Balada lui Igor

Cum poţi să pleci din viaţă

ca un fuior de grâu
ce-l macină o moară
de scânduri de pe râu!,
un gol pe care timpul
îl umple cu pustiu
ce pare gol de sine,
dar el e plin de viu.

Viaţa pân-la urmă

e tot acest pustiu
pe care-l am în suflet
şi-l duc fără să ştiu.

Cum poţi să fii izvorul

aceleiaşi poteci
pe care râzi cu lacrimi,
iar azi cu lacrimi reci
aduni aceleaşi frunze
ce par fără folos
pe un făraş de viaţă,
de sus, sau de pe jos.

Nu cred că bate vîntul

fără să ştie marea
şi nu se-ndeamnă briza
fără să fii cărarea,
nu cade piatra-n baltă,
nici nufărul nu moare
fără un gol în timpul
pustiu pe care-l are...

E-aşa mare pustiul

ce timpu-l are-n sine
că nu te duce mintea,
şi n-are cine-l ţine,
e-atât de mare golul,
ca o eternitate...
nu are viaţa umblet,
dar are libertate...

să moară-n orice clipă...

să plece în pustiu
unde şi timpul doarme...
etern...dar nu e viu.

Căci viul este-aici

unde îmi sap izvorul,
că nu degeaba umplem
de-atâtea ori ulciorul,
nu vreau să fiu luceafăr...
etern, pe cerul vieţii,
eu vreau să fiu un Soare...
pe cerul dimineţii.

Să simt cum bate vântul,

iar vântul călător,
cum se-nfioară frunza,
cum mi se face dor
de tot ce mă -nconjoară
şi n-am putut să fiu
mai viu ca niciodată,
...şi totdeauna viu...
30 aug-8 sept 2020