecare boabă reprezintă tainic o zală. Zalele sunt
așezate una după altă formânt un lanț – șir. Mai multe lanțuri formează
o coloană, pe care o putem numii Coloana veșniciei. Fiecare zală are
locul și rândul ei. Dacă facem o secțiune prin știuletul-cocean se văd

52
boabe rânduite în cerc divin. El arată existența ciclurilor care se repetă
an de an, generație după generație, până în veșnicie. Deci avem un
circuit închi : Dumnezeu – Cer – Pământ – Natură – Creație –
Dumnezeu. Imaginea ne mai prezintă spice de grâu cu boabe rânduite pe
un ax spiralat începând de la bază spre vârf. De asemenea mai vedem la
boabele de grâu, țepi, subțiri, lungi care se numensc ariste. Prin ele se
face legătură cu Creatorul, planta și creația toată.

Boabele de porumb sunt ochi și urechi către Creator.

Așteaptă porunca să plece în lume cu CUVÂNTUL
LUMINĂ - ȘI HRANĂ. Ele hrănesc pe om sufletește și
trupește. « Nu numai cu pâine va trăi omul ci și cu cuvântul
lui Dumnezeu. » Misiunea lor este grea, drumul e lung,
anevoios, plin de dușmani și ispite. Totuși ele se sacrifică, se
jertfesc, ca Iisus, ca cei 40 de mucenici, și sunt asemănătoare
cetelelor martirilor care mergeau la moarte cântând.
Noi astăzi unde mergem? Spre întuneric sau lumină,
spre iad sau spre rai?
Fiecare să se întrebe pe sine.
Iisus le binecuvânteaza făcându-le un semn, o pecetă
(o mică scobitură pe fiecare boabă, în partea de sus. Azi au
apărut soiuri noi- nu mai au semnul binecuvântării, dar nici
producții mari. «Fără mine nimic nu faceți».
Știuletele este bine învelit, înfășurat în foi groase,
aspre, ca hainele, să nu-i fie frig, să reziste la intemperiile
vremii (la cald și la frig). La vârf se termină cu mătasea (fire
lungi, fine) în culori, galben, apoi maro și negru.
Când privești știuletele are aspectul unui om tânăr,
zvelt, înalt cu plete bălaie sau negre, frumos răsfirate. De
aceea bătrânii îl numesc «păpușoi».
Pe tulpini se află frunze mari, lineare, aspre-uneori te
poți zgâria în ele- parcă ar fi săbii sau paloșe pentru apărare.
La vârf poartă un spic îngroșat cu formă de cruce, cu
vârful în sus spre Creator și cu brațele întinse spre oameni
(astăzi rar se găsește).

53
 Porumbul este cea mai răspândită planta în lume, cea
mai hrănitoare pentru om, animale, păsări.
Dumnezeu ne-a dăruit această plantă ca simbol al
jertfei divine- așezând în vârful ei semnul crucii - semnul
biruinței asupra morții.
Întreaga natură cu plante și flori ne vorbește de
existența lui Dumnezeu.
Azi pot spune că destinul m-a purtat în lume să văd,
să simt, să trăiesc alături de tainele, minunile, lucrările
ascunse, vizibile, uneori în miniatură făcute de Dumnezeu
pentru noi anume, cu dragoste sfântă și dar de lumină:
«Eu am venit în lume să luminez pe cel care vine la mine».
Dumnezeu există în tot regnul animal, vegetal și om, arată
adevărul și realitatea.
Am scris o carte a vieții cu palma și degetele pline de
noroi, cu praf în gură și pe haine, dar am trăit cu Dumnezeu
- am dat rod - pâine la lume.
Dacă trăiam cartea vieții închisă în birou, cu hainele curate
și stiloul în mână nu ajungeam să dau rodul în lume pentru
om, animale și păsări. Scriam coli întregi de cifre, ecuații,
formule, plusuri, minusuri, radicaluri, dar poate erau fără rod
în lume, care apoi mergeau la coșul de gunoi-fum și cenușă.
Cred că atunci trăiam degeaba, fără lumină, fără Dumnezeu -
fără legătura divină, cu energie, duh și har. Aș fi fost ca un
robot gol fără trăire sufletească, nelăsând nimic după
moartea mea, în folosul mântuirii. Știu astăzi că altă profesie
nu mi s-ar fi potrivit, ce mi-a plăcut asta am făcut și nu
regret.
Sub soare fiecare om are locul lui. Creatorul a făcut
omul să aibă fiecare aluatul lui unic, locul, misiunea și o
lucrare, o carte și un drum vegheat de Dumnezeu.
În acest drum al călătoriei noastre pământești ar trebui și ar
fi bine să trăim în pace, în iubire, uniți în lanțul mântuirii.

54
 Când privești cu atenție pământul, natura și omul
observi: pomul, frunza, floarea, poiana, câmpul, muntele,
dealul, focul, curcubeul, norii, fulgetul, trăsnetul, pasărea,
animalul, peștele, gazele, furnicile, târâtoare, viețuitoare și
apa, cerul, pământul și omul - toate vorbesc de Dumnezeu.
El este iubire, sculptor, pictor, creator, constructor. Îl găsim
în tot ce ne înconjoară. Dumnezeu este Atotputernicul,
Atotstăpanitorul.
« Cât s-au mărit lucrurile Tale Doamne, Toate într-un
întelepciune le-ai făcut! »
Pe Dumnezeu îl simți în aer, apă, ger, zăpadă,
grindină, ploaie, gheață, soare, vânt și pământ cu miros de
abur și floare de câmp.
El «ține strâns» pământul, cerul, natura, omul, trimite
iute duhul, harul și lumina cu scânteie divină strălucind
puternic pe pământ și în lume.
«În mâna lui Dumnezeu sunt marginile pământului»
Destinul m-a purtat iar în orașul Craiova. Aici am
fost angajată la Unitatea militară 01047, tot în aceiași
specialitate. Am lucrat cu soldații. Aici s-a definitivat
prezicerea preotului Petre, făcută la botezul meu, care a zis:
“Fiica ta, Floareo va fi conducătoare de oști.(ca și sutașul) “
“Că și eu sunt om sub stăpânirea altora și am sub
mine ostași. Și-i spun acestuia: Du-te și se duce și celuilalt:
Vino și vine. Și slugii mele: Fă aceasta, și face.”
De la această unitate am ieșit la pensie.

55
FRUMUSEȚEA ZILEI LA PIELEȘTI

Frumusețea începe cu lumina:

<<„Lumina a numit-o Dumnezeu ziua, iar întunericul l-a
numit noapte”. Și a fost seară și a fost dimineață: ziua
întâi.>>
Orice zi începe cu zorii dimineții, când întunericul
nopții este schimbat în ziuă. Vedem cum treptat... treptat își
face apariția lumina timidă. În atmosferă se aude fâlfâit de
păsări în zbor, primul ciripit și prima cântare a ciocârliei. Ea
începe să-și ridice glasul dulce în triluri vibraționale spre
înaltul cerului. Cântă... cântă... minunat de frumos slăvind și
mulțumind Domnului pentru venirea unei noi zile. Apoi îi
cere ajutor și binecuvântare pentru întreaga oștire-univers-
creație. La auzul ciocârliei întreaga natură se trezește.
Creația toată prinde din nou viață, începe activitatea vitală în
lumină, sub razele soarelui. De pretutindeni, din tufișuri, din
pomi, de pe ramuri, rămurele din coroană se aude ciripit de
păsărele. Fiecare păsărică încearcă să ciripească cât mai tare,
pare că se concureaza între ele, ca să fie auzite de Iisus. Dar
glasurile se îmbină între ele duios și devin un concert
înălțător, fermecător, divin. Pe loc îl face și pe om să asculte.
Omul se oprește din drumul său o clipă, un minut. Toate
celulele sale se mișcă, simte fiorul divin prin toată ființa.
Acum este mai vioi, mai relaxat și începe o nouă zi cu voie
bună.
Da!... Da!... zice românul în sinea sa:
O! Doamne, mai este încă cineva care se mai roagă și
pentru noi oamenii zilelor de azi... încă... încă... mai avem
prieteni.
Dar ce să vezi? Pe cer iese la iveală luminatorul cel
mai mare, Soarele, făcut de Dumnezeu ca să lumineze pe

56
Pământ, să despartă ziua de noapte și să cârmuiască întreaga
zi.
Soarele apare și el treptat... treptat, ridicându-se
încetișor... încetișor, radiind o lumină harică, liniștitoare ce o
poți privi minute îndelungate. Dar... dar... când soarele
ajunge sus pe bolta cerului lumina lui devine puternică,
strălucitoare, n-o mai poți privi, te orbește. Soarele are forma
unui disc roșu-purpuriu. Odată cu apariția lui toată natura se
mișcă, se leagănă, vibrează ușor... ușor la adierea unui
vântișor discret și tainic. Se simte pretutindeni în toată
natura, fiorul divin al Duhului Sfânt, lucrător.
Natura întreagă, tot regnul vegetal, începând cu firul
de iarbă, verdeață, livada, câmpul cu lanul de grâu, de
floarea soarelui, pomul cu ramuri și rămurele cu sutele de
mii, milioanele de frunze, se apleacă, se agită să primească
lumina soarelui cu binecuvântarea lui. Toate primesc lumina
harică, mângâierea și căldura Soarelui. Pe loc se fac
schimburi de energii, de culori, sunt trăiri unice. Se vede
cum frunza, lanul de grâu, floarea soarelui se ondulează în
ritmuri muzicale, în valuri... valuri. Se aud cântări de laudă
și șoapte tainice, șuierat divin, se fac rugăciuni de mulțumire
lui Dumnezeu pentru lucrările Lui minunate pe care le-a
făcut și cere ajutor pentru toată obârșia cer-pământ. Apoi
soarele ajuns sus pe cer începe să cârmuie lumina peste
oameni, peste creație. Așa începe o zi, și fiecare zi are
farmecul și frumusețea ei, este unică în cartea naturii. Ea
este o filă cu imagini multe. Fiecare ciclu de viață începe
într-o zi și se termină în altă zi, are o durată limitată de timp.
În cadrul unei zile se petrec în natură procese
complexe și multe activități vitale: creștere, dezvoltare,
trăiere, înmulțire, rod, sământă; procese complexe de
fotosinteză, absorbție, respirație, transpirație, metamorfoze,
etc.

57
 Dar... dar... fără Dumnezeu, soare, lumină, apă, aer,
vânt și pământ nu se poate face. Procesul fotosintezei are
nevoie de soare. Toate plantele cu clorofilă, substanță verde
fixează din atmosferă dioxidul de carbon numai în prezența
radiațiilor solare, elimină oxigen și formează compuși
organici: glucide, lipide, proteine etc. Dar și apa este un
factor important. Deasemenea nici pigmentul verde,
clorofila, nu poate exista fără lumina solară. Planta fără
lumină se albește, se îngălbenește nu poate să execute
procesul fotosintezei. Nu se dezvoltă normal.
În procesul transpirației orificiile de pe dosul frunzei
numite „stomate” se deschid dimineața sub influența luminii.
Cel mai mare grad de deschidere maxim al stomatelor îl
găsim la amiază. Atunci transpiratia frunzelor este la o
intensitate ridicată. Deci în regnul vegetal există o legătură
tainică între cer-pământ-aer-vânt-soare-căldură-apă-lumină
pe vecie.
Nu poate fi una fără alta. Între ele se fac schimbări,
colaborări, ajutor reciproc, comunicări tainice cu harul
Duhului Sfânt lucrător.
Știm că și florile, frunzele folosite la tămăduirea
bolilor, au leacul maxim când sunt recoltate la ora prânzului,
la temperaturi ridicate. Atunci își fac apariția uleiurile
volatile vindecătoare.
Dar... dar... după o zi cu activități intense și
diversificate vine... vine și sfârșitul ei. Toată oștirea și-a
făcut datoria, și-a înmulțit talentul după puterea fiecăruia și
obosită trece la culcare.
Soarele luminatorul zilei a obosit, a chibzuit și el
lumina peste pământ și creația toată, pentru fiecare ființă vie
după felul ei. El acum coboară încetișor la asfințit, la locul
apusului de soare și inundă natura întreagă, tot regnul
vegetal, animal și om cu o lumină taborică sclipitoare, ca o
mreajă de vis lină... lină albă-galbenă-portocalie-roșcată.

58
Uneori apar zeci, sute de nori albi înșirați ca o aripă de
pasăre divină, ocrotitoare. Toate vietățile pământului, ființe
vii cu viață văzând lumina de seara laudă numele Domnului
în cele trei persoane: Tatăl-Fiul-Duhul Sfânt și-I aduce
mulțumire pentru lumina, pentru frumusețea zilei, a creației
Cer - Pământ, pentru ajutorul primit și pentru rodul și sporul
avut.
Lumina asfințitului de soare o poți privi timp
îndelungat, ea nu te obosește, îți dă o liniște, o pace, ai zice
ca Sf. Petre:
„Doamne, bine ne este să fim aici” coboară pe tine harul,
divinul, veșnicia. Ai vrea să nu mai pleci de lângă ele, să-ți
faci o colibă să meditezi, să privești atent, profund la
farmecul luminii.
Dar... Dar... Soarele își cunoaște menirea și se
ascunde treptat, treptat în nori, lasă să iasă Luna la iveală,
luminatorul nopții, să cârmuiască și ea noaptea până în zorii
zilei când începe din nou o altă zi, cu Soarele cârmuitorul
zilei.
Deci frumusețea zilei începe cu zorii dimineții cu
cântecul ciocârliei, cântecul cocoșului, ciripitul păsărelelor și
cu apariția luminatorului cel mare, Soarele care... treptat...
treptat răsare dând binecuvantare oștirii pământești. Dar...
dar... ziua se sfârșeste la apusul soarelui, tot în ciripitul
păsărelelor, lătratul câinilor, zumzetul albinelor și la ultimul
zbor al fluturelui. Toată creația trece la culcare. Acum
soarele se ascunde, intră treptat... treptat în nori și lasă să
iasă la iveală un alt luminator mai mic, Luna care să
cârmuiască și ea noaptea și stelele până a doua zi în zorii
zilei.
A fost dimineața, a fost seara, o zi din călătoria
pământească a oricprei ființe vii, din creație. Lumina,
frumusețea este o lucrare făcută de Creator - o filă cu

59
imagini multiple din Cartea naturii. ”Și a văzut Dumnezeu
că este bine.”
Dar ca să înțelegem frumusețea zilei în natură am să
descriu o plantă cultivată și una necultivată: floarea soarelui
și păpădia. Ele ne prezintă vizibil modul de lucru al
Creatorului în Creație dar și frumusețea, farmecul lucrărilor
Sale făcute cu precizie, iscusință, pasiune, înțelepciune și
iubire.
Păpădia (Taraxacum offcinale) o găsim răspândită pe
marginea drumurilor în locuri necultivate, prin pășuni,
fânețe din zone de câmpie până în zona subalpină. Este
folosită în scopuri medicinale. La ea găsim lucrări făcute și
puse în mare rânduială. Este o plantă nebăgată în seamă de
om... călcată mereu în picioare, ruptă... Dar în fața lui
Dumnezeu este o plantă cu mare valoare și alcătuită în mod
minunat. Păpădia o găsim în natură din luna martie până
toamna târziu în luna octombrie.
Ea prezintă în sol o rădăcină pivotantă ramificată
(uneori) iar în partea aeriană e o rozetă cu frunze lanceolate
cu marginile divizate în lobi adânci, mari, simetrici. Frunza
pe mijlocul ei are o nervură principală care străbate frunza în
lung și o împarte vizibil în două părți formând o simetrie
bilaterala, dar și forma Sfintei Cruci în mod discret,
asemănător frunzei stejarului. Vedem legătura divină între
speciile ierboasă și lemnoasă - între plante și pomi. Taine și
mistere.
Primăvara, din mijlocul rozetei foliate ies 1-4 tulpini
florifere, goale în interior. Pereții tulpinii sunt formați din
fibre lungi paralele, libero-lemnoase. Tulpinile apar ca niște
tuburi... conducte conducătoare de curenți, energie și har.
Taine și mistere... Cu ajutorul lor se fac transmiteri tainice,
comunicări divine între Dumnezeu–cer–pământ-flori-natură.
În partea terminală, tulpina poartă capitole de culoare
galbenă strălucitoare ca soarele.

60
 Capitolelele sunt alcătuite din zeci, sute de flori
ligulate tubuloase dar și înflorite. Au ligula formată din trei
dințișori. Este floarea care nu prezintă stamine, androceu.
Avem aici o taină. Fiecare floricică este galbenă, înfiptă într-
un orificiu de pe receptacul disc al capitolului. Stau în
poziție verticală solitar grupate ca niște lumânări aprinse,
festile divine, purtătoare de lumina cerească, simbol viu de
viață. O mare minune... o taină uimitoare.
La marginea capitolului în jurul receptaculului găsim
câteva rânduri 1-2-3 de flori ligulate late, libere cu două fețe
colorate, galbenă pe partea superioară și verde pe cea
inferioară. Au rol de protecție. Dar... dar în același timp sunt
și punți de legătură așezate orizontal prin care se transmit
informații, mesaje de la Dumnezeu către natura
înconjurătoare, taine și mistere. Deci există mereu o legătură
sfântă între Dumnezeu, cer, pământ, iarbă, verdeață, pom cu
flori cu rod după fel, specie, soi.
Capitolul de păpădie ne prezintă vizibil modul de
lucru al Creatorului. Aici găsim flori făcute dintr-un aluat
sensibil, gingaș, fin cu forme frumoase. Fiecare floare deși
se aseamănă între ele este totuși unică. Ea are un loc, o
poziție unică și un mod de înregistrare și transmitere a
mesajelor. Toate florile sunt grupate solitar una lângă alta,
ca niște file de carte formând un volum, un capitol vizibil.
Capitolul are forma soarelui culoarea și strălucirea lui.
Observăm concret o legătură pe verticală între Dumnezeu,
cer, soare, plante, capitol și flori dar și circuitul energiilor
necreate cu prezența harică a Duhului Sfânt lucrător. Mai
obesevăm însă și o legătură pe orizontală între Duhul Sfânt,
capitol, flori și creația toată... mistere...
Dar... dar... capitolul prezintă un receptacul încărcat
cu zeci, sute de floricele ligulate, galbene şi are la bază
caliciu-format din frunze modificate tainic şi dublat. Caliciul

61
îmbracă în mod fantastic receptaculul, îi dă formă exterioară
de „coşulet divin”, cu zeci, sute de flori.
“Coșulețul divin” este o operă de artă prin care
Dumnezeu își arată existența sa, dar și puterea toată peste
materie și viață – El este Atotputernicul – Atotstăpânitorul.
Creatorul lucrează cu un material vegetal viu, fragil
care se ususcă și se rupe repede și se rupe ușor. Și totuși
acest material este modelat și colorat, dăndu-se naștere la
“operă” compusă din multe piese: sepale, receptacol capitol
globulos, multifloral. El reușește să asambleze piesă cu
piesă, fiecare are locul și poziția ei. Se lucrează cu multă
înțelepciune, pricepere, precizie, ordine și rânduială. Nimic
nu se face superficial sau la întâmplare, Dumnezeu se face
cunoscut prin propriile sale lucrări “Și a văzut Dumnezeu că
este bine!” .
Autorul – care nu este altul decât Dumnezeu își face
obârșea cerului și a pământului, după care le pune într-o
mare rânduială divină, o performanță unică, ce depășește cu
mult omul și iată:
Primul rând de jos al caliciului are sepalele late,
orizontale, libere, arcuite şi formează baza coşuleţului -
suportul tainic. Al doilea rând de sepale sunt lungi, mai
înguste, stau strâns, solitar între ele ca doagele de la butoi şi
dispuse vertical. Toate sunt la fel ca dimensiuni şi culoare-
verde închis. Ele dau forma minunată a coşuleţului. Îl putem
numi „coşuleţul luminii” cu lumânări aprinse-simbolul
luminii, al frumuseţii, o grupare solitară de vieţi.
Ei bine sepalele caliciului se deschid, se depărtează
una de alta în etape. În funcţie de ora dimineţii, timpul serii
şi faza de bumb, boboc şi floare, trei etape diferite.
Dimineaţa la răsăritul soarelui caliciul (coşuleţul) se
desface orizontal, lateral, lăsând capitolul încărcat cu flori
să-şi arate frumuseţea.

62
 Seara, la apusul soarelui sepalele se strâng treptat
între ele, pe verticală. Odată cu ele se strâng şi florile între
ele - trec la culcare, iar ca somnul să fie liniştit, staminele le
şi încălzesc, le acoperă total şi stau aşa până dimineaţa când
soarele răsare - taine şi mistere... Vedem o mare... mare
sensibilitate şi trăire divină, ceva uimitor şi frumos.... O!...
Doamne ce minunat lucrezi! Vedem aici: comunicare,
colaborare, trăire, mișcare, viață, unitate și harul Duhulu
Sfânt.
Dar... dar... în faza bumb şi boboc caliciul stă strâns
bine, pare un obiect tainic... tubulos... în care se păstrează
taine şi mistere. Iar în faza de înflorire capitolul îşi dezvăluie
secretul în lumina divinî, frumuseţea lucrărilor lui
Dumnezeu. Ele sunt mărturii vii, adevărate acte doveditoare
care arată Autorul, existenţa Creatorului, lucrările Lui şi
alcătuirea minunată a creaţiei. Dumnezeu lucrează vizibil
dar și ascuns, însă precis și sigur.
Dar privind mai departe capitolul păpădiei în altă zi
vom vedea şi alte frumuseţi. Astfel, după căderea florilor
ligulate din capitol de pe receptaculul disc cărnos, apar în
locul lor zeci... sute de seminţe rânduite divin. Fiecare
sămânţă prezintă o tijă fină, verticală, terminată în vârf cu o
elice formată din firişoare şi mai fine, pufoase, care se
îmbină între ele formând un „glob” rotund fermecător.
Globul este aşezat tainic pe marginea receptacului. Este
transparent, incolor, are o frumuseţe miraculoasă,
uimitoare... uimitoare, magică. Atrage spre el toţi copilaşii...
chiar şi pe tineri, adulţi şi bătrâni. Poartă în el mistere
ascunse...
Globul este simbolul tainic al veșniciei dar și al
vieții, iar prin forma lui magică arată veșnicia. Sămânța din
interiorul lui, care stă rânduită divin pe receptacolul
capitolului, ne prezintă continuarea vieții… Din sămânța
răspândită pe tot globul apare altă viață nouă. Ciclurile se

63
repetă an de an până la sfârșitul veacului, respectând
caracterul de recunoaștere al speciei, felului, creația este
făcută să dureze milioane de ani. “Eu sunt alfa și omega
începutul și sfârșitul”.
Dar la o adiere de vânt sau suflare globul se sparge,
vezi cum seminţele se împrăştie, sunt purtate de vânt şi cad
apoi pe pământ. Din fiecare sămânţă va începe un nou ciclu,
o nouă viaţă unică, în alte condiţii de viață, mediu, climă,
sol, loc cu altă moştenire de material ereditar genetic.
Ciclurile păstrează caracterul speciei și merg rânduite, într-o
coloană spre infinit, veșnicie, eternitate.
Dar... dar vom vedea şi altă frumuseţe cu alte mesaje.
După răspândirea seminţelor planta de păpădie
rămâne cu frunzele bazale și cu tijele. Fiecare tijă are în
vârful ei receptacului gol, alb, gros, plin cu orificii. Astea
sunt locurile unde au fost florile, seminţele, cu trăire,
mişcări, viaţă, mesaje, curenţi, energii, duh. Pe marginea
receptacului au rămas sepalele statornice în iubire. Ele se
strâng toate sub receptacul, sunt pline de durere, au fost
părăsite de floricele, de seminţe au rămas singure pe
receptaculul disc.
Dar... dar receptaculul rezistă falnic în vârful tijei,
este plin şi el de găuri şi durere. Acum pare ca o planetă
pustie cu multe cratere fără viaţă, mişcare, frumuseţe.
Treptat toată partea aeriană se va ofili şi ea de tristeţe şi frig.
Vine primul fulg de zăpadă şi ea va topi tot.
Rămâne însă subteran rizomul pivotant, iar la
suprafaţa pământului sămânţa. Ele vor da naştere la alte vieţi
şi cicluri în alte anotimpuri, ani...
Deci observăm cu toţii la această plantă simplă,
banală ce minunat şi tainic face Dumnezeu lucrurile Sale
apoi le pune într-o mare rânduială.
Dumnezeu îşi arată „arta” ascunsă, iubirea,
simplitatea, modestia. Dar toate lucrurile sale scot la iveală

