Constantin Barbu

Cine este Eminescu pentru Germania ?

1
2
 Constantin Barbu

Cine este Eminescu

pentru Germania ?

Conferință ținută în Academia Germană,

13 aprilie 2015

Acad. Günter Stock, Președintele Academiei Germane,

răsfoind un volum din Arhiva Eminescu

3
4
Dar cine este Eminescu pentru
Germania ?

Nietzsche scria undeva că istoria unui

popor este ocolirea milenară a soarelui pentru
a obține câteva genii. Nu este exagerat dacă
voi spune că există câteva genii rare care au o
enigmatică pecete planetară. Într-un poem,
Icoană și privaz, Eminescu schița o listă a
geniilor poetice planetare, anume: Kalidassa,
Firdousi, Homer, Dante, Shakespeare.
Îndrăznea să se compare cu ei, deși părea a
spune că nu are puterea geniului lor.
În listă urmează Goethe. Și îndrăznesc
a-l așeza pe Eminescu însuși.
Pe Kalidasa îl citise și urmase cursurile
lui Weber la Universitatea din Berlin, chiar
privitoare la poetul Indiei. Proiectase o piesă
de teatru despre Kalidasa.

5
 Pe Firdousi îl citise în germană și are
lungi extrase executate în perioada studenției
berlineze (în manuscrisul 2286).

Din Homer, a tradus din greacă veche

fragmente. Pe Dante îl știa pe de rost. Pe
Shakespeare îl citise și recitise în ediția
Gervinus. Faust-ul lui Goethe îl știa pe de rost
și cita versuri întregi din memorie.
Eminescu s-a născut în 1850 și a murit
în 1889 (se pare ucis, în Institutul de alienați
Caritatea din București). După mamă, se
trăgea din ramura domnească a Mușatinilor,
întemeietorii Moldovei. Se pare că există acte
încă de pe la 1532. A urmat liceul german din
Cernăuți, susținut de tatăl său, Gheorghe
Eminescu, un mic boier din Bucovina
românească (vorbitor a cinci limbi străine între
care și germana, pe care o știa și Raluca
Eminescu, mama poetului).

6
 Eminescu a fost auditoriu de filosofie
la Universitatea din Viena, unde a urmat
cursuri de filosofie, drept, economie și
medicină. Între profesorii săi se află celebrii
Zimmermann, Hyrtl, Ihering. După aproape
trei ani de studenție la Viena (1869-1872), s-a
înscris la Universitatea Friedrich Wilhelm din
Berlin, în 18 decembrie 1872, urmând
cursurile de filosofie. În mai multe dintre
caietele sale studențești se păstrează orarele
sale universitare.

7
Eminescu, student la
Universitatea Friederich Wilhelm
din Berlin (1872-1874)

Manuscrisul 2280 este un caiet din

epoca studenției la Universitatea din Berlin. El
este celebru pentru programul cursurilor
urmate de Mihai Eminescu, cât și pentru orarul
său de student berlinez. Sub Ordinis juridici, îi
găsim pe profesorii Beseler (De jure publico
vicitatum unitarum Americae septentionalis),
Bruns (De romanorum ordine privatorum
judiciorum), Gneist (Jus publicum Anglicae
hodiernum), Behrend (Fontes juris germanici).
Sub Ordinis medici îl găsim pe du Bois
Reymond (De mensura temporis in nervorum
et musculorum actionibus). Sub Ordinis
philosophici, îi găsim pe următorii savanți și
cursurile lor: Dove (Optices phaenomena),
Ebel (De iusta ratione linguae sanscritae),
Weber (Kalidasae Malakagnimitra), Zeller
(De natura religiones), Bastian (De

8
mythologia comparativa), Bellermann
(Historiam musices aevi medii), Erman
(Observatiorum geographicarum et
physicorum), Kiepert (Geographiam et
etnographiam Europae antiquam), Petermann
(Grammatica linguae chaldaicae),
Poggendorff (Geographia phisica), Steinthal
(De origine linguae). Aceste note despre
cursurile profesorilor germani le găsim la fila
34v. La fila 35r găsim chiar orarul său
studențesc.
În orarele sale studențești apar numele
profesorilor: Dove, Poggendorff, Petermann,
du Bois Reymond, Kiepert, Weber, Bastian,
Ebel, Zeller, Bellermann, Beseler, Burns,
Lepsius, Dühring, Munk, Althaus care
semnează în Anmeldungs-Buch.

9
Membri ai Academiei din Berlin,
profesori ai lui Eminescu

Dintre profesorii săi de la Universitatea

Friederich Wilhelm din Berlin, membri ai
Academiei Germane erau următorii străluciți
savanți: Dove (2280, 34r), Poggendorff (2280,
34r), Petermann (2280, 34r), Lepsius (2291,
57v, 2276, 30r-31r, 2286, f 49-59, 2285, f
174v, 2290, f. 85v), du Bois Reymond (2280,
34r), Kiepert (2280, 34r), Albrecht Weber
(2280, 34r), Droysen (2276B, 2290, f. 85v),
Bastian (2291, 1v), Helmholtz (2291, 57v,
2270, f 115), Zeller (2291, 57v).
Eminescu a tradus, a citit și din alți
savanți germani, membri ai Academiei din
Berlin, între care îi amintim pe L. Diefenbach,
G.G. Gervinus, Max Müller (2276B, 2254, f.
27), Georg Waitz (2257, f. 431), Max Wundt,
Gustav von Schmoller (2292). De asemenea,
savanți europeni, membri ai Academiei

10
Germane: Hyrtl (fostul profesor vienez al lui
Eminescu), Miklosich (din care a și tradus),
Henri Sainte-Claire Deville, Trendelenburg
(despre a cărui Logică a scris).

11
Paginile germane în manuscrisele
lui Eminescu

Din cele 50 de caiete ale lui Eminescu,

34 de manuscrise au însemnări în limba
germană. Iată sinopsisul manuscriselor cu
pagini germane: 1183, 2254, 2255, 2257,
2258, 2260, 2261, 2262, 2263, 2264, 2267,
2269, 2270, 2275B, 2276A, 2276B, 2278,
2279, 2280, 2281, 2285, 2286, 2287, 2288,
2289, 2290, 2291, 2292, 2306, 2307, 2308,
4642, 4850, 5186. Sute de pagini.

12
Traducerile lui Eminescu din
germană

Între marile traduceri din limba

germană, rememorăm:
- Immanuel Kant – Kritik der reinen
Vernunft
- Franz Bopp - Kritische Grammatik
der Sanskrita-Sprache in kürzerer Fassung
(Berlin, 1845)
- Franz Bopp - Glossarium
Comparativum Linguae Sanscritae... (Berlin,
1867)
- August Leskien - Handbuch der
Altbulgarischen Sprache
- Adolf Fick – Die Naturkräfte in ihrer
Wechselbeziehung
- Julius Robert Mayer – Bemerkungen
über die Krafte der unbelebten Natur
- Wilhelm Max Wundt – Grundzuge
der Physiologischen Psychologie

13
 (Satz der Erhaltung der Arbeit)
- M. Lazarus, H. Steinthal - Einleitende
Gedanken über Völkerpsychologie [als
Einlandung zu einer Zeitschrift für
Völkerpsychologie und Sprachwissenschaft]
- H. Steinthal - Assimilation und
Attraction psychologisch Beleuchtet
- H. Steinthal - Assimilation und
Attraction psychologisch Beleuchtet [„der
Worwurf des Ateismus...“]
- H. Steinthal - Carl Philipp Moritz,
Über die unpersönlichen Zeitwörter
- August Friederich Pott - Über
mannichfaltigkeit des sprachlichen Ausdrucks
nach Laut und Begriff
- E. Lommel – Lexicon der Physik und
Meteorologie in volkstunlieher Darstellung

14
Fragmentarium german original

Eminescu a debutat în 1881, în limba

germană, cu câteva zeci de poeme traduse de
el însuși și semnate de Regina României,
Carmen Sylva (Elisabeta de Wied). Antologia
Reginei a apărut la Leipzig, cu titlul
Rumänische Dichtungen (Wilhelm Friedrich
Verlag).
Există în manuscrisele lui Eminescu
câteva zeci de mici eseuri filosofice scrise în
germană. Avem, astfel, următoarele
fragmente:
1. Ms. 2258, fila 189v
2. Ms. 2257, fila 172r
3. Ms. 2287, fila 27r
4. Ms. 2258, fila 175r
5. Ms. 2267, fila 14 v
6. Ms. 2258, fila 184r
7. Ms. 2285, fila 178v
8. Ms. 2258, fila 175r

15
 9. Ms. 2285, fila 148r
10. Ms. 2287, fila 6r
11. Ms. 2285, fila 173r
12. Ms. 2267, fila 97v
13. Ms. 2286, fila 62r
14. Ms. 2262, fila 159r
15. Ms. 2289, fila 89v
16. Ms. 2285, fila 182r
17. Ms. 2286, fila 85r
18. Ms. 2261, fila 114r
19. Ms. 2289, filele 89v-89r
20. Ms. 2287, fila 34r
21. Ms. 2287, filele 22r-23r
22. Ms. 2287, fila 66v
23. Ms. 2287, fila 56r-56v
24. Ms. 2286, fila 24r
25. Ms. 2287, fila 22r
26. Ms. 2285, fila 182v
27. Ms. 2287, fila 22r
28. Ms. 2258, fila 175r

16
 În anul 1874 i-a scris lui Titu
Maiorescu trei lungi epistole expediate din
Berlin, Charlottenburg (26.2.1874; 28.3.1874;
7 mai 1874).

