1

UNITATEA DE INVATARE NR. 1

INTRODUCERE IN CONTABILITATEA ENTITATILOR
ECONOMICO-FINANCIARE

1.1 ORIGINEA SI EVOLUTIA CONTABILITATII

Ca urmare a descoperirilor arheologice se poate susţine, astăzi,existenţa mai

multor forme primitive ale contabilităţii, datând de mii de ani î.e.n., cum ar fi cele
55 urme de numărare sub forma unor crestături pe os de lup.
Numărătoarea se mai făcea prin crestături verticale pe pereţii grotelor preistorice
cât şi cu ajutorul pietricelelor.
În Mesopotamia, sumerienii foloseau tăbliţele dreptunghiulare de argilă pe
care încrustau desene şi care prin uscare se transformau în veritabile documente
(scrierea cuneiformă şi hieroglifică).
În antichitate, primul ajutor notabil de contabilitate este suveranul
Hammurabi, al şaselea rege al primei dinastii a Babilonului (2002-1960 î.e.n.). Din
perioada domniei sale au fost descoperite numeroase tăbliţe cuneiforme, cu texte
privind ţinerea legală a conturilor. Pe aceste tăbliţe existau înscrise cifre, efectuate
adunări lungi şi verificări de calcule. Totalurile lunare şi anuale erau înregistrate pe
tăbliţe mai mari, cu numeroase coloane de cifre. În evoluţie, pe suprafaţa acestor
tăbliţe, aproximativ in anul 2000 î.e.n., au apărut elementele esenţiale ale unui cont
de posturi suprapuse, respectiv: înregistrarea categoriei de obiecte livrate; numele
părţilor din contract; menţiunea livrărilor totale sau parţiale.
Din conţinutul documentelor (având ca suport papirusul), se datează din
epoca Egiptului ocupat de greci (anul 300 î.e.n.), au fost decodificate note,
conturi, devize şi chitanţe.
Prin decodificarea papirusului lui Zenon s-a probat că la acea vreme:
există distincţie între conturile de fluxuri reale (produse agricole) şi conturile de
fluxuri monetare;
se utilizau balanţele lunare şi situaţia contului „Casa”;
se conduceau jurnale, care dădeau detalii despre înregistrările cotidiene şi conturi
mai generale, care rezumau tranzacţiile mai multor zile.
Primele centre contabile în Grecia antică au fost templele, sub ocrotirea lor
desfăşurându-se toată viaţa publică şi privată. Aici au loc schimburile, aici apar
primele bănci de depuneri care reunesc practic toate elementele tehnicii financiare
moderne. Primii bancheri ţineau un registru-jurnal sau „efemeridele”, în care
detaliau operaţiunile zilnice scriind veniturile şi cheltuielile cronologic, unele sub
altele, permiţând operaţiuni de adunare şi scădere. Registrele aveau valoare
probatorie.
 2

