Sunteți pe pagina 1din 4

Etica și morala.

Trei perspective

Etica (din greacă ἦθος ēthos = datină, obicei) este una din principalele ramuri ale filosofiei și poate fi
numită știința realității morale; ea se ocupă cu cercetarea problemelor de ordin moral, încercând să
livreze răspunsuri la întrebări precum: ce este binele/răul? cum trebuie să ne comportăm? Etc.

Obiectul acestui referat îl constituie trei „perspective” sau „viziuni” privind etica și morala: Hans Kelsen,
Immanuel Kant și Creștinismul.

1. În opera lui Hans Kelsen, „Doctrina pură a dreptului”, acesta face distincție între etică și
morală.

Această distincție pornește de la deosebirea pe care o face între drept și știința juridcă sau știinta
dreptului. El susține că drept nu înseamnă decât norma propriu-zisă, în timp ce descrierea sau
interpretarea normei face obiectul științei juridce. Astfel, spre exemplu, drept civil este Codul Civil și
aplicarea normelor sale, în timp ce studiul acestor norme reprezintă știința dreptului civil: „Știința
juridică trebuie (...) să recunoască și să descrie, pe baza acestei cunoașteri, dreptul. Organele de drept
au obligația – ca autoritate juridică – în primul rând să producă dreptul, pentru ca apoi acesta să poată fi
cunoscut și descris de către știința dreptului.”1

Astfel, morala reprezintă faptul în sine, se produce în spațiul lui „a face” (dreptul, așa cum a fost
menționat mai sus), iar etica este descrierea moralei, adică a faptului: „Etica descrie normele unei
anumite morale, ea ne învață cum trebuie să ne comportăm conform acestei morale, însă ca știință ea
nu ne impune acest comportament.” 2

Să luăm un exemplu simplu. O bătrânică vrea să treacă strada, dar se sperie de numărul și viteza
mașinilor astfel că așteaptă o liniștire a traficului. Dacă o vezi și o ajuți să treacă strada – este morală.
Dacă vorbești despre faptul că dacă vezi o bătrânică într-o asemenea situație trebuie3 să o ajuți să treacă
strada – este etică, adică ceea ce am făcut eu acum!

Așadar, diferența dintre etică și morală este rezumată impecabil de Kelsen astfel: „Însă alături de norme
juridice există și alte norme care reglează comportamentul uman, adică normele sociale, iar știința
juridică nu este prin urmare singura disciplină care se ocupă de cunoaștere și descrierea normelor

1
Hans Kelsen, „Doctrina pură a dreptului”, trad. Ioana Constantin, ed. Humanitas, București, 2000, pag 97;
2
Hans Kelsen, „Doctrina pură a dreptului”, trad. Ioana Constantin, ed. Humanitas, București, 2000, pag. 98;
3
Diferența dintre Sein și Sollen;
sociale. Celelalte norme sociale pot fi cuprinse sub denumirea de morală, iar disciplina care se ocupă cu
recunoașterea și descrierea lor se numește etică”4

2. La Immanuel Kant, întreaga sa concepție despre etică și morală se încadrează în trei termeni:
a. Datoria;
b. Voința;
c. Libertatea;

Dintre acești trei termeni, doar datoria este morală, iar voința și libertatea – etică, fiindcă acestea două
din urmă reprezintă atât cauza, cât și scopul datoriei: prin voință și libertate să ajungi la datorie pentru a
respecta voința și libertatea celuilalt. Voința și libertatea sunt descrieri ale datoriei, adică sunt etică.

Morala nu se poate întemeia decât pe datorie – spune Kant. Această datorie are la bază ideea că omul
este scop în sine: „Legea morală e sfântă (inviolabilă). Omul este în adevăr destul de profan, dar
umanitatea din persoana lui trebuie să-i fie sfântă. În întreaga creație, tot ce vrem și asupra căruia avem
vreo putere, poate fi folosit numai ca mijloc: numai omul și, împreună cu el, orice creatură rațională este
scop în sine.”5 Și continuă Kant: „Necesitatea practică de a acționa potrivit acestui principiu, adică
datoria, nu se întemeiază deloc pe sentimente, impulsuri sau înclinații, ci numai pe raportul ființelor
raționale între ele, în care voința (n.m., GC) unei ființe raționale trebuie considerată totdeauna în același
timp legislatoare, fiindcă altfel ea nu s-ar putea concepe ca scop în sine.”6

Omul este scop în sine fiindcă are voință, care nu e altceva decât legea cauzalității naturale aplicată în
domeniul moral. Această idee conduce la demnitatea persoanei și de aici la necesitatea de acționa
„astfel încât maxima voinței tale să poată oricând valora în același timp ca principiu al unei legislații
universale”7.

Însă Kant exprimă și următoarea aserțiune: „A descoperi o lege care să le cârmuiască pe toate cu
condiția e a stabili între ele o armonie universală este absolut imposbil”.8

O lege de acest tip este imposibilă. Dar nu și o parabolă!