17
Biblioteca germană a lui Eminescu

Biblioteca lui Eminescu număra

aproximativ 1200 de volume, dintre care
aproape 800 erau în limba germană. Din
inventarierea lăzii lui Eminescu în care s-au
păstrat manuscrisele și cărțile, din notițele sale
din manuscrise, din donațiile care s-au făcut de
către fratele său către Fundația Universitară
București, aflăm, printre cărțile sale, următorii
autori și următoarele titluri:
- Schlosser (Fr. Chr.) - Weltgeschichte
für Deutsche Volk, Oberhauser und Leipzig
1870-1875 -18 volume.
- Rotteck (Karl von) — Allgemeine
Geschichte von Anfang der historischen.
Kenntniss bis auf unsere Zeiten. Braunschweig
1863, legată în 7 tomuri - 11 volume
- Crüger, Dr. Johannes - Schule der
Physik. Leipzig 1880 - 1 volum

18
 - Stockhardt, Dr. Julius - Die Schule
der Chemie, Braunschweig 1881 - 1 volum
- Dammer, Dr. Otto - Lexikon der
angewandten Chemie. Leipzig 1882- 1 volum
- Bluntsch - Allgemeines Statsrecht,
München 1868 - 2 volume
- Balbi Adrian - Allgemeine
Erdbeschreibung, Wien 1883 - 2 volume.
În lada lui Eminescu existau, după
documente certe, următoarele cărţi: Christoph
Schlosser (Weltgeschichte, 18 volume), Karl
von Rotteck (Allgemeine Geschichte, 11
volume).
Biblioteca lui Eminescu se
completează cu autorii și titlurile notate de el
însuşi în manuscrisele 2285, 2291, 2255, 2257,
2280, 2290, 2287, 2259, 2262, 2263, 2275B,
2276B, 2278, 2284, 2292.
Așadar, va trebui să re-găsim în
Biblioteca lui Eminescu autorii și cărțile ce
urmează:

19
 Henne Am-Rhyn, Culturegeschichte
der neuesten Zeit.
C. Hützelmann, Einfluss Phöniziens
auf die Cultur des Orients
Thornton ,Die Arbeit.
Julius Fröbel, Die Wirtschaft des
Menschengeschlechts aus dem Standpunkte
der Freiheit idealer und realer Interessen.
Schulze-Delitzsch, Der industrielle
Grossbesitz und die Arbeiterbewegung in
Deutschland.
Schulze-Delitzsch, Die Entwickelung
des Genossenschaftswesens.
I. Frühauf, Der moderne Socialismus
und Communismus.
A.E. F. Schäffle, Capitalismus und
Socialismus
Das Kapital und die Arbeit.
J. Jacoby, Das Ziel der
Arbeiterbewegung.

20
 A. Wagner, Die Abschaffung des
privaten Grundeigenthums.
Baron L. v. Güldenstubbe, Positive
Pneumatologie.
A. Graf Poninski, Über den Verkehr
des Geister der Jenseits mit den Menschen.
C.M. Rechenberg, Der Spiritismus
J. Müller, Das Wirken und Denken des
Menschen
S. Schott, Ansichten vom Leben.
W. Schuppe, Das menschliche Denken.
W. Körner, Über die sittliche
Wertschätzung menschlicher Grösse.
F. Holländer, Geist und Körper.
O. Krabbe, Der Mangel
phylosophischen, Studien.
M. Eyffert, Der Begriff de Zeit.
E. Hartenstein, Philosophische
Abhandlungen.
A. Bastian, Die Weltauffassung der
Buddhisten.

21
 R. Eucken, Über die Methode und die
Grundlagen der Aristotelischen Ethik.
J. Reinkens, Aristoteles über Kunst,
besonders über Tragödie.
F. Zelle, Der Unterschied der
Auffassung der Logik bei Aristoteles und bei
Kant.
M. Vermehren, Platonische Studien.
S.A. Byk, Der Hellenismus und
Platonismus.
L. Arnold, Die Unsterblichkeit der
Seele.
M. Brasch, Benedikt Spinoza's System
der Philosophie.
O. Caspari, Leibniz Philosophie,
beleuchtet vom Gesichtspunct der
phisicalischen Grundbegriffe “Kraft und
Stoff”.
F. Volkmer, Das Verhältniss von Geist
und Körper im Menschen nach Cartesius.

22
 C. Grapengiesser, Kants Lehre von
Raum und Zeit.
R. Quäbicker, Kritisch-philosophische
Untersuchungen.
1. Heft, “Kants und
Herbarts metaphysische
Grundansichten über
das Wesen der Seele”.
“Luthers Philosophie
von Theophilos”.
Erster Theil: die Logik.
F. Friederich's, Über Berkeleys
Idealismus.
C. L. Michelet, Hegel, der
unwiderlegte Weltphilosoph.
K. Kostlin, Hegel in philosophischer,
politischer, und nationaler Beziehung.
- Philosophie des Unbewussten
von E. von Hartmann.
- Über das Sehn und die Farben
von A. von Schopenhauer.

23
 - Elemente der Philosophie von
G. Hagemann.
- Die Wissenschaft des Geistes
von G. Bidermann.
- Metaphysik in ihrer Bedeutung
für die Begriffswissenschaft – G. Bidermann.
- Pragmatische und
Begriffswissenschaftliche Geschicht-
schreibung der Philosophie - G. Bidermann.
- Zur logischen Frage von Ulrici.
- Grundlinien einer Theorie des
Bewusstseins von J. Bergmann.
- Realistische Grundzüge von A.
Riehl.
- Grundriss der Seelenlehre von
J. Mich.
F. Chlebik, Die Philosophie des
Bewusstseins und die Wahrheit des
Unbewussten in den dialectischen Grundlinien
des Freiheits und Rechtsbegriffs.
F. Raab, Die ethischen Grundideen.

24
 J. C. Becker, Abhandlungen aus den
Grenzgebiete der Mathematik und
Philosophie.
W. Windelband, Die Lehren vom
Zufall.
R. Fernau, Das A und Ω der Vernunft.
H. Baumgarten, Natur und Gott.
J. Huber, Kleine Schriften.
W. Braubach, Der Naturwille in seinen
Grundgesetzen und das Gewissen nach
Ursprung, Natur und Verlauf.
Gesellschaft und Einsamkeit von Ralph
Waldo Emerson, deutsch von Selma
Mohnicke, Bremen, J. Kuhlmanns
Buchhaltung.
Gottschall R., Porträts und Studien 1.
u. 2. Band, Leipzig, Brockhaus.
Friedrichs F., Über Berkeleys
Idealismus, Berlin, Adolf Comp.
Hansemann G., Die Atome und ihre
Bewegungen. Ein Versuch zur

25
Verallgemeinerung der Krönig-Clausiuschen
Theorie der Gase. Leipzig, E. M. Mayer, 1871.
Lindner G. A., Ideen zur Psychologie
der Gesellschaft als Grundlage der
Socialwissenschaft. Wien, Gerold's Sohn,
1871.
Schulze F., Der Fetischismus, Leipzig,
Wilfferodt, 1871.
Schuppe W., Das menschliche Denken,
Berlin, Weber.
V. von Ense, Biographische Porträts,
Leipzig, Brockhaus, 1871.
Carl Heinrich Rau, Lehbuch der
politischen Oekonomie.
Friedrich von Calker (Bonn),
Propädeutik der Philosophie (Bonn, 1821)
Denklehre (Ebendort, 1822).
A. Boeck, Festrede gehalten auf der
Universität zu Berlin von 15 Oktober 1858.
Berlin, 1858 (Cosmopolitamus in
Universalmonarchie).

26
 M. Lazarus, Leben der Seele.
Huber J., Die Lehre Darwin's, kritisch
betrachtet. München.
Lüdinghausen-Wolff E.v., Ideen zu
einer Metaphysik der Materie – Gläsers
Verlag, 1870.
Dr. F.A. Lehner - Fürstlich
Hohenzollern'sches Museum in Sigmaringen
Verzeichniss der Handschriften.
A.H. Post - Einleitung in eine
Naturwissenschaft des Rechts.
Sir Charles Travelyan, Pontusblick auf
Rumänien und Serbien.
Arthur Morelet, Wanderung nach
Central America zwischen Chiopes, Tabasco,
Yucatan und der Republik Guatemala und
deren Gebirgen (Übers. Dr. Heinrich Gertz
(Jena Costermerth).
Sprachvergleichende Studien mit
besonderer Berücksichtigung der
indochinesischen Sprachen von Dr. Adolf

27
Bastian, Verlag Brockhaus, Leipzig (I.
Kapitel. Das Flüssige schriftloser Sprachen,
ihre Wechsel und Mischungen)
Zeitschrift für Völkerpsychologie von
Lazarus und Steinthal.
Lehrbuch der Chemie, 3 Bänden von
E.F.v. Gorup-Besanez.
Beiträge zur Charakterologie: Mit
besonderer Berücksichtigung pädagogischer
Fragen von Dr. Julius Bahnsen.
Kritische Geschichte der Philosophie
von ihren Anfängen bis zur Gegenwart, von
Dr. E. Dühring, Berlin, 1869.
Die Schule und die leiblischen Übel
der Schuljugend von Gustav Freygang, Verlag
Ernst Keil in Leipzig, 1863.
Riehl Alois, Realistische Grundzüge:
Eine philosophische Abhandlung der
allgemeinen und nothwendigen
Erfahrungsbegriffe. Graz, Leuschner und
Lubensky.

28
 Friedrich Zelle, Der Unterschied in der
Auffassung der Logik bei Aristoteles und bei
Kant, Berlin – Weber, 1870
Zimmerman R., Samuel Clarke's Leben
und Lehre, Wien, Gerold's Sohn.
Wolfgang Menzel, Kritik des
modernen Zeitbewusstseyns, Frankfurt am
Main, Heyder u. Zimmer, 1869
Aphorismen über das Drama von E.v.
Hartmann, Berlin, Müller, 1870.
Stein Lorenz, Handbuch der
Verwaltungslehre und des Verwaltungsrechts
mit Vergleichung der Literatur und
Gesetzgebung v[on] Frankreich, England und
Deutschalnd, Stuttgart, Cotta.
Kruse H., Trauerspiel “Wullenwever”,
Leipzig, Hirzel, 1870.
Michelet C. L., Hegel der
unwiderlegten Weltphilosoph. Eine
Jubelschrift, Leipzig, Duncker u. Humblot.

29
 Philipson M., Heinrich IV u. Philip III.
Die Begründung des französischen
Übergewichtes in Europa.
Scholz B., Gustav Wasa oder Maske
für Maske. Schauspiel, Leipzig, Dürr'schen
Buchhandlung, 1871.
G. Siegert, Klytämnestra, Trauerspiel,
München, Eckermann Verlag.
Simrock K., Die Quellen des
Shakespeare in Novellen, Märchen und Sagen
mit sagengeschichtlichen Nachweisen, 2
Theile, Bonn, Marcus, 1870.
Constantin Frantz, Die Naturlehre des
Staates als Grundlage aller Staatswissenschaft,
Leipzig und Heidelberg, 1870.
John Stuart Mill, Grundsätze der
politischen Ökonomie.
Robert v. Mohl, Staatrecht,
Völkerrecht und Politik, Tübingen, 1862.
Bluntschli’, Staatswörterbuch (v. 1-10).