La romani cărţile contabile purtau numele de calendarita. Bancherii romani,

precişi şi meticuloşi, au perfecţionat tehnica contabilă deschizând conturi pentru
terţi. Lor li se datorează separarea încasărilor de plăţi prin folosirea în registru de
casă a 2 (două) coloane numite acceptum (credit) şi expensum (debit). La Roma
obligaţia de a ţine registrele revenea şefului familiei. Această obligaţie, în general
morală, putea deveni în anumite împrejurări juridică.
Cicerone (106-43 î.e.n.) este cel care aduce precizări în legătură cu registrele
contabile la romani. Principalul document contabil era un jurnal de venituri şi
cheltuieli (Codex accepti et expensi). Registrul în care se ţinea evidenţa tuturor
operaţiunilor, fără spaţii sau ştersături, un fel de Carte mare de astăzi, era Codex
rationum.
În Evul Mediu se produce o discontinuitate în evoluţia civilizaţiei romane
astfel încât are loc o stagnare a contabilităţii, generată probabil şi de restrângerea
ariilor de comerţ şi dezvoltarea economiei feudale.
În această epocă registrele contabile se numesc „memoriale” şi în ele se
înregistrează creanţele şi datoriile în ordine cronologică.
În alte memoriale se înregistrau operaţiuni de casă şi inventare. Aceste
documente erau ţinute, mai ales, de călugării din abaţii.
În perioada cruciadelor are loc o dezvoltare a creditului şi se formează puteri
economice şi financiare internaţionale sub forma ordinelor militaro-religioase (ca
acela al Templierilor). Acestea ţineau o evidenţă strictă a veniturilor, a cheltuielilor
şi a clienţilor, transformând mănăstirile în fortăreţe unde îşi ţineau în siguranţă
valorile. Evidenţa se ţinea într-un adevărat cont curent care avea în debit sumele
datorate de client, în credit plăţile făcute de acesta, soldul reprezentând datoria.
Memorialul a evoluat înspre contabilitatea în partidă simplă odată cu
diversificarea unităţilor de producţie şi de servicii, precum şi cu creşterea
complexităţii tranzacţiilor. Se nasc astfel, conturile ca ansambluri coerente ce sunt
ataşate unui tip de operaţie sau unei entităţi de exploatare. Aceste conturi se ţin la
început pe o singură coloană apoi evoluează în dispunere veneţiană (două coloane
alăturate).
Necesităţile economice determină apariţia unor conturi particulare cum ar fi
contul „Capital” (utilizat de companii pentru asociaţii lor) sau contul „Profit şi
pierdere” care ţine evidenţa rezultatului afacerii.
Sfârşitul Evului Mediu caracterizat prin dezvoltarea legăturilor comerciale,
extensia creditului, efectuarea de operaţiuni în oraşe îndepărtate de cele de origine
şi manipulare de capitaluri tot mai importante, determină adaptarea şi
perfecţionarea contabilităţii pentru a face faţă noilor exigenţe.
Începând cu sfârşitul sec. al XIII-lea, evidenţa se ţinea într-un cont pentru
client şi în altul pentru furnizor. Fiecare operaţie determină două înregistrări: una
 3

în contul de clienţi sau furnizori şi una în contul de casă. Aceasta presupune ţinerea
de registre diferite.
Pe măsură ce elementele economice deveneau tot mai complexe, sumele
aceloraşi persoane se dispersau tot mai mult în evidenţă, astfel încât comerciantul
trebuia să constituie, prin punctaj, totalurile unui corespondent dat, privind creditul
acordat şi rambursările făcute. Urmare acestui fapt, a fost necesar să se realizeze
anumite legături între conturile de persoane şi cele tradiţionale de încasări şi plăţi.
Treptat, tehnicile evoluează şi astfel apare contabilitatea în partidă simplă,
caracterizată prin naşterea conturilor şi avea ca obiect înregistrarea operaţiilor
privind încasările şi plăţile, clasificarea şi controlul acestora.
Contabilitatea simplă presupunea existenţa unui cont unic de disponibilităţi
băneşti (registru de încasări şi plăţi), acompaniat de conturi accesorii, impuse de
clasificarea cheltuielilor şi veniturilor.
Pe măsură ce creditul a luat amploare, iar numărul creditorilor şi debitorilor
a crescut, acest registru a fost înlocuit printr-o funcţie administrativă - contabilul,
care avea atribuţiunea ţinerii conturilor de persoane. Conturile de persoane se
caracterizau printr-un nume propriu, fără ca între acestea şi conturile impersonale,
de încasări şi plăţi, să existe vreo legătură.
Ca şi în cazul creditului, fiecare operaţiune de vânzare sau cumpărare de
bunuri determina două înregistrări: una, în contul de clienţi, pentru vânzări sau în
contul de furnizori, pentru cumpărări şi alta, în contul de casă, pentru încasarea
creanţelor aferente bunurilor vândute sau plata datoriilor provenite din cumpărarea
bunurilor.
Aceste două înregistrări efectuate concomitent, au condus pe contabili,
începând cu anul 1290, la partida dublă, prin reunirea conturilor de persoane cu
contul unic tradiţional, de încasări şi plăţi, creându-se astfel, anumite legături,
generate de natura lucrărilor. Din aceste legături a rezultat marea reformă a
contabilităţii comerciale, respectiv dubla înregistrare a fenomenelor economice.
Contabilitatea în partidă dublă, ca sistem complex de evidenţă, a apărut şi a
evoluat odată cu dezvoltarea comerţului şi bogăţiilor marilor oraşe - state italiene:
Florenţa, Veneţia si Genova când, la sfârşitul Evului Mediu, apar o serie de autori
de contabilitate, dintre care se remarcă călugărul franciscan Luca Pacioli. Luca
Pacioli s-a plasat în istorie prin cele două tratate ale sale, ce sintetizează
cunoştinţele ştiinţifice ale epocii: „Summa de Arithmetica, Geometria, Proportioni
et Proportionalita” şi „Divina Proportione”. Primul tratat, apărut la Veneţia în
anul 1494, este o mică enciclopedie de cunoştinţe matematice. Capitolul IX,
intitulat „Tractatus particularis de computis et scripturis” (Tratat particular despre
conturi şi înregistrări), cuprinde o descriere a practicilor negustorului veneţian al
epocii şi a contabilităţii în partidă dublă.
 4