64
marea Lui putere asupra materiei şi vieţii - Dumnezeu este
Atotputernicul, Atotstăpânitorul universului - creaţiei.
De remarcat este că această plantă mică are o
alcătuire unică cu mesaje profunde.
Astfel receptaculul disc al capitolului pare să fie ca
suprafaţa pământului. Pe el găsim viaţă şi vieţi, fiinţe vii,
mărunte, floricele alcătuite tainic, misterios cu aşezământ
floral miraculos. Ele deţin misterioasă celulă unitate de bază
structurală şi funcţională, care le-a ajutat să crească, să se
dezvolte, să se înmulţească, să fecundeze, să dea rod şi
sămânţă deşi sunt flori mititele... mititele. Deci găsim pe
receptacul: viaţă, mişcare dinamică, creştere, dezvoltare,
trăire, comunicare, colaborare între floricele şi creaţia toată,
dar şi cu Dumnezeu. Întreg capitolul cu receptacol și cu flori
este ca o carte vie din file, pagini, volume, capitole vizibile.
Acestea poartă taina și misterul vieții ca și in cartea ADN
ului din nucleul celulei. Avem aici lucrări asemănătoare
făcute de aceiași mână, același autor. Autorul este
Dumnezeu. El lucrează tainic, pe față și în adâncime,
uimitor, precis, perfect, frumos. Vedem împachetări și
stocări tainice. Mistere Divine.
Dar... dar planta în ansamblu arată că totul este
trecător, cu început şi cu sfârşit. Ea este ca şi omul, pelerin
trecător pe pământ. Fiecare are o misiune, un mesaj de
transmis, dar fiecare îl transmite în mod unic după felul,
specia, soiul lor. Toată oştirea Domnului dă informaţii
precise despre Creator şi creaţia Sa.
Pe receptacul apare „globul minune” fantastic de
minunat, azi este şi mâine dispare. Totul pare o clipă, un vis,
totul are o trăire limitată pe pământ. A rămas însă pe
receptacul sămânţa. Deci sămânţa nouă dă naştere la un nou
ciclu şi păstrează caracterele speciei. Se păstrează mereu
moştenirea strămoşilor, moşilor, părinţilor care va fi
transmisă din generaţie în generaţie până la sfârşitul

65
sfârşitului. Nimic nu se pierde, doar se schimbă, se
transformă, se modifică, apare altă materie nouă. Totdeauna
va fi o sămânţă celulă, o speranţă de viaţă veşnică, infinită,
eternă...
În fiecare an găsim în Cartea Naturii file cu imaginea
ierbii, a plantei de păpădie. Anotimpul primăverii este
îmbrăcat și împodobit cu un covor verde moale, răcoros cu
zeci și sute de capitole luminoase – galben – portocaliu de
păpădie. Când le calci cu piciorul gol simți fiorul divin al
Duhului Sfânt – celulele ființei tale se unesc, divin cu
celulele firului de iarbă, de plante, de pământ. Se face o
legătură ax vertical între: Dumnezeu – om – plante –
pământ, dar și o legătură pe ax orizontal cu toate făpturile
vii. De aceea trebuie să pășim zilnic pe covorul de iarbă.
Mereu între cer – pământ există ciclu de viață, ciclu de aer,
ciclu de apă. Legate tainic pe vecie.
Dar… dar alături de viață stă mereu și veșnicia -
infinitul. Ele vin împreună din infinit coboară pe pământ,
stau și există în fiecare ființă vie, dar pleacă în infinit tot
împreună odată cu trecerea în veșnicie a ființei vii. Veșnicia
este eternă. Ca s-o păstrezi trebuie să ști cum să te raportezi
cu Creatorul să ai ștecherul la priza cosmică.
Veșnicia o găsim în locurile curate, pure, în suflete
simple dar drepte. O găsim în Cartea naturii – de aceia se
mai zice că veșnicia s-a născut la țară.
În creație sunt lucrări nevizibile, circuitul aerului, îl
vedem, nu. Dar el există. Deschidem geamul și respirăm.
Circuitul apei nu se vede (vaporii) dar apa este bună.
Procesele complexe ca: metoldizmul, metamorfoza, nu se
văd, dar ele există. Eu asta cred că este veșnicia nevăzută -
infinitul care îl găsim în noi și merge mai departe în
eternitate. Veșnic ca și viața.
Voi descrie acum și planta cultivată de floarea
soarelui.

66
 Aici vom observa o frumusețe, o trăire, o rânduială
divină mult... mult mai vizibilă. Floarea soarelui are în sol o
rădăcină fibroasă, ramificată puternic și tare. Din ea pleacă o
singură tijă goală, solidă, terminată cu un singur capitol. Pe
tulpină găsim câteva frunze mari, cu formă de inimă.
Tulpina are o construcție tubulară cilindrică cu fibre libero-
lemnoase pe verticală, apare ca o conductă conducătoare
prin care circula energii divine, curenți cu unde vibraționale
și harul Duhului Sfânt lucrător. Planta leagă tainic cerul cu
pământul pe verticală iar orizontal leagă creația toată cu
Dumenzeu și cu capitolului floral.
Cel mai reprezentativ rămâne însă capitolul floral, cu
zeci, sute de flori ligulate grupate solitar, așezate în poziție
verticală. Fiecare floare are locul stablit. Găsim o mare
rânduială tainică, divină, începând din centru din punctul
nucleu spre marginea capitolului. O lucrare performantă,
perfectă, precisă. Capitolul are un receptacul disc încărcat cu
sute, sute de flori galbene (stigmate) - strălucitoare. Pe
marginea capitolului găsim câteva flori libere, late, lungi,
ascuțite la vârf ca razele de soare. Capitolul în ansamblu are
forma soarelui de unde îi vine și denumirea de Floarea
soarelui. Popular lanul de cultură poartă denumirea de
“copiii soarelui”. Ei sunt ordonați și supuși ca niște soldați,
gata pregătiți pentru orice misiune dar și pentru cântări de
slavă, de mulțumire, de laudă. Sunt hotărâți să-și păstreze
jurământul, legătura divină cu Dumnezeu și creația toată pe
vecie.
Privind un lan de floarea soarelui dis de dimineață
vom observa cum “copiii soarelui” își rotesc capitolul foarte
vizibil ca la o comandă spre soare, ridicând pălăria, salutând
respectos cu „Bună dimineața”. Este o imagine, un tablou
unic, uimitor... uimitor... o trăire scoasă la iveală ca omul să
vadă că planta face ascultare, are viață, sentiment,
sensibilitate, mișcare, activitate, comunicare între ele cu

67
ostașii cerului, cu luminatorul cel mare, cu soarele, cu cerul
și cu Dumnezeu. Este ceva fascinant... te mișcă și pe tine ca
om, te face să ți se zbârlească pielea pe tine iar porii, celulele
toate vibrează și ele simțind harul divin-lucrător. Ești pus în
rezonanță cu divinitatea, simți și tu legătura tainică ce există
între tine, plantă, natură, Dumnezeu, creație. Ai o trăire
înaltă, pulsul îți crește, respiri și inspiri aerul fericit, cu buna
dispoziție și bucurie văzând atâta frumusețe. O!...o! mai poți
să zici că nu există Dumnezeu?
Nu vezi? Toată creația îl mărturisește vizibil pe
Creator – copiii soarelui se închină respectuos Domnului și-
îi mulțumesc pentru soare.
Fără soare n-ar exista pigmentul clorofila – culoarea
verde – enzima vie. Frunzele ar deveni albicioase, apoi
galbene, se stagnează creșterea și mor. Observăm că în
Creație avem legături trainice dar și veșnice între:
Dumnezeu – soare luminatorul cel mare – pământ – plante –
natură – aer – apă – om și Creația toată. Nu poate exista unul
fără celălalt. Omul de azi zice că nu are nevoie de
Dumnezeu. Dar ... dar să nu uităm că noi oamenii trăim în
mijlocul Creației Sale, ne bucurăm de ea și chiar o folosim
ca hrană... Ei bine, ostașii Domnului văd indiferența omului
față de Creator și chiar față de toată creația. Știm că omul a
fost făcut după chipul și asemănarea Creatorului.
Deasemenea a fost pus să supună și să stăpânească ființele
vii și tot pământul să le administreze nu să le jefuiască...să le
trateze cu nepăsare, lipsă de respect și iubire.
Odată și odată această obârșe cer – pământ, îi va da
omului o lecție bună – o palmă grea. Atunci ... atunci să
vedem pe om la cine strigă. La cine strigă? Ajutor!
Iată în capitolul floral vedem copiii soarelui cum sunt
vioi, plini de viață, veseli, fericiți. Sub razele soarelui simte
mângâierea harului Duhului Sfânt. Lumina soarelui nu
orbește, se lasă privită. Soarele liniștit, calm își îmbrățișează

68
copiii, îi acoperă tainic cu mantia magică galbenă,
portocalie, roșie, le dă din harul și energia sa. Urmeaza
câteva minute de tăcere divină... Soarele și copiii lui ar
rămâne pe veci împreună îmbrățișați, cuprinși de curenți și
de undele vibraționale cerești.
Dar... dar soarele își cunoaște misiunea și încet...
încet își ridică mantia după copiii săi și treptat... treptat se
urcă pe bolta cerească să lumineze întreaga creație și să
cârmuiască lumina zilei pe pământul întreg. Lanul de flori se
agită și își ia poziția normală cu capitolele aplecate spre
pământ. Plantele toate își lasă pălăriile în jos, nu mai pot
privi la soarele ce a devenit prea strălucitor, se orbește.
Dar... dar copiii soarelui au răbdare până a doua zi când
soarele răsare iar. Soarele însă se uită la ei, le zâmbește de
sus, nu-i uită, își lasă copiii să-și continue activitatea zilnică
până a doua zi când va răsări din nou la orizont pe bolta
cerească.
Dar hai să privim din nou mai profund, mai atent la
capitolul de floarea soarelui ca să vedem frumusețea unei
zile, a unei săptămâni, luni, anotimp. Capitolul florii
pornește direct din tulpină și are la baza lui 4-5 rânduri de
sepale (caliciu) mari, triunghiulare și prelungite tainic la
vârf. Ele sunt îmbinate fantastic de frumos ca solzii -
formând un coș rotund, divin, fermecător. În coș găsim un
receptacol - disc, uriaș față de receptacolul florilor din fânețe
și pășuni. Pe acest receptacol sunt dispuse perfect numeroase
flori în șiruri... șiruri spiralate. Spirala este asemănătoare cu
spirala de pe cochilia melcului. Observăm că natura ne arată
lucrările Creatorului făcute cu același model - metodă de
lucru (spirală - cochilie, spirală - receptacol). Se leagă tainic
regnurile între ele.
Spirala pleacă din centrul capitolului din punctul
nucleu misterios. Aici florile din spirală sunt strânse solitar
și foarte mărunte. Apoi linia spiralei se continuă până la

69
marginea receptacolului cu flori mai mari. Florile toate au
poziție verticală și sunt rânduite una dupa alta, ca niște zale
într-un șir spiralat. Fiecare zală are poziția ei anume fixată
divin într-un scaun anume. Se păstreaza locul și numărul
într-o performanță ce depășește tehnologia inginerească de
astăzi. Vedem concret în înțelepciunea Domnului,
perfecțiune și ordine desăvârșită, divină. Fiecare floricică de
pe receptacol se polenizează atrăgând albinele și bondarii la
florile ei. Se semnalizează tainic, se comunică, se transmite,
se primește, se colaborează cu creația toată și cu Dumnezeu.
Pe marginea receptacolului sunt rânduite alte flori
mari late, libere, cu o poziție orizontală. Ele sunt adevărate
punți de legătură dintre capitol și natura înconjurătoare. Se
face legătura divină între Creator și creația Sa. Se comunică
tainic. Mesajul sosește în nucleu – este primit de floricelele
de pe receptacol care sunt în poziție verticală strâns –
solitar… așteaptă mesajul îl înregistrează și apoi îl transmit
mai departe la florile marginale ale capitolului care sunt ca
niște raze de soare (copiii soarelui) așezate și rânduite
orizontal. Ele primesc mesajul și îl transmit mai departe –
departe în toată creația. Mesajul este cunoscut de întreaga
natură… taine și mistere…
După polenizarea florilor apar semințele și sunt
acoperite cu un covor de stigmate florale galben-portocaliu
care dau capitolului frumusețea și farmecul lui. Pe marginea
capitolului găsim alte câteva flori libere, late, lungi, ascuțite
la vârf ca niște raze galben aprins, lucioase, sclipitoare. Ele
stau în poziție orizontală, sunt ca niște punți de trecere între
florile receptacolului și natură. În ansamblu capitolul florii
apare ca un soare cu raze divine - simbolul luminatorului cel
mare. Dar... dar capitolul are în așezământul floral multe
taine și mistere. În centrul receptacolului găsim misteriosul
punct nucleu, punct de plecare al spiralei. Prin acest punct se
primesc tainic informații, mesaje de la Creator. Acestea sunt

70
preluate de florile de pe receptacol și apoi dirijate la florile
de pe marginea capitolului-florile punți de legătură. Ele
transmit toate mesajele primite către natura înconjurătoare.
Se face tainic o legătură sfântă între Dumnezeu, floare,
natură și creația toată. Taine și minuni...
Deci avem comunicări, transmiteri între divinitate și
creație pe ax vertical și ax orizontal. În punctul nucleu se
face intersectarea între cele două axe formând discret,
ascuns o minunată sfântă cruce-altarul jertfei lui Iisus pe
care se așează în mod minunat, misterios coșul plin cu flori-
simbolul iubirii. Câte taine ne mai oferă acest capitol.
De remarcat la floare este rânduiala semințelor de pe
receptacol. Fiecare sămânță își cunoaște locul, rândul,
poziția, numărul. Nu există nici o abatere, încurcătură sau
greșeală, ci găsim o ordine desăvârșită, uimitoare. Capitolul
pare un stadion cu multe, multe locuri ocupate de spectatori.
În centrul terenului în punctul nucleu stă arbitrul divin.
Taine și mistere...
Aici vedem cum Dumnezeu se face descoperit nouă,
oamenilor, cele ascunse ale întelepciunii Sale, ni le arată pe
față. Lucrările Sale depășesc cu mult tehnologia inginerească
de azi. Să nu uităm că lucrările sunt făcute cu materie vie, cu
Duh-har, cu multă sensibilitate, finețe. Omul nu poate face
așa ceva. Deasemeni observăm că dupa căderea semințelor
rămâne receptacolul divizat în zeci-sute de scobituri, orificii
divine ca la un fagure de albine. Avem același sculptor-artist
cu aceiași inspirație. Numai că modelele diferă între ele. Au
forme și mărimi diferite în funcție de specie, de
întrebuințare, de mesaj, dându-le la fiecare farmec și
frumusețe. Aceiași lucrătură divină o găsim foarte des în
toată natura: la cuibul bondarilor, la știuletul porumbului, la
spicul cerealelor, la capitolul florilor și plantelor de grădină,
din livezi și poiene (capitolul florilor de echinaceea, scaiul
vânăt, talpa gâștii, lumânărica, ghintura, ungurașul, etc.), o

71
mai găsim la pom (alunul). Toate au la bază același principiu
de lucru, aceiași inspirație, același artist însă este ceva unic
pentru fiecare în parte. Se mai adaugă, se mai scoate, se mai
modifică ceva... ceva ca să fie diferită, să fie mai
fermecătoare, mai frumoasă. Așa tainic face ca fiecare floare
să-și păstreze caracterul speciei dar și felul soiului. Deci
avem o mână a aceluiași autor care nu poate fi decât
Dumnezeu.

Citițile cu drag!...

72
MINUNI VINDECĂRI ȘI TAINE
FĂCUTE DE DUMNEZEU ARĂTÂND CÂT BINE POATE FACE
OMULUI . EL ESTE VISTIERUL BUNĂTĂȚILOR

RINICHII - VINDECAREA

În vis eram sfătuită și îndemnată mereu scrie...

scrie..., arată cât bine ţi-a făcut ție Dumnezeu!
Am să aştern pe hârtie câteva din vindecările
miraculoase:
Acum 35 de ani am făcut o infecţie puternică la
rinichi cu E.coli (colibaciloză), urinam cu sânge. Am fost
internată de mai multe ori, rezultatul era acelaşi, deşi mi s-
au administrat doze mari de antibiotice (nu mai aveau efect).
A venit la mine o asistentă și m-a dus la şeful
laboratorului de la spitalul nr. 2 unde se executau analizele.
Era o femeie micuţă, cu părul tuns sub ureche, cărunt şi mi-a
zis:
„Te-am chemat să văd cum arăţi. Boala dumitale se
vindecă unul la un milion." Am plecat din laboratorul plin
de caserole şi eprubete zdrobită de durere şi speriată. Ajunsă
în curtea spitalului m-am prăbuşit plângând pe o bancă. În
curte nu era nimeni. Era ora mesei.
Durerea era mare, aveam doi copii sub 4 ani. Am
simţit lângă mine pe cineva. Nu am luat seama bine, eram
prea tulburată.
De fapt n-am ştiut nici când a venit, nici când a
plecat. M-a întrebat de ce plâng așa tare. Avea o voce caldă
duioasă plăcută, care m-a liniştit. Și mi-a zis: " Ai o șansă cu
„plantele medicinale". Să foloseşti toate plantele în afară de
rostopască și pelin. Vezi să nu iei din fiecare mai mult decât
73
ce cuprinde între două degete, că devine ceaiul extrem de
toxic. Bea cât poți pe zi.
Am cumpărat cărţi cu plante medicinale și am început
să studiez făcând diverse combinaţii. Am trecut pe un regim
alimentar foarte sever fără carne și condimente. Am băut
zilnic peste 2 litri de ceai. Am repetat analizele, rezultatele
erau spre bine. Nu am luat nici un antibiotic în această
perioadă. Am continuat, am introdus un vârf de cuțit de
bicarbonat în ceai ca să-i măresc alcalinitatea. A mers. Am
testat urina cu o hârtie de turnesol. Făceam testări cu harita
de turnesol și-mi verificam ph-ul, aduceam la culoarea
albastră, apoi la cea albă. Era un fel de joc: albastru era urina
alcalină iar albă cea acidă.
Am făcut grupe de plante medicinale în diverse
combinaţii după cum se schimba ph-ul. Am continuat asa
cam 30 de zile. Am repetat urocultura de 3 ori. Totul era
steril. Am acum 63 de ani și niciodată nu am mai fost
bolnavă de rinichi.
Iată cum m-a ajutat Dumnezeu, Maica Domnului
și sfinții.

74
VULPILE - STRIGĂTUL LOR

ŢIPĂTUL DURERII A FOST AUZIT

Era o zi de vară călduroasă. Soarele ardea

puternic, doar o adiere slabă de vânt se mai simţea din când
în când.
Eu eram cu un grup de femei lângă un şir de grămezi
cu grâu. Din când în când veneau gloriile şi goleau grâul în
aceste grămezi.
Eram fascinată de lanul de grâu. Era înalt de
aproximativ un metru. Se legăna parcă la comandă, uşor şi
lăsa să se audă un foşnet plăcut. Spicele erau mari cu ţepi ca
evantaiul, şi cu boabele aşezate ca o broderie. Deodată
femeile au început să se agite. Gloriile nu mai treierau, se
opriseră. Era un semnal pentru noi, însemna “foc”.
Am dat să alergăm spre ele, dar au început să
pornească din nou.
Când s-au întors la descărcatul buncărelor cu grâu,
era deja ora mesei. Au coborât toți tractoriştii jos de pe glorii
cu plasele cu mâncare. Fiecare avea în mână şi câte o vulpe
moartă, se lăudau cu ele. Le omorâseră cu manivelel de fier.
Unul dintre tractorişti a observat că vulpile erau în perioada
de năpârlire. La toţi le-a părut rău, îşi puseseră nădejdea să
îşi facă, căciuli din blana lor, de ciudă le-au aruncat în
maşina de făcut baloţi care încă mai mergea. Ce moment
dureros a fost. Încărcam baloţi cu maţe si sânge, era
înfiorător, dar ei se amuzau râzând în hohote. Nu îi puteai
opri. Toate femeile ne rugam pentru ele. Toţi tractoriştii au
început apoi să mănânce. Noi femeile eram împietrite de
acest spectacol, nici una nu a mai putut mânca. Ne plângeau

75
sufletele în durere şi ne rugam văicărindu-ne și cerând
iertare lui Dumnezeu . O femeie mai în vârstă zise :Ia priviți
sus pe cer, s-a format un nor mic, hai să acoperim grămezile
de grâu.
A venit și moş Costică paznicul. Avea pe mână o
haină să se învelească noaptea cu ea. Pe mine deja mă
apucase un fior de frig de la picioare până la cap. Tremuram
toată deşi afară erau 25 de grade. L-am rugat să-mi dea și
mie haina să o pun pe mine.
În clipele următoare a venit un val de vânt puternic.
Am acoperit în grabă mare grămezile de grâu cu folie. Când
eram aproape gata, din senin au inceput să cadă stropi de
ploaie cu piatră, o piatră mare. Eu aveam haina paznicului pe
mine, şi cu grupul de femei am fugit sub combine. A bătut
piatra 20 de minute. Tot lanul a fost distrus: ce piatră! o
adunai cu lopata.
Am plecat din câmp la secţie. În sat nu se întamplase
nimic. Numai lanul de grâu unde au fost prinse vulpile şi
strivite în baloţi a fost bătut de piatră şi o fâşie de lucernă cu
forma unei săgeţi care ducea la Biserica satului. Cele 5
femei mergeau duminica la Sfanta Liturghie. Rugăciunea lor
ne-a salvat.
Iată strigătul chinuitor al vulpilor a fost auzit. Puteam
să murim cu toţii electrocutaţi, sau trăzniţi dar credinţa şi
rugăciunile au salvat vieţile noastre.

76
AM PRIMIT BANI DE LA DUMNEZEU
DIN CER

Am avut o perioadă de aproximativ doi ani când nu

am avut servici (așa cum am arătat). Au fost zile când nu
aveam pâinea asigurată pe masă.
Așa s-a întâmplat pe ziua de 1 octombrie 1982. Nu
aveam bani de pâine. Nici nu avem de la cine să cer.
Atunci am îngenunchiat pe covorul de la bucătărie
cerând ajutor de la Dumnezeu. M-am rugat cu lacrimi; Copii
erau la joacă. Am mers să-i chem în casă. I-am strigat. Se
aflau mai departe de bloc. M-au auzit totuși și îi așteptam.
Eu am iubit mult natura, a fost întotdeauna locul de
relaxare.
Totul am iubit în jurul meu: iarbă, pomi, plante, flori,
aer, pământ, cer, stele, nori, ploaie, frigul, zăpada, păsările,
animalele. Priveam ore în șir și eram fericită. Pe când stam
eu în așteptarea copiilor priveam în jurul meu natura. Era
toamnă, un vânt cu o adiere plăcută. M-am simțit mângăiată
de adierea vântului. În mine simțeam o bucurie.
Nu mai aveam grija zilei - respiram adânc aerul în
piept și-l lăudam pe Dumnezeu pentru toată frumusețea
naturii. Frunzele în căderea lor se legănau dansând în adierea
vântului ca într-un vals în culori de curcubeu galben, auriu,
ruginiu și verde. Am întins mâna să-mi cadă în ea frunze. Un
val răcoros de aer mi-a înviorat fața.
Am privit cerul. Pe cupola cerului era un vârtej mare
de aer care se îndrepta spre pământ. Priveam la cercurile
mișcătoare. Vârtejul venea spre pământ în cercuri care se
micșorau în căderea lor, având aproape de pământ aspectul
unui chisic de semințe un con cu vârful în jos. Vârtejul s-a

77
oprit la vârful picioarelor mele și a dispărut. Incredibil dar
adevărat, mi-a lăsat 100 de lei, care valorau mult atunci.
Am ridicat-o. M-am uitat la cer și i-am mulțumit lui
Dumnezeu.
Au sosit și copii. I-am luat în brate și am plâns de
fericire.
ERAM CU ADEVĂRAT FERICITĂ. CINEVA SUS
MĂ IUBEA NECONDITIONAT ȘI DIN TOATĂ INIMA
“CE BUN ȘI MARE ESTE DUMNEZEU”. A fost legătura
divină dintre cer – om – natură – veșnicie.
Aveam acum pâinea asigurată, bomboane, carne, etc.
Ai și tu cititorule încredere în el și nu-ți va lipsi
nimic, chiar atunci când vei zice că ești pierdut, atunci vine
de sus din cer ajutorul.
Să-I mulțumim lui Dumnezeu pentru toate. Am dorit
să arăt puterea lui și ție. Mai ales acum în aceste zile grele și
de mare cumpănă, dureri și suferințe.