30
 Albert Schäffle, Kapitalismus und
Socialismus; Mit besonderer Rücksicht auf
Geschäftes und Vermögensformen – Vorträge
zur Versöhnung der Gegensätze von
Lohnarbeit und Kapital, Tübingen, 1870.
Herman Lotze, Mikrokosmos.
Das Seelenleben von Gustav Struve
Livon von Wedelstädt, Elektricität,
Wärme, Licht. Versuch der Lösung des
Problems der Weltbildung, Weltbewegung und
Welterhaltung, Berlin, Lüderitz'sche
Verlagbuchanlung, 1871
J.K.B. Stüve, Untersuchungen über die
Gogerichte in Westphalen und Niedersachsen,
Jena, F. Frommann, 1870
D. Fr. Strauss, Voltaire, 6 Vorträge.
Reinkens J. H., Aristoteles über Kunst
besonders über Tragödie. Exegetische und
kritische Untersuchungen – Wien, Braumüller,
1870.

31
 H.M. Chalibäus, System der
Speculativen Ethik 3, vol. 3, Leipzig, 1850
A.L.F. Cauchy, Über die Theorie des
Lichtes, Wien, 1842.
K. Fortlage, Sechs Philosophische
Vorträge.
D. Kantemir, Geschichte des
osmanischen Rechs nach seinem, 1745.
Maximilian Perty, Die Natur im Lichte
philosophischer Anschauung.
K.D.D. Röder, Grundzüge des
Naturrechts oder der Rechtsphilosophie.
K. Rosenkranz, Wissenschaft der
logischen Idee, I-II.
J.B. Say, Abhandlung über die
National-Oekonomie.
A. Smith, Über die Quellen des
Volkswohlstandes.
H. Krämer
Lemke, Populäre Aesthetik
Z.D. Chodakowski, Maria Magdalena

32
 H. Hettner, Das moderne Drama
T.L. Maiorescu, Etwas Philosophisches
in gemeinfasslicher Form
B. Hoch, Fr. Ahlfeld, Frommes Leben,
Dichtungen der Neuzeit
Brodner, Dramaen, Grabbe, 2 Band.
Drei Reden gehalten in den spanischen
Cortes-Sitzungen von E. Castelar
Aloys Blumauer “Eneide”
Neumeister R., Daheim in Deutschland
und Rumänien. Dichtungen und
Übersetzungen, Quedlinburg, Basse, 1870.
Ästetik als Philosophie des Schönen
und der Kunst von Max Schalsler, Berlin,
Nicolaische, Verlagsbuchhandlung, Berlin,
1872.
Über die Entstchung
Entwicklungsformen des Witzes von Kuno
Fischer, Heidelberg.
Gottschall R., Poetik die Dichtkunst
und ihre Technik.

33
 Fr. Th. Vischer, Ästetik: order
Wissenschaft des Schönen.
Fr. Horn, Die poesie und Beredsamkeit
Deutschen von Luthers Zeit bis zur
Gegenwart, Berlin, 1829.
Carrière Moritz, Die Poesie. Das
Wesen und die Former der Poesie.
Aug. Knüttell, Die Dichtkunst und ihre
Gattungen.
Freytag G., Technik des Dramas.
G.G. Gervinus, Geschichte der
Deutschen Dichtung (vol. 1-10).
Bernhardy G., Grundriss der
grieschischen Literatur.
Lessing, Herder, Schiller, Scherer,
Wackernagel.
Deutsche Poetik von Otto Lange.
Geschichte der Literatur des Rheto-
Romanischen Volkes mit einem Blick auf
Sprache und Charakter desselben von Dr.

34
Friedrich Rausch, Frankfurt a.M.,
Sauerlander’s Verlag 1870.
Anatol von Demidov, Reise nach dem
südlichen Russland und der Krim durch
Ungarn die Walachei und die Moldau. Deutsch
von J.D.F. Neigebaur. 2 Bde mit Illustrationen
von Raffet Breslau, 1854, Verlag von Joh.
Urban Kern.
Eduard Duller, Die malerischen und
romantischen Donauländer: mit 60
Stahlstichen, Leipzig.
Pierre Leroux
Ferdinand Prautner
Leo Wolfram
Paul Konewka
K. Tomaschek, Schiller in seinem
Verhältnis zur Wissenschaft, Wien, 1862
J.W. Nahlwsky, Des Gefühlsleben.
Darstellt aus Praktischen Gesichtspunkten,
nebst einer kritischen Einleitung, Leipzig,
1862.

35
 Fr. Schlegel, Philosophische
Vorlesungen aus den Jahren 1804 bis 1806.
Gottfried Leidemann, Über die
Menschheit, Panaceen für allerbery Wunden
der gebrechlichen Menschheit, 1803.
Eugene Daimnas, Über Algerien
Paul v. Venedig, Übersetzt Sigmund
Acs.
George Grote, Plato und die ümbringen
Gefährten des Socrates.
Prof. Dr. Jäger, Ultramontan
Emancipation Kampf des 4-ten Standes.
Rudolf Meyer
John Stuart Mill
L. Stein, Der Sozialismus und
Kommunismus des heutigen Frankreich,
Leipzig, 1842.
Manchester Union und R. Socialismus
politisch Bildung v. Legern.

36
 Geistlicher Sittenspiegel – Aus dem
Französischen, Wurzburg 1732 – Neue
Auflage, 1815
Der Charakter von Samuel Smiles,
Deutsche autorisirte Ausgabe von F. Steger,
Leipzig, Weber, 1872.
Social Briefe von Julius Duboc,
Hamburg, Grüning 1873.
Die öffentliche Sittenlosigkeit von
Julius Duboc, 1870.
Prof. Dr. Bastian, Die
Rechtsverhältnisse bei verschiedenen Völkern
der Erde. Ein Beitrag zur vergleichenden
Ethnologie. Berlin 1872, G. Reimer
Hugo Schuchardt, Zur romanischen
Sprachwissenschaft (Zeitschrift für
vergleichende Sprachforschung), 1855.
George Grote
Gustav Schmoller - Über einige
Grundfragen des Rechts und der
Volkswirtschaft, 1875.

37
 Franz von Hoffmann, Baader Franz als
Begründer der Philosophie der Zukunft,
Leipzig, 1856.
J. H. von Kirchmann, Philosophische
Bibliotheck. Sammlung der Hauptwerke der
Philosophie alter und neuer Zeit, Heft 1-41.
W.S. Teutschländer, Bukarest,
Geschichte der evangelischen
Kirchengemeinde.
Degnigne`s Allgemeine Geschichte der
Hunnen und Türken, der Mogols und anderer
occidentalischen Tartarn, deutsch von J.C.
Dähnert, 5 Bände, Greisswald, 1769.
Hermann Hettner, Das moderne
Drama. Aestetische Untersuchungen,
Braunschweig 1852.
J.G. Liljegren, Die nordischen Runen:
nach J.G. L. mit Ergänzungen bearbeitet von
Karl Oberleitner, 1848.
Baader, Franz von, Sämmtliche Werke.

38
 André Bergé, Die Sagen und Lieder
des Tscherkessen-Volks 1866.
Bunsen, Gott in der Geschichte oder
Fortschritt des Glaubens an eine sittliche
Weltordnung.
- Die Zeichen der Zeit 2 Bände
Feuerbach L. Erläuterungen und
Ergänzungen zum Wesen des Christenthums
Rosenkranz Ästetik des Hässlichen
În manuscrisele lui Eminescu se găsesc
traduceri din anumite cărți aflate în biblioteca
lui (multe dintre cărți nu s-au păstrat, s-au
risipit, au ars în 1989 ori după ce și-a făcut
extrase ori a tradus ceea ce îl interesa le-a
vândut la anticar...), citate în articolele de
presă, cărți numite în amintiri și memorii de
cei ce l-au cunoscut. Să derulăm inventarul cu
alte cărți, reviste, publicații din Biblioteca lui
Eminescu:
Blätter für literarische Unterhaltung

39
 Codex diplomaticus Hungariae
ecclesiasticus ac civilis - György Fejér
Die Gesellschaftslehre 1. Abth. der
Begriff der Gesellschaft und die Lehre -
Lorenz von Stein
Die Grundlagen der Socialwissenschaft
- Henry Charles Carey
Die Schicksale meiner socialen
Denkschrift für das preussische - Eugen Karl
Dühring
Dr. Joh. Christ. Aug. Heyse's Deutsche
Schulgrammatik, oder kurzgefasstes - Johann
Christian August Heyse, Karl Wilhelm
Ludwig Heyse
Geschichte der Osmanischen
Dichtkunst bis auf unsere Zeit - Joseph von
Hammer-Purgstall
H. C. Carey - Lehrbuch der
Volkswirthschaft und Socialwissenschaft

40
 Lehrbuch der Finanzwissenschaft als
Grundlage für Vorlesungen und Selbstudium -
Lorenz von Stein
System der Statistik der Populationistik
und der Volkswirthschaftslehre - L. Stein
Das Altargemälde ein Genrebild - C.
A. Wetterbergh pseud. Onkel Adam - Carl
Anton Wetterbergh
A Contribution towards a right
understanding of the Rigveda - Martin Haug
Aus Schellings Leben in Briefen. 1775
- 1803 - Friedrich Wilhelm Joseph von
Schelling, Gustav Leopold Plitt
Benedict von Spinoza's System der
Philosophie nach der Ethik - Baruch Spinoza,
Moritz Brasch
Bruno, oder, Über das göttliche und
natürliche Princip der Dinge, ein Gespräch -
Friedrich Wilhelm Joseph von Schelling

41
 Der Gedanke, herausg. von C.L.
Michelet (und J. Bergmana). - Philosophische
Gesellschaft zu Berlin
Die Bestimmung des Menschen -
Johann Gottlieb Fichte
Die Erkenntnisstheorie des Aristoteles
- Friedrich Ferdinand Kampe
Einleitung zu seinem Entwurf eines
Systems der Naturphilosophie; - Friedrich
Wilhelm Joseph von Schelling
F. W. J. Schelling's Denkmal der
schrift Von den göttlichen Dingen - Friedrich
Wilhelm Joseph von Schelling
F.W.J. Schelling's philosophische
Schriften - Friedrich Wilhelm Joseph von
Schelling
Fontes iuris Romani antiqui - Carl
Georg Bruns
Fontes juris romani antiqui quos in
usum praelectionum - Carl Georg Bruns