În tratatul său, Luca Pacioli consemnează despre utilizarea a trei registre

contabile, pentru înregistrarea afacerilor comercianţilor italieni, astfel: -
memorialul: care permitea înregistrarea tuturor operaţiilor, fără analiză, în moneda
în care s-au efectuat tranzacţiile; - jurnalul: în care se opera articolele contabile pe
debit şi credit şi îndeplinea dublul rol: de reclasificare cronologică a operaţiilor şi
de exprimare a acestora într-o singură unitate de cont (monedă); - cartea - mare: în
care debitele şi creditele erau diferenţiate cu claritate, pe conturi.

1.2. CONTABILIATEA IN PARTIDA SIMPLA VERSUS

CONTABILIATEA IN PARTIDA DUBLA

1.2.1.CONTABILITATEA IN PARTIDA SIMPLA

Contabilitatea în partidă simplă presupune înregistrarea unei operaţii
economice într-un singur cont. De exemplu, intrarea unei sume de bani în contul
bancar se înregistrează la partida „Banca”. Pentru aceasta se foloseşte un simplu
jurnal de încasări şi plăţi, dar nu se reflectă angajamentele (creanţe, datorii), ci
numai transferurile de numerar.
Persoanele care desfăşoară activităţi independente şi care au obligaţia ţinerii
contabilităţii conform O.M.F.P.nr.170/2015 sunt persoanele care obţin venituri
din:
 activităţi economice (persoane fizice autorizate, întreprinderi individuale şi
întreprinderi familiale);
 profesii libere (medici, avocaţi, notari, auditori financiari, consultanţi fiscali,
experţi contabili, arhitecţi şi alte profesii reglementate);
 drepturi de proprietate intelectuală (în condiţiile în care optează pentru
determinarea venitului net în sistem real);
 persoanele sau entităţile care, prin actul normativ de înfiinţare, prin legi
speciale sau prin alte acte normative, au obligaţia ţinerii contabilităţii în
partidă simplă, cu excepţia persoanelor juridice fără scop patrimonial .
Conform Reglementarii contabile privind organizarea si conducerea
contabilitatii in partida simpla de catre persoanele juridice fara scop patrimonial,
categoriile de persoane juridice fara scop patrimonial care pot organiza si conduce
contabilitatea in partida simpla, sunt urmatoarele:
a) unitatile de cult;
b) asociatiile de proprietari.
Au obligatia de a organiza si conduce contabilitatea in partida simpla
persoanele juridice fara scop patrimonial in al caror act normativ de infiintare
exista prevederi exprese in acest sens.
 5