78
LOC DE MUNCĂ - DARUL LUI
DUMNEZEU

Am lucrat cu substante toxice și ierbicide deși am

încercat să mă protejez, dar după câțiva ani mi s-a
sensibilizat aparatul respirator chiar sub protecție și asistență
tehnică.
Am început să fac alergie și să scuip sânge. M-am
internat la spitalul Colentina din Bucuresti. La ieșire mi-au
recomandat schimbarea locului de muncă. Am făcut toate
demersurile cerând schimbarea dar fără reușită. Am mai
lucrat cu risc patru ani. Bătând la toate ușile încuiate.
M-am dus în audiență la unul din secretarii mari ai
orașului Craiova, dar mă ajuta în schimbul unui sex. Am
plecat tare scârbită din cabinetul lui. Nu mai aveam nici o
șansă. Atunci am alergat la Dumnezeu și mi-am zis Doamne
dacă omul este așa de murdar tu ești curat și bun. Veniți cei
împovărați la mine și vă voi odihni pe veci.”
Hotărâtă, am stat acasă fără servici și am mers la
biserica Sf. Gheorghe de câte ori puteam. Am dat “acatist”
pentru a mă ajuta să găsesc un loc de muncă.
Am stat acasă aproape doi ani. Au fost unii din cei
mai grei ani din viața mea. Am trecut prin clipe de coșmar.
Atunci puternic și cu mare nădejde mi-am pus
nădejdea în Dumnezeu. Am participat la slujbele din
biserici. La biserica Sf. Gheorghe era părintele Gheorghe
Demetrescu. Un mare duhovnic, un Sfânt. Vocea lui caldă,
figura lui blândă mă liniștea. Îl vizitam des la biserică și
îngenuncheam cu el împreună cu alți credincioși în fața
icoanei Sf. Paraschiva - se citea acatistul ei; altă dată se citea
acatistul Sf. Gheorghe la icoana lui. Participam aproape la
toate slujbele, aduceam câte un covrig cald îl puneam la
icoane și cu lacrimi pe obraz ceream să am servici.
79
 Și miracolul s-a petrecut. Am fost ascultată. Mi-a
văzut Dumnezeu curățenia și suferința mea. M-am visat în
parcul poporului lângă prima fântână la ieșirea din parc și
stăteam pe iarbă plângând. Era luna august. S-a apropiat de
mine o fetiță frumoasă și m-a întrebat de ce plâng. Semăna
cu Sf. Paraschiva: “Știu cine ești, știu și ce vrei. Pe data de 3
ianuarie vei avea servici.” M-a luat de mână și mi-a arătat
unde voi lucra. Apoi mi-a deschis uși după uși și m-am trezit
în fața apartamentului meu. Ea a dispărut. Mă aștepta un
băiat tânăr ca Sf. Gheorghe. Când m-a văzut a exclamat:
unde umblii că pe data de 3 ianuarie 1983 toată greutatea din
casă va pieri. Nu vei mai avea lacrimi pe obraz.
Pe la sfârșitul anului 1982 - luna decembrie - m-am
întâlnit pe stradă cu cumandatul soțului care se numea
Gheorghe Marian. Veneam de la biserică cu copiii de mână
(curios, îl chema Gheorghe ca pe Sf. Gheorghe, la care mă
rugam). L-am salutat și eu și copiii. S-a oprit. Ne-a privit
blând. După o pauză a zis:
- Să veniți mâine la unitate cu soțul să participați și
dumneavoastră la un concurs pentru un loc de
muncă, nu găsim omul potrivit.
Am mers, am câștigat concursul. Pe data de 3
ianuarie m-am prezentat la servici. Am avut cel mai frumos
loc de munca. La 500 de metri de casă, puteam veni în
timpul zilei să-mi verific și copiii.
Iată puterea lui Dumnezeu. „La Dumnezeu totul este
posibil: Caută și vei găsi, bate și te voi auzi.”
De la acest loc de muncă am ieșit la pensie. La
câteva luni după aceea s-a desființat postul din ordinul
Bucureștiului.
A fost numai și numai pentru mine, darul lui
Dumnezeu, câștigat prin rugăciuni și lacrimi. Așa am fost
ajutată de Sf. Gheorghe și Sf. Paraschiva.

80
SF. DUMITRU CEL NOU DIN
BASARABI MI-A SALVAT VIAȚA

În anul 1985, am fost convocați la o reciclare. Eram

cam bolnavă (gripă). Nu doream să merg. La îndemnul
părintelui Sterfenitu Alexandru duhovnicul meu am plecat la
București - binecuvântată.
“Du-te măi, că are Dumnezeu grijă, că de nu te-ar da
ăștia afară.”
Am plecat la gară, condusă de soț. Perioada de
reciclare era de 7 zile. La București am fost cazați la
marginea orașului. În duminica care urma toți au plecat care
încotro, rude, prieteni… Eu nu aveam pe nimeni. Am rămas
singură pe tot culoarul. M-am hotărât să merg la Sf. Dumitru
cel nou și să văd catedrala. N-o văzusem de mult.
Am ajuns la catedrală, cam tulburată. Când plec din
provincie în capitală, mă obosește, lume multă, agitație
mare, aglomerație, circulație intensă, schimbări de stopuri.
Totul mi se părea ca un furnicar în mișcare.
Am intrat în biserică. Mulțime multă de oameni ce
stăteau în genunchi. Se citea acatistul Sfântului Dumitru cel
nou. Am încercat să mă alătur de ei, dar eram tare agitată.
Nu m-am putut concentra și ca să nu deranjez m-am ridicat
să plec.Un domn mi-a șoptit încet:
“Nu pleca până nu săruți moaștele sfântului. ”L-am ascultat
și ușor m-am strecurat și am sărutat moaștele. Am plecat.
Ieșită afară m-am simțit mai liniștită. Apoi am plecat din nou
în aglomerația orașului. Trebuia să schimb mai multe
vehicule până la locul de cazare. Eram singură, gripa încă
mă toropea, ochelarii de vedere nu-i aveam la mine. Nu mă
simțeam în largul meu.
Urma să traversez o autostradă să iau ultima mașină.
Am stat la stop, dar din neatenție am crezut că s-a schimbat
81
stopul pentru pietoni și m-am grăbit, fără să mă uit în jur
dacă au plecat și alții.
Am ajuns în mijlocul autostrăzii, în mână țineam,
printre alte cumpărături și o plăsuță cu 3 pite. Plăsuța s-a
rupt și a căzut o pituță. M-am a aplecat să o iau. În acel
moment trecut o mașină cu peste 100 km/h. Am înțeles
atunci că trecusem greșit. Când am ajuns în partea cealaltă a
autostrăzii, toți pietonii murmurau ”din ce ai scăpat fetițo,
puteai să fii moartă… Doamne din ce ai scăpat… fii mai
atentă, ești în București…”
Cu capul în pământ de rușine și cu ochii plini de
lacrimi i-am mulțumit Sf. Dumitru. Numai el m-a salvat.
Atingerea moaștelor, a fost binecuvântare pentru mine. De
atunci de ziua lui 27 octombrie merg la biserică și îi
mulțumesc. Anul trecut, 2010, am fost la Biserică cu
prietena mea Cristina. După slujbă ne-am hotărât să mergem
în parc. Așa am făcut. Dupa ce am ocolit locul, privind
frumusețea din jur, am plecat spre casă. Suntem vecine. Am
ajuns în fața spitalului militar. Am așteptat să trecem pe
trecerea de pietoni. Autostrada era într-o mare aglomerație.
Nimeni nu oprea, toți aveau viteze mari. Un șofer cu suflet
mare a oprit, ne-a făcut semn să trecem. Bucuroase am dat
sa trecem. Cristina a dat să fugă, instinctiv, i-am prins mâna
și am oprit-o. În următoarea secundă ne-a șters fața o mașină
cu viteza de 100 km/h.
Am rămas stană de piatră, șoferul care oprise nu
plecase încă. Se închina și el la volan. A deschis geamul și a
zis: ”să-i mulțumiți zilei de azi, putea fi un accident mortal”.
Ajunsă pe trotuarul celălalt ne-am luat în brațe în hohote de
plâns, de bucurie.
I-am mulțumit Sf. Dumitru cel nou.
A făcut iarăși o minune. Un bun ocrotitor.
Sărbătoriți-l și cinstiți-l, veți avea folos.

82
POSTUL

MIERCUREA ȘI VINEREA TREBUIE

ȚINUT

Postul și rugăciunea - arma de apărare împotriva

diavolilor. El trebuie ținut; excepție fac copiii, bătrânii și
bolnavii.
Era ora trei dimineața, ziua de miercuri. Eu încă nu
mă trezisem bine. Genele și pleoapele parcă nu doreau să se
deschidă. Visasem un vis. Parcă îmi suna în urechi vocea
femeii visate, care ma sfătuia, mă îndemna:
- Știi ce zi este astăzi? Este miercuri. Să ții și
dumneata post. Să mănânci mere cu pâine. Am văzut două
mâini care țineau în ele mere și pâine (ce frumoase erau
merele roșii și pâinea rumenită).
Când m-am trezit definitiv, m-am hotărât să mănânc
în ziua respectivă numai mere și pâine. La plecarea din casă
la serviciu mi-am pus în geantă mere și pâine, pentru toată
ziua.
Pe la ora 17 (cinci după amiază) am terminat
provizia. Șeful m-a trimis în bucătăria unității să fac niște
comenzi. Fetele m-au servit cu ciorbă de zarzavat pe care am
mâncat-o cu plăcere. Au venit însa și cu o farfurie plină cu
chiftele frumos rumenite. Mirosul lor te atrăgea. Lacomă,
am mâncat toate chiftelele. I-am multumit lui Dumnezeu
pentru ele, am considerat că ziua trecuse. Am plecat din
bucătarie, le-am mulțumit fetelor pentru mâncare.
De la bucătarie am mers aproximativ 500 m, și
deodată am simțit în cerul gurii că mi se umflă ceva, ca un
balon. Era o umflătură (bășică).

83
 Când am ajuns acasă bășica s-a spart, n-am mai putut
să iau în gură nimic. Mă ustura. A doua zi am mers la
stomatologie. Bășica din cerul gurii se spărsese. Doctora
Georgeta mi-a recomandat cauterizarea ei în ziua următoare.
Am venit acasă, m-am așezat în genunchi la
ICOANELE MELE. Știam că greșisem. Nu ținusem
“POSTUL ZILEI DE MIERCURI”. Călcasem sfatul femeii
din vis.
Mi-am cerut iertare cu lacrimi. Noaptea mi-a apărut
în vis aceiași femeie zicându-mi:
- Te-am iertat, deschide cartea cu plante medicinale
și citește la cuvântul « afte ». Când erai copil făceați la
școală gargară cu hipermanganat de potasiu. Știi?… Iar eu
am răspuns: - Da, da...
Dimineață m-am trezit brusc cu ochii mari și hotărâta
am căutat la cuvântul aftă. Afta este o inflamație a mucoasei
datorată agenților externi sau interni. Se face gargară cu
hipermanganat de potasiu și cu următoarele plante… Am
scos săcuțul cu plante unde eu am pungi etichetate. Am făcut
amestecul. A doua zi n-am mâncat nimic. Am făcut numai
gargară cu ceai. Nu am mers la stomatolog să-mi cauterizeze
buba. Am refuzat.
Venită acasă am continuat gargara cu aceleași plante
toată noaptea și ziua următoare. N-am mâncat nimic și m-am
rugat neîncetat. După trei zile m-am dus din nou la doctor.
Nu mai aveam nimic. Rana nu se mai cunoștea.
Iată cum ne încearcă Dumnezeu credința, prin ispite.
Postul trebuie ținut. Ne ajută și sufletește și trupește.
Trebuie respectat – miercurea și vinerea.
Să ne ajute Dumnezeu pe fiecare.

84
SF. IOAN BOTEZĂTORUL

Îmi crescuse părul foarte lung. M-am spălat pe cap,

dar nu l-am uscat bine. Dimineaţa nu m-am mai putut scula
din pat. La orice mişcare totul se învârtea cu mine. Am adus
doctorul la pat. Sindrom vestibular. Am stat pe spate 5 zile
cu fața în sus. Am urmat tratamentul dar fară rezultat.
Așa culcată am făcut o rugăciune împreună cu o
prietenă (Sonia). Noaptea am visat pe Sf Ioan Botezătorul
care avea în mână o creangă de busuioc.
Atunci am zis: Ce bine Sf. Ioane că ai venit,
binecuvântează-mă și pe mine. M-a stropit cu busuiocul cu
apă şi când m-am trezit camera mea mirosea a busuioc.
Atunci cu toate puterile m-am tras treptat spre tocul
uşii si uşor m-am ţinut de el și m-am ridicat pe verticală.
Eram în picioare complet vindecată.
Iată ajutorul Sf. loan căruia îi mulţumesc și azi.

SFÂNTA FILOFTEIA

Am răcit puternic pe partea stângă a capului.

Ameţeam când mă culcam pe această parte. Apoi am început
să am ameţeli pe stradă. Îmi era frică să mai merg singură.
Am început să fac și tensiune, cordul mi s-a mărit. Am fost
internată, dar fară rezultate. Am început să am şi
dezechilibru. Nu mai puteam să ies din casă singură. Aveam
o prietenă Emilia, care venea și mă scotea de braţ afară.
După 10-15 min ameţeam și-mi pierdeam echilibrul, mă
îngălbeneam, fară putere.
Pe atunci citeam zilnic Acatistul Sfintei Filofteia de
la Curtea de Argeș. Mi-era mie tare dragă.
Într-o noapte am visat Biserica de la Curtea de
Argeș, racla, scările, culuarul și pe Sfânta Copiliță.
85
 La câteva zile soţul meu a plecat în delegaţie la
Curtea de Argeş. Am primit un telefon de la el şi mi-a spus
că are posibilitate de cazare să vin și dorea să fiu lângă el.
A venit Emilia prietena mea la mine și ne-am hotărât
să plecăm cu maşina cu soţul ei la Curtea de Argeş.
Ajunsă acolo am fost profund impresionată că era așa
cum am visat - nu fusesem niciodată la Curtea de Argeș.
Când am păşit pe culoar spre raclă un uşor plâns a
început să-mi pună în mişcare fiecare celulă a ființei mele.
Plângeam în hohote. Lumea s-a dat la o parte și mi-a făcut
culoar până la raclă. Am plâns liniştită aproape 15 min pe
raclă. M-am ridicat calmă, înviorată. Am luat de pe raclă o
cruce de lemn și am strâns-o puternic la piept. M-am mişcat
cam un metru de raclă. Prietena mea s-a dus mai în față. Ea
întorcea capul să mă cerceteze. Eu eram în picioare fără să
obosesc. Din când în când am simțit un val de miros puternic
de smirnă. Am crezut ca este preotul cu cădelniţa dar nu
vedeam pe nimeni.
La sfârșitul slujbei (liturghiei) m-am dus la raclă să
las crucea pe ea. Un val de miros îmbătător mi-a cuprins
faţa. Atunci am observat un orificiu în raclă de unde venea
acest miros miraculos. Acest miros a persistat în jurul meu
aproape 2 săptămâni.
Întoarsă la Craiova eram total schimbată. A venit la
mine Emilia, m-a luat de braț să facem cei 10-15 pași. Am
ajuns însă încet, vorbind, până în Parcul Poporului. Ajunsă
acolo am realizat vindecarea mea totală.
O întrebam pe Emilia:
„Emilia, sunt în parc? 30 de minute de mers.” Atunci
am plâns și am sărutat pământul.
Iată ajutorul Sfintei Filofteia, copila mult iubită.
Cu 2-3 ani înainte de a merge la Curtea de Argeș la
racla Sf. Filofteia, am visat cabluri de sârmă întinse între
stâlpi ca la telefoane. O sărmă (cablu) era gata să se rupă. Eu

86
o priveam și am dat să fug, că să nu cadă pe mine, dar o
fetiță cam de 10-11 ani, cu părul prins în codiță și cu o
frumoasă bundiță, m-a oprit. S-a ridicat pâna la fir (parcă
zburând) și a legat firul. Apoi a dispărut. Visul a fost uitat.
Dimineața, înainte de a merge la servici, am avut
câteva discuții cu soțul meu. Nu ne-am înțeles între noi și a
urmat un scandal puternic. Fiecare celulă din trupul meu
intrase în agitație, sufeream. De tulburată ce eram, parcă nu
mai vedeam nmic în jurul meu (nu mă mai interesa nimic).
În starea respectivă am ajuns în stația de autobuz.
Am mers să-mi iau bilet pentru autobuz. Cu biletul în mână
am făcut un pas să traversez strada să aștept mașina, dar o
putere m-a împins înapoi, lovindu-mă cu capul de ghișeul cu
bilete. În acea clipă a trecut o mașină pe lângă picioarele
mele, avea peste 100km/h, dacă traversam mă lovea în plin.
Eu nu o observasem. Toată mulțimea din stație țipa disperată
ca să mă atenționeze dar pe ei nu-i auzisem, gândul meu era
la scandalul petrecut dimineață cu soțul. O doamna în vârstă
s-a oprit și mi-a zis: “Știi cine te-a salvat, Sf. Filofteia, azi e
ziua ei, du-te și-i mulțumește”.
În drum spre servici m-am abătut și la Biserica
Brândușa, unde era Hramul biserici cu Sf. Filofteia. Am
intrat și-am mers să-i mulțumesc, dar tare m-am mirat.
Copila semăna cu cea din vis și avea “bundița visată”. O
bucurie mare mi-a înviorat întreaga mea ființă. Eram fericită.
Visasem pe cineva care mă iubea.
Lacrimi fierbinți curgeau pe obraji mei.
De atunci am început să-i citesc acatistul. Trăiam
împreună aceleași suferințe. Copila mea iubită, care mai
târziu (așa cum arăta) m-a vindecat.
Ea a făcut și face minuni!

87
SFÂNTUL CALINIC

Cu 6 ani în urmă…
Au început dureri puternice de picioare. Piciorul drept
avea genunchiul umflat buştean. Mergeam greu și mă durea.
Când urcam scările mă durea insuportabil.
Am mers la doctor "Gonartroză". M-am chinuit aşa
cam 40 zile. Mergeam în baston peste tot și la biserică.
Când părintele Albu, parohul bisericii Sf. Calinic mă
vedea în baston îmi zicea glumind să îl dau dânsului. Eu
refuzam zâmbind că este prietenul meu şi nu-1 pot da.
Într-o miercuri m-am dus la slujba de seară în baston.
Ajunsă în biserică mi-am aşezat bastonul dupa icoana
Sfântului Dumitru, ca să nu incomodeze pe nimeni. Am trăit
rugăciunea cu toată fiinţa mea. Aveam o mare pace coborâtă
în sufletul meu. Simţeam o bucurie lăuntrică. După slujbă
m-am dus la miruit fără baston. Am plecat acasă fără baston.
Ajunsă la bloc am observat că nu am bastonul. Nu mă mai
dureau picioarele. Eram normală. M-am dus repede la
biserică să-mi iau bastonul. Bastonul nu mai era. Am înțeles!
Nu mai aveam nevoie de el. Iată ajutorul Sfântului Dumitru,
Sf. Calinic și puterea rugăciunii.

88
SF. MUCENIC MINA - a făcut minunea -

Aveam o fetiță pe Adriana și la controlul ginecologic

s-a pronunțat “o nouă sarcină”.
Familia… soacra… n-au fost de acord. Pe atunci
mama avea concediu aproximativ 3 luni cu toate
prelungirile. Toți au propus-avort-ucidere-
Am mers la doctor plângând. El a oftat și știindu-mă
tare necăjită s-a hotărât să mă ajute-avort - Nu era voie la
avort- totuși se făcea. S-a stabilit ca la prima gardă să vin
pentru chiuretaj. Nici azi nu știu dacă a vorbit serios… era
totuși… credincios.
La data stabilită am plecat la spital cu vată plină de
sânge de porumbel pe care o foloseam ca mărturie
mincinoasă. Păcat mare.
Nu mai facusem chiuretaj. O născusem pe Adriana
fără dureri - normal, la numai 2,1 kg – 7 luni. Azi este
mângâierea mea.
Eram tare speriată... să ucid… presiunea era mare
acasă, stăteam la soacra mea, servici la 50 km, navetistă.
În fața spitalului este biserica Sf. Mina.
Am intrat, am mers la icoana sfântului. L-am rugat să
mă ajute cumva, îmi era tare frică. O liniște totală a căzut pe
mine, simțeam că sunt ocrotită.
Am trecut de “filtru” (aici se stabilea și se hotăra
chiuretarea). Am urcat scările veselă, sprintenă parcă nu
mergeam la… ucis.
Am ajuns la cabinet. Mi-a deschis doctorul ușa. M-a
condus în sala de chiuretat. Eu parcă pluteam de o fericire
lăuntrică, aproape că-mi venea să fredonez o rugăciune și
chiar mă rugam…

89
 M-am urcat pe masă. Am auzit zgomotul
chiuretelor… atunci un fior rece mi-a cuprins tot trupul. Am
început să tremur nu de frică, de frig - îmi era tare frig.
Doctorul s-a apropiat de mine și a zis:
“Ești hotărâtă, ce ai, de ce tremuri? și hotărâtor a
completat:
- Dă-te jos de pe masă. Nu te voi chiureta. O să ai un
băiat și eu am să fiu moșu.”
Am sărit ușurată, o greutate se elibera din sufletul
meu. Fericită, fredonând rugăciunea care mi-a venit în gând
“SFINȚILOR TOȚI RUGĂTORI FIERBINȚI LA
DUMNEZEU RUGAȚI-VĂ, RUGAȚI-VĂ, PENTRU
SUFLETELE NOASTRE” am ajuns acasă. Vestea le-a căzut
ca un trăznet, soacra mea țipa disperată. Mie însă nu îmi
păsa de nimic, eram împăcată cu mine “Nu ucisesem”-
eliberată de păcat-
Pe data de 8 noiembrie am născut un baiat de 3,8 kg
cu același doctor. Și soția lui purta o sarcină așteptată de ani.
Au fost răsplătiți de Dumnezeu, le-a dăruit doi băieți - azi
doctori -
La naștere au asistat amândoi soții, ea fiind tot doctor
- internist.
Ombilicul copilului a fost tăiat de ei. I-am pus moși
la copil - familia Lazaroniu.
Ajutorul și ocrotirea Sf. Mina a venit la timpul
potrivit. Și azi îi mulțumesc sfântului pentru frumosul
“sanitar” în armată “Marcel”. Un mare dar. Ce pierdere aș fi
avut. Să-i cerem ajutorul Sf. Mucenic Mina este un mare
folositor și ajutător în pagube.

90
MAICA IULICA - ULCERUL CU NIȘĂ

Acum 5 ani soţul meu paralizase. Pe fond nervos am

făcut ulcer duodenal cu nişă. Aveam dureri cumplite,
balonări, stări de vomă. M-am dus la spital. Trebuia regim și
tratament. Am venit acasă și am scos cărţile medicinale. În
ele mai aveam și foi volante. Dintr-o carte picau mereu nişte
foi prinse cu capsă. Nu le citeam dar cădeau. În cele din
urmă nervoasă le-am ridicat și m-am uitat pe ele. Prima
pagină erau notate câteva plante medicinale, dar restul foilor
aveau numai rugăciuni cu Maica Domnului. Le-am citit. Nu
era scrisul meu. La sfârşit însă era notat ceva:
"Scris de Iulica la etatea de 71 de ani. Căci mâna
putrezeşte, scrisul se moşteneşte. Vasilica (adică eu) să
trăieşti și scrisul mereu să-1 citeşti".
Am fost profund mişcată, dar nu întelegeam ce caută
aceste rugăciuni în cartea cu plante medicinale. Stând pe
gânduri am observat mai târziu cateva cuvinte mai jos:
"Ulcerul duodenal cu nişă se vindecă cu ceai de flori de
gălbenele și frasin. Nu consumasem frasinul. Am testat
tratamentul și am făcut combinaţia 2 linguri frasin și 1
lingură gălbenele.
Am băut 3 săptămâni, fără tratament și regim f sever.
N-am mai avut dureri. La controlul medical cu raze s-a
confirmat, "vindecat".
Iată puterea harului, a rugăciunii unul pentru altul.
Dumnezeu s-o odihnească pe maica Iulica.