42
 Franz von Baader in seinem Verhältnis
zu Hegel und Schelling - Franz Hoffmann
Georg Wilhelm Friedrich Hegel's
philosophische Abhandlungen - Georg
Wilhelm Friedrich Hegel, Karl Ludwig
Michelet
Geschichte der neuern Philosophie -
Kuno Fischer
Grundriss der Geschichte der
Philosophie - Johann Eduard Erdmann
I. Kant's Sämmtliche Werke in
chronologischer Reihenfolge - Immanuel
Kant, Gustav Hartenstein, Friedrich Theodor
Rink, Gottlob Benjamin Jaesche
Immanuel Kant's Sämmtliche Werke -
Immanuel Kant
Immanuel Kant's Sämmtliche Werke,
Bd. Schriften, 1783-1788 - Immanuel Kant
Logische Untersuchungen - Friedrich
Adolf Trendelenburg
Platonische Studien - Eduard Zeller

43
 Porträts und Studien - Rudolf von
Gottschall
Porträts und Studien Lit.
Charakterköpfe. T. 4. Hegel als
Säcularphilosoph ... - Rudolf von Gottschall
Sämmtliche Werke - Immanuel Kant,
Karl Rosenkranz, Friedrich Wilhelm Schubert
Sämmtliche Werke 1792 - 1797 -
Friedrich Wilhelm Joseph von Schelling
Sämmtliche Werke 1797-1798 -
Friedrich Wilhelm Joseph von Schelling
Sämmtliche Werke 1799-1800 -
Friedrich Wilhelm Joseph von Schelling
Sämmtliche Werke 1800 - 1802 -
Friedrich Wilhelm Joseph von Schelling
Sämmtliche Werke 1802. 1803 -
Friedrich Wilhelm Joseph von Schelling
Sämmtliche Werke 1804 - Friedrich
Wilhelm Joseph von Schelling
Sämmtliche Werke1805 - 1810 -
Friedrich Wilhelm Joseph von Schelling

44
 Sämmtliche Werke 1811 - 1815 -
Friedrich Wilhelm Joseph von Schelling
Sämmtliche Werke 1816 - 1832 -
Friedrich Wilhelm Joseph von Schelling
Sämmtliche Werke 1833 - 1850 -
Friedrich Wilhelm Joseph von Schelling
Über den Buddhistischen Nihilismus -
Max Müller
Zeitschrift für Ethnologie und ihre
Hülfswissenschaften als Lehre - A. Bastian,
R. Hartmann
Grundzüge der national-oekonomie -
Max Wirth
Untersuchungen über das Wesen der
Nerven-Erregung - Hermann Munk
Blüthen aus Jakob Böhme's Mystik -
Jakob Böhme
System der Logik und Geschichte der
logischen Lehren - Friedrich Ueberweg

45
 System der Physiologie umfassend das
Allgemeine der Physiologie - Carl Gustav
Carus
Über das Wesen der menschlichen
Freiheit - Friedrich Wilhelm Joseph Schelling
Vergleichende Psychologie, oder
Geschichte der Seele in der Reihenfolge - Carl
Gustav Carus
Zeitschrift für deutsche Philologie
Zeitschrift für Philosophie und
philosophische Kritik
Zeitschrift für vergleichende
Sprachforschung
Zeitschrift fur vergleichende
Sprachforschung auf dem Gebiete des
deutschen, griechischen und lateinischen – Dr.
Adalbert Kuhn
Zeitschrift für Völkerpsychologie und
Sprachwissenschaft – Prof. Dr. M. Lazarus
und Prof. Dr. S. Steinthal

46
 Beiträge zur vergleichenden
Sprachforschung auf dem Gebiete – A. Kuhn
Compendium der Logik Zum
Selbstunterricht und zur Benutzung für
Vorträge - Hermann Ulrici
Das Leben der Seele in Monographieen
über seine Erscheinungen und Gesetze -
Moritz Lazarus
Das menschliche Denken - Wilhelm
Schuppe
Die Atome und ihre Bewegungen ein
Versuch zur Verallgemeinerung der Krönig ...
- Gustav von Hansemann
Die Classification der Sprachen
dargestellt als die Entwicklung der Sprachidee
- Heymann Steinthal
Die Entwicklung der Schrift, nebst
einem offenen Sendschreiben - Hajim
Steinthal

47
 Biblioteca lui Eminescu are miezul de
foc al unei paradigme care îndrăznește să ne
privească luminător din anul 2500...

48
De ce este și ce este historial în
Eminescu?

În orizontul ontohistorial al
nihilismului, Heidegger se întreabă dacă
„esența ființei ar putea să vină pornind de la
fiind“? Noi ne întrebăm dacă Leibniz și
Nietzsche, Cantemir și Eminescu ar putea fi
astfel de fiinzi. O parte care dă seamă de întreg
s-ar putea numi în grecește merohol
(meros+holon).
Undeva, Heidegger scrie că gândirea
viitorului va putea avea loc dacă va dizolva în
sine: Fenomenologia spiritului a lui Hegel,
Tratatul asupra esenței umane a lui Schelling
și Monadologia lui Leibniz (al cărei celebru
paragraf 18 va fi analizat în cartea despre
Nietzsche).
Conexiunile de civilizație, cultură,
gândire dintre vechii germani și vechii români
sunt profunde, șocante și fermecătoare.

49
Celebra Biblie Codex Aureus, scrisă în aur de
Alcuin (în anul 805, la Aachen) pentru Carol
cel Mare a ajuns, într-un fragment mare, într-o
bibliotecă din Transilvania noastră. Celebra
Biblie a lui Wulfilas, scrisă undeva la întorsura
Carpaților prin anul 380, Codex Argenteus
(cum este numită Biblia aflată acum în
Biblioteca Universității din Uppsala), cuprinde
nu numai traducerea evangheliilor ci și
inventatul alfabet gotic în care s-au încrustat
primele izvoare ale limbii vorbite de goți, pe
teritoriul României. Goți care au stat în
Valahia câteva sute de ani.
Lex Romana Visigothorum este
breviarul juridic al regelui vizigot Alaric (380-
420), cel născut în Delta Dunării. Cinci file din
Cântecul Nibelungilor au fost în România
până spre sfârșitul secolului al XIX-lea. Și
românii au manuscrise capitale în arhivele din
Sfântul Imperiu Romano-German. Celebre
sunt: manuscrisele lui Dionisie Exiguu, Niceta

50
de Remesiana, Ioan Cassian, Aethicus
Histricus, Achtum, Gerard din Cenad.
Wulfilas trebuie să fi împrumutat
cuvinte latine și grecești pe care le întrebuința
populația daco-romană în epoca sa, cu
episcopii de Tomis și celebrii învățați
ortodocși cu care s-a întâlnit în concilii, a
corespondat, fiindu-le prieten. Mai mult de opt
secole germanii au trăit împreună cu
transilvănenii. Limba română este, după vorba
lui Eminescu, o împărăteasă aleasă care a
gospodărit cum a putut mai bine bucatele cele
mai alese ce i s-au adus, cu voia sau fără voia
sa, pe masa primitoare a poporului român. Din
trecut vin bogățiile proto-indo-europene.
Latini, greci, slavi, goți cumani, unguri, turci -
toți au adus ce-au vrut și ce-au putut, iar limba
română a selectat ca o împărăteasă aleasă ce
era tot ce i s-a părut că merită să și păstreze.
Nicio limbă a Europei nu are exact ca în
sanscrită cuvântul sama. Nicio altă limbă a

51
europei nu are cuvântul arheu exact ca în marii
greci Aristotel sau Platon. La fel, ca limbă
străină de Atena, româna folosește cuvintele
hestia și exusia (într-un dialect sud-dunărean).
Din germană numai dacă a r fi să amintesc
cuvântul Grund și ar fi de ajuns. Transcriind
toți compușii cuvântului Grund pe care și i-a
notat Eminescu în manuscrisul 2289. Nu mi se
pare lipsit de importanță dacă voi spune că
limba română are cel puțin 27 de cuvinte prin
care exprimă fundamentul și întemeierea.
În afară de istorie, tema arheului leagă
profund și invizibil gândirea lui Leibniz și a lui
Cantemir, a lui Schopenhauer și a lui
Cantemir. Românii genialissimi: Cantemir,
Eminescu și Noica (toți trei legați profund de
destinul gândirii germane: Cantemir, 1714,
Eminescu, student în Berlin 1872-1874, Noica,
Berlin, 1943: conferință despre cultura și
filosofia română, ținută în prezența lui
Heidegger) au fost abisal structurați de tema

52
arheului.
Arheul, în theoria lui Aristotel,
înseamnă, mai întîi, putere avută în chip
originar „dintru început în sine”, „pornind din
sine şi în-spre sine”. Arheul îndeamnă esenţa
să prindă fiinţă şi hrăneşte prefiinţa, învaţă
firea, între mobilitate şi repaos, să năzuiască
între esse şi ens. Arheul veghează săvîrşirea şi
desăvîrşirea, sfârşitul lucrului şi închipuirea
desăvîrşit atotcuprinzătoare. Şi niciodată nu
rămîne în existent, îi vezi doar sufletul şi
obrazul.
Alături de acest arheu seminal care este
un fel de vector material al specificităţii,
principiul individuaţiei la Leibniz şi haecceitas
la Duns Scot, mutatis mutantur, dăm peste
archeul pămîntesc „distribuit diferit în diferite
locuri şi dotat cu o forţă specială şi cu facultate
proprie, devenind săltăreţ îndată ce primi o
umoare elementală, fiecare părticică dintre ei
să acopere speţa propriei sieşi”. Produsele

53
acestei forţe arheale încep apoi să vehiculeze
în conformitate cu „învîrtirea” din intervalul
temporal acordat de principiu. Arheul
pămîntesc devenit „săltăreţ” ne poate aminti -
într-o coincidenţă de fantezie - de acel
punctum saliens - „dizbrăcat de timp şi spaţiu”
din Archaeus. Căci aceasta este soarta
arheului: el sare din specie în specie, din gînd
în gînd, din vis în vis, promite că se instalează,
dar rămînerea lui este o plecare mai departe.
Tema arheului se dezvăluie ca fiind
centrul vital al operei lui Eminescu. Cercetînd
manuscrisele eminesciene putem spune că
avem în faţă schiţa unei mari archeologii. Cum
este această schiţă şi cum şi-ar fi închipuit
Eminescu această archeologie în toată
desăvîrşirea ei? Nu voi recapitula aici
înţelesurile greceşti ale arche-ului (amintim,
doar, că înseamnă 1. început, origine, izvor,
fundament, cauză primă; 2. comandament,
putere, autoritate, dominaţie, suveranitate; 3.