Luca, 15, 11 – 32: „Zis-a Domnul pilda aceasta: un om avea doi fii. Şi a zis cel mai tânăr dintre ei
tatălui său: tată, dă-mi partea care mi se cuvine din avere; atunci el le-a împărţit averea. Dar, nu
după multe zile, feciorul cel mai tânăr, strângându-şi toate, s-a dus într-o ţară depărtată; şi acolo

4
Hans Kelsen, „Doctrina pură a dreptului”, trad. Ioana Constantin, ed. Humanitas, București, 2000, pag. 81;
5
Immanuel Kant, „Critica rațiunii practice”, trad. Nicolae Bagdasar, ed. Științifică, București, 1972, pag. 176;
6
Immanuel Kant, „Întemeierea metafizicii moravurilor”, trad. Nicolae Bagdasar, ed. Științifică, București, 1972,
pag. 53;
7
Immanuel Kant, „Întemeierea metafizcii moravurilor”, trad. Nicolae Bagdasar, ed. Științifică, București, 1972, pag.
53;
În „Cel mai iubit dintre pământeni”, Marin Preda afirmă, printr-o replică a unui personaj: „Un om e un om (...) dacă
nu respecți un om, atunci pe cine mai respecți?” Este o maximă mai neaoșă, dar care exprimă mult mai clar
raportul om – scop.
8
Immanuel Kant, „Critica rațiunii practice”, trad. Nicolae Bagdasar, ed. Științifică, București, 1972, pag. 116;
şi-a risipit toată averea, vieţuind în desmierdări. Şi, după ce a cheltuit totul, a venit o foamete
mare în ţara aceea şi el a început să fie în lipsă. Şi, ducându-se, s-a lipit el de unul din locuitorii
acelei ţări şi acesta l-a trimis la ţarinele sale să pască porcii. Şi dorea să-şi sature pântecele din
roşcovele ce mâncau porcii, însă nimeni nu-i da. Dar, venindu-şi în fire, a zis: câţi argaţi ai tatălui
meu sunt îndestulaţi de pâine, iar eu pier de foame! Mă voi scula şi mă voi duce la tatăl meu şi-i
voi spune: tată, am greşit la cer şi înaintea ta şi nu mai sunt vrednic să mă numesc fiul tău. Fă-mă
ca pe unul din argaţii tăi. Şi, sculându-se, a venit la tatăl său. Iar pe când era încă departe, l-a văzut
tatăl său şi i s-a făcut milă; şi, alergând, a căzut pe grumajii lui şi l-a sărutat. Atunci i-a zis feciorul:
tată, am greşit la cer şi înaintea ta şi nu mai sunt vrednic să mă numesc fiul tău. Iar tatăl a zis către
slujitorii săi: aduceţi haina cea mai bună şi-l îmbrăcaţi; puneţi inel în mâna lui şi încălţăminte în
picioarele lui; apoi aducând viţelul cel îngrăşat îl junghiaţi. Să mâncăm şi să ne veselim; căci acest
fiu al meu mort era şi a înviat, pierdut era şi s-a aflat. Şi au început să se veselească. Iar feciorul lui
cel mai mare era la ţarină; când s-a întors şi s-a apropiat de casă, el a auzit cântece şi jocuri.
Atunci, chemând pe unul din slujitori, l-a întrebat: ce înseamnă acestea? Iar acela i-a răspuns:
fratele tău a venit şi tatăl tău a junghiat viţelul cel îngrăşat, pentru că l-a primit sănătos. Şi s-a
mâniat şi nu voia să intre; dar tatăl lui, ieşind, îl ruga. Însă el, răspunzând, a zis tatălui său: iată, de
atâţia ani îţi slujesc şi niciodată n-am călcat porunca ta; şi mie tu nu mi-ai dat nici un ied, să mă
veselesc cu prietenii mei. Dar când a venit acest fiu al tău, care a mâncat averea ta cu
desfrânatele, ai junghiat pentru el viţelul cel îngrăşat. Însă tatăl i-a zis: fiule, tu în toată vremea eşti
cu mine şi toate ale mele ale tale sunt, se cuvenea însă să ne veselim şi să ne bucurăm, căci fratele
tău acesta mort era şi a înviat, pierdut era şi s-a aflat.”

În opinia mea, fiul cuminte este prototipul morale kantiene. Acționează din datorie. El se află în
spatiul moralei, până la finalul parabolei când îi cere socoteală tatălui și intră pe tărâmul eticii
(după teoria lui Kelsen). El trăiește sub imperiul căldicelului („Știu faptele tale: că nu ești nici rece,
nici fierbinte. O de ai fi rece sau fierbinte. Astfel fiindcă ești căldicel – nici fierbinte, nici rece – am
să te vărs din gura Mea”, Apoc. 3, 15-16), face ceea ce trebuie, fără a avea o reflecție interioară,
așa cum o are fratele său. Întreaga morală creștină pleacă tocmai de la această reflecție
interioară, o căutare în sine, pentru a descopri, întru el, pe Creator. Așadar, o morală din datorie,
guvernată de trebuie nu-ți asigură un loc în Paradis.

Această morală creștină este inacceptabilă în sfera juridcă, unde trebuie să te supui normelor, iar
încălcarea lor, chiar dacă cauza este o meditație interioară, este sancționată. Nici ideea lui Kelsen,
că dreptul reglementează și comportamentul interior nu este muțumitoare, el afirmând că dacă o
lege penală, spre exemplu, îți interzice să ucizi, aceasta, legea, are și o componentă psihologică,
care constă în faptul că persoana își reglează, psihologic, comportamentul. Nu este doar un simplu
raport de conformare, ci o schimbare psihologică intervenită datorită conștientizării acestei
prohibiții. Ori morala creștină merge mai departe și susține o schimbare totală, completă ca a
fiului risipitor. Comportamentul interior pe care îl reglează norma juridical constă, după Kelsen, î
faptul că fiul cuminte trebuie să se abțină de a reproșurile împotriva tatălui, iar în privința fiului
risiport, cum a reglat norma conduita interioară a acestuia?
În concluzie, etica și morala se situează deasupra dreptului, dar sub teologia creștină, fiindcă
aceasta din urmă nu urmărește doar prescrierea unor norme de conduită, ci o schimbare, o
urcare( transcendență) spre Dumnezeu.