91
BUBA

Acum cinci ani mi-a apărut deasupra urechii pe osul

temporal o mică bubă. Nu i-am dat importanţă. Soţul meu
era paralizat şi toată atenţia am îndreptat-o spre el .
Treptat buba a început să crească şi din când în când
s-a şi spart. Când m-am dus la tuns mi-a băgat pieptănul în
ea. A curs sânge. Am dat cu alifie de gălbenele, totuşi a dat
înapoi, dar transpiram, loveam buba şi iar se infecta.
Şi tot aşa am ţinut-o aproape doi ani, cât timp a fost
soţul meu imobilizat la pat în cărucior.
Nu mai aveam timp de mine.
După moartea soţului, forţată de familie şi de
prietenele mele Cristina, Magda, Constanța, Claudia,
Agripina, Flori şi Emilia am mers la dermatologie.
Când m-a consultat doctorul Tița, s-a rostit pe mine
„De ce nu ai venit când buba era mică, o puteam cauteriza,
acum ce să-ţi mai fac? Ştii că ai cancer? Du-te la doctorul
ORL să ţi-o opereze.”
Am plecat din cabinet fără vlagă şi dorinţă de viaţă.
Aproape că nu mai puteam merge. M-am urcat totuşi la
etajul 3 la doctor ORL, dar era în operație. Am plecat foarte
tristă acasă. Am ajuns în faţa icoanelor mele şi am căzut în
genunchi plângând în hohote rugându-mă cu lacrimi şi
suspine. Am simţit cum a trecut un fior prin mine de la cap
până la picioare. M-am înviorat, am prins din nou vlagă şi
dorinţă de a trăi, de a lupta cu mine însămi.
Am început să fac tincturi şi biter. Am spălat zilnic
buba cu ceai de muşeţel şi coada șoricelului, cataplasme
calde din flori de gălbenele proaspete. Buba a început să dea
înapoi, totuşi fiind aşezată într-o zonă nepotrivită, fără voia
mea am lovit-o din nou, s-a infectat şi a început să-şi
schimbe culoarea în violet. Mă rugam însă mereu la icoanele

92
mele. Și eram hotărâtă să nu mă operez. Am dat cu biterul
făcut de mine (aprox. 54 de plante). Buba a început să dea
din nou înapoi, dar parcă ghinionul se ţinea de mine, iar am
lovit-o. A început să crească şi chiar să facă pui. Aşa cum a
spus doctorul ORL (a avut dreptate) s-a făcut violacee, roşie,
de mărimea şi aspectul unei mure. Totuşi o putere interioară
mă făcea să refuz orice operaţie. Eram convinsă că
Dumnezeu mă va ajuta şi nu voi face operaţie. Aveam o
convingere puternică. Familia şi cunoştinţele erau disperaţi,
eu nu eram, îl simţeam pe Dumnezeu cu mine. Pe doctor îl
scotea Dumnezeu mereu în calea mea, dar cum îl vedeam
intram în magazine şi îl ocoleam. M-am dus să mă tund dar
fetele fugeau de mine, le era frică, eu însă insistam. Stând pe
scaunul de tuns a intrat doctorul ORL, a fost aşezat în
scaunul de lângă mine. N-am avut cum să îl mai ocolesc.
Cînd s-a uitat la bubă a zis hotărâtor „să vii la mine să-ţi scot
porcăria asta, a evoluat tare urât, eşti în mare pericol.”
Am plecat de la tuns şi mi-am zis în gînd „doctorul
meu va fi Dumnezeu.” Am avut un vis, o voce mi-a zis: „
rugăciunea ta a fost auzită, te vei vindeca, vei trece de la
moarte la viaţă.”
M-am spălat pe cap, buba devenise vânătă spre
negru. În acel moment ca să fiu sinceră eram speriată. Capul
şi mâinile au început să-mi tremure, inima îmi bătea tare,
aveam palpitaţii (probleme cardiace) ceea ce m-a determinat
să mă întind pe pat îngrijorată.
Stând aşa cu ochii cât ceapa de teamă, mi-am adus
aminte de „icoana copilăriei” mele. Era Maica Domnului cu
Pruncul Iisus în braţe şi am zis: „Maica Domnului ia-mă şi
pe mine în braţele tale.”
Capul s-a liniştit, mâinile nu mai tremurau, eram
relaxată, ca şi când cineva drag era lângă mine. Aveam o
stare de linişte totală, parcă trebuia să se întâmple ceva. Din
această stare am fost trezită de o căldură pe faţă. Am pus

93
mâna. Era sânge. M-am dus la baie, buba se spărsese
singură, curgea sânge şi mizerie. Schimbată la 360 de grade,
eram o altă fiinţă. Nu mai eram fricoasă, eram sigură pe
mine, calmă. Am tamponat cu biter din 54 de plante,
chiuveta era plină de bandaje, de sânge, nimic nu m-a
speriat. Am făcut totul fără emoţie. M-am pansat, am pus
leucoplast, simţeam o uşurare, o bucurie lăuntrică. Scăpasem
de ceva greu, apăsător, chinuitor. M-am culcat liniştită, iar
dimineaţa buba era închisă, începuse să se usuce. Acum nu
mai am absolut nimic. I-am mulţumit lui Dumnezeu şi
Maicii sale pentru vindecare.

BISERICA – LOCAȘ AL TAINELOR

Din copilărie am început să cercetez locașul sfânt -

BISERICA.
Părinții, Vasile și Floarea, oameni cu frica de
Dumnezeu au început să-mi arate adevărul și calea.
De la trei ani mama mă lua cu ea la biserică la Sfânta
Liturghie. Îmi așeza în mână o lumânare aprinsă și mergea
cu mine în fața tuturor icoanelor arătându-mi chipurile
sfinților frumos colorate și apoi la altar la icoana
Arhanghelului Gavril. Ieșea părintele, mă binecuvânta și-mi
da dulciuri. Ce drag îmi era. Aceste binecuvântări primite în
acele zile ale copilăriei au fost « momente », « timp
potrivit » pentru « însămânțarea » primelor « semințe de
credință » din recolta străbunilor, bunicilor și părinților mei.
Treptat, au încolțit (fiind copil) apoi s-a format
planta cu rădăcină, frunze, flori (ca tânăr), urmând rodul (ca
bătrân).
Iată o TAINĂ care începe din pântece până la
mormânt, trăind-o numai în locașul cel sfânt - BISERICA.

94
 Aici l-am întâlnit pe Dumnezeu cu harul și darul
divin, izvor al vieții. El m-a învățat cum să cresc în credință
odată cu trupul și timpul. Uneori am căzut la pământ
(duhovnicește) dar iute m-am ridicat iar în sus spovedită
mereu cu credință.
Biserica este locaș sfant de scăpare din nevoi, necaz
și primejdii unde îti recapeti iar pacea dorită. Aici am aflat
adevărul, calea și adevărata credință.
În Biserică am aflat o TAINĂ, dar și calea, adevărul
și viața:
“Iisus Hristos se jertfeste și azi pentru noi” la fiecare
Liturghie, așa cum este în cântarea « Heruvimul » .
La Sfânta Liturghie când se ajungea la cântarea
« Heruvimului » simțeam cum se împreună cerul cu
pământul. O mână nevăzută unea credincioși și natura
întreagă în DUH. Parcă suflarea întreaga cumorți și vii se
împreuna divin, se săruta cu Creatorul și îngerii parcă
slăveau pe Dumnezeu.
Deasemenea am observat în curtea bisericii că și
păsările vin în aceast moment al cântarii « Heruvimului ».
Ele se opresc din zbor, se adună în grupuri pe crengi de
pomi și încep să ciripească duios, strigând puternic,
înălțător, se întrec între ele. Cer și ele ajutorul
CREATORULUI.
IMN DE BIRUINȚĂ :
« Sfânt, Sfânt, Sfânt, Domnul Savaot,
plin este cerul și pământul de mărirea Ta.
Osana întru cei de sus,
Bine este cuvântat cel ce vine întru numele Domnului
Osana întru cei de sus ».
Totul devine un LĂCAȘ AL IUBIRII VEȘNICE
DIVINE CU SCÂNTEIE ȘI HAR.
Întreaga natură vibrează cu tot ce e cuprins în ea:
flori, iarba, frunze, crengi, pomi legănându-se ușor, discret

95
în adierea unui fior răcoros iar soarele radiază mai multă
căldură.
DUMNEZEU SE JERTFEȘTE DIN NOU PENTRU
NOI, IERTÂND PĂCATELE TOATE.
El ne poftește cu drag să cinăm împreună la « CINA
CEA DE TAINĂ »
Veniți! Cu frică de Dumnezeu, cu credință și cu
dragoste apropiați-vă
« Drepți primim dumnezeieștile, sfintele,
preacuratele, nemuritoarele, cereștile de viață făcătoare și
înfricoșătoarele TAINE, cu vrednicie să mulțumim
Domnului .»
După sfânta împărtășeanie simțeai apoi o
ușurare «AI BIRUIT».
În semn de respect pentru CREATOR începi să-i
mulțumești prin cântări de laudă, de slavă: « Pe tine te
lăudăm, pe tine te binecuvântăm
Tie îți mulțumim Doamne și ne rugăm ție,
Dumnezeului nostru.»
Nu mai apasă «greutatea păcatului» te simți fericit,
ești mai puternic, mai bun, mai tare putând să-ți continui iar
viața.
Slăvesc pe CREATOR tot mereu că m-am născut în
zorii zilei de joi, în dangătul clopotului drag, chemată fiind
din pruncie. El mi-a arătat că-i sunt dragă.
Astăzi în pragul trecerii la veșnicie aud iar mereu
sunetul clopotului divin, trăind lângă Biserica Sf. Calinic.
Dumnezeu mă cheama iar la Sfânta Liturghie măcar acum
cât mai pot, căci mâine nu se știe…
Eu merg cu capul plecat, cu fior de cutremur și frică,
pășesc tăcută gândind de-s vrednică să mă apropii de El.
Totuși continui să merg încet, legănat cam târziu
uneori, dar încrezător și sigur că-mi întâlnesc mirele meu
Dumnezeu - iubitor.

96
PĂRINTELE ȘI COPIII

În cerul cel sfânt este un Părinte. El este Tatăl Nostru

al tuturor și din iubire pentru noi ne-a creat toate condițiile
de viață și de trai, de desfătare și hrană.
“La început a făcut Dumnezeu cerul și pământul și
pământul era netocmit și gol întuneric era deasupra
adâncului și Duhul lui Dumnezeu se purta pe deasupra
apelor.”
Și a zis Domnul: “Să fie lumină!”
A făcut Dumnezeu lumina, cerul, pământul, mari,
verdeața, iarba, cu sămânța, după fel și pomi roditori după
fel. Apoi a făcut soarele și luna și stelele ca să deosebească
anotimpurile și noaptea și ziua, zilele și anii.
Apoi a făcut vietățile din apă și păsări pe cer. A făcut
animalele cele mari din apă și toate ființele vii din apă,
peștii, etc. Apoi a făcut fințe vii după felul lor: animale,
târâtoare, ființe sălbatice, etc.
Tot ce a făcut le-a binecuvântat.
Apoi a făcut Dumnezeu pe “om” dupa chipul și
asemănarea lui și i-a dat suflare de viață și s-a făcut omul
ființă vie. L-a binecuvântat să crească și să se înmulțească.
Deci noi oamenii suntem fii lui Dumnezeu. El este
Părintele nostru și noi copii lui. Prima familie făcută de
Creator este familia Adam și Eva, “Eva adică viață, pentru
că ea era să fie mama tuturor celor vii”. De atunci oameni s-
au înmulțit și s-au născut fiice și fii. A urmat cartea
neamului lui Adam, până la Noe, când Dumnezeu a trimis
potopul “Pământul se stricase înaintea feței lui Dumnezeu și
se umpluse de silnicie”. Atunci lui Dumnezeu i-a părut rau
că a făcut omul. Și văzând atâtea păcate urâte și grele s-a
hotărât să-i piardă. „Pierde-voi de pe fața pământului pe
omul pe care l-am făcut! De la om până la dobitoace și de la

97
târâtoare până la păsările cerului tot voi pierde, căci îmi pare
rău că le-am făcut.” Și a venit potopul ți a plouat pe pamant
40 de zile și 40 de nopți . Și s-au acoperit toți munții cei
înalți care erau sub cer. A rămas Noe cu familia sa și cu câte
o pereche de viețuitoare. Ei se aflau în corabia făcută de Noe
din porunca lui Dumnezeu și erau purtați deasupra apelor.
Apoi a urmat „neamurile care se trag din sămânța lui Nor,
din fii lui, după familii și după nații și din trânșii s-au
răspândit popoarele după potop” Dar.. dar au făcut și aceștia
păcate strigătoare la cer, ca și cei dinaintea lui Noe.
Atunci Dumnezeu trimite trei Îngeri în cetățile
Sodoma și Gomora să cerceteze locuitori și să le cunoască
credința și faptele. Îngerii au găsit un singur om drept în
aceste cetăți, acesta era Lot. Auzind Dumnezeu s-a întristat,
s-a mâniat și a trimis foc cu pucioasă peste aceste cetăți și au
fost mistuite total. A scăpat numai Lot cu familia sa (femeia
lui Lot întorcând capul să vadă prăpădul, Dumnezeu a
trasformat – o în stană de piatră).
Acest loc s-a transformat într-o apă adâncă în care nu
există nici o vietate, ea este “Marea moartă”, ea există și
astăzi. Și poate fi văzută de toate neamurile acestui pământ.
Prin trimiterea acestui cataclism, Dumnezeu
AVERTIZEAZĂ toate popoarele lumii ca să se oprească și
să numai facă păcatele grele. Neascultarea va fi pedepsită
cu foc, dar de data asta pe întreg teritoriul Planetei.
Dar... dar... omul nu a priceput acest mesaj, nu l-a
luat în seamă, a păcătuit și continuă să păcătuiască și azi,
făcând păcate strigătoare la cer. Cum vom pieri noi?
Dumnezeu hotărăște.
Și totuși Dumnezeu din iubirea lui cea mare pentru
oameni, a trimis din cer pe pământ Unicul Fiu – pe Iisus
Hristos să le ierte păcatele făcute, oferindu-i șansa mântuirii
veșnice.

98
 Dar.. dar... Iisus a fost însă primit ca pe un tâlhar, hoț
iar scriptura zice:
“Și cu cei fără de lege a fost socotit.”
“Atunci ei au luat pietre, ca să arunce asupra lui: Dar
Iisus s-a ferit”.
Deci n-au crezut în Tatăl și nu l-au recunoscut pe
Iisus Hristos ca Fiul. Unii, nici astăzi nu recunosc existența
Tatălui și a Fiului și a Sfântului Duh, pe Sfânta Treime (trei
ființe într-o singură persoană).
Scriptura însă zice:
“Credeți-Mă că Eu sunt. Intru Tatăl și Tatăl întru
Mine”
“și Eu întru voi. Eu și Tatăl una suntem.”
Iisus își recunoaște Tatăl:
“Părinte a venit ceasul Preamărește pe Fiul Tău ca și
Fiul să Te preamărească pe Tine.
“și le-am făcut cunoscut Numele Tău și cunoscut îl
voi face, pentru că iubirea cu care Tu M-ai iubit să fie într-
înșii și Eu întru ei. Cel ce M-a văzut pe Mine l-a văzut pe
Tatăl!”
Iisus spune hotărât:
“Si voi nu L-ați cunoscut, dar Eu îl știu și Îi păzesc
cuvântul.”
Apoi Iisus arată lor exitența Tatălui când merge în
grădina Ghetimani, ca să se roage, împreună cu Petru, Iacob
și Ioan. Iisus cade cu fața la pământ și plânge cu lacrimi de
sânge și zice: “Avvo Părinte, toate-Ti sunt cu putință,
depărtează paharul acesta de la Mine! – Dar fie nu ce voiesc
Eu ci ce voiești Tu!”
Arată din nou existența Tatălui ceresc atunci când
strigă cu durere răstignit pe Sfânta Cruce: “Elai, Elai, lama
Sabachtani? Care se tâlcuiește: Dumnezeul Meu, Dumnezeul
Meu, de ce M-ai părăsit?”

99
 Părintele Ceresc și-a jertfit Fiul pentru noi – copiii lui
pământești arătându-ne cât de mult ne iubește.
Oare noi cum îl iubim?
Fiecare să răspundă în sine!
Iisus s-a jertfit sus pe cruce iertând păcatele făcute a
întregi omeniri de la Adam și Eva. Apoi continuă să ierte
prin Sfântul Botez și prin Sfânta Spovedanie și Împărtășanie.
Tot din iubire pentru om – Avvo Părinte – ne trimite
un Mântuitor – Duhul Sfânt, care ne arată adevărul: “dar
Mântuitorul Duhul Sfânt, pe care Tatăl îl va trimite întru
numele Meu, Acela vă v-a învăța toate…”
Deci noi oamenii suntem copiii lui Dumnezeu Tatăl,
iar cu Iisus suntem frați!
“Că tot cel ce va face voia Tatălui Meu celui din
ceruri acela Îmi este frate și soră și mama. De mă iubiți
păziți-mi poruncile!”
Iisus ne iubește mult și mijlocește pentru noi:
“Îl voi ruga pe Tatăl și alt Mângâitor vă va da vouă,
pentru că-n veac sa rămână cu voi”.
Prin taine și mistere Iisus unește omul, îl face să
comunice cu Dumnezeu prin Duh, Har, pentru a dobândi
viața veșnică.
Iisus este în două Firi – om pământesc, frate cu noi,
dar și fiu al Părintelui ceresc cu fire Dumnezeiască.
Cu toți suntem copii Tatălui, formăm un ciclu:
TATĂ – OM – FIU – TATĂ;
TATĂL - FIUL - DUHUL SFÂNT
MÂNTUITORUL = SFÂNTA TREIME.
Părintele Ceresc a făcut omul și din iubire pentru el a
trimis pe Unicul Fiu, dar și Fiul și omul mergem din nou la
Dumnezeu – prin moarte.
Însă Iisus având fire Dumnezeiască potrivit Duhului
se înalță la cer cu trup cu tot. Aparține cerului. Omul a fost
făcut din pământ materie și-și lasă trupul în pământ.

100
Aparține pământului.Merge la cer numai “suflare de viață”
adică sufletul care este viu, are conștiință și memorie
spirituală și este chemat la viața veșnică.
Dumnezeu ne iubește, ne ocrotește ne arată Calea,
Adevărul și Viața prin Fiul Iisus și trebuie să-i ascultăm
cuvântul, poruncile, legea, este model de urmat pentru noi
toți oameni zilelor noastre.
Tatăl lucrează prin Fiul – pentru om cu o mare iubire.
“Duhul Domnului peste Mine, că El M-a uns să Le
binevestesc săracilor, M-a trimis să-i vindec pe cei cu inima
zdrobită, robilor să le propovăduiesc dezrobirea și orbilor
vederea pe cei asupriți să-I eliberez și să vestesc anul
bineprimit al Domnului”.
Iisus iubește omul. El vindecă pe frații săi:
- vindecarea orbului din Ierihon
- vindecarea paraliticului din Capernaum
- vindecarea fiicei unei femei sino feniciene
- vindecarea a doi orbi și a unui mut
- vindecarea unui surd și gârbov
- vindecarea femeii cu scursoarea de sânge
- vindecarea fiicei cananeencei
- vindecarea unui lunatic
El înviază morți:
- învierea fiului văduvei
- învierea fiicei lui Iair
- învierea lui Lazar
- vindecarea lui Bartimeu orbul
- vindecarea unui demonizat
- vindecarea soacrei lui Petru și a altor bolnavi
- vindecarea slugi sutașului
- vindecarea în zi de sâmbătă a unei femei gârbove
- vindecarea celor 10 leproși
- vindecarea slăbănogului de la scăldătoarea
Betezda

101
 Și din prea multă iubire pentru lume el:
- transformă apa în vin la nunta din Cana Galileia
- înmulțește pâinea și peștele
- pescuiește cu apostolii în mod minunat –
misterios.
El iubește copii și lumea ca și Tatăl Ceresc și face
totul pentru fericirea noastră.
Hristos este milostiv, bun și iertător și ne învață cum
să ne rugăm. Ne-a lăsat ca testament “Rugăciunea
Domnească” cum arată scriptura:
“Tatăl nostru Carele ești în ceruri
Sfințească-se numele Tău.
Vie împărăția ta.
Facă-se voia ta precum în cer așa și pe pământ
Pâinea noastra cea de toate zilele
Dă-ne-o nouă în fiecare zi
Și ne iartă nouă păcatele noastre
Căci și noi iertăm greșiților noștri
Și nu ne duce pe noi în ispită
Ci ne izbăvește de Cel rău.”
El arată clar existența Tatălui care deține “împărăția”
în cer și pe pământ.
Ne arată ca să cerem de la Tatăl – pâinea – hrana
trupească și duhovnicească cu har și dar lucrător, așa cum
arată scriptura la cina cea de taină.
“Și pe când mâncau, Iisus a luat pâine și
binecuvântând, a frânt și le-a dat și a zis: Luați, mâncați,
acesta este Trupul Meu cel ce se dă pentru voi! Aceasta să
faceți și întru pomenirea Mea!”
Ne arată să-l slăvim zilnic, să-I mulțumim, să ne
rugăm și să ne iertăm unul pe altul, ca să fim și noi iertați de
Dumnezeu. Spune cu tărie că există “cel rău” – SATANA
pe care îl putem biruii cu ajutorul lui Dumnezeu.

102
 “În lume necazuri veți avea dar îndrăzniți! Eu am
biruit Lumea!”
“Și pe acestea s-o știi ca-n vremurile din urmă veni-
vor vremuri grele”
“Proroci mincinoși – Tatăl minciunii – care nu are
de-a face cu Iisus, va face mult rău”
„Multe nu voi mai grăi cu voi căci vine stăpânul
acestei lumi și el într-u mine n-are nimic (în comun)”
“Că oamenii vor fi iubitori de argint, de sine
lăudăroși, trufași, blasfemitori, neascultători, fără inimă,
neînduplecați, clevetitori, neînfrânați, cruzi, dușmani ai
binelui, trădători, obraznici, orbiți de trufie, iubitori de
plăceri mai mult decât de Dumnezeu.”
Iisus Hristos sfătuiește:
“Tu însă mi-ai urmat mie în învățături în puritate, în
năzuință, în credință, în iubire, în stăruință, în suferință.
Tu rămâi în cele ce ai învățat”
„Și minuni voi face sus în cer și semne jos pe
pământ: sânge, foc și fumegare de fum”.
„Și va fi ca tot cel ce va chema numele Domnului se
va mântui”.
„Ca sufletul lui nu-l voi lăsa în Iad, nici nu-l voi da
pe cel sfânt al Tău să vadă stricăciunea”
Să fim ca pruncii – copiii – puri, curați, înfrânați,
nevinovați, mereu cu Dumnezeu.
Ești tu sau eu așa?
Fiecare să se întrebe pe sine.
Iisus ca un frate a făcut tot pentru iertarea păcatelor
noastre și pentru mântuire.
El a iubit și pe mama sa Maria, fiica lui Ioachim și
Ana și logodnica lui Iosif. După moarte a fost înălțată la cer
de fiul său cu trup cu tot. Dumnezeu își arată puterea asupra
morții, materiei și a vieții.

103
 Maica Domnului este mama lui Iisus și Maica
noastră, a tuturor și mijlocește pentru noi la Fiul său, cerând
iertarea greșelilor noastre și ajutor în necazuri.
Și Maica Domnului a fost iubită de Dumnezeu Tatăl
și a fost aleasă să poarte în pântece pe Fiul Său. ”Iată
fecioara va avea în pântece și va naște Fiu și-L vor chema cu
numele Emanuel, care se târguiește: Cu noi este Dumnezeu.
“Dar nașterea lui Iisus astfel a fost: fiind Maria
mama sa logodită cu Iosif mai înainte de a fi ei laolaltă Ea s-
a aflat pe sine având în pântece de la Duhul Sfânt. Iosif
bărbatul ei a vrut s-o lase, dar s-a arătat în vis îngerul
Domnului grăind: Iosif, fiul lui David, nu te teme, s-o iei pe
Maria drept femeia ta, fiindcă ceea ce s-a zămislit într-însa
este de la Duhul Sfânt. Ea va naște Fiu, căruia tu îi vei pune
numele Iisus, căci El va mântui poporul său de păcatele lor.”
Și trezindu-se Iosif din somn, a luat-o la sine pe
femeia sa și nu a cunoscut-o, rămânând pururea fecioară.
Sfânta Fecioară naște pe Iisus în Betleemul Iudeii, „că-n
cetatea lui David vi s-a născut azi Mântuitorul, care este
Hristos, Domnul”.
Maica Domnului este un “vas de cinste” pentru toată
omenirea, Maica noastră a tuturor. Trebuie iubită, venerată,
slăvită, cântată de noi toți. Ea a ținut în pântecele ei pe
pruncul Iisus un dar de la Dumnezeu fără sămânță
bărbătească. De la zămislire până la moartea pe Cruce, ea a
fost în comuniune cu Iisus prin duh, har, mister. A avut
aceleași sentimente de taină și simțire, același duh, același
har. Iisus a locuit în pântecele Maicii sale ca într-o casă,
astfel a devenit Sfântă – Maica Domnului – a ascultat și
cuvântul și a purtat pe cel care a făcut cuvântul - deci este -
vasul cel mai de preț al umanității. Ea este numită
Născătoare de Dumnezeu și Pururea Fecioara Maria.