54
imperiu, stat, guvernămînt; 4. magistratură). În
ceea ce priveşte lămurirea esenţei fondului,
vom spune că Eminescu meditează constant în
orizontul celor două tradiţii europene ale
fundamentalităţii: a) tradiţia raţionalistă care a
transpus arché-ul în ratio; b) tradiţia
speculativ-teosofică (Paracelsus, van Helmont)
care depune mărturie despre existenţa arché-
ului ca archaeus. Eminescu a captat
înţelesurile arheului ca raţiune, conspectînd
sau transcriind (în mss. 2287 şi 2255) din Satz
vom Grunde al lui Schopenhauer. Tradiţia
speculativă şi-o putea însuşi din Iraeneus,
Jakob Böehme (ms. 2287), Schelling (ms.
2287), Paracelsus. În “Indexul filosofic” din
manuscrisul 2289 există, sub cuvîntul german
Grund cîţiva dintre compuşii fundamentului.
Aşadar, de arché ţin:
I. subfondul, fondul originar,
străfundul-fără-temei, abisul, baza, temelia.
II. logosul, rostirea, raţiunea.

55
 III. Archaeus, arheii.
IV. fundamentul, fondul, principiul,
libertatea.
În Istoria Fiinţei: hypokeimenon-
subjectum, energeia-actualitas, verum-
certitudo, logos, ratio, essentia, existentia, ens.
Aşadar, de arheu ţine totul şi arheul
ţine totul. Acum vom putea asculta în adevăr
gîndul cel mare al lui Eminescu, rostit atît de
clar şi rămas atît de nenţeles: “Archaeus este
singura realitate pe lume”.
Leibniz, în Opuscules et fragments
(inédits de Leibniz, ed. Louis Couturat, Paris,
1903), schițează în capitolul Despre metoda
universalității o construcție universală,
încercând să atingă „arta de a forma ecuații
universale“ și „formarea unei ecuații
universale“.
Ecuația universală (pe care a visat-o și
Eminescu în manuscrisele din anii 1883) este
gândită de Leibniz drept „cheia tuturor

56
armoniilor și diferențele lucrurilor“ .
Pregătirea ecuației universale, Leibnitz
o pertransversează drept la translation des
signes.
Scrie Leibniz despre ecuația universală
visând liste cu cazuri particulare cu puncte
fixe, visând să reducă toate cazurile particulare
la o ecuație generală: „La formation d'une
Equation Universelle qui doit comprendre
quantité de cas particuliers se trouvera en
dressant une liste de tous les cas particuliers.
Rezoluția unei ecuații universale se
face prin transpoziția sau translația semnelor: „
Pour préparer une Equation à la Résolution, il
est bon de la purger des fractions et racines, de
la mettre en ordre, et enfin de tacher de
l’abaisser, et pour cet effet on se sert de
plusieurs transpositions ou translations sauf
l’égalité. Mais je n'y trouve rien de particulier
à nostre sujet, que la Translation des signes de
place en place, sans la grandeur qui en fut

57
affectée. Cela est de grand usage, parce qu’il
est bon ordinairement d’avoir l'inconnue sans
signes ambigus autant que cela se peut, et de
transférer l’embarras du costé des grandeurs
connues.“
Algebră, Lullus, Kircher, caracteristica
universală, ideograme chinezești. Lamura
universală a semnelor care pot să transpună
realitatea pe hârtie.
Leibnitz încerca să treacă realitatea în
ecuații matematice, așezând infinitul între
litere, căutând să demonstreze fundamentul
tuturor translațiilor de referent și semn. Logica
tetravalentă a lui Nāgārjuna l-ar fi pus pe
gânduri. Ar fi interesant să ducem mai departe
un gând leibnitzian când referentul și semnul
ar fi vide.
Ultima gândire a lui Eminescu nu era
decât o tragedie în căutarea unei ecuații
universale, întemeindu-se pe Leibnitz, J. R.
Mayer, Laplace și Kant.

58
 De ce ar fi filosofia din afară smintită?
A fi în afara Cosmosului înseamnă a fi în afara
minții. Pentru că gramatică rituală a Bibliei (a
limbii grecești) este una a donației și a
sacrificiului și înafara Cosmosului ar fi înafara
gramaticii. Cine nu stă în ograda sacrificiului
este smintit. Astfel am înțelege cu totul altfel
vorba nebunului din Biblie sau a smintitului
lui Nietzsche. Omul sacrificat (abandonat, ca
Eminescu: ein aufgegebener Mensch) strigă
împotriva creației, Dumnezeu es-te mort.
Omul ab-an-donat este liber și mort în același
timp, ca în Meister Eckhardt: ledig (vid, liber),
lassen (a lăsa), uz-gehen (a ieși), față în față cu
in-gehen (a intra).
Va trebui să înțelegem cu totul altfel
vestea că Dumnezeu a murit. Dumnezeu ca
donator de donație moare (moira, desfășurarea
pliului în destin) fiindcă s-mintitul este în afară
(foras), este sacrificatul abandonat, așadar este
în afara Cosmosului, a timpului. Dumnezeu a

59
murit pentru omul sacrificat, abandonat,
smintit fiindcă acesta nu se mai află în lumea
lui. Dumnezeu el însuși ca parte (Bog, Gott,
Bhagavat) nu se mai distribuie către deja
sacrificatul smintit și scos nu numai din minți,
ci și din Cosmos. Așadar, Dumnezeu există cât
timp omul nu este smintit, abandonat, dat afară
din lume.
Leibnitz ca gânditor planetar este, prin
metafizica fondului, unul dintre gânditorii
viitorului, universalistul care a căutat
caracteristica universală și ecuația universală.
I-a învățat pe regii și împărații Europei ce
înseamnă știința și academia. A fost un genial
violator pneumatic. Germanul Kant a făcut
filosofie grea grație cuvântului antinomie.
Buddhistul ar fi tradus antinomia prin lipsit de
sens definit, adică avyākṛta-vastūni. Kṛta a
lăsat moștenire limbii germane cuvântul Kraft,
putere, făptuire. Vastūni a lăsat moștenire
limbii germane cuvântul Wesen (Heidegger

60
știa că verbul sanskrit vasati, „el locuiește“,
este acealași lucru cu Wesen, așa cum
analizează în Was heisst Denken?). Dacă vrem
să măsurăm tăria ultimă a lui Leibnitz, vom
compara până la distrugere le principe de la
raison suffisante cu patru capitole din
Madhyamaka-karika (1, 4, 20, 21), după
îndrăznețul eseu al lui Bugault (L’Inde pense-
t-elle?). Principium reddendae rationis
sufficientis, în variantele nihil est sine ratione,
nihil fit sine ratione, omne ens habet rationem,
Ratio est in Natura, cur aliquid potius existat
quam nihil, are aceeași măiestrie autolitică
precum această stanță din Madhyamaka-
karika (1, 1):
na svato nāpi parato na dvābhyām
nāpy ahetutah /
utpannā jātu vidyante bhāvāh kva cana
ke cana // MK, 1, 1.
Translația gândirilor, dacă va fi să
producă vreodată o translație a imperiilor, va

61
trebui să lucreze cu totul altfel, prin depășire,
așa cum sanskrita ne învață prin tara, greaca
prin meta, germana prin Durch, româna prin
trans. Vom avea o depășire în stăpânia Exusiei
a maestrului (unde totul este cu putință), vom
trăi într-un timp nou, pe o altă stea.
Translația imperiilor depinde de
gândirea viitorului, mai ales după modul cu
totul altfel în care ni se va arăta când se va
reîntoarce.
Proiectul Leibnitz ține de un celebru
vers din Eminescu, în care poetul român asistă
la tragedia règiei gândirii nenființate.

62
La început, pe când ființă nu era
nici neființă

„La început” înseamnă a imagina

lumea aşa cum „exista” ea în Unul (tad ekam),
în principiu, în arche. Imnul cosmogonic vedic
devine, în traducerea lui Eminescu, o
perfecţiune a limbii române, perfecţiune în
sensul suportat de cuvîntul sanskrit paramita.
În adevăr, Eminescu „a mers pe celălalt mal”
al înţelesului. Şi nu numai al înţelesului: chiar
al referinţei ontice: acea inexistenţă absolută
anterioară minţii, fiinţei şi nefiinţei. Emanaţia
ontologică nu avusese loc. Creaţia nu se
eliberase încă (visargana, visrishti, srig
înseamnă: „liberare”, „eliberare”, „a libera”).
Eminescu va fi citit Imnul creațunii din
Rigveda (X-129) din Cosmogonie der Inder,
conferința lui Martin Haugh. Traducerea din
Müller aparține lui Bunsen.

63
Dumnezeu a murit. E apus de
Zeitate și-asfințire de idei.

Ideea lui Dumnezeu a murit se poate

corela cu wagnerianul Amurg al zeilor
(Gotterdämmerung) care apare însemnat şi în
manuscrisul în care se află poemul Memento
mori.
Ecouri ale poemului
Götterdämmerung al lui Wagner (apărut în
1863) se găsesc şi în poezia La moartea lui
Eliade:
“Cînd prin a vieţii visuri - oştiri de
nori - apare
A morţii umbră slabă cu coasa de
argint!
Tăceţi?! Cum tace-n spaimă a Nordului
popor,
Cînd evul asfinţeşte şi dumnezeii mor”.
La moartea lui Eliade este un poem
scris în 1872. Acelaşi an a zămislit şi

64
Memento mori, şi versul vestit “E apus de
Zeitate ş-asfinţire de idei”. Numai că versul lui
Eminescu este scris în 1872 şi cuvintele lui
Nietzsche “Dumnezeu a murit”, cel din Ştiinţa
veselă, în 1882. Ar fi putut cunoaşte Nietzsche
gîndul radical-nihilist al lui Eminescu?
Ar fi una dintre cele mai fascinante
întrebări care poate să existe în cronogeneza
ideilor ultimului veac. Eminescu citise, la
“Junimea”, fragmente din Diorama şi
publicase Egipetul.
Încercăm aici o autopsie a divinităţii, în
orizontul mai întunecat, mai straniu şi mai
ingîndibil al unei “sintaxe a absenţei”.
În Memento mori, Eminescu scria:
“E apus de Zeitate ş-asfinţire de idei
Nimeni soarele n-opreşte să apuie-n
murgul serei.
Nimeni Dumnezeu s-apuie de pe cerul
cugetării.”
Imaginea eminesciană a transcendenţei

65
crepusculare ar putea fi comparată cu gîndirea
lui “Dumnezeu a murit” din Ştiinta veselă a lui
Nietzsche. Dar ceea ce vrem să arătăm e nu
asemănarea dintre puterea de imaginare a celar
doi nihilişti europeni, ci diferenţa dintre cele
două mari viziuni ale lor. Ştim că profeţia lui
Nietzsche apare în cartea a III-a, din 1882, a
Ştiinţei vesele; într-o notă din vremea cînd
zămislea Naşterea tragediei (1870), profetul
german scria: “Eu cred în acest cuvînt al ve-
chilor germani: toţi zeii trebuie să moară”. În
finalul unei cărţii de tinereţe, Credinţă şi
stiinţă, Hegel prevedea că sentimentul religiei
epocii noi va fi “sentimentul că Dumnezeu în-
suşi a murit”. În Cuvîntul lui Nietzsche «Dum-
nezeu a murit» din Holzwege, Heidegger ne
previne că Hegel şi Nietzsche gîndesc altceva
chiar cînd scriu aceleaşi cuvinte. Este citat şi
cuvîntul lui Pascal extras din Plutarh (Pensées,
695); dar secţiunea 11 a Cugetărilor
pascaliene se numeşte Ses proféties şi pe copia

66
171, unde apare fragmentul 695, Le grand Pan
est mort, este prevăzut cu acelaşi cuvînt:
“Proféties”.
S-ar putea aminti versul lui Nerval (din
care Eminescu traduce Monstrul verde): “Dieu
est mort ! Le ciel est vide” din sonetul Le Crist
aux oliviers (1844), sau Discursul despre
Cristos mort (1870) al lui Jean Paul Richter, a
cărui viziune asupra lumii Eminescu o cunoş-
tea.
Nu este lipsită de importanţă ipoteza că
atît Nietzsche cît şi Eminescu au putut să
ajungă la imaginea amurgului zeiesc prin
contaminare cu formula wagneriană care
decreta amurgul idolilor. Într-un caiet
eminescian, în marginea poemului Memento
mori, sta scris chiar cuvîntul:
“Götterdämmerung”.
În perioada în care apăreau şpalturile
primei părţi din Aşa grăit-a Zarathustra,
cartea care ar fi avut nevoie de o difuzare

67
precum a Bibliei, cum spunea Peter Gast,
Nietzsche, instalat la Geneva (23 februarie - 3
mai 1883), se întreţine cu compozitorul
german August Bungert, “care aparţine
cercului strîmt al apropiaţilor reginei
României, Carmen Sylva”.
Nu putem spune dacă August Bungert
avea ştire despre cuvîntul eminescian
“Dumnezeu a murit”. Să fi discutat cu
Maiorescu despre Nietzsche? Rămîne o
ipoteză stranie. Cert este că Maiorescu citise,
mai târziu, cîte ceva despre cărţile niet-
zscheene şi pentru lecţia sa despre Nietzsche
îşi extrage fragmente din cinci lucrări (ms.
maiorescian nr. 1520), dar dintr-un ziar vienez.

68
Hegel, așezat în ecuație

Eminescu are două însemnări care par

stranii: într-una scrie că Sein/Werden=0, iar
în cealaltă scrie că Sein = Nichtsein =
Werden. Cele două ecuații pe care Eminescu
le dorește universale fac trimitere la Hegel, dar
puterea mentală a lui Eminescu se saturează
din identitatea dintre cauză și efect, revelată de
Julius Robert Mayer în Bemerkungen über die
Kräfte der unbelebten Natur (1842) (pe care o
tradusese). Dacă am încerca să traducem în
matematică tradițională ar trebui să vedem că
Sein împărțit la Werden este 0, adică vacuitate.
Ar însemna că ființa se deapănă în timp, își
produce dispensația eontică până când, prin es
gibt, deșertarea devine, traversând timpul
(Zeit), vacuitate.

69
Kant, nimicurile și depășirea

Eminescu a meditat constant asupra

celor patru nimicuri din Kant, esențiale în
crucea nihilistă a lui Kant fiind două cuvinte:
ohne (fără) și compușii verbului lyo (a elibera,
a distruge, a ucide). Conceptul depășirii l-a
apropriat perfect Eminescu, atunci când a
tradus din Kant.
Conceptul Durchgängig este tradus de
Eminescu în opt chipuri diferite, semn că a
meditat mult asupra acestei deschideri
filosofice. Astfel el a tradus Durchgängig prin:
general
pertranspectiv
pertraversant
inesceptant
în genere
fără excepție
peste tot
continuu

70
 Semn al gândirii historiale este și
subtila traducere a cuvântului Inbegriff prin
resumțiune. În Inbegriff avem verbul german
greiffen, iar în cuvântul resumțiune avem
prae-hendere. Donația oferită prin greiffen (cu
trimitere la grecescul lambanai din Platon) se
tra-duce prin reprehendarea resumțiunii (o re-
luare).
Kant scrie: „Ein Organon der reinen
Vernunft würde ein Inbegriff derjenigen
Principien sein, nach denen alle reine
Erkenntnisse a priori können erworben und
wirklich zu Stade gebracht werden“.
Eminescu traduce: „Un organon al
rațiunei pure ar fi resumțiunea tuturor
principiălor acelora, după cari se pot câștiga
și institui toate cunoștințele apriorice pure“.
Pe marginea traducerii din Kant,
Eminescu a scris această notă genială:
„Representația e un ghem absolut unul și dat
simultan. Resfirarea acestui ghem simultan e

71
timpul și – esperiența. Sau și un fuior, din care
toarcem firul timpului, văzând numai astfel ce
conține. Din nefericire atât torsul cât și
fuiorul țin într’una. Cine poate privi fuiorul
abstrăgând dela tors, are predispoziție
filosofică“.
Acest gând al lui Eminescu face cât un
tratat de metafizică. În PIE gândirea,
prinderea, înțelegerea, găsirea, ghemul, darul,
grija (Sorge) au aceeași rădăcină, pentru
protoindoeuropeană a găsi, a gândi și a ghici
fiind același lucru bine înfășurat. De altfel,
gotica depune mărturie prin bi-gitan = a găsi,
iar vechea saxonă prin begetan = a i se da, a
primi. Germana gândește prin es gibt și
Geben. Latina, din PIE ghendh a dat un verb
fundamental și productiv ad-prae-hendo (a
prinde, a înțelege). Sanscrita l-a dat pe kapati
(ceea ce latina a păstrat în capio, cepi, captum,
capax).
În gândul lui Eminescu, reprezentarea

72
este un ghem, adică găsire, gândire, ghicire, iar
fuiorul este caier care face lucrarea vârtelniței
ca grecescul kairos, firul și clipa prielnică.
Atunci, gândul lui Eminescu se traduce astfel:
atât torsul cât și fuiorul țin întruna, adică torsul
Kehre este con-ținut în kairos.

73
Despre arche și îs, după Bopp

Știm că Eminescu a tradus din

Gramatica sanskrită și Glossarium
comparativum ale lui Bopp. Este demn de
meditat asupra a ceea ce ne dăruiesc arche și
îs în glosarul lui Bopp. Arheul stă în rădăcina
ar- și cuvântul aritya înseamnă causam,
orginem habens. Rădăcina arh- are, în
Glosarul lui Bopp, următoarele înțelesuri
principale: 1. honorare; 2. parem esse; 3.
dignum esse; 4. convenire; 5. posse, iar în
conexiunea arg-archo înseamnă primum esse,
in principio esse. În cuvântul arhana se
ascund sensurile de adoratio și de honoris
testificatio, honor.
Așadar, rădăcina ar- pune în joc mai
multe sensuri fundamentale care străbat tot
ceea ce este mai abisal în nihilismul onto-
historial.
Rădăcina ar- ne dă: ire, pervenire,

74
movere, dirigere. Bopp pune în joc toată
bogăția cuvântului gotic airus. Avem așadar
începutul, puterea, mișcarea, onoarea, demni-
tatea, prima naștere (könig, rege), principiul de
a fi, testimoniul ca mărturie și testament.
În ce îl privește pe îs el înseamnă: ire,
videre, ferire, occidere, dare. În alți compuși el
înseamnă potens și capax. Demn de ținut minte
este că în limba română poți spune eu sunt =
eu îs.

75
Nu e nimic și totuși e

“Nimicul“ din (cata-)strofa marelui

poem Luceafărul se află între marile exprimări
negative ale divinului. Alături de “fără-
Fondul” (Ungrund) lui Jakob Böehme, aproape
de “Abisul” (Abgrund) lui Schelling (despre
autorul Aurorei există însemnări în ms. 2255 –
privind Mysterium magnum – iar despre cel ce
a scris Tratatul asupra esenţei libertăţii
umane, cîteva file revelatoare în ms. 2287).
Versul “Nu e nimic şi totuşi e” apare în
chip de-o identitate stranie în Von wahrer
Gelassenheit a lui Jakob Böehme şi este citat
(şi) de Hegel în Prelegerile de istorie a filoso-
fiei. Tema adevăratei lăsări-de-a-fi (wahrer
Gelassenheit) este concentrică ecvanimităţii şi
indiferenţei (ca nihilism “stins”); este, aici, o
înflorire a negativităţii în libertate, un “fără de
ce”, o viaţă a fiinţei uitînd izvorul. În Prelege-
rile lui Hegel citim: „Primul este Dumnezeu-

76
Tatăl. Acesta, Primul, este totodată diferenţiat
în sine şi este doi. «Dumnezeu este totul»,
spune Böehme, «el e întuneric şi lumină, iu-
bire şi mînie, foc şi lumină; dar el se numeşte
pe sine dumnezeu, numai potrivit luminii sale.
– Este un veşnic contrarium între întuneric şi
lumină; nici una nu o încalcă pe cealaltă şi nici
una nu este cealaltă; şi este totuşi doar o fiinţă
unică, dar diferenţiată; prin Qual» (Qual este
izvor – Quelle, calitate – Qualität; prin terme-
nul Qual se exprimă ceea ce se numeşte nega-
tivitate absolută, se exprimă negativul
raportîndu-se la sine, de aceea afirmaţia abso-
lută), «totodată prin voinţă, şi totuşi nu o fiinţă
scindată. Numai un singur principiu desparte
aceasta, că unul este altceva ca un nimic şi to-
tuşi este: dar potrivit însuşirii aceluia în care
este, nu în mod manifestat». În jurul acestui
punct se învîrte întreaga stăruinţă a lui
Böehme, şi unitatea celor absolut diferite”.
Strofa:

77
 Nu e nimic şi totuşi e
O sete care-l soarbe,
E un adînc asemene
Uitării celei oarbe”
este, mai bine “zis”, o “cata-strofare” a
imaginabilului negativităţii absolute (de la
Areopagit şi Eriguena pînă la Böehme, Schel-
ling, Hegel). Panorama absenţei fondului divin
se produce în Eminescu prin conversiune: eul
se înalţă cum am mai arătat, înspre nimicul di-
vin (zborul Luceafărului care “ajunge” Hype-
rion, adică: fiinţa ce luceşte în lumina lumii se
transmută într-un fiind supraentitativ, deasupra
de èón); la Jakob Böehme nimicul divin por-
neşte spre ec-sistenţă, se avîntă spre “egoitate”
(“Im göttlichen Nichts erwachte alsbald der
Hunger zum Ichts”). “Nu e nimic şi totuşi e”
continuă neobosita luptă dintre ens şi nihil
(“Quid est potius: ens aut nihil?”). “O sete
care-l absoarbe” e o “recunoaştere” a eului
“absorbit” de Nimicul divin, izvorul fiinţelor şi

78
al lucrurilor; un fel de absorbţie în spiritul uni-
versal, Absortion in das Brahm, în neantul care
cuprinde “toţi sorii şi toate căile lactee”
(“diese unsere so sehr reale Welt mit allen
ihren Sonnen und Milchstrassen – Nichts”).
Acestea sînt ultimele cuvinte prin care poetul
Schopenhauer îşi încheie Lumea sa. Neantul
acesta seamănă cu un punct “dincolo de orice
cunoaştere”, Jenseit aller Erkenntniss, “Căci
unde-ajunge nu-i hotar / Nici ochi spre a cu-
noaşte” e punctul straniu despre care
buddhiştii spun că e punctul unde subiectul şi
obiectul încetează de a fi: Prajñâ-Pâramita.
Prezenţa vidului şi absenţei esenţei (exprimate
în cuvintele çûnya şi anâtmaka) sînt două din-
tre tezele metafizice structurante în învăţătura
Prajñâ-Pâramita.
Imaginea din versurile:
“E un adînc asemene
Uitării celei oarbe”
e o creaţie”iconică” greu de “tradus”. Înainte

79
de a încerca s-o explicăm, să amintim gîndul
cu care Jakob Böehme “asediază absenţa-
fondului. Îl reamintim pentru a repotenţa
imaginea eminesciană, arătînd puterea ei pro-
prie de imaginare şi nu deuteritatea
apropriativă. Pentru filosoful german, Dumne-
zeu era “un netemei fără calitate” “ein
quälitatsböser Ungrund”, el fiind un “netemei”
deoarece nu este şi nu poate fi întemeiat de
nimic, nu se întemeiază pe nimic (“Ein
Ungrund, insofern er weder begründet was,
noch begründete”).
La Eminescu, absenţa fondului “nu e
nimic”, nimicul fiind el însuşi o tra(ns)-ducere
a lui nihil (ca negaţie a lucrului provenind din
WEK-, rădăcină care indică “emisiunea vocii”;
de aceea, Böehme spune undeva că Dumnezeu
este o “tăcere fără esenţă”, fără fiinţă – acest
Ungrund “nu este altceva decît o tăcere fără
esenţă”, ohne Wesen). Ca un bob de sare care
se disolvă într-o mare, nimicul înseamnă în

80
româneşte “ni-mic”, e aproape o absenţă. Dar
“este”. De aceea, poate, spune versul: “Nu e
nimic şi totuşi e”.

81
Gândul neaprofundabil

Într-un vers din poemul Feciorul de

împărat fără stea, Eminescu forjează sintagma
gând neaprofundabil, ceea ce conduce spre
gruntlôse, care înseamnă fără fond, infinit. În
acest cuvânt avem și Grund și lôse. Cuvântul
gruntlôse îi aparține lui Meister Eckhardt, cel
care atunci când contemplează vidul din
Dumnezeu spune ledic gotes, iar când ne
învață ce este străbaterea, travesarea,
petranspecția spune durchbruch. De memorat
un lucru superb: germanul durch este același
lucru cu sanscritul tara, care înseamnă:
traversare, măiestrie, stea nouă, înnoirea
timpului.

82
Identitatea dintre cauză și efect,
urmându-l pe Julius Robert Mayer

Nihilistul Mihai Eminescu şi-ar fi dorit

a-şi scrie Agenda secretă (ms.2292) în ligaturi
sanscrite.
Subconştientul lui de voievod fără ţară
întreagă se cutremura de caballele multiple.
În alt loc (ms.2266, fila 45v-caietul
unde îşi scrie lucrurile grele-; asemenea
ms.2257, toate cele însemnări din 1883) chiar
cuvântul "intrigă", caballă, este scris în
cascadă în devanagari, alfabetul sanscritei:
"ka
[bah-(corr.bha)
[la"
Subteranele încrucişate ale nihilismului
mental din Agenda secretă par încrustate în
două însemnări apropiate ( filele 35r şi 38r) pe
care le dezvăluim faţă către faţă:

83
 ms.2292, 35r

Kaballa
Versete[le] lui Iesechiel
din Ueberweg
Julius Robert Mayer
a=a
II
Kant idealismul trans[cendental]

ms.2292, 38r

84
 Societatea Miron Costin
Kaballa Xenophiobiei
I. CH. I: DR.
ICR. IMP. DACR[O]M
Pag I
KABALLA
Carte cu cheie
sanscrită
grecește Iesechiel
ovreieşte

Mentalul
subteran "a=a",
se
pertransversează
cu teoria
ecuaţiunii
universale,
obsesia genială
a lui Eminescu.

85
 Caietul 2267 le aşază faţă-n faţă.
a) "Ce este natura naturans: o cantitate
de mişcare. Ce e natura naturata? Termenii
fenomenologici ai cantităţii de mai sus:
a=a"(f.163r).
b) "...teoria ecuaţiunii
universale. ."(f.l64r)
O cheie a cărţii apare, poate, din
cuvintele care corump pecetea: xenofobie,
Julius Robert Mayer, Kant.
Corumpătoarele cuvinte apar la
începutul caietului 2267:
a)"Instinctul conservaţiunii rasei,
xenofobie. Dar acest instinct nu distinge decât
rasele irredenzate, bătrâne; e indiferent cu
rasele tinere cari au aceleaşi
înclinări"(ms.2267, f lv),
b)„Kant - cel mai profund dintre
muritori, a descoperit că spaţiul ca mărime este
pururi egal cu sine însuşi, că orice parte am lua
din el, aceasta e determinată în mod apriori de

86
inteligenţa noastră, atât în privirea mărimii ei,
cât şi în privirea raportului faţă cu restul
spaţiului. Tot astfel se-ntâmplă cu timpul. Deşi
închipuindu-ni-l ca infinit, fiecare parte a lui
determină tot trecutul şi tot viitorul, e o linie
de demarare între ceea ce-a rămas îndărăt şi
ceea ce se va-ntâmpla înainte. În privirea
cauzalităţii el rămâne mai obscur."
c)„Aici vine J. Robert Mayer şi susţine
că întreaga energie cuprinsă în sistemul nostru
solar este o sumă constantă, incapabilă de-a fi
diminuată sau sporită, pururi puteri sunt
termenii fenomenologici, cari adunaţi la un loc
ne dau pururi acea sumă constantă.(ms.2268,
f.9v)."
Numele lui Robert Mayer îl va rosti şi
pe peronul Gării de Nord, urcat de Maiorescu
în trenul spre Viena, adică la Ober-Döbling,
institut de alienaţi.

87
 Destinul lui Robert Mayer seamănă
într-un period al vieţii cu al lui Eminescu,
anume când, între 1852-1854, se afla în
institutul de alienaţi din Coppingen.
Eminescu traduce din Robert Mayer,
Bemerkungen über die Kräfte der unbelebten
Natur (ms.2267, ff.1r-9r) (chiar şi capitolul
matematic-explicativ din Clausius, din 1867),
"lucrare ce reprezintă baza principiului întâi al
termodinamicii".
Este posibil ca Eminescu să fi fost
străfulgerat de principiul lui Robert Mayer,
causa aequat effectum.
"Kant" omniprezent în mintea lui
Eminescu, -demn de reamintit fiind notele
marginale aşezate lângă traducerea din Critica
raţiunii pure.
Versetele lui Iesechiel ar putea fi cele
din Vedenia cărţii X (II, 9-10) şi Vedenia
proorocului XX(III, 1-3, 9, 17, 24-26).

88
 În limbajul şi cu imaginile Apocalipsei,
Dumnezeu îşi îndeamnă Fiul să mănânce
Cartea (9."Şi privind eu, am văzut o mână
întinsă spre mine, şi în ea o hârtie strânsă sul;
10. Şi-a defăşurat-o înaintea mea, şi am văzut
că era scrisă şi pe o parte şi pe alta; plângere,
tânguire şi jale era scrie în ea") şi Cartea va
sătura lăuntrul pântecului, dulce ca mierea
fiind.
Simbolic, fruntea fiului va fi de
diamant, poziţia lui va fi de supraveghetor
Casei.
Ca şi Apocalipsă, devorarea Cărţii are
caracter sacrificial.
Catafagia Cărţii îngereşti este ca şi
identică în Apocalipsă şi în versetul lui
Iesechel.
Carte cu cheie pare aşezată pe-o cruce,
tau.
Din Vedenia cărţii şi Vedenia
proorocului, înţelegem că devoratorul cărţii

89
(biblion), carte vestitoare, conţinătoare a tainei
dumnezeieşti (mysterion) are minte de diamant
şi este supra-veghetorul Casei (Fiinţei) lui
Israel.
Înduhovnicit, i se dezvăluie de către
Dumnezeu "să se închidă în casa sa" (III, 24),
fiindcă "se vor pune asupra ta frânghii cu
care vei fi legat, ca să nu mai ieşi în mijlocul
lor" şi "limba ta o voi lipi de cerul gurii tale ca
să fii mut" (III, 25).
Seamănă prea mult cu viaţa lui
Eminescu? Cine posedă "taina lui Dumnezeu",
prin "ruperea peceţilor" (lysisphragidon) (care
poate fi şi eliberarea de cruce, ca la Meister
Eckardt (tollere crucis) trebuie legat în frânghii
(sau în cămaşă de forţă) şi declarat s-mintit.
Der tolle Mensch în Nietzsche: Gott ist
todt
Ein aufgegebener Mensch, Eminescu
abandonat, sacrificat chiar (aşa cum îi

90
transmitea lui Maiorescu prin scrisoarea lui
Missir)
Dezvăluirea morţii lui Dumnezeu o
face dintr-afara minţii şi nici măcar văzătorul
Feţei nu scapă cu viaţă, în Cartea simbolică.
Dar catafagia biblică nu înseamnă
numai devorate (prin mâncare şi disolvare) a
Cărţii, fiindcă verbul phagein (a mânca, a
devora), este totuna cu Cartea însăși, fagus, în
latineşte.
Altfel şi invers, cartea sacrificată este
carte sacrificantă.
Cartea (Poesii, 1883), pe care
Maiorescu o duce lui Eminescu la Ober-
Döbling, e parte dintr-un ritual sacrificial
invers.
Thysia înseamnă "a da ceva focului", în
greacă, iar nietzscheanul tolle e din aceeaşi
familie a sacrificiului.
Tolle şi aufgegebener rostesc acelaşi
lucru, iar germanul Geben se hrăneşte din

91
aceeaşi rădăcină cu sanscritul grah, care
precedat de negativul ni-, înseamnă chiar
sacrificare (cum bine ştia Eminescu însuşi,
traducând din Glossarul lui Bopp).
Agenda lui Eminescu este o mărturie
greu încifrată pe care Eminescu a lăsat-o ca
secret sacrificator.