Asadar, unitatile de cult pot opta pentru organizarea contabilitatii in partida

simpla. In acest caz contabilitatea se organizeaza conform reglementarii mai sus
mentionate iar unitatile de cult nu intocmesc situatii financiare.
In situatia in care unitatile de cult opteaza pentru organizarea contabilitatii in
partida dubla, contabilitatea se organizeaza conform Reglementarii contabile
pentru persoanele juridice fara scop patrimonial aprobata prin OMEF 1969/2007.
In acest caz, se intocmesc situatii financiare anuale in concordanta cu prevederile
acestor reglementari.
Contabilitatea în partidă simplă reprezintă ansamblul registrelor şi
documentelor financiar-contabile, legal reglementate, care servesc la
evidenţierea în contabilitate, în mod cronologic şi sistematic, a operaţiunilor
economico-financiare consemnate în documentele justificative.
Persoanele care conduc contabilitatea în partidă simplă nu au obligatia
intocmirii situatiilor financiare anuale dar au obligaţia să efectueze inventarierea la
începutul activităţii, cel puţin o dată pe an, precum şi la încetarea activităţii. Orice
operaţiune economico-financiară se consemnează în momentul efectuării ei într-un
document care stă la baza evidenţierii în contabilitatea în partidă simplă,
dobândind astfel calitatea de document justificativ. Documentele justificative care
se evidenţiază în contabilitatea în partidă simplă angajează răspunderea
persoanelor care le-au întocmit. Pentru evidenţierea în contabilitatea în partidă
simplă a operaţiunilor efectuate se utilizează următoarele registre contabile:
Registrul-jurnal de încasări şi plăţi (cod 14-1-1/b) şi Registrul-inventar (cod 14-1-
2/b). Registrele de contabilitate se utilizează în strictă concordanţă cu destinaţia
acestora şi se prezintă în mod ordonat şi astfel completate încât să permită în orice
moment identificarea şi controlul operaţiunilor economico-financiare efectuate.
Registrul-jurnal de încasări şi plăţi (cod 14-1-1/b) serveşte la înregistrarea
cronologică a tuturor sumelor încasate şi plătite, atât în numerar, cât şi prin conturi
bancare. Sumele înregistrate în Registrul-jurnal de încasări şi plăţi (cod 14-1-1/b)
se totalizează lunar.
Încasările din Registrul-jurnal de încasări şi plăţi (cod 14-1-1/b) cuprind :
sumele încasate din desfăşurarea activităţii ; aporturile în numerar şi prin conturi
bancare aduse la începerea activităţii ori în cursul desfăşurării acesteia ; sumele
primite sub formă de credite bancare sau de alte împrumuturi ; sumele primite ca
despăgubiri ; sumele primite sub formă de sponsorizări, mecenat sau donaţii ;
sumele primite reprezentând forme de sprijin cu destinaţie specială din fonduri
nerambursabile (subvenţii) ; alte sume încasate (de exemplu :restituiri de impozite,
taxe, penalităţi). Plăţile din Registrul-jurnal de încasări şi plăţi (cod 14-1-1/b)
cuprind : plăţile efectuate în cadrul activităţii desfăşurate în scopul realizării de
 6

venituri ; sumele reprezentând restituirea aporturilor în numerar şi prin conturi

bancare ; sumele reprezentând rambursarea de credite bancare sau de alte
împrumuturi ; alte plăţi efectuate (de exemplu: penalităţi, amenzi)
Registrul-inventar (cod 14-1-2/b) serveşte ca document contabil la
înregistrarea elementelor de natura activelor şi datoriilor inventariate (elementele
patrimoniale, creanţele şi datoriile).Registrul-inventar (cod 14-1-2/b) se întocmeşte
de către persoanele care conduc contabilitatea în partidă simplă într-un exemplar.
Registrul-inventar se completează la începutul activităţii, la sfîrşitul exerciţiului
financiar, precum şi cu ocazia încetării activităţii. Se completează prin înscrierea
tuturor elementelor inventariate, element cu element, sau prin preluarea totalurilor
din listele de inventariere a elementelor grupate după natura lor, potrivit opţiunii
persoanei respective. În acest caz, listele de inventariere se anexează la Registrul-
inventar.
Documentele justificative utilizate de persoanele care conduc contabilitatea
în partidă simplă se păstrează pe o perioadă de 5 ani, cu excepţia statelor de salarii
care se păstrează 50 de ani.
Termenul de păstrare a Registrului-jurnal (cod 14-1-1/A) şi a Registrului-
inventar (cod 14-1-2) este de 10 ani.
1.2.2. CONTABILITATEA IN PARTIDA DUBLA
Contabilitate în partidă dublă este un principiu, o conventie fundamentala,
conform careia orice operatie economica se introduce in contabilitate prin afectarea
simultana si cu aceeasi suma, a doua conturi, din care unul se debiteaza si altul se
crediteaza. Dubla inregistrare face parte dintr-o tripleta - contul, dubla inregistrare
si analiza contabila a operatiilor economice - care definesc functionarea sistemului
de inregistrare contabila.
Contabilitatea în partidă dublă presupune reflectarea unei operaţii economice
prin înregistrarea în două partide, concomitent, una indicând originea şi cealaltă
destinaţia. În exemplul iniţial, dacă suma de bani a fost vărsată în contul bancar din
casieria agentului economic, se vor folosi două partide: „Banca” (indicând
destinaţia sumei) şi „Casa” (indicând originea sumei). Contabilitatea în partidă
dublă foloseşte o multitudine de conturi deschise pentru toate elementele
patrimoniale care înregistrează mişcă
Partida dubla în contabilitate se manifesta în doua forme esentiale care
formeaza continutul teoretico-metodologic al acesteia si anume:
. Dubla reprezentare, si
. Dubla înregistrare.
 7

1) Dubla reprezentare are doua componente si anume:

1.1) Dubla reprezentare a resurselor economice controlate de întreprindere,
deci, pe de o parte activele economice, iar pe de alta parte pasivele economice. Ca
instrument (mijloc) tehnic utilizabil în acest scop practica economica a creat, iar
doctrina contabila a legitimat " Bilantul contabil". Bilantul contabil este un
"tablou" având imaginea virtuala sub forma literei "T". Prin conventie, în partea
stânga a acestui tablou sunt prezentate sistematizat activele economice iar în partea
dreapta pasivele economice. Fara fundamentare stiintifica riguroasa, partea stânga
a bilantului contabil a fost si este denumita "ACTIV", iar partea dreapta "PASIV";
probabil print-o analogie si extensie cu denumirile de "ACTIVE ECONOMICE" si
"PASIVE ECONOMICE". La origini si în esenta sa bilantul contabil este un
"tablou" static al resurselor economice controlate de întreprindere la momentul "t"
asa cum rezulta din fig. nr. 2.2.
 8

2) Dubla înregistrare a tranzactiilor si evenimentelor economice care

genereaza modificari în volumul si structura resurselor economice controlate de
întreprindere, precum si transformari ale unor componente ale acestora în elemente
de rezultate economico-financiare (venituri si/sau cheltuieli). Dubla înregistrare se
realizeaza cu ajutorul unui "angrenaj" denumit "Sistem de conturi". Ca instrument
(mijloc) tehnic de lucru, contul este conceput tot sub forma literei "T", utilizat
pentru a separa existentele si cresterile unui element de resurse economice
controlate de întreprindere, de micsorarile (scaderile) aceluiasi element în decursul
unui interval de timp (t0, t1). Practic se deschide câte un cont pentru fiecare
element de resurse economice controlate de întreprindere, recunoscut în bilant.
Într-o prima faza se identifica: 1) conturi deschise pentru elementele de active
economice, denumite "CONTURI DE ACTIV" si 2) conturi deschise pentru
elementele de pasive economice, denumite "CONTURI DE PASIV". Daca
operatiile economice ar afecta numai volumul si structura activelor si pasivelor
economice, cu exceptia "REZULTATULUI EXERCIŢIULUI" cele doua serii de
conturi (de activ si de pasiv) ar fi suficiente. Dar multe operatii economice
afecteaza "REZULTATUL EXERCIŢIULUI" generând cheltuieli si venituri. Prin
urmare o data cu extensia "dublei reprezentari" de la resursele economice
controlate de întreprindere la rezultatul exercitiului s-a impus si extensia,
completarea "Sistemului de conturi" cu alte doua serii de conturi: 1) Conturi
deschise pentru fiecare element de cheltuiala, denumite "CONTURI DE
CHELTUIELI" si 2) Conturi deschise pentru fiecare element de venit, denumite
"CONTURI DE VENITURI". S-a ajuns astfel la un "Sistem de conturi"
cvadricontist, respectiv cu patru serii de conturi: 1) CONTURI DE ACTIV (CA);
2) CONTURI DE PASIV (CP); 3) CONTURI DE CHELTUIELI (CC) si 4)
CONTURI DE VENITURI (CV). Acestui sistem de conturi i s-a imprimat un
mecanism de functionare denumit "corespondenta conturilor" potrivit caruia
fiecare operatie economica elementara care afecteaza componentele resurselor
economice controlate de întreprindere (activele si pasivele economice) si/sau
componentele rezultatului exercitiului (cheltuielile si veniturile) sa fie înregistrata
obligatoriu si cu aceeasi valoare (suma) în doua conturi apartinând, în functie de
natura resurselor economice si/sau ale rezultatului economico-financiar, uneia sau
alteia din cele 4 serii de conturi. Daca dubla înregistrare "functioneaza", atunci se
mentine în permanenta echilibru:
ACTIVE ECONOMICE (AE) + CHELTUIELI (CE) = PASIVE
ECONOMICE (PE) + VENITURI (VE)
 9

1.3 DEFINITIA CONTABILITATII SI FUNCTIILE SALE

Prima definiţie dată contabilităţii aparţine tot lui Luca Pacioli, potrivit
căruia: „contabilitatea este considerată ca un ansamblu de principii şi reguli
privind înregistrarea în partidă dublă a averii ce aparţine unui negustor, precum
şi toate afacerile acestuia, în ordinea în care au avut loc”.
În concepţia sa, partida dublă este definită prin prisma ecuaţiei de schimb
dintre avere şi capital. Fiecare mişcare intervenită în masa averii şi implicit a
capitalului este reprezentată ca un raport între primire şi dare, respectiv între
debitor, cel care primeşte valoarea şi creditor, cei