104
 Noi cinstim Sfinții și Sfintele Moaște. Mai ales pe
Preasfânta, curata, preabinecuvântata, slăvita, stăpâna
noastră de Dumnezeu născătoare și pururea Fecioara Maria.
“Vrednică ești cu adevărat să te fericim Născătoare
de Dumnezeu, cea pururea fericită și prea nevinovată și
Maica Dumnezeului, Dumnezeului nostru ceea ce ești mai
cinstită decât Heruvimii și ești mai slăvită fără de asemănare
decât serafimii care fără stricăciune pe Dumnezeu cuvântul
ai născut, pe tine cea cu adevărat Născătoare de Dumnezeu
te slăvim” cu imnuri și cântări (axion).
Gândiți-vă câtă suferințe a avut Maica Domnului
când și-a văzut fiul Iisus răstignit și plin de sânge. Prin inima
ei a trecut sabia durerii și a suferinței, așa cum a prorocit
dreptul Simion – câte lacrimi și suspinuri a avut. De aceea
trebuie respectată și iubită ca o “Împărăteasă” a cerului și
pământului.
Și eu sunt un părinte și am dat viață la doi copii. O
fiică Adriana și un fiu Marcel. I-am născut în durere așa cum
a zis Domnul:
“Voi înmulți mereu necazurile tale, mai ales în
vremea sarcinii tale; în dureri vei naște copii; atrasă vei fi
către bărbatul tău și el te va stăpâni”
Copiii sunt mari daruri de la Dumnezeu, în scurta
noastră călătorie.
Iisus a iubit mult copiii. Sunt îngeri – puri, curați –
până la 7 ani nu se spovedesc. De aceea când a fost întrebat:
- Cine este oare mai mare întru Împărăția cerurilor?
- Și El (Iisus) chemând la Sine un copil l-a pus în
mijlocul lor și le-a zis: Adevăr vă spun: De nu vă veți reveni
și nu veți fi precum copiii, nu veți intra în împărăția
cerurilor.
Trebuie să ne purificăm sufletele, să le primenim cu
haine albe – noi, curate să ne redobândim starea de
nevinovăție.

105
 - Să devenim copil – și aici este o taină un ciclu:
PĂRINTE – COPIL – PĂRINTE (părinților lui) – COPIL
(părinții lui neputincioși și apoi fiul părintelui bătrân devine
și el părinte) – PĂRINTE.
Părintele naște copiii – apoi îmbătrânește și devine ca
un copil care trebuie îngrijit de copii lui care sunt acum
părinți și ei. Aceștia trebuie să poarte de grija părinților
(mamei – tatei) ca pe niște copii ai lor.
Da, așa este: “copilul” este iubit mult de Dumnezeu.
Am să vă redau o întâmplare reală.
În postul Paștelui am hotărât o zi în care să mă
împărtășesc și eu și copiii. Seara a venit la mine o colegă,
Mioara și m-a rugat să-i iau și fetele ei la împărtășit în ziua
următoare. Am acceptat cu bucurie. Am început să postim
din seara aceea până a doua zi dimineața, când urma să luăm
împărtășania.
Dimineața m-am sculat hotărâtă să-mi îmbrac copii și
să merg să-i iau și fetele colegei mele. Afară ploua foarte
tare, pe jos era multă apă. Nu m-am dus să iau fetițele. Am
plecat la Biserică numai cu copii mei.
Am vorbit cu părintele și a urmat să ne dea Sfânta
Împărtășanie. Au mers întâi copiii și urmam eu. Dar ce
întâmplare tainică! “Lingurița cu Sf. Împărtășanie s-a
mișcat, retrăgându-se în momentul când trebuia să înghit
trupul și sângele lui Iisus.
Părintele Gheorghe Demetrescu s-a speriat. Am
rămas amândoi stană de piatră – era un semn,…! o taina,…!
o minune!?. În clipa aceea mi-am adus aminte de fetițele
colegei mele care mă așteptau nemâncate, nebăute apă,
înfometate, plângând. Iată neglijasem copiii Domnului –
îngeri nevinovați și sinceri. După ce le-am adus și pe ele la
Biserică am putut să mă împărtășesc și eu împăcată cu mine
și cu Dumnezeu.

106
 De atunci pot spune că “copilul” este un “dar” de
mare preț – aveți grijă de el.
Noi trebuie să avem grija lor, dar și ei trebuie să ne
respecte, cum zice scriptura:
“Copii ascultați de părinții voștrii, căci așa este drept:
cinstește pe tatăl tău și pe mama ta, ca să-ți fie ție bine și să
trăiești ani mulți pe pământ”. Din păcate astăzi majoritatea
tineretului disprețuiește pe cei bătrâni.
Bătrânii au și ei o datorie:
“Și voi părinților, nu-i întristați pe copiii voștrii spre
mânie, dimpotrivă, creșteți-i întru învățătura și cercetarea
Domnului.”
“Robilor (copii), pe stăpânii voștri cei după trup
ascultați-i cu frică și cu cutremur, întru curăția inimii voastre
ca și pe Hristos nu cu slujirea doar de ochii lumii.”
“Nici un cuvânt rău să nu iasă din gura voastră ci
numai cel care este spre zidirea cea de trebuință, pentru ca el
să dea har celor ce-l aud.”
“Să piară de la voi toată amărăciunea și întristarea și
mânia și strigarea și blasfemia împreună cu tot răul.”
Trebuie să priveghem zi și noapte – părinții și copii –
ca să nu cădem în “ispita” – desfrânării, sexul, beție,
lăcomie, invidie, ceartă, furt, ucidere, etc. neascultare, trufie,
obrăznicie.
Dacă nu ne rugăm ajungem în mâna Satanei.
Copiii însă trebuie să respecte cuvântul lui
Dumnezeu – pe părinți să nu-i disprețuiască făcându-i
fanatici, înapoiați, reduși, proști, crezând că ei sunt – cineva
– și n-au nevoie de Dumnezeu și de părinții lor.
Viața a demonstrat că atunci când un copil nu-și
respectă părintele – îl scuipă, îl bate, îl jicnește – atunci
ajunge rău.
Ochiul lui Dumnezeu privește din cerul cel sfânt și
nu-i place. El nu binecuvântează cu har și dar pe acești copii.

107
Răutatea lor se întoarce în timp asupra lor și a copiilor lor și
au multe necazuri în viață.

Deci:
Copii ascultați de părinți voștri – ca să vă fie bine în
viață. De nu veți asculta, Dumnezeu va lăsa mintea voastră
fără judecată și veți face ceea ce nu se cade.
Atunci sunteți pierduți în mâna Satanei.
“Voi sunteți din Tatăl vostru Diavolul și poftele
Tatălui vostru vreți să le faceți. El de la început a fost
ucigător de oameni și nu a rămas întru adevăr pentru că
adevăr nu este întru el, când el grăiește minciuna, dintr-ale
lui grăește, fiindcă el mincinos este și tatăl minciunii.”
Părinți! Învățați copiii să se străduiască ca să afle
Calea, Adevărul și Viața! Căci Prorocul Ioil spune:” Iar în
zilele din urmă zice Domnul, turna-voi din Duhul Meu peste
tot trupul și fii voștri și fiicele voastre vor proroci și tineri
voștri vedenii vor vedea și bătrânii voștri vise vor visa”
Iisus ne îndeamnă ca un frate, fiu – iubitor – să citim:
Scriptura, Evanghelia.
“Toată scriptura este insuflată de Dumnezeu și de
folos spre dare de învățătură spre mustrare, spre îndreptare,
spre deprindere cea întru dreptate și adevăr.”

Ciclurile sunt:
TATĂ CERESC– OM – COPII – PĂRINȚI – TATĂ
CERESC
Tatăl Ceresc face pe om, acesta dă naștere la copii,
apoi copiii părintelui devin și ei părinți.
În cer avem un Tată, un Fiu și Duhul Sfânt
Mângâitor care devin o singură persoană - Sfânta Treime.

**

108
TOPORAȘII ȘI TAINELE LOR
În natură găsim simbolismele realității care ne arată realitatea
și adevărul, căci iată stă scris în Psalmul 50: “Că iată adevărul a iubit,
cele nearătate și cele ascunse ale înțelepciunii Tale mi-ai arătat mie”.
Acum voi dezvălui cât bine mi-a făcut mie Dumnezeu arătând-
mi din cele ascunse ale tainelor sale din Cartea naturii începând cu firul
de iarbă, floare, pom, frunze, rod.

La începutul primăveri, în zilele cu soare, mama mă

ducea în poienițele cu flori și ținându-mă de mână îmi zicea:
- Hai să culegem floricele! Eu pășeam voioasă alături
de ea. Când ajungeam, vedeam colțul ierbi înverzit și multe,
multe flori cu diverse culori, ca un covor fermecat cu desene
de curcubeu lucrat. Era atâta frumusețe, un adevărat “colț de
rai” cu lumină divină și mireasmă de flori de grădină.
“Poiana” se trezise la viață, la mișcare, la simțire spre
lumină, spre soare. El își trimitea raze auri, sclipitoare, care
creiau o mreajă de vis, de basm, de farmec, de fericire, ce-mi
cuprindea întreaga ființă de copilă.
Vântul aducea și el valuri de aer călduț ce-mi atingea
obrazul meu de fetiță, creându-mi fiori. Era o adiere plăcută
care se juca cu șuvitele mele de păr, le răvășea și-mi
acoperea fața. Alergam fericită printre flori, plină de viață și
fredonând … sunt fericită… fericită.
Florile parcă mă chemau să le admir frumusețea. Eu
însă eram atrasă ca un magnet de florile violete de toporași
și strigam: He-he! Ce de tămâioare am gasit și eram
bucuroasă. Mă aplecam să culeg cu codiță, floare cu floare și
făceam un buchețel. Apoi alergam iute, iute la mama să-i
arăt . Mama prindea în mâna ei floricelele, le lega cu fire de
iarbă și mi le înapoia sărutându-mi fața. Țineam strâns de
buchețel și-l miroseam mereu. Mireasma lor puternic
parfumată intra în mine, cuprinzându-mi ființa întreagă.
Simțeam aerul purificat îmbătător și strigam uimită: Mama!
Mama! Ce frumos miroase!
109
 Mama mă privea cu fața luminoasă și ochii ei albaștri
sclipitori, era fericită. Apoi se așeza pe iarbă și flori, mă
chema în poala ei, îmi așeza firele de păr căzute pe față și
zicea:
- Copila mea iubită, florile de toporași au o lungă poveste.
- Spune-mi! Spune-mi! Te ascult.
Ea a tăcut un timp, privind la buchețel apoi și-a început
povestea:
Dumnezeu a venit pe pământ însoțit de Iisus și Duhul
Sfânt, trei persoane într-o singură ființă – Sfânta Treime – S-
au așezat într-o poieniță cu flori „si a văzut Dumnezeu că
este bine”, natura întreagă cu iarbă și flori, respectă legile,
poruncile trimise și face voia lui.
Florile priveau cu dragoste la creator și așteptau să le
vorbească. Dumnezeu cunoscător de gânduri s-a uitat la
Duhul Sfânt cu chip de porumbel, care se odihnea într-un
cuibușor în floarea de tămâioară.
Dumnezeu a întins mâna, a prins porumbelul cu
palma ușor și l-a strâns delicat cu degetele, apoi a ridicat
mâna în sus cu porumbelul, ca să fie văzut de întreaga natură
și a zis: acesta este Duhul Sfânt, care va fi trimis pe întreg
pământul să transmită mesajul de lumină: „Duhul Sfânt -
Acela vă va învăța toate și vă va aduce aminte de toate cele
ce v-am spus eu”. El v-a arătat tuturor „Calea, Adevărul și
Viața”, iar ca să fie cunoscut că e trimis de Mine îl voi
colora în culorile curcubeului cu care am făcut legământ cu
omul. A ales Domnul din culoarea curcubeului violetul și
albul. Apoi văzând ca toporașul nu are tulpină cu flori i s-a
făcut milă de el și a așezat porumbelul – Duhul Sfânt – ca
„Floare” dându-i poruncă să-l poarte an de an până-n vecie.
Azi toporasul este cunoscut în întreaga lume cu
numele de toporași, tămâioară, pantoful doamnei, micșunele,
violete.

110
 Toporaşi - Viola odorata

Imagine simbol cu floare de toporași în faza de boboc care are spectrul

unui borumbel vizibil, simbolul Duhului Sfânt. De asemenea avem o
floare în faza de înflorire cu cele cinci petale.

Apoi mama, a desprins o plantă de toporași și mi-a

arătat-o. Ea este înaltă de 10-12 cm. , are o rădăcină de 2-3
cm din care pleacă o rozetă de frunze mărunte și alungite
(stipele) formând un cuibușor. Din rozetă pleacă o codiță cu
o singură floare în vârf. Floarea seamănă cu un porumbel
având mărimea de 1 cm. Din rozetă mai pleacă alte codițe cu
frunze rotunde și ușor ascuțite spre vârf de 4-5 cm. La bază
au o mică deschizătură care permite frunzei să ia forma de
cupă. Când înflorește planta, florile se ridică deasupra
frunzelor.
Floarea – porumbelul – Duhul Sfânt – este formată
din cinci petale, colorate violet. Sunt de mărimi diferite,
două sunt bilateral simetrice micuțe, ovale, ascuțite discret,
două sunt mai mari, dar au aceiași formă ca primele. A
cincea petală este mai lată și mai scurtă decât cele patru
petale.
Sepalele cinci sunt frunzulițele de diferite mărimi, micuțe,
ovale, scutite, verzi. Floarea mai are în interior un pistil de
forma unui glonț și stamine cu polen.
Când privesti floarea înbumbită (înainte de
deschidere) are forma de porumbel. Capul este violet, uneori
cu cioc, corpul este acoperit cu frunzulițele verzi care au

111
aspect de palmă cu cinci degete. Aceste frunzulițe dau forma
porumbelului și-l ține delicat și gingași cu degetele răsfirate.
De sub frunze apar petalele violete cu aspect de aripioare.
Sub cioc se formează gușa dintr-o îmbinare discretă a
frunzelor și doi pinteni foarte mici, piciorușele
porumbelului.
Apoi mama își ridica capul și cu privirea la cer,
stătea o vreme cugetând și suspinând ușor îmi zise:
- Măi copila mea! Dacă oameni ar avea mai multă
credință și l-ar iubi pe Dumnezeu, ar putea să vadă multe
minuni! Vezi?! Această floricică deși e foarte, foarte mică ea
are formă de porumbel și ascultă multe, multe taine și
secrete.
Când Duhul Sfânt (floarea porumbel) vrea să zboare
(porumbelul) – aripioara își schimbă poziția pe floare. Când
zboară, ușor și lin aripioarele sunt ușor lipite de corp
(conturându-l) iar dacă zboară ceva mai tare, aripioarele de
sus cele două mai mari se ridică vertical, cele bilaterale și
cea de jos a cincea, rămâne pe loc, conturând forma
porumbelului, iar când porumbelul zboară iute, iute, cu
viteza lumini, aripioarele verticale cele mai mari care se află
în partea de sus, din poziția verticală se curbează în față
puternic, arătând sacrificiul suprem pe care-l face Duhul
Sfânt pentru om – trimite mesajul – pace, iubire, calea,
adevărul, viața… etc.
Uneori porumbelul obosește și el în zborul lui lung
prin univers și prin împărăție cer - pământ. Atunci
porumbelul se urcă pe codiță (mâna Domnului). Codița face
anume pentru porumbel o curbură rotundă, ca el să poata să
se așeze bine. Iată, Dumnezeu e numai iubire. A văzut că
porumbelul este sensibil, gingaș și-i poartă de grijă. O mare
și mare iubire. Duhul Sfânt e foarte fin, sensibil; dacă faci
păcatul, chiar cu un cuvânt te părăsește, te lasă nemângâiat și
gol. Mai mult, petalele de sus de pe corp coboară sub

112
porumbel, parcă s-ar odihni, s-ar relaxa și ele după zborul
obositor și lung.
Apoi mama zice iar:
- Hei! Fi atentă fetița mea, când porumbelul zboară,
el pleacă pe sub codiță cu forma de coardă. Iar când se
odihnește se află numai pe coarda și pe curbura ei ca să nu
cadă. Mai mult, frunzele cele mari rotund – ascuțit, își
formează o cupă, gata să prindă porumbelul în cazuri
deosebite, ca să nu cadă.
Ce taine!.... ce mistere! Poți să vezi dacă privești
atent și cu credință, răbdare.
O! Doamne, Tu ne arăți o taină și mai mare:
În corpul porumbelului, conturat de cele cinci petale,
două mari sus, două simetrice bilaterale mai mici, și a cincea
mai scurtă și mai lată, se găsește o formă de rachetă – glonț
(pistil și stamine cu polen). Racheta – glonț are un vârf
ascuțit colorat în portocaliu. La bază are culoarea galbenă,
dacă le rupi, găsești sub ele o formă tot de glonț dar verde.
Pe toate petalele este proiectată lumina rachetei ca o flacără
incandescentă gălbui-albă.
Apoi, mama zicea mirată și ea de atâtea taine și
minuni:
- Vai, vai! Iată încă o taină ne descoperă Dumnezeu:
Sub racheta-glonț se află o „pistă albă” pe care pleacă și vine
racheta-glonț. Ea arată calea și trimite în lume lumina. „Eu
Lumina am venit în lume pentru tot cel ce crede în Mine să
nu rămână în întuneric”.
Apoi, din colțurile pistei din stânga respectiv dreapta
pornesc două fascicole de raze alb-violet, ca semn de
recunoaștere. Ele luminează pista zi și noapte, ca racheta să
poată porni oricând și oriunde. Arată „viteza de străbatere
prin univers și calea”.
Această pistă albă este așezată pe aripa petală a cincea cea
mai lată și mai scurtă decât celelalte patru. Curios este că

113
atunci când porumbelul se odihnește această aripă-petală,
este pusă sus pe corp, ca nimeni să nu poată porni racheta,
fără Duhul Sfânt. Ea ocupă locul celor două aripioare mari
care se odihnesc sub porumbel. Aici putem vedea cum
aripile se schimbă între ele; iar o taină, un mister.
Deci, copila mea, petalele se rotesc pe floare una în
locul alteia în timp și spațiu, după nevoie, ca Duhul Sfânt să
fie pretutindeni, fără rețineri în spațiu sau timp în toate
direcțiile N-S-E-V. O nouă mare minune!
Ascultă copilă! Iată cum floarea toporașului a auzit
mesajul transmis de ghiocei, talangă, ghiocei de grădină care
trezesc, cheamă la viață: Vine!.... Vine!... Iisus. Ea a
înregistrat și mesajul macului, care vorbește și el de jertfa pe
cruce, multă curgere de sânge.
Floarea de toporaș se trezește și ea din întuneric la
viață și transmite mai departe alte și alte mesaje, taine,
mistere, legi, porunci date de Creator.
Este o legătură strânsă între cer și pământ, între Creator și
creație, între Tatăl ceresc, Fiul și Duhul Sfânt.
Este de asemenea o mare legătură între plante, între
Dumnezeu, natură și om. Totul este un lanț – un adevărat
circuit în mișcare – Dumnezeu, pământ, plante, flori – natură
– om – pământ – Dumnezeu.
Într-un târziu, după ce eu am stat cuminte ascultând pe
mama, o întreb timidă:
- De ce floarea de toporași are culoarea violet, de ce
nu una mai frumoasă mai veselă – roșu, galben, albastru,
roz?
Dar, mama îmi zice: ca să arate lumi că Duhul Sfânt
ne scoate de la întuneric la lumină, de la moarte la viață, de
la frigul și gerul de iarnă la căldură și soare. Uneori floarea
de toporași este și albă, ca să transmită pacea, puritatea,
credința.
- Dar mirosul se transmite?

114
 - Transmite mângâiere, bucurie, ne oxigenează, ne
purifică, dă pace, odihnă și viață. Chiar denumirea de
tămâioare este divină.
„Deci copila mea această plantă cu floare
asemănătoare unui porumbel este și simbolizează Duhul
Sfânt, legătura divină cu duh și har între Dumnezeu, flori,
plante - natura Duhul-Sfânt.
Tu ia aminte! Să iubești cât trăiești întreaga natură,
floare, plantă, pomi, câmpul, dealul, muntele, brazii, etc. Să
fi mereu în legătură cu natura, cu legile și poruncile date de
Dumezeu, să asculți învățătura Duhului Sfânt despre cale,
adevăr, lumină și viață.
Apoi mama s-a sculat, m-a luat de mâna și am plecat
fericite spre casă.

LALEAUA - SIMBOL AL JERTFEI LUI

IISUS

Taine și mistere vizibile

Îmi aduc aminte cu mult drag de “casa părintească”.
Ea avea grădina cu flori la geamul dinspre stradă. Mama le
îngrijea cu iubire și multă pasiune. De primăvara timpuriu
până toamna târziu grădina era plină cu diverse flori în
diferite culori.
-Ia seama! zicea mama, floarea este și ea vie, simte,
se mișcă, trăiește, răsare, crește, înflorește se ofilește și
moare. Răsar însă altele și altele… până la venirea frigului -
gerului. Fiecare an are un ceas al florilor pe zile și
anotimpuri.
La începutul primăveri răsar ghiocei albi, galbeni -
vestitorii primăverii - apoi zambile albe, albastre, roz -
zurgălăi Domnului, înflorește mărgăritarul cu flori gingașe,
albe, rotunde ca lacrima - Lacrimile Domnului. Apoi apar
frumoasele narcise albe, galbene care poartă “coroana lui
115
Iisus” în culorile curcubeului. După care răsar sclipeți
galbeni – strălucitori -“buchețelele sfinților” care sunt ținute
strâns, cu mare grijă să nu cadă vreo luminiță jos. Apoi
înflorește liliacul cu -“gornițele martirilor și mucenicilor”. Ei
se suie în pom ca vameșul Zaheu să-l poată vedea mai bine
pe Iisus și suflând din gornițe cântă imnuri de slavă “Osana
…Osana… întru cei din înălțime”. Apoi înflorește laleaua -
“simbolul jertfei lui Iisus” - și Stânjenelul, - tronul ceresc-.
Dintre toate florile de primăvară laleaua este cea mai
mare, înaltă, ajunge pana la 50 cm, dreaptă, grațioasă, cu o
floare roșie, foarte mare cu circumferința de 10-16 cm, cu o
formă de cupă roșie în care arde flacăra aprinsă divin, roșu -
purpuriu - jertfa lui Iisus, cu aspect de “făclie olimpică” care
transmite din generație în generație mesajul jertfei, al
suferinței, al sângelui vărsat de Iisus pentru noi toți. Această
flacără a jertfei și iubiri vine pe pământ la Ierusalim, LA
MORMÂNTUL DOMNULUI an de an în ZIUA ÎNVIERI.
Noi cei de azi avem datoria să purtăm în sufletele
noastre aceasta flacără roșie ca și laleaua, zi de zi până la
sfârșit. Fiecare trebuie să predea ștafeta lui Iisus aprinsă, sau
stinsă - depinde de noi…

Lalea - Familia Liliaceae

Imagine cu lalea care are un așezământ floral sub forma unei cupe
pahar într-o culoare roșie simbolizând sângele vârsat de Iisus. În
interiorul florii găsim crucea neagră si pistilul trilobat. Deasemenea
observăm Sfânta Cruce și la baza așezâmântului floral. Frunza are
116
 oformă lanciolată, iar floarea în fază de boboc are un aspect divin de
butoiași bine închis.