92
Principiile
"Archaeus este singura realitate
pe lume"

Arheul nu mai este subsistenţă fără

existenţă. El este subsistenţă insistentă. Eternul
întotdeauna de faţă, prezenţa din fiece mo-
ment, e unul şi acelaşi principiu de viaţă –
identitatea. Pentru Eminescu, viaţa şi opera
arheului străbate trei trepte:
"regalitatea";
"mundaneitatea";
"rătăcirea".
Ontologic vorbind, "regalitatea"
arheală se traduce în suveranitatea supremă,
predeterminarea Fiinţei, "Ce este", cauza
originară. "Regalitatea" aceasta ar fi numit-o
Eminescu: "règia Fiinţei nenfiinţate", aşa cum
cugetase la "règia gîndirii nenfiinţate". Aşadar,
tînărul întreabă: "Cine ţi-i Archaeus?"
Moşneagul răspunde:
Regalitatea arheităţii se copătrunde cu

93
Prezenţa continuă. Arheul (cu multiplele sale
valori: comandă, dominaţie, suveranitate, în-
temeiere, primordialitate, cauzaţie) întăreşte, în
determinarea Fiinţei, poziţia cauzei (aitîa). În
realitatea lumii s-a strămutat esenţa realului:
energeia, actualitas, idéa, agathon, Realität,
Wirklichkeit.

Cele trei principii:

a. Satz vom Grund
b. Satz der Erhaltung der Arbeit
c. Satz der Kraft
sunt din Schopenhauer (din care Eminescu și-a
extras esențialul în manuscrisele 2287, 2285),
din Max Wundt (subcapitolul despre acest
Principiu al muncii l-a tradus aproape integral,
în ms. 2270) și din profesorul său, Helmholtz
(citat în ms. 2270).

94
Ecuația universală

Eminescu a căutat ecuația universală

cu înfrigurare, mai ales în primăvara și vara
anului 1883. A căuta o ecuație universală
înseamnă a încerca să-ți măsori gândul cu
puterea divină a gândirii. Înseamnă a urca pe
scara ultimă a puterii mentale. Leibnitz a
căutat o scientia universalis, cu gândul la
mathesis universalis a lui Descartes și la Y
king, celebra carte a transformărilor imaginată
de chinezi.
Eminescu își schițează ecuația
universală bazându-se pe identitatea dintre
cauză și efect din Julius Robert Mayer, pe
idealismul transcendental al lui Kant, pe
scientia generalis a lui Leibnitz și pe principiul
independenței absolutului al lui Laplace.

95
Eminescu, historial

În cartea sa despre Nietzsche,

Heidegger schițează trei mărci interogative ale
esenței ontohistoriale a nihilismului. Prima
întrebare privește posibilitatea ca nihilitatea să
traverseze în afara ființei reale. Cea de-a doua
întrebare privește simetria dintre nihilitate și
reducția la nimic (Ver-nichts-ung) a fiindului.
Ceea ce spusese Eminescu într-un vers
celebru: La nimic reduce moartea cifra vieții
cea obscură.
A treia întrebare a lui Heidegger
vizează posibilitatea izvorârii ființei dintr-un
fiind. Dacă ne-am exprima în greacă veche am
folosi trei cuvinte pentru întrebările lui
Heidegger: exousia, chaos, holomeros.
Eminescu ne-a învățat că fiindul care
vrea să descifreze enigma lumii mai mult o
încifrează. În chip aparte, Eminescu, cu știință
sau fără știință, a încercat să își autoproducă

96
permutările mentale prin care să viseze
lucrurile din afara codului. Ceea ce sanskrita
lui Nāgārjuna expune prin cuvântul
paramarthata. Modelul este autolysiologic.
Și atunci, mai bine ne refugiem în
distihul superb al lui Angelus Silesius prin
care încheie Pelerinul cherubinic / Der
Cherubinische Wandersmann:
Prietene eu mă opresc aici
Tu însuți Scriptură și Ființă devino.

Freund! es ist nun genug. Im Fall der

mehr willst lesen
So geh, und werde selbst die Schrift,
und selbst dar Wesen.

97
Anexa

Donarea Arhivei Eminescu

Volumele 1-30

98
 Arhiva Eminescu

Vol. 1. M. Eminescu – Manuscris Nou

Vol. 2. M. Eminescu – Manuscris 2270, Satz

von der Erhaltung der Arbeit / Principiul
conservării muncii

Vol. 3. M. Eminescu. Eclipsa de Viena

Vol. 4. M. Eminescu – Dosar de interdicţie

968 / 1883. Dosar de interdicţie 645 /1568 /
1889

Vol. 5. M. Eminescu . Manuscrisul 2285

M. Lazarus, H. Steinthal - Einleitende
Gedanken über Völkerpsychologie
[als Einlandung zu einer Zeitschrift für
Völkerpsychologie und Sprachwissenschaft]
H. Steinthal - Assimilation und Attraction
psychologisch Beleuchtet
H. Steinthal - Assimilation und Attraction
psychologisch Beleuchtet [„der Worwurf des
Ateismus...“]
H. Steinthal - Carl Philipp Moritz, Über die
unpersönlichen Zeitwörter
August Friederich Pott - Über
mannichfaltigkeit des sprachlichen Ausdrucks
nach Laut und Begriff

Vol. 6. M. Eminescu. Eminescu şi Antologia

americană a lui Strodtmann

99
Vol. 7. M. Eminescu. Manuscrisul 2276B
Martin Haug • Max Müller
Cosmogonie der Inder
Scrisoarea I • Rugăciunea unui Dac

Vol. 8. M. Eminescu. Manuscrisul 2289.

Immanuel Kant

Vol. 9. M. Eminescu. Manuscrisul 2291

Vol. 10. M. Eminescu. Manuscrisul 2280

Dove, Poggendorff, Petermann, du Bois
Reymond,
Kiepert, Weber, Bastian, Ebel, Zeller
Über die Prinzipien der hegels’chen
Philosophie

Vol. 11. M. Eminescu.

Manuscrisul 2286
Richard Lepsius - Die Chronologie der
Aegypter
Eduard Zeller - Geschichte der Deutschen
Philosophie seit Leibniz

Vol. 12. M. Eminescu. Agenda lui

Eminescu.Manuscrisul 2292

Vol. 13. M. Eminescu. Manuscrisul I, 1

1. A. Sutzu - Autopsia lui Eminescu
2. Dr. Al. Tălăşescu - Creerii lui Eminescu

100
Vol. 14. M. Eminescu. Manuscrisul 2277 (2r-
3r)
19 nume de plante în limba dacă (după
Dioscorides)
Gr. G. Tocilescu - Dacia înainte de romani
Johann Gustav Cuno - Die Skyten
H. Leo - Einige Bemerkungen über die
Sprache der Geten
Lorenz Diefenbach - Origines Europaeae
August Fick - Vergleichendes Wörterbuch der
Indogermanischen Sprachen
Dioscorides - De materia medica

Vol. 15. M. Eminescu. Pedacii Dioscoridae

Anazarbensis
De Materia medica (BNF, manuscrisul grec
nr. 2179, secolul IX)

Vol. 16. M. Eminescu. Eminescu Ms. 2307

August Leskien - Handbuch der
altbulgarischen (altkirchenslavischen)
Sprache

Vol. 17. M. Eminescu. Helmholtz – Erhaltung

der Kraft. Jordanes – Getica. Corespondență
Berlin.

Vol. 18. M. Eminescu. Manuscris 2258

101
Vol. 19. M. Eminescu.Lecturi kantiene.
Manuscrisul 2258

Vol. 20. M. Eminescu. Constantin Barbu –

Poezie și nihilism

Vol. 21-22. M. Eminescu. Caietul roşu al

Mitei Kremnitz. Ms. 1183 BCU Cluj. Ms. 4642
- Hieronymus Lorm BCU Cluj

Vol. 23. M. Eminescu. Gramatica sanskrită.

Manuscrisul 357 II-30-I

Vol. 24. M. Eminescu. Gramatica sanskrită.

Manuscrisul 357 II-30-II

Vol. 25. M. Eminescu. Gramatica sanskrită.

Manuscrisul 357 II-30-III

Vol. 26. M. Eminescu. Franz Bopp - Kritische

Grammatik der Sanskrita-Sprache in kürzerer
Fassung (Berlin, 1845)

Vol. 27. M. Eminescu. Franz Bopp -

Glossarium Comparativum Linguae
Sanscritae in quo omnes sanscritae radices et
vocabula usitatissima explicantur et cum
vocabulis graecis, latinis, germanicis,
lituanicis, slavicis, celticis comparantur
(Berlin, 1867)

102
Vol. 28. M. Eminescu. Manuscrisul 2287.
Eduard Zeller - Geschichte der Deutschen
Philosophie seit Leibniz
Arthur Schopenhauer - Der Satz vom
zureichenden Grunde

Vol. 29. M. Eminescu. Manuscrisul 2257

• Auxentius de Durostor - Epistola laudatorie
despre Ulfila
• Ambrosius - De fide orthodoxa contra
Arrianos
• Wilhelm Wackernagel - Gothische und
Altsächsische lesestücke
• Theodor Mommsen - Corpus inscriptionum
latinarum
• Wilhelm Tomaschek - Über Brumalia und
Rosalia

Vol. 30. M. Eminescu. Goethe, Schiller,

Petermann, Miklosich. Texte germane

103
104