Eminescu

Știam ”Luceafărul” pe dinafară,

ca pe o pâine caldă îl știam,
”mai am un singur dor”, o țară
”la steaua care-a răsărit” din neam.

Noi nu putem să-i mai redăm o țară,

noi suntem un popor de plângăcioși,
uităm c-am fost stejari, odinioară,
trăim în umbra marilor strămoși.

Și am uitat și versurile, toți,

mai știm frânturi de viață și iubire,
iar omu,-i ”lângă plopii fără soț”,
ucis de corifei de nesimțire.

Acuma știm, însă degeaba plângem

în ziua nașterii, cum făceau dacii,
nu ne dăm seama că încet ne stingem,
de generații ne tot mor copacii.

Și trece vremea cu ”nori lungi pe șesuri”,

doar Eminescu va rămâne, cât o țară,
căci ”epigonii”, cu puține întelesuri
și nația și limba o stricară...

Erou, într-un război pierdut, în ”Timpul”,

ca și acum, cu trădători, lachei...
noi am știut doar că-nmuia cuvântu-n
parfumul primăverilor cu tei...

Știam ”Luceafărul” pe dinafară,

astăzi mai știu doar două-trei cuvinte,
dar sufletul nu uită, să nu moară,
își mai aduce-aminte...își mai aduce-aminte...
2020-01-15