Și azi când văd - laleaua roșie - retrăiesc de fiecare

dată “anii copilăriei” timpul de pregătire, efortul depus
(postul) pentru câștigarea ștafetei - trebuia să câștigăm
lumina aprinsă în Noaptea “Învierii”.
Se ținea post, iar în sâmbăta Floriilor (care este cu o
săptămână înaintea Sfintelor Paști) mama avea grijă să fim
curați, împărtășiți și îmbrăcați cu haine noi. La noi în sat era
un obicei: în această zi - ajunul Floriilor - mergeam în curtea
Mânăstiri. Acolo ne întâlneam cu mulți copii. Ne admiram
unul pe altul cum eram îmbrăcați. Apoi venea un grup de
măicuțe, ne așeza în rânduri și însoțite de ele plecam la
livada cu pomi a Mânăstirii. Aici se găseau sălci anume
plantate pentru această zi.
În momentul plecării din Mânăstirea Viforâta
măicuțele ne puneau să cântăm:
“Cu noi este Dumnezeu, înțelegeți neamuri
Și vă plecați, căci cu noi este Dumnezeu!
Auziți neamuri până la marginea pământului
Căci cu noi este Dumnezeu!
…………………………………..
Doamne al Puterilor, fii cu noi, că pe altul
Afară de Tine, ajutor întru necazuri nu avem.
Doamne al Puterilor, miluiește-ne pe noi.
Apoi:
Copii! Hai ca sa mergem,
În livada cu salcii si flori,
Să-mpletim o cunună din ramuri
S-o ducem cu drag la Hristos, Hristos
Si să ne fie mereu de folos, folos!
Urmau și cântece, unele cântate de măicuțe, noi le ziceam
numai refrenul…

117
Ajunși în livadă ne așezam tot în ordine în fața sălciilor și
așteptam în tăcere cuvântul măicuțelor. Una din ele ne
spunea:
- Copii, vedeți aceste sălcii?
- Da ! răspundeam în cor, apoi continua:
-…Pe când Iisus era scuipat, bătut, batjocorit, îmbrăcat de
soldați într-o mantie roșie (cămasa lui Iisus), iar pe cap I se
punea o coroană de spini, L-a văzut Maica Domnului. A
început să plângă, să suspine și a fugit la salcie zicând: ”-
Lasă-mă să fac o cunună din crenguțele tale, vreau s-o așez
lui Iisus pe cap în locul cununei de spini!”. Atunci, salcia a
început să plângă și-a aplecat crengile jos, la pământ; se zice
că salcia, de atunci, a rămas plângând cu crengile la pământ.
Maica a făcut cununa, a dus-o la Iisus, dar soldați n-o
lăsară…
Noi, copiii, ascultam povestea în liniște. Eu eram
atentă la cuvintele spuse. Toată ființa mea de copil era
cuprinsă de mirare, duioșie, milă, iubire… eram
impresionată, se scriau în memoria mea cuvinte despre
suferința lui Iisus - pe care le retrăiesc și azi.
Se alegeau dintre noi câțiva băieți mai chipeși care se
suiau în sălci, tăiau crenguțe și le aruncau jos. Adunam cu
drag și făceam brațuri. După ce se terminau toate crenguțele
de cules plecam înapoi la Mânăstire. Fiecare purta în mâini
crenguțe și începeam iar să cântăm…
Aceste cântări și glasul corului de copii mă înălțau,
mă făceau să plutesc într-o mreajă de vis. Simțeam sufletul
cum respira, cum se ușurează, cum comunică cu Iisus. Se
unea cerul cu pământul. Glasurile parcă răsunau de peste tot
- orizontal, vertical, cuprindeau întreaga natură. Vocile
măicuțelor se contopeau cu ale copiilor, răsunau puternic,
vibrând spre cer. Se crea o atmosferă divină, cu har, pace.
Cerul se deschidea și el, îngerii cântau împreună cu noi.
Dumnezeu ne privea, ne binecuvânta c-o dulce sărutare și cu

118
har. Era așa de bine, ca în Ierusalimul ceresc, într-o fericire
de neuitat. Aș fi vrut să aud mereu aceste glasuri duioase, să
se prelungească drumul. Dar ajungeam din nou la Mânăstire.
Aici ne așteptau alte măicuțe având pentru noi coșuri cu
dulciuri (bomboane, turtă-dulce, rahat, biscuiți, covrigi, etc.)
Lângă măicuțe era o masă lungă de lemn. Fiecare copil își
lăsa ramurile de salcie pe ea, apoi mergeam la coșurile cu
dulciuri. Măicuțele ne răsplăteau dupa numărul ramurilor
culese. Eu eram mică dar aveam multe crenguțe, primeam
multe dulciuri.
Bucuroasă fugeam la mama, parcă zburam ca un
porumbel, cu brațele întinse și mânuțele pline cu dulciuri.
Eram fericită… deschideam portița… mama când auzea
venea spre mine curioasă…
- Vai! ce de dulciuri ai primit. Vino să te sărut! Mă
săruta pe frunte iubitoare, eu o serveam c-o bombonică.
A doua zi mergeam cu ea la Biserică și primeam la
sfârșitul slujbei câte o ramură de salcie cu care împleteam o
coroniță și o așezam la icoana Maicii Domnului. Când ne
mușca un câine și ne speriam ne afuma cu ea, sau când eram
bolnavi o punea la locul bolnav și ne trecea.
Tot în perioada Postului Mare era un alt obicei, care se
păstrează și azi: “Trecerea pe sub Domnul” - Era o masă de
lemn înaltă de 1,5 m. Pe masă se punea o pânză pictată cu
Iisus răstignit (simbolizând trupul lui Iisus mort). În Vinerea
Mare a Paștelui, mama ne îmbrăca tot frumos, ea își punea
haine de culoare închisă, iar pe cap o basma neagră și zicea:
-Hai! să mergem să trecem pe sub Domnul.
Înainte să plecăm ea rupea din grădină flori. Ni le punea
la fiecare în mâini. Sora și frați fugeau repede la grupul de
copii cu care alergau să ajungă mai repede la biserică. Eu,
cum eram mai mică, rămâneam lângă mama, de frică să nu
cad, să mă murdăresc. Mergeam de mână cu mama, țanțoșă,
sigură de mine, fudulă în hăinuțele noi, ocrotită de mama.

119
 Ajunsă la Mânăstire, intram și noi în Biserică. Era o
atmosferă de întristare și multă liniște. Lumea era îmbrăcată
în haine negre. Noi, copiii purtam haine colorate. În mijlocul
bisericii era masa lui Iisus răstignit, pe care era așezată
Evanghelia, crucea și multe, multe flori; dar cele mai multe
erau lalelele roșii.
Fiecare din cei prezenți purta în mâini două lumânări
aprinse. Se săruta Evanghelia, crucea, apoi se trecea pe sub
Domnul (pe sub masă) de trei ori. La capătul mesei se afla o
cruce mare -2 m- cu Iisus răstignit, cu mâinile întinse și cuie
batute în mijlocul palmei și picioarelor. Era plin de sânge. Pe
vârful cruci era o coroană împletită cu crenguțe de brad și
multe lalele roși. Eu eram fascinată de frumusețea florilor
roșii – purpurii – aprins. Vedeam peste tot puse lalelele; pe
masă, la icoane, jos la picioarele cruci; aș fi stat minute, ore
să le privesc dar mă tragea mama de mână. Treceam și noi
pe sub Domnul (masa - simbol al trupului lui Iisus)
împlinind tot ritualul, apoi, tăcute mergeam către casă.
O auzeam pe mama suspinând, gândindu-se la ale ei,
iar eu mă gândeam cum va fi seara când trebuia să venim la
– prohod-(înmormântare) se fac cântări speciale pentru acest
moment, se ocolește biserica, apoi părintele binecuvântează
pe fiecare și înmânează câte o floare de pe masa lui Iisus.
Aceasta o puneam la icoana Maicii Domnului - alături de
coronița de salcie.
Așa tăcute, ne trezeam din gândurile noastre în
dreptul casei. Ne așezam pe banca de sub măr. Mama încă
mai suspina ușor și o lacrimă pe față mai avea. Eu ma
lipeam de pieptul ei și timidă, șoptind o întrebam:
- Mama, de ce sunt în Biserică multe, lalele roși? La
icoane, la cruce, pe masa, pe coroană, parcă ar fi numai
sânge!

120
 -Ei bine, copilă, am să-ți spun de ce sunt puse lalele
peste tot! Aceste flori, cum bine ai observat, simbolizează
sângele lui Iisus.
O! Dacă am ști cât mult sânge s-a vărsat din Iisus la
jertfa Lui Peste tot în locul unde era torturat era numai sânge
și bucăți de piele și carne...! Au, au, au! Ce crunt l-au mai
bătut pe nedrept! Era nevinovat! nevinovat!... așa nevinovat!
Apoi mama, plângând se ridica de lângă mine stergându-și
lacrimile cu colțul de la basma. Se apleca și scoase din
grădină o lalea, și a venit să mi-o arate.
- Măi, vezi tu această plantă? Ea are în pământ un
bulb rotund ca un ou.

Imaginea prezinta un aranjament cu fire de iarba,lalele-bulb si oul

pascal rosu. Intre ou si lalea bulb(neinflorita) exista o mare asemanare.
Observam cum bobocul de lalea scoate si el la iveala- durerea jertfei cu
sange facuta de Iisus in vinerea mare a Sfantului Pasti…taine si
mistere..
Pleacă din el o tulpină – codiță înaltă, dreaptă, plină,
cilindrică, rezistentă de 30-40 cm. Are în vârful ei o singură
floare. Pe ea se mai găsesc 2, 3 frunze lancilate, late la bază,

121
ascuțite la vârf, cu marginea dreaptă sau ondulată, lungă de
20-30 cm și lată de 2-5 cm. Pe mijlocul ei este o nervură
tare, lată de 0,5-1 cm. Această nervură arată calea adevărată,
dreaptă, pe care trebuie să mergem în valurile vieți până
ajungem la capăt, la Iisus. Frunza, la baza ei se strânge bine
de tulpină – tija – își pune un corset rezistent, înainte de a
pleca la drumul vieți, care este lung ( frunza este lungă).
Floarea când este închisă are aspect de cupă - plină cu sânge.
Simbolul jertfei de pe cruce, al iubiri divine, înflăcărat în
roșu ca o flacără olimpică. Iar când e deschisă apare crucea
cu Iisus răstignit - foarte discret și tainic, ca un mister...
minune...!
Ea are o marime de 10-16 cm în circumferință, este
compusă din șase petale ovale, late la bază și rotunde sau
ascuțite la vârf. Au 6-8 cm lungime și 3-4 cm lățime. Dacă
desprinzi o petală are aspectul unei bărcuțe, care pleacă ușor
pe apă... o mică taină.
În interiorul florii vezi o pată neagră (totul negru și
trist, cu stamine cu tot). Uneori pata este dantelată, cu
galben, tare frumos. Pe fiecare petală (dacă o desprinzi) pata
are forma brațului de cruce. Aici, o mare taină; patru din
petale formează crucea, iar două, bilateral, opus formează
brațele lui Iisus.
Floarea are așezământul floral format din 6 petale
roșii, trei petale jos, apoi urmează alte trei suprapuse
(deasupra). Crucea este formată de cele trei petale, de jos și
o petală din așezământul de sus; iar brațele lui Iisus din cele
două petale rămase (ca și cum brațele s-ar suprapune pe
cruce). Pe petala a treia de jos, care formează crucea, vei
observa corpul lui Iisus. Atât corpul cât și brațele sunt
scoase în relief de o nervură de 0,3-0,5 mm brăzdată de linii
fine alb-negre. La celelalte trei petale nu este nervură. În
interiorul florii este un pistil. Dacă ai să-l desprinzi de la
baza lui vei vedea capul lui Iisus, încoronat cu o coroană de
spini (formațiunile tecilor de la stamine fără de sabie). Deci,
Iisus se lasă descoperit greu în marea lui splendoare, tainic
ca și în pilde... și acum este discret, modest, simplu, așa cum
s-a și născut în ieslea cu paie la casa lui Crăciun în
Betleemul Iudeii.

122
 O floare de lalea cu alte trei culori: alb-galben-rosu. Avem simbolul
Duhului Sfant si simbolul unei flacari divine. Ele exprima tainic biruinta
lui Iisus asupra mortii. Iisus moare dar inviaza si se inalta la cer, la
Tatal ceresc, in vesnicie. Tot asezamantul floral petale, stamine, pistil au
trairi inaltatoare de bucurie, fericire. O putem numi “floarea biruintei,
bucuriei”

Avem imagini cu flori de lalea cu asezamantul floral total negru. Ele

arata suferinta traita odata cu Iisus la rastignirea pe Sfanta Cruce.
Natura toata a inregistrat tot chinul indurat de Iisus si l-a transmis din
generatie in generatie pana azi si va fi transmis pana la sfarsitul
veacului. O putem numi “floarea suferintei sau floarea durerii”.

123
 În spate (pe umeri) poartă floarea - roșie ca sângele -
mare față de corpul lui sensibil, subțire, plăpând, obosit.
Aceste petale grele sunt păcatele lumii întregi până la Adam
și Eva, care le șterge cu sângele lui din iubire (roșu) și
pentru iubire.
Dumnezeu-Tatăl păstrează prin jertfa lui Iisus
legământul făcut cu Avraam, Isac și Iacov: “Voi pune
legământul Meu între Mine și intre tine și urmași tăi din
neam în neam, să fie legământ veșnic, așa că Eu voi fi
Dumnezeul tău și al urmașilor tăi de după tine.”
În interiorul florii vei mai vedea și alte taine...
Trebuie să-ți deschizi ochii sufletului și ai minți bine...
- Te asigur, fetița mea că dacă ești atentă ai să vezi
mari mistere...
- Ia te uită, cu ochii tăi! În cupă este un pistil și șase
stamine. Pistilul este lung, 2-4 cm, format din trei muchii
(trei fețe). La vârf se termină cu o formațiune (rozeta, elice)
tot tip trei, groasă, muchia lată de 1 cm. Aici e taina,
misterul... cel mare... .Dacă tai orizontal pistilul vezi un
triunghi cu trei laturi egale. Aceasta înseamnă că Dumnezeu
se lasă descoperit din nou în marea Lui frumusețe. El este în
trei ființe, dar o singură persoană “Sfânta Treime”. Iar aici,
la lalea gasești asemănarea - pistilul tot în trei fete, dar o
singură formațiune - element floral - pistil. Triunghiul
echilateral îl găsim pictat în toate icoanele Sfintei Treimi.
Tatăl are pe cap acest semn - o taină...!
- Ce-i drept așa e, zisei eu, am văzut și eu.
- Dar poți vedea o taină nouă, dacă ai să deschizi la
maxim floarea... apoi rotește-o de codiță - se formeaza o
morișcă de vânt cu elice în vârf - care se poate mișca ca
limbile ceasului arătând cum jertfa lui Iisus se repetă an de
an până la sfârșitul veacului pe întreg globul, iar la Sfânta
Liturghie de fiecare dată, duminica și la sărbători.

124
 - Mamă, dar morișca ta făcută din floarea lalelei este
mai frumoasă decât a mea facută din hârtie. Ea pare vie în
roșul ei purpuriu ca flacăra.
- Bravo! Vino la mine! M-a mângâiat pe cap și m-a
strâns la pieptul ei. Am sa-ti arăt acum o altă taină... Pistilul
are în vârf o rozetă. Dacă îl privești în întregime seamănă cu
o cheie solidă, mare. Ea este - CHEIA UNIVERSULUI -
care poate deschide și închide - SECRETUL ÎNTREGULUI
UNIVERS - cu începutul și sfârșitul lui... o taină mare...
Secretul după care se conduce toată creația; legi precise și
stabilite exact. Mai mult, cheia este păzită de șase stamine cu
formă de sabie și teacă. Interesant este că sabia poate fi ușor
desprinsă de pe teacă și iar poți s-o pui la loc. E o taină...
mister care ne amintește de cuvintele din Evanghelie: “Iar
Iisus i-a zis: Iuda prin sărutare-l vinzi tu pe Fiul Omului?...
Iar cei de lângă El, văzând ce avea să se întâmple, au zis:
Doamne vom lovi cu sabia!... Iar Simon Petru având sabie, a
scos și a lovit pe sluga sutașului și i-a tăiat urechea dreaptă...
Atunci Iisus i-a zis lui Petru, vâră-ți sabia-n teacă! Oare nu
voi bea paharul pe care Tatăl Meu l-a dat?
Din cuvintele Evangheliei reiese clar ca apostoli erau
înarmați cu săbii, gata pregătiți pentru apărarea lui Iisus.
Acest lucru îl vedem și la această -lalea- staminele stau cu
săbiile scoase din teacă ca soldații la postul de observație și
apărare, trezi, ochi și urechi.
- Mamă! Întrebai eu cu glasul tremurând... de ce staminele
sunt negre? Până acum am văzut numai stamine albe,
galbene și aveau în vârf polenul cu forma de filament ca să
transmită curentul, mesajele, cuvântul lui Iisus în întreg
universul...?
- Da! Adevărat. Acum se arată jertfa lui Iisus, la –
lalea - în floare. Staminele (ca și apostolii) sunt triste,
îndurerate pentru Iisus care merge la răstignire, la moarte.
Culoarea neagră simbolizează această stare sufletească, ca și

125
la orice mort. Ele, ca și ucenici Domnului, nu vor moartea
lui Iisus, sunt gata să-l apere, să ucidă cu sabia (neagră) pe
cei care vor să-l prindă... Iar în momentul răstignirii, nu se
mai trimit mesaje, curentul este întrerupt, Iisus nu mai poate
vorbi! Tot universul rămâne în întuneric, îndurerat de
suferința lui Iisus. Creația întreagă e îndoliată. De aceia
staminele nu mai au filament, ci săbi de luptat -cu străjnicie-
e în joc e doar o viață: -E viața lui Iisus-
Evanghelia arată clar tristețea:
“ Iar când a fost ceasul al șaselea întuneric s-a făcut
pe tot pământul până în ceasul al
nouălea”…...................................
“Iar Iisus strigând cu glas mare și-a dat duhul”
Se făcu un moment de tăcere... apoi, mama începu
iar: uneori ai să gasești și lalele de alte culori; alb, roz, alb -
roșu, galbene, negre, exprimă și ele puritate, lumină, stropi
de sânge, doliu... la altele ai să găsești staminele albe, sau cu
puțin negru, sau șatirate, arată lipsa credinței, altele au
staminele mai mari decât pistilul, se pare că s-a învârtit cheia
la secretul universului. De aceea paza cu săbiile mai lungi
este un semn de alarmă pentru noi toți. Sunt lalele fără
nervuri, fără Iisus răstignit, sau cu nervuri la toate petalele,
semnul haoticului -haos-. Au apărut lalele fără pată neagră,
sunt albe, uneori cu o cruce albăstruie. Se arată că ne-am
depărtat de Dumnezeu, avem altul, pe Satana: vile, mașini,
bani, ucideri, desfrânări, homosexualitate, etc, deci au rămas
puțini credincioși... pe ici, pe colo...
- Da, da, da! Acum am înțeles măicuța mea tot!...
- Fetița mea, fetița mea dragă! Vezi, o singură floare
-laleaua- are atâtea mistere și taine greu de descifrat... Ea ne
vorbește; tainic prin culoare, formă, mărime, aspect și
elemente florale: petale, pistil, stamine, de jertfa pe cruce a
scumpului Iisus. O putem numi “Laleaua-simbolul jertfei lui

126
Iisus”. Tu du mai departe acest mesaj al flori de lalea,
copiilor tăi din neam în neam, să afle și ei de jertfa lui Iisus.
- Firește, mamă dragă, așa am să și fac!
Mama m-a sărutat cu drag pe frunte și am intrat în
casă...

Imagine simbol cu petale de lalea roși și galbenă care prezintă

crucea și staminele îndoliate. Fiecare stamină are aspectul unei sabie
(paloș) cu teacă și lamă, lama si poate baga și scoate printr –un fin
acșor. Ele simbolizează sabia Sfântului Petr.

Stânjenelu - tronul ceresc

Stanjenelul ne oferă o imagine simbol complexă, de

mare valoare unică. Autorul care l-a creat reușește să ne
oferă în miniatură un Tron Ceresc format din 9 petale 3x3.
Este un simbol al puterilor cerești: Începătoriile, Serafimii ,
Heruvimii, Tronurile, Domniile, Puterile, Stăpânirile,
Arhanghelii și Îngerii. Tronul Ceresc leagă trecutul de
prezent. Ne face atenți că noi oamenii de astăzi trăim pe
postamentul solid al neamului lui Adam și Eva, al lui
Aavram, Issac, Iacov, Moise, Aron. Și tot pe acest postament
al neamurilor vom trăi până la sfârșitul veacurilor, iar
Dumnezeu va fi cu noi.

127
 Acest simbol este făcut dintr-un material vegetal care
are în el viață, trăire, mișcare, har și Duh Sfânt. Aluatul este
schimbat mereu, este transformat, refăcut, frământat,
combinat, este expus că o pânză și-l aseamănă cu o catifea,
cu un material fîn. Din el face covoraș persan, jilțuri,
perdele, fire de în, fire de aur, țesături, împletituri, desene,
etc. Uneori aluatul face tare, consistent, apoi îl poate
schimbă într-un aluat fîn, fragil voalat, sensibil. Vedem
vizibil cum materia este modificată dintr-o formă în altă,
dintr-o consistență în altă, dintr-o culoare în altă, dintr-o
compoziție în altă, dintr-o mărime în altă, dintr-o frumusețe
în altă, dintr-o strălucire în altă, dintr-un model în altul,
dintr-o tesetura în altă, dintr-o croială în altă. Pe materie se
sculptează, se pictează, i se da o informație, o energie,
funcție, rost, scop, mesaj. Ori toate acestea nu le poate face
ființă omenească, omul artist. Aici se vede clar mână lui
Dumnezeu, deci existența Creatorului. Observăm că nimic
nu se pierde, se trece doar dintr-un aluat în altul, cu altă
energie. Dumnezeu toate cu înțelepciune le-a făcut. Spre
exemplu, Dumnezeu ia materia din care formeaza
stanjenelul împărțit in 3 parti: radacina, tulpina, masa
vegetala cu frunze si flori.
Rădăcină o face pivotanta, groasă, oblică. Pe partea
inferioară a ei apăr multe radacinute subțiri, cilindrice,
pentru a fixă bine plantă în sol. Ea are rol de absorbție.
Tulpină este dreaptă, solidă că o bârnă, are rol de
susținere a masei vegetale. Prin ea circulă șeva de la frunze
la organele plantelor, etc.
Frunză are funcții complexe de: fotosinteză,
transpirație, respirație, guță. În ea se pregătește hrană, este
bucătăria plantei. Ea fabrice oxigenul, îl distribuie în
atmosferă iar din atmosferă consumă CO2. Între frunză om
și Creația toată este o relație reciprocă.

128
 Floarea de stânjenel este o operă artistică de mare preț.
Arată Tronul Ceresc. Floarea are un așezământ floral divin.
Ea prezintă Teimea-Puterea Creatoare. Aici găsim o Taină a
Tainelor. Așezământul floral este compus din următoarele
piese: 9 petale 3X3 cu 3 jilțuri, 3 perdele, 3 loburi al
pistilului trilobat. Deasemenea avem suporți, vergele, verigi,
pânză, țesături, huse, fâșii de covor persan, postament,
picioruș, suport de prindere, etc. Ce este de remarcat la
această floare este modul de asamblare a acestor piese.
Fiecare piesă își cunoaște locul, numărul, poziția, funcția ,
rolul, scopul dar și stăpânul care nu poate fi altul decât
Dumnezeu. Floarea ascultă, comunică, colaborează cu
Creatorul dând naștere la această extraordinară operă. Chiar
extraordinară.
Observăm aici că se lucrează vizibil cu materie
vegetală care are o scurtă trăire, este foarte sensibilă, se
ofilește ușor, se rupe, este fragilă. Dar.. dar are viață în ea,
pigmentul, clorofilă, enzimă, se trăiește intens, viu.
Vedem că Dumnezeu își cunoaște bine aluatul,
compoziția, structură și rezistentă. Știe să lucreze cu un
asemenea aluat. Aici e taină tainelor, secretul divin, aici
vedem mână Autorului, puterea lui creatoare, înțelepciunea,
priceperea, iscusința, rânduială, cunoașterea, comunicarea.
Găsim o uimitoare performanță care depășește cu mult
tehnologia inginerească de astăzi. Toate sunt miracole și
taine.
Vedem că floarea stă pe un postament solid. Pe el este
așezat un picioruș foarte frumos sculptat în 6 stâlpi. Pe acest
picioruș sunt așezate artistic cele 9 petale, 3X3 cu cele 3
forme: jilț-perdea-lob. Vedem că petalele au un aspect de
catifea, de pânză fină, voalată și colorate în violet, stacojiu,
galben, indigo di vișiniu. Aici... aici ave lucrări
asemănătoare că la Cortul legii și Cortul adunării.

129
 Primele 3 petale au aspect de jilțuri împărătești frumos
împodobite și îmbrăcate în țesături divine. Următoarele 3
petale au aspect de perdele, voalate, fine, transparente-sunt
croite oval, înaripat. Pe mijlocul fiecărei petale găsim un
tighel cu rol de stabilitate. Și pe aceste perdele găsim
țesături, desene, etc. Ultimile 3 petale apăr di prelungirea
pistilului trilobat. Lobii sunt scurți, țări, ticlosi, croiți într-o
formă înaripată-simbolul Treimii-puterea creatoare.
Amintesc din nou că aici se face legătură dintre trecut și
prezent dintre lucrările făcute la cortul legii din vremea lui
Moise și lucrările existențe astăzi care sunt actualizate.
Menționez că stanjenelul este o plantă de grădină, se
găsește în curțile gospodarilor, la porțile caselor și în
cimitire. El înflorește numai în Postul cel Mare al Paștelui.
În acest interval de timp, locuitorii satului se bucură de
mireasmă florilor de stânjenel. El este considerat o floare
sfântă și este folosit la împodobirea și ornarea spațiului
religios alături de lalea. Sunt puse la toate icoanele din
Biserică buchete cu aceste flori, creindu-se astfel o
atmosferă de har și sfințenie. Rugăciunile făcute în acest
decor parcă sunt mai bine trăite și simțite de locuitorii
satelor. Se face o legătură spirituală, pe ax orizontal și ax
vertical cu Dumnezeu, natură și creația toată. Se simte
apropierea sărbătorilor pascale în străfundul ființei omenești.
Si asa, treptat, treptat soseste si ziua mult asteptata:
PASTELE.
După un post mare de 6 aptamani, în care ne-am
bucurat de Denii, Canonul Sf. Andrei, de Sfintele Florii, iar
apoi am plâns...la prinderea lui Iisus, răstignirea și
înmormântarea, a sosit și ziua mult așteptată “PASTELE”.
Această zi este intampinanta începând cu oră 12
noaptea. Cu dangătul clopotelor parcă toată natură se
trezește, iar oamenii (credincioșii) vin să ia lumina din mână
preotului care zice: -Veniți de luați lumina! Fiecare are în

130
mâini lumânări aprinse. Când privești în jurul tău sunt numai
steluțe în negură nopții. Luminile lor ne trezesc la viață, la
trăire. Simți în suflet o bucurie care te înaltă, te înnobilează,
întreagă ființă e pătrunsă de fiori, ceva se mișcă în ține.Aerul
îți pătrunde în piept cu un suspin de fericire. Te simți
împlinit, linitit când preotul zice:
-Hristos a înviat! Iar noi răspundem cu toții răsunător:
-Adevărat a înviat! Simți cum glasurile se unesc-într-o
singură voce puternică, ce ajunge la cer, vibrând în spirală
până la Tronul Ceresc. E bucurie mare în cupolă cerească-
totul pare deschis-cerul și pământul. Se trezesc la viață și
morții și vii. Se mișcă pământul cu întreagă natură. Stelele,
luna sunt mai luminoase, trimit discret lumini în diverse
culori, dansând de fericire. Aceste lumini divine, cu har
pătruns în sufletele noastre, făcandu-ne mai buni, mai curați,
mai plini de iubire. Îți vine să săruți pe tot omul de lângă
ține. Unii se săruta, se îmbrățișează cu iubire. Se zice
frumoasă urare “Hristos a înviat!” Ascultăm apoi întreagă
liturghie.
În satul meu natal Biserică se află în curtea cimitirului.
Toți locuitorii prezenți la sfântă slujbă merg și la mormintele
rudelor și pun lumânări, aprind candele. Cimitirul devine o
oază de lumina, sufletele morților plutesc și ele în această
noapte, parcă totul învie. E singură noapte din an cu dar și
har împărătesc.
Aceste momente le trăiesc și azi, îmi aduc cu drag
aminte cum mergeam și eu alături de mamă, soră și
verișoară la fiecare mormânt al rudelor (copii, bunici,
frați...), puneam lumânări aprinse. Apoi mergeam în Biserică
și ascultăm slujbă. Din când în când, noi, copiii fugeam la
morminte să veghem lumânările să fie aprinse mereu, flacără
să fie vie spre bunul Dumnezeu.Păcatele să fie iertate și
sufletele să iasă fericite din întuneric la lumina, din iad în
răi.

131
 Eu priveam atentă la flăcările lumânărilor și vedeam
mormintele noastre pline cu flori.De jur împrejurul locului
erau înconjurate de “STANJENEI”. Păreau că străjerii în
noapte, înalți, zvelți, cu paloșe în mâini, pregătiți să apere
mormintele de oricine care ar dori să facă vreun rău.
Stânjeneii aveau tulpini înalte, cu bumbii gata să înflorească
și ei.

Stânjenelul - Iridaceae
Imagini simbol cu flori de stânjenel desfășurate. În imagine găsim
primele trei petale bazale asemănătoare cu jilțurile, pe ele găsim
țesături fine ca de in și aur, covorașe persane asemănătoare cu lucrările
de pe vremea lui Moise din Chivotul legi. Urmează următoarele trei
petale asemănătoare perdelelor care îmbinate formează acoperișul
tronului ceresc. Imaginea mai prezintă ultimele trei petale provenite din
modificarea pistilului.

Imagini simbol de stânjenel asemănătoare tronului ceresc.

132
 Apoi alergăm plină de viață la mamă, stăteam cuminte
la picioarele ei. Preotul ne binecuvânta-luăm paști(pâine
sfințită) și plecăm acasă cu lumânările aprinse.
Urmau apoi cele trei zile de paști, în care era numai
veselie. Se puneau meșe cu tot felul de bunătăți: cozonac,
friptură de miel... se făceau vizite la vecini și neamuri. Era
însă un obicei: în dimineață zilei de paști se împărțea pentru
sufletul răposaților din bucățele pregătite pentru masă de
paști. Trebuiau să mănânce (că simbol al respectului, iubirii)
mai întâi morții... Se mergea în vecini cu o tavă cu ouă roșii
și alte bucate...Eu eram o mică ștrengăriță...O rugăm pe
mamă să-mi pună și mie pe tăviță bucate și două ouă.
Mergeam cu ele la o familie cu două persoane.Ei că semn de
respect îmi înapoiau tavă cu un număr de ouă egal cu
numărul persoanelor din casă. Noi eram cu toții 6(șase). Pe
lângă ouă se puneau și alte bunătăți.Îmi puneau chiar mai
mult, eram tare plăcută de vecini.Ajungeam acaa cu tavă
încărcată.O împărțeam numai cu soră mea pe care o numeam
“Tatica mea draga”. Mamă ne privea zâmbind și ne lasă în
pace. Ea zicea:Bărbate, iar mi-a făcut-o asta mică!
Apoi urmă săptămâna luminată în care nimeni nu
lucra. Se stă pe la porți, se cântă;fratele Ion cântă la
muzicuța, Nea Bielo cântă la fluier iar Nea Alecu la
frunză...fiecare își arată talentul într-un fel...
Noi aveam la poartă o bancă și mulți stânjenei în jurul
ei și în lungul gardului. Începuse câte unul să înflorească.
Mirosul lor mă atrăgea spre ei. Venea și mamă după mine și-
mi zicea: Să nu rupi floarea...e păcat, e săptămâna luminată,
laș-o să se bucure și ea. Apoi continuă: Bunicii noștri
numeau această plantă “Tronul Ceresc”. Ei nu știau carte dar
erau plini de înțelepciune, iscusința și purtau Duhul Sfânt în
sufletele lor.

133
 Stanjenelul are ca radacina un rizom gros de 3-5 cm,
târâtor. Partea superioara are aspect de armura inelata ca la
razboinicii din antichitate,iar cea de jos are multe radacini
subtiri, lungi de 3-6 cm, cilindrice, cu care se fixeaza in
pamânt, hranindu-se. Astfel planta, prin radacina ei arata ca
existenta si frumusetea florii se obtine numai prin jertfa,
efort, munca si aflânduse mereu cu radacinile in pamant. El
hraneste, o ajută să crească, să se dezvolte, să înflorească, să
dea rod cu sâmânță. Asa trebuia sa facem si noi. Sa ne
intoarcem la pamântul sfant-din care am fost facuti de
Dumnezeu, sa-l muncim,sa nu fie ciulini si maracini- sa
avem hrana asigurata din pamantul romanesc, din care ne
tragem ca neam, generatie din generatie. Nu din pamânt
turcesc, grecesc, italian, egiptean-sclavi-cersetori...
Pământul trebuie respectat, doar avem trupul, aluatul
din tărană, în care găsim asemănătoare omului. Dumnezeu
ne-a făcut chipul și suflarea după asemănarealui. Nu trebuie
să ne fie rușine de cuvântul “pamant”. Dumnezeu când a
făcut omul a zis:”Cresteti și va înmulțiți și stăpaniti
pământul; deci să-l îngrijim, avem un legământ, o datorie
sfântă. Numai așa vom fi binecuvântați cu roade și belșug-
fericire. De vom continuă așa vom fi blestemați și arși că
mlădițele de vie în foc.
Când privești hartă României observi că are formă
unui buchet de flori cu cozile în apa Mării Neagre. Ce facem
noi astăzi cu acest buchet? E doar buchetul țării
noastre!Suflet românesc-floare românească... Da! Am lăsat-
o să se ofilească...!! Nu avem rădăcinile sufletului nici în
pământ nici în apa, nici la Dumnezeu. Suntem goi sufletește,
mergem nepăsători și rece!... dar unde?- Fiecare să-și
răspundă în șine. Călcăm totul în picioare: floare, natură,
pământ, creație...Uităm de Dumnezeu, care a făcut lumina,
ziua, noaptea, cerul,stelele,luna, pământul, iarbă,
viețuitoarele...Deci, am uitat de Creator, de legătură sfântă

134
între om-natură. Dumnezeu-pământ-om-pământ-Dumnezeu.
Ciclul: Dumnezeu-pământ-om- suflare-natură-pământ-
suflare-Dumnezeu.
Această plantă ne trezește la Adevăr-Credinta=
Lumina; depinde de mine,de ține, de noi toți...!
Din rizomul acestor plante pleacă un mănunchi de 5-7
frunze unite în partea de jos arătând înfrățirea,
solidaritatea,unirea, puterea,tăria. Ele au formă de lance,
pregătite tot timpul de luptă, apărare.au lungimi de 20-50
cm, groase de 2-4 cm. Apoi ele se îmbină între ele formând
un frumos evantai, parcă și-ar da ultima îmbrățișare înainte
de plecarea în lume. Se distanțează treptat purtând cu ei
cuvântul lui Dumnezeu. Tot din rizom mai pleacă (de la
capete) alte 2-3 frunze având în mijloc o tijă. Toate frunzele
plantei au formă de lance. Tijă are 60-90cm lungime. Plină,
solidă, că trunchiul de pom, că și crucea lui Iisus, că o bârnă
din esența lemnoasă tare. Are grosimea de 1-2cm. Din loc în
loc sunt centuri de sârmă bine strânse cu frunze, cu tot,
pentru rezistentă. În partea de sus tijă se mai subțiază dar
inelele se îndesesc iar în dreptul lor apare floarea.Sunt 6-8
flori pe tijă, distanțate și așezate alternativ. Fiecare floare are
la bază 3 foițe membranoase, arătând că poartă secretul,
taină, misterul...
Floarea are circumferință de 10-12 cm și așezământ
floral tip 3x3=9 petale violete. Fiecare tip trei au aceiași
formă, mărime. Dar diferă tip de tip.Toate petalele au aspect
de aripi(heruvimi, serafimi). Trecu un timp – o pauză.
Apoi mamă se opri, tăcu-părea obosită și mă strânse
mai lângă ea. Eu o întrebai:
-Mamă, cât mă iubești?
-Te iubesc de la pământ la cer,răspunse ea.
-Numai atât? zisei eu.
-A, da! adaugă mamă, și de la cer la pământ.

135
 Am început să râdem amândouă. După o scurtă
pauză începu iar:
Floarea crește în etape;
Prima etapă: apariția bulbului floral.Acesta este
înfășurat în trei foițe fine, membranoase-albe, arătând că
ascunde și el taină lui. Când desfaci foițele, apare bulbul, cu
o formă de umbrelă închisă, prevăzută cu un mâner gros,
sculptat-vorbindu-ne de Cortul adunării și Chivotul legii al
fiilor lui Israel din timpul lui Moise. Ei strângeau cortul și-l
desfăceau în popasurile lor. Ea ne mai vorbește discret și de
cupolă cerească în care se află Tronul ceresc.E tot un
mister... Bulbul-umbrelă-are în exterior trei petale 2-6cm
asemănătoare cu o mătase catifelată de culoare satirata violet
închis-verde. Petalele sunt puternic răsucite, în spirală,
începând de la mâner și se termona cu un vârf bine strâns- se
vede clar că ține bine ascuns..un secret-tăini. Apare
misterioasă spirală care artă sensul vieții.
Fiecare petală are pe ea desene și linii drepte-fine că
de în și de aur amintindu-ne de teaturile, lucrăturile Cortului
adunări. Această imagine ne face să nu uităm de neamul și
fiii lui Israel. Dumnezeu prin legământul făcut cu Avraam,
Isac și Iacov zice:”Voi fi cu voi până la sfârșitul veacului”,
deci încă o dovadă că Dumnezeu ete și astăzi cu noi. A fost,
ete și va fi.
A două etapă:deschiderea bulbului floral a umbrelei și
apariția florii.
Floarea are la locul prinderii de tulpină 3-4 foițe fine,
albe, membranoase și un postament solid din șase stâlpi bine
legați, parcă ar fi sudati între ei. Apoi are un picior frumos
sculptat care stă pe acest postament rezistent.Pe picior stă
floarea formată din nouă petale tip 3x3 violete. Primele trei
petale ne arată în miniatură cele trei jilțuri împărătești-
Tata,Fiu,Duh Sfânt și pornesc direct din prelungirea tulpinii,
având 6-7 cm lungime și 1,6 cm lățime. Este de o frumusețe

136
uimitoare- sunt lucrate cu gingășie și multă pricepere.
Creația artistică amintește de lucrările făcute la cortul
adunării și chivotul legii de meșteri pricepuți, cu duh
dumnezeiesc, înțelepți, iscusiți:
“Ei știu să cioplească pietrele scumpe pentru încrustat,
să sape în lemn și să facă tot felul de lucruri iscusite”.
Fiecare jilț este lucrat din vergele paralele subțiri,țări,
curbate ușor spre spate, pentru confort-au două piciorușe
fixate pe tulpină.Aceste fotolii-jilț-miniatură sunt îmbrăcate
cu mătase violacee-violetă-vișinie, că și la cortul adunării și
chivotului și sunt croite cu măiestrie de croitorese pricepute
ce sunt puse anume să lucreze artistic:
“Toate femeile cu minte iscusită torceau cu mâinile
lor și aduceau tort, mătase violet, stacojie și vișinie și în. Ele
au desfăcut aurul în foi și au tăiat fire, pe care le-at țesut cu
iscusința, printre firele de mătase violetă, stacojie și vișinie
și în răsucit, lucrat iscusit.”
Pe aceste petale-jilț sunt încrustate, desenate aspecte
din lucrăturile acelor femei pricepute. O mare taină...chiar
mare... Dumnezeu arată trecutul prin această floare că să nu
uităm și îl actualizează în prezent că să nu uităm că trăim
astăzi pe postamentul solid al neamului din antichitate, al
moșilor și strămoșilor noștri de la Adam și Eva, Avraam,
Issac, Iacov, Moise, Aron... și se continuă până azi.
Fiecare jilț-petală este îmbrăcată într-un material
vegetal asemănător că la Chivotul Legii și Cortul Adunării.
Avem o catifea violetă (petalele catifelate, violet) și croite în
bie(cloș) care îmbrăca frumos jilțul, apoi catifeaua este data
pe spatele jilțului- îmbrăcându-l tot. Pe marginea jilțului
catifeaua este împodobită cu împletituri iscusite și este
strânsă bine cu fire țări de în, de fotoliu. Ele dau formă
jilțului, conturându-l foarte frumos. Sunt țesute printre firele
de mătase linii verticale-arătând poziția de stat pe jilț.
Această lucrătură se vede superb la stanjenelul galben. El are

137
culoarea vișinie. Pe mijlocul jilțului este lucrată o fâșie de
covor persan de 3 cm, cu aspect de fire de aur, catifelat,
pufos. În intervalul dintre aceste petale cu formă de jilț
urmează trei petale îngustate în partea de jos și mai lată în
partea de sus, croite larg în tr-un bie-cloș. Acestea sunt
perdelele care se îmbină tainic și acoperă tainic cele 3
persoane și jilțurile. Uimitor este modul de îmbinare între ele
și formă acoperișului. Se reușește astfel formarea artistică a
Tronului Ceresc. La stanjenelul galben sunt vizibile desene,
împletituri și dantele lucrate de mână în culoare vișinie.
Urmează ultimile trei petale-care ascund “taina
tainelor”-Sfântă Treime-
Sunt petale cu aspect de aripi-au cam 3 cm. Ele vin
din interiorul florii, nu este prelungire din picior că la cele 6
petale. Este pistilul floral. Au toate aceiași formă, mărime,
culoare. Sunt curbate printr-o nervură fină, pe mijloc și sunt
sprijinite de o verigă în formă de paloș- sunt staminele
florale. Când privești sub petală vezi parcă boltă cerească, de
o frumusețe uimitoare. Curioasă este existența paloșului. El
veghează cerul, da semnale, apăra, că ostașul la post...!
Aceste trei petale delicate sunt puțin mai țări, străvezii,
lucitoare. Ele se apleacă prin formă lor curbată în cele trei
jilțuri. Parcă sunt trei persoane împărătești, care stau la
sfat...! o taină...discretă..! Sfântă Scriptură arată clar cum la
facerea lumii Dumnezeu a avut o conversație cu persoanele
de lângă el hotărând împreună facerea omului în a șasea zi:
“Si a zis Dumnezeu: să facem om după chip și asemănarea
Noastra”. Aici se vorbește de cele trei persoane: Tata, Fiu,
Duh Sfânt într-o singură ființă-Dumnezeu-Sfântă Treime.
La stânjenel sunt trei petale unite într-o singură formă-
pistil. Petalele simbolizează Tatăl, Fiul, Duhul Sfânt. Ei
stau la sfat, așezați în jilțuri, formând “Tronul Ceresc” din
prelungirea tulpinei. La celelalte flori petalele stau pe
receptacol. Stanjenelul arată clar că e vorba de o taină-

138
excepție-au petalele prelungite direct din tulpină solidă. Se
sfătuiesc, lucrează împreună la legi,porunci-bine gândite
științific. Ei comunică între ei și cu tot universul, transmit
mesaje direct din gură lor. La stânjenel nu găsim antene fitil,
fine, cu graunciori de polen care primesc și transmit mesaje.
Se transmite prin cele trei petale-persoane Tata, Fiu, Duh
Sfânt- Sfântă Treime.
Un nou și nou mister...!
Deasemenea, de reținut din noueste că cele trei petale
cu formă de perdele(din mătase fină, violet), acoperă delicat,
ușor și fîn “Tronul Ceresc” cele trei persoane Tatăl, Fiul,
Duhul Sfânt. Se îmbină între ele formând acoperișul. Lasă
însă deschizături discrete pentru aer, lumina și vânt...
Și ultima etapă este ofilirea florii, moartea fizică. Se
închide din nou umbrelă cu vergii și pârghii(spițe) că și la
chivotul legii și cortul sfânt. Petalele se ofilesc, devin albe.
În timp se usucă tot așezământul floral: petale, pistil,
stamine- rămân foițe subțiri membranoase, albe ,violacee cu
postamentul florii format din șase stâlpi puternici care în
timp (la unele) se mărește formând un balon. În vârful lui
stau fâșiile de pânză albă – că un steag- semnul păcii,
bucuriei, al învierii, semnul biruinței de la moarte la viață.
Deci trebuie să mai arătăm că stanjenelul are un miros
foarte, foarte puternic, că mireasmă cerească-tămâie- sau că
undelemnul sfințit, mirul, ce se unge la botez, aromat și
sfânt-tot o taină...
Mai sunt și alte specii de stânjenel în culori galben,
galben-violet, galben, alb, vișiniu. La aceste flori se văd
foarte frumos desene pe petale(jilțuri, perdele).
Deci, după cum se vede stanjenelul ascunde în el
“Tronul Puterilor Ceresti”.De aceia, să ai grijă de el, să-l
îngrijești cu drag în viață ta. Este o plantă sfântă.

139
 Apoi mamă m-a luat de mână și ne-am îndreptat din
nou la grupul vesel de copii și vecini- purtăm însă în sufletul
meu de copil un mister...o taină ..de neuitat.
Vedem că Dumnezeu a făcut mult bine pe pămant:
iarbă, pomi, flori cu rod (regn vegetal) că omul să se bucure
și să aibă hrană necesară. Dar... dar... omul rămane să-l
recunoască.

Imagine cu flori de stânjenel, el prezintă un așezământ floral format din

9 petale = 3x3. Primele trei de la bază simbolizează trei jilțuri pe care
se găsesc țesături cu fire ca de in și de aur asemănător Chivotul legii.
Urmează alte trei petale care simbolizează perdelele iar prin îmbinarea
lor divină formează acoperișul tronului ceresc. Iar ultimele trei petale
vin din modificarea pistilului și simbolizează Sfânta Treime.

140
FLOAREA - MÂNA MAICII DOMNULUI
Ea ne arată o mână divină care binecuvintează pe om și
creația toată

În luna mai când mergi la plimbare să admiri

frumusețea naturii, vezi din loc în loc, pe garduri, pe pomi,
agățată planta Maicii Domnului. Te atrage la ea parfumul
plăcut al florilor.
Are o tulpină lemnificată ca o coardă lungă care se
urcă până la 2-3 m. Din ea pornesc lăstari verzi de 20-50 cm.
Fiecare lăstar are pe el, la distanțe diferite 5-30 cm două
frunze de 2-4 cm lungime și late de 1-2cm, rotundă la bază
și alungite spre vârf. Frunzele stau față în față. De la baza lor
pleacă două flori. Când floarea nu este înflorită fiind în
stadiul de bumb floral, are aspect de “sul de hârtie bine
pecetluit” - ține bine strâns secretul care-l poartă... E doar în
ea o mână sfântă “Mâna Maicii Domnului”. Ea are 5 petale,
5 stamine și un pistil. Petalele au formă de deget, lungi de 2
cm și late de 2-3mm. O petală (deget) este liberă, separată de
celelalte 4 petale ca și degetul mare de la mână. Cele 5
petale sunt unite la bază formând palma.
E o minune extraordinară de necrezut, care te mișcă,
te pune pe gânduri... Oare există Dumnezeu?...
Să ne întrebăm cu toții ce mari minuni, dovezi mai
vrem de la creator? și să răspundem fiecare în sine cugetând
la “suflarea de viață”... scânteia divină, oare de unde vine...?
Dă-ți singur răspunsul care se cuvine!...

141
 Mâna Maici Domnului – Caprifoliaceae
Imagine simbol cu floarea mâna Maici Domnului care are un așzământ
floral sub forma unei mâini. În imagine vedem petalele rânduite care
niște degete de mâini, staminele sunt lungi și poartăîn vârf un punct
divin

142
 Oprește-te puțin din drumul tău și privește la floare -
e mică (în miniatură) dar arată mâna lui Iisus și a Maicii sale
(petalele cu tubul floral). O! ce mare dovadă de iubire, ca
frate, ca părinte, ca mamă. Iisus și Maica Domnului e lângă
noi, ne întind mâinile, “ne ies chiar în cale” dar nu-I vedem.
Prorocul Isaia zicea: “El (Satana) i-a orbit și inima lor a
împietrit-o pentru ca ei (oamenii) cu ochii să nu vadă și cu
inima să nu înțeleagă”. Mergem grăbiți, nepăsători și reci în
drumul nostru spre rău,... din ce în ce mai rău... Noi zicem
că e bine, nu vrem să înțelegem că suntem în mâna celui rău,
Satana, care în timp ne duce la pieire, nu la mântuire. El vrea
să ne fure “suflarea de viață” comoara cea de preț a omului,
să dea în schimb bunuri materiale și poftele trupești.
- Stai călătorule! strigă floarea, unde alergi, unde îți
îndrepți tu pașii, ești pe calea greșită. Știu, zici că sunt doar
o floare pe care poți s-o rupi când vrei, s-o calci chiar în
picioare. Eu vreau doar atâta să-ți arăt, Adevărata Cale,
Lumina, Adevărul care duce la viață. “Tu dacă vrei ascultă-
mă, privește doar la mine și eu prin forma mea am să
vorbesc cu tine, cu sufletul tău. Apoi dacă rămâi să mă
privești vei vedea că am aspectul și forma “semnului de
întrebare” prin așezământul floral și deschiderea florii.
Astfel floarea are la bază două frunzulițe mai mici (2
cm) din care pleacă o “bilă mică” ca un punct, se continuă
cu un tub floral de 2 cm, urmează apoi palma cu cele 5
degete tot de 2 cm. Lungimea totală a florii este de 4 cm,
tubul floral și palma formează “mâna” – Ea se curbează ușor
formând frumos un semn de întrebare pentru noi toți... Un
frumos mister, o sculptură, operă de artă în miniatură...
Această plantă prin floarea și forma ei comunică
mult cu oamenii, e facută anume pentru om, nu se trimit
mesaje la natură prin antene sau pistil... o mare taină... un
mister... ! Ea ne întreabă:

143
 - Unde mergi? ai greșit drumul... întoarce-te cât mai
e lumină!... căci vine întunericul și te găsește nepregătit...
rătăcit...
De ce ai uitat de Creator?
Cât mai vrei să stea Maica și Iisus cu mâna întinsă
arătându-ți calea?... Nu te gândești că au obosit și ei. Vino
azi întinde și tu mâna că mâine nu se știe... o fi prea târziu...
poate va pleca...
Dar și cele 5 stamine strigă și ele. Sunt lungi de 2
cm, au în vârf un cârlig cu care vor să tragă, să opreasca
omul din calea cea greșită. Ele sunt disperate, se curbează
(se îndoaie) de durere, ne cheamă...
- Trecătorule, vino la Iisus și la Maica cea bună,
sărută-le mâna, cere-ți iertare pentru păcatele grele ce le-ai
făcut. La ei găsești binecuvântarea și liniștea ta sufletească,
iubirea. Evanghelia zice: “Voi sunteți prietenii Mei dacă
faceți ce vă poruncesc. Aceasta vă poruncesc, să vă iubiți
unul pe altul!”
Pistilul intervine și el. Este lung ca staminele (2 cm)
și are în vârf o formă de “punct”, simbol al vorbei hotărâte.
Zice puternic, răspicat:
- Puneți punct la păcatele grele!... S-a apropiat
vremea!... acum e timpul, grăbiți-vă cu toții să nu fie târziu
că noaptea vine pe neașteptate...!!
Evanghelia zice: “soarele se va schimba în întuneric și luna
în sânge”... Trebuie să priveghem mereu. “Iar ceea ce vă
spun vouă le spun tuturor: Privegheați!”
Iată că această floare de 4 cm cu forma de mână în
miniatură strigă, chiamă ființa umană – om - îl face atent, îi
arată Calea, Adevărul, Lumina și Viața, un mare și mare
mister...
În ea stau mâinile sfinte ale lui Iisus și Maica
Domnului. Ei le întind, așteaptă cu multă răbdare să le
întindem și noi pe ale noastre strâns unite în credință,

144
rugăciune, fapte și iubire, să mergem împreună spre
mântuire.

TABLELE LEGII

Mama mă îndemna mereu să respect cele 10 porunci:

Ele sunt scrise de Dumnezeu cu degetul pe piatră și
date lui Moise pentru fiii săi-poporul Israel-. S-au păstrat cu
sfințenie din neam în neam până astăzi. Trebuie să le
păstrăm și noi și să transmitem poruncile mai departe, din
generație în generație. Ele sunt valabile până la sfârșitul
veacului “Cerul și pământul vor trece dar cuvintele Mele nu
vor trece!”
Tablele legii cu cele zece porunci:
1 - “Eu sunt Domnul Dumnezeului tău,… să nu ai
alți dumnezei afară de Mine!”
2 - Să nu-ți faci chip cioplit și nici unui lucru, din
câte sunt în cer, sus și din câte sunt pe pământ, jos și din câte
sunt în apele de sub pământ, să nu te închini lor, nici să le
slujesti”
3 - Să nu iei numele Domnului Dumnezeului tău în
deșert, că nu va lăsa Domnul nepedepsit pe cel ce ia în
deșert numele Lui.
4 - Adu-ți aminte de ziua odihnei, ca să o sfințești.
Lucrează șase zile și-ți fă în acestea toate treburile tale. Iar
ziua a șaptea este odihna Domnului Dumnezeului tău, să nu
faci în acea zi nici un lucru; nici tu, nici fiul tău, nici fiica ta,
nici sluga ta, nici boul tău, nici asinul tău, nici orice dobitoc
al tău, nici străinul care rămâne la tine.
5 – Cinstește pe tatăl tău și pe mama ta, ca să-ți fie
bine și să trăiești ani mulți pe pământul pe care Domnul
Dumnezeul tău ți-l va da ție.
6 - Să nu ucizi!
7 - Sa nu fi desfrânat!

145
 8 - Să nu furi!
9 - Să nu mărturisești strâmb împotriva aproapelui
tău!
10 - Să nu dorești casa aproapelui tău; să nu dorești
femeia aproapelui tău, nici ogorul lui, nici sluga lui,
nici slujnica lui, nici boul lui, nici asinul lui și nimic
din câte are aproapele tău!

O CĂLĂTORIE PRIN ȚARA MEA

Și ca să arăt cât bine mi-au făcut și ne face nouă

Dumnezeu descriu această călătorie:
Uneori românul pleacă la plimbare călătorind prin
soare, vânt plăcut. Ea cu el și harta României. Din când în
când privesc pe ea, la hotare, ape, câmpii, dealuri, păduri și
munți; flora, fauna, animalele, etc.
Da, avem țara cea mai frumoasă din lume! Cu formă
de “buchet de flori” în multe și multe culori cu rădăcinile în
Marea Neagră. E un mister... o taină, un semn... o
binecuvântare de la Dumnezeu. Române! Apleacă-te smerit
o clipă și ia din binecuvântarea ei. Nu mai pleca hai hui în
lume, fugind din țara ta. Teme-te de judecata divină!...
“Ne rugăm, nu lăsa țara să intre alți oameni răi, sau
nebuni să o strice, ei”. Fii cu noi!
N-ai să găsești niciunde o fericire sufletească ca în
ea... Cunoști oare cât de frumoasă și bogată este ea? Ce
credință, ce suflet cu duh sfânt aveau cei din trecut? Ce
pământ udat cu lacrimi, cu durere și sânge de strămoșii tăi?
Am să-ți aduc acum aminte, poate ai uitat?
Strămoșii noștri, începând de la opincă la domnitor
purtau pretutindeni cu ei rugăciunea și “crucea sfântă”. Așa
a fost epoca domnitorilor: Mircea cel Bătrân, a lui Ștefan cel
Mare, a lui Mihai Viteazul, a lui Matei Basarab și a lui
Constantin Brâncoveanu. Au condus țara împodobiți cu

146
învățătură, diplomație, demnitate, tact, pricepere, cinste,
înțelepciune... aveau în ei harul duhului sfânt. Erau
conștienți de soarta acestui popor...
Voi aminti numai de puternica personalitate a
voievodului Țării Românești Constantin Brâncoveanu. El a
fost condamnat de turci la moarte, împreună cu cei patru
copii și sfetnicul Ianache, pentru credință. N-au vrut să
treacă la mahomedanism. Nu s-au aplecat jugului otoman.
Au rămas constanți în credința strămoșească. Nu și-au trădat
neamul.
Au fost arestați în vinerea patimilor din postul
Paștelui cu toată casa: gineri, nepoți și duși în Turcia. Au
fost jefuiți de toate averile, supuși la cumplite chinuri și
purtați în lanțuri pe ulițele Constantinopolului, desculți, cu
capetele descoperite, numai în cămăși. Au fost executați în
ziua de naștere a lui Constantin Brâncoveanu, când împlinea
60 de ani, în ziua de 15 august 1714.
Cumplita dramă - spun martorii oculari - a fost
începută de călăii otomani care i-au pus în genunchi pe toți
șase, la oarecare distanță unul de altul. Li s-a îngăduit să
facă o mică rugăciune înainte de execuție. Constantin
Brâncoveanu și-a îmbărbătat copiii:
“Fiii mei, fiți curajoși, am pierdut tot ce am avut în
această lume, cel puțin să salvăm sufletele noastre și să ne
spălăm păcatele cu sângele nostru”- notat de secretarul
Florentin Del Chiaro.
În Cronica Bălăcenilor - este mai pe larg descrisă:
“Fiii mei, fiii mei! Iată, toate avuțiile și orice altă avere am
pierdut. Să nu ne pierdem însă și sufletele! Stați tari,
bărbătește, dragii mei și nu băgați seama la moarte. Priviți la
Hristos, Mântuitorul nostru, câte a răbdat pentru noi și cu ce
moarte de ocară a murit! Credeți tare în aceasta și nu vă
mișcați din credința pravoslovnică pentru viața și lumea
aceasta! Aduceți-vă aminte de Sfântul Pavel, ce zicea: că

147
nici sabia, nici îmbulzeala, nici moartea, nici alta, nu-l va
despărți de Hristos, că nu sunt vrednice muncile și nevoile
acestea de aici, spre mărirea ceea ce v-o dă Hristos. Acum
dară, o dulcii mei fii, cu sângele nostru să spălăm păcatele
noastre”. Apoi sub lovitura de paloș a gâdelui turc a căzut
mai întâi capul sfetnicului Ianache, apoi a fii mai mari,
Ștefan și Radu. Când călăul a ridicat paloșul să taie capul
copilului Mateiaș de 11 ani, acesta “în grozăvia spaimei se
ruga sultanului să-l ierte făgăduind că se va face musulman”.
Dar, tatăl Constantin Brâncoveanu, își îmbărbătează astfel
pe ultimul copil: “din sângele nostru n-a mai fost nimeni,
care să-și piardă credința. Dacă este cu putință, mai bine să
mori de o mie de ori, decât să-ți renegi credința
strămoșească pentru a trăi câțiva ani mai mult pe pământ”.
Copilul, ca renăscut, își puse liniștit gâtul pe tăietor
și-i zice călăului:« Vreau să mor creștin, lovește! și acesta îi
zbură capul »
Apoi se lovește și capul lui Constantin tatăl, dar capul nu s-a
deslipit de trup, ci trupul căzu jos grămadă în țărâna udată de
sângele tuturor copiilor săi.
După cumplitul sfârșit cele șase trupuri martirizate
au fost aruncate în apele Bosforului. Osemintele au fost
adunate în taină și aduse în țară.
Aduc totuși aminte și de domnitorul Ștefan cel Mare,
care mergea la război cu semnul sfintei cruci, cusut pe steag.
Cu acest semn el câștiga lupta. După fiecare victorie
construia câte o biserică. Avem în țară 47 de biserici făcute
de el.
Iată din ce neam și sânge ne tragem noi, cei de astăzi.
Ce exemplu de rezistență morală, ce resort sufletesc, ce
conștiință găsim la neamul strămoșesc.
Noi să fim mândri că trăim astăzi pe acest « pământ
sfințit cu sânge de martiri brâncoveni ».

148
 Și să nu uităm niciodată : “sângele martirilor nu
moare, nu piere, nu se șterge, este ca o sămânță, care în timp
va da rod”...!
Arată și tu astăzi lumii întregi că ești “un om”, că
bate și curge în tine suflet și sânge de român strămoșesc!
Privește, iar pe harta țării și vei vedea cum străbate
prin ea un lanț de munți “lanțul Carpaților”, un crâmpei din
lanțul universului... E o taină... un mister.
Apoi, cu mașina, străbate lanțul muntos. Suie cât poți
de sus pe drumurile înguste, șerpuite. Ține-te bine cu
amândoua mâinile de volan, ca să nu te răstorni. Fii foarte
atent, înțelept, precaut, iscusit, ager. Trebuie să mergi foarte
concentrat. Ai emoții, transpiri prin toți porii corpului tău?
Acum simți legătura divină dintre om și natură, dintre celula
ta și celula pământului sfânt, din care te-ai născut și trăiești.
Să nu uiți totuși că ești român!
Munții sunt acoperiți de conifere: brazi, pini... Ei au
fiecare ramură terminată cu semnul sfintei cruci. O poartă cu
demnitate. Tu zici în sinea ta: de ce nu șovăiesc și ei, că-i
crucea grea acolo sus pe stâncă? Vezi, ei o poartă în tăcere,
stau ca sfinții, răbdători într-o singură poziție, drepți, ostași
la datorie pentru țară, respectă un legământ-“Jurământul”!
Stau aici și veghează, zi și noapte, vară, toamnă, iarnă,
primăvară, pentru noi toți, ca să avem oxigen și să fim
stăpâni în țara noastră... Ce sacrificiu mare fac, este poruncă,
lege, dată de Dumnezeu, o respectă tăcuți. Îndură cu bărbăție
arșița soarelui, vântul, vijelia, ploaia, frigul, grindina, gheața,
zăpada, gerul, viscolul... Privește la munți, se miră românul,
își pune chiar întrebări: cine îi udă pe ei, cine i-a plantat
acolo sus? Cum stau agățați pe munte? Dar, din păcate puțini
răspund la ele. Merg mai departe nepăsători, fără să vibreze
în ei fiorul cu harul lui Dumnezeu, deși natura vorbește...
Din loc în loc vede brazi aplecați, gata să cadă- alunecări de
stâncă, protejate cu plasa. Se sperie puțin. Aud cum mai

149
cade o piatră. Uneori îl lovește. Ea vrea să-l trezească din
drumul greșit, de la rău... dar n-are pe cine... el merge în
drumul său... lacom, avar, cu grijă la bani, avere, sex...
Eu mă tem însă că într-o zi muntele, stânca, bradul,
pinul se vor răzbuna pe om. Deși este totuși ființa care
stăpânește pământul, cu tot ce este pe el - poruncă sfântă -
dar, din păcate nu respectă legea, condițiile poruncii -
“iubirea”. Natura respectă pe Creator, dar numai omul nu
vrea, este indiferent, rece... calcă totul în picioare... strică...
taie... dă foc... face numai rău aproapelui său ca și lui
Dumnezeu. Oare până când?... Depinde de om.
Stai! Lasă mașina încet, privește la bolta cerească
azurie, luminată auriu strălucitor. O vezi? Este așa aproape
de tine. Pe ea se plimbă nori albi, pufoși ca zăpada, parcă vin
spre tine. Simți că și tu te înalți spre cer, vrei să-l atingi cu
mâna. Îți vibrează ființa cu fior sfânt. Ești între cer, natură,
pământ, faci parte din ei, unit în har cu universul. Este
înălțător, măreț, uimitor, rămâi mut de atâta frumusețe... Ce
pace, ce liniște coboară pe tine. Devii alt om, altă trăire,
gândire, simțire. Trăiești momente de fericire alături de ce-i
sfânt: pământ, natură, cer, aer, vânt, soare, apă, nori... O
clipă, un minut îl ai pe Dumnezeu mai aproape de tine. În
aceste clipe nimic nu mai vrei, decât pe Creator, te atrage
discret lângă el. Vrei să te contopești odată cu natura, cu tot
ce te înconjoară așa pe vecie... un mister... Ești aproape de
rai... E chiar raiul... Oare e vis? O clipă l-ai văzut... dar
numai foarte, foarte puțin din măreția lui.
Sufletul simte că este aproape de Tatăl Ceresc, ființa
iubită care i-a dat viață. Ar vrea să se apropie de Tronul
Ceresc, ușor, tiptil. Să-I sărute picioarele sfinte. Să ceară
iertare pentru tot ce-a greșit, ca fiul risipitor: “Tată, greșit-
am Cerului și față de Tine și nu mai sunt vrednic să mă
numesc fiul tău.” S-a întors la tatăl de la care plecase din
lumea plină de păcate. A pierdut toată averea, toți banii,

150
făcându-și toată plăcerea. Dar i-a rămas scânteia divină,
sufletul. Nu vrea ca să-l piardă și pe el. Sufletul dorește să se
întoarcă la Dumnezeu, să se așeze în palmele lui, căci este
suflarea de viață dată de El. Dar n-a venit încă timpul,
trebuie să mai aștepte puțin, ... o secundă... după ceasul
ceresc... o taină...
Apoi, se merge mai departe cu mașina, se coboară la
vale printre dealuri, văi și câmpii... dar, pe când începe să
coboare, o frumoasă, mândră “căprioară” sare în apropierea
mașinii. Ochii ei rotunzi, negrii, par ieșiți din orbite. E
speriată, dar cu privirea ei luminoasă, duioasă, galeșă,
miloasă, cere îndurare, să n-o ucidă. Omul însă, cu nărav de
fiară se și gândi în sinea sa – ce bună ar fi o friptură din
carnea ei... căprioara însă sfioasă, dar ageră, înțeleaptă, simte
pericolul, sare, trece drumul și fuge în pădure. A scăpat...
Apare însă cerbul - puternic, grațios, cu coarne mari.
Românul se sperie, oprește mașina, îi e teamă de el. Cerbul
însă demn, mândru, cu ochii ficși la șofer, fără sfială, calm,
îl sfidează pe om-ființa superioară lui- și merge mai departe
liniștit , pe drum, spre pădure... Apoi românul speriat de cerb
pornește tremurând mașina. Se oprește ceva mai la vale, într-
o poiană. Se așează pe iarbă, respiră, trage puternic aer în
piept, frica parcă a mai trecut...
Se uită în jur și vede flori multe în diverse forme și
culori, ca un adevărat curcubeu: galben, albastru, roșu,
violet, maroniu, alb, verde... este atâta frumusețe. Parfumul
lor înmiresmat te trezește la viață, devii alt om, pur, curat.
Vede fluturii zburând în zig-zag, veseli, în culori alb, galben,
maro, albastru deschis, roșu, satinați, cu desene multiple,
care mai de care mai frumoși. Apoi albinele, bondarii,
zboară și ei pe deasupra florilor. Se opresc din loc în loc, pe
floare, o sărută și pleacă grăbiți în drumul lor...
Apar popândăii, îl privesc pe om stând drepți,
curioși, îl salută, apoi pleacă. Veverițele atrag și ele atenția

151
cu săriturile lor acrobatice, ca la circ. Din ramură în
ramură... salutând omul. Iată un iepure, speriat puțin, cu
urechile ciulite, se uită, salută și pleacă. Șarpele trece iute ca
acceleratul, salutând și el. Șopârla vine și ea să-l salute
aproape și fuge și ea. Lângă om mișună gâze în multe culori
și mărimi, căutând disperate hrana. Iată furnicile cară o
larvă. Sunt două, trei, trag de ea, dar nu mai pot, este grea.
Vin însă iute, iute alte furnici și le ajută. Doar păsările stau
lângă român, îi cântă din pom un cântec divin... Ceva mai
jos omul aude un clipocit de apă, vede o turmă de vaci, oi,
capre. Cugetă în sinea lui: ce industrie alimentară în
miniatură cu produsul final-lapte, carne, lână, piei... ce taină,
ce minune... acum românul se simte refăcut, liniștit - a văzut
și el raiul de pe pământ.
Așa, omule vezi ce frumoasă țară ai? Te afli în
centrul naturii, sus, în cer ai raiul, iar pe pământ alt rai. Ai în
jurul tău tot ce dorești, ce-ți trebuie: aer, apă, pământ, soare,
vânt, verdeață, iarbă, pomi, animale, păsări, gâze, furnici,
târâtoare... Arată însă că ești stăpân credincios, că este
porunca: “creșteți și vă înmulțiți și umpleți pământul și-l
supuneți și stăpâniți... peste tot pământul”. Înțelege odată
române că trebuie să muncești și să îngrijești pământul,
lucrul cel mai de preț, că este sfânt. Să-l supui sub lovituri de
cazma, târnacop, tractoare, mașini și să nu mai facă mărăcini
și ciulini... ci rod bogat, binecuvântat de Dumnezeu.
Așa ai să primești și rodul așteptat și vei fi și tu
stăpân pe țara ta și fericit în ea.
Acum românul s-a schimbat, are altă gândire,
speranța căzută pe chip și în suflet. Ceva se mișcă în
interiorul ființei sale, simte cum se trezește la lumină,
adevăr, credință și viață. A coborât pe el “harul lucrător” al
Duhului Sfânt. S-a deșteptat din somn, începe să trăiască
legătura divină dintre el, natură și creator.

152
 În sfârșit, s-a convins că este totuși un Dumnezeu pe
pământ și în cer, care a creat tot universul. El unește prin har
omul cu suflare de viață cu pământul, natura, cu tot ce-l
înconjoară. Un mare, mare mister... o taină.
Iată, omul român devine un alt om-bun înțelege
menirea lui pe pământ. Se ridică semeț, regretând faptele
făcute, face semnul sfintei cruci. Apoi se apleacă, sărută
pământul udat de sânge de martiri și zice:
- Doamne am greșit mult, dar iartă-ne pe toți! Ajută-
ne să nu pierim pe cale...
Așa să ne ajute Dumnezeu, că mult ne mai iubește și
e bun.
“Or fără credință nu-i cu putință să fim bineplăcuți,
fiindcă cel ce se apropie de Dumnezeu trebuie să creadă că
El există și ca răsplătitor se face călător ce-l caută.” Amin

153
ÎNCHEIERE

Iată cititorule cât bine mi-a făcut mie Dumnezeu,

Maica Domnului, Sfinții, Sfintele Fecioare și toate Puterile
cerești.
Viața demonstrează că numai alături de Dumnezeu și
natură putem fi sănătoși.
Nu uitați! Avem un Creator și o Creație. Dumnezeu a
fost, este și va fi cu noi la orice pas. Ne ocrotește, a făcut și
face minuni și azi.
Rămâne ca noi să le vedem... Iată chiar și viața, ziua
prezentă cu lumină, aer, apă, soare, pomi, flori, animale,
hrană și pace este o minune reală. Iar pe bolta cerească încă
mai apare CURCUBEUL semnul divin prin care
Dumnezeul face legătura cu omul și cu tot neamul că va fi
cu noi pe vecie (acest legământ l-a făcut cu Noe și cu fii săi).
Dumnezeul este numai iubire... iubire... iubire...
peste cuvântul lui nimeni nu poate trece.
Vă doresc sănătate !

Adresa: Nedelcu Vasilica - Craiova, Cartier Valea

Rosie, bl. C7, sc.1, ap. 3.
Telefon: 0351 432 448.

154
FOTOGRAFII DIN CARTEA NATURII

PLANȘA 1
FAMILIA HIPPOCOSTANOCEAE
CASTAN SĂLBATIC -PORCESC

Flori de castan grupate în formă de piramidă simbolizând candelabrul

biserices. Imaginea mai prezintă frunzele castanuluipalmate cu cinci
lobi, fiecare lob este dințat pe margine.

155
 PLANȘA 2

Imagini cu ramuri, frunze și castane. Frunza este palmată cu cinci lobi,

prezintă pe mijlocu ei o nervură accentuată și o simetrie bilaterală.
Castana este învelită într-o masă vegetală țepoasă, tainic.

156
 PLANȘA 3

NUCUL
JUGLANDA CEAE
JUGLANS REGIA

Imagine simbol cu frunze de nuc și nuci verzi, frunza este eliptică cu

nervuri principale și secundare având o simetrie bilaterală. Nuca este
învelită într-un material vegetal consistent, când este lovită, ea mustește
un lichid care se înegrește rapid. Dacă atingi locul strivt ți se înegresc
degetele. Este semnul divin al hoțului.

157
 PLANȘA 4

Imagine simbol cu o nucă care are coaja lemnificată și miezul modelat,

sculptat ca un creier uman. El prezintă două emisfere și patru sâmburi.
Creierul uman prezintă și el două emisfere și patru lobi. Simbolul
creierului la nucă este redat în miniatură. Aici se face o legătură între
regnul vegetal și om.

158
 PLANȘA 5

GHINDA - STEJAR
QUERCUT ROBUR

Avem o imagine cu ghinde și conuri de brad. Ghinda este așezată într-un

căpăcel divin care prezintă pe el o sculptură de solzi de pește. Conurile
au și ele forma de solzi de pește și sunt rânduiți simetric într-un con.
Fiecare bractee din con are la bază sămânța. În imagine mai observăm
că frunzele de la stejar au forma Sfintei Cruci.

159
 PLANȘA 6

GHINDA - STEJAR
QUERCUT ROBUR

Imagine cu ramură, frunze și castan. Castanul are frunza obovată, dințată pe

margine, prezentând nervuri accentuate și o simetrie bilaterală care formeză
vizibil litera V, simbolul vieții și al veșniciei. Castana segmentată prezintă în ea
un miz alb (secretul divin dine a a fost șters)

160
 PLANȘA 7

LALEA
Familia Liliaceae

Imagine simbol de lalea, ea are un așezământ floral asemănător luminii

divine care coboară din cer la Ierusalim în fiecare an în ziua de Paști.
Aici vedem cum petalele au o mișcare intensă, înălțătoare bucurându-se
de Învierea lui Iisus.
161
 PLANȘA 8

LALEA
Familia Liliaceae

Așezământ floral de lalele cu aspect divin de flacără, cruce și sepale în

formă de paloș-sabie.

162
 PLANȘA 9

LALEA
Familia Liliaceae

Foto cu imagine simbol-Lalea care are asezamantul floral in culorile

focului de la Ierusalim. Le poti numi Flacara Învierii. Flacăra
pilpiie…pilpiie inălțător, se bucură, se bucură caci Iisus a inviat

Imagine cu petale și stamine de lalea

163
 PLANȘA 10

STÂNJENEL
Familia Iridaceae

Imagini simbol cu 9 petale 3x3. 3 petale ca jiltul, 3 petale asemanatoare ca

perdelele, 3 petale din pistil, egale, simbolul Treimii

Avem o imagine cu petale de stânjenel frumos colorate in galben și indigo, sunt făcute
dintr-un material vegetal și croite divin(înaripat). Pe ele găsim țesături, împletituri ca din
fire de in și de aur asemănător ca la Chivotul legii. Se leagă vizibil trecutul de prezent. 2
din petale simbolizează jilțurile iar a treia simbolizează perdeaua, acoperișul chivotului

164
Iată: fotografia, scrisul și imaginea rămân ca amintire ani și ani... Poate
privind la ele mă veți pomeni... Mâna putrezește, rămâne însă iubirea
eternă pentru voi... .

165