Cade frunza...

Cade frunza... și nu vrea să cadă,

umbra mea din ceruri se destramă
și pământul unduios mă cheamă
să-i redau atomii din monadă.

Salcia rămâne să mă plângă

lângă lacul presărat cu basme,
dimineața zilei, în fantasme
mă îmbracă-ncet, pe mâna stângă.

Cerul s-a îndepărtat de nori,

singur și albastru, e un vis
pe care desenez ce am promis
și n-am făcut... au fost prea mulți fiori.

Și toți ai mei, prieteni, poate rude

privesc la cerul neînvins de mine,
și iartă rătăcirile divine...
căci foșnetul de frunze nu se-aude.

Aș adormi cu totul pe alee

dar n-are cine perna să-mi așeze
și-n locul meu cuminte să viseze
la lumea agățată de-o idee...

Aș adormi între pământ și cer,

aș despărți iubirea de durere,
aș da doar celui care cere
să guste, ca și mine, din mister.

Multe-aș face să n-adorm nicicând,

frunza cade...viața, nu mai știe
care-i taina, poate,-a unui gând
care...nu-ncepuse, dar voia să fie...

Sunt atâta doar, o frunză,

cad încet din pomul meu târziu,
mersul tău mă face foșnet viu,
vântul doar încearcă să m-ascunză...
Să-i redau atomii din monadă
azi, pământul, unduios, mă cheamă,
umbra mea din ceruri se destramă,
cade frunza... și nu vrea să cadă...
2019-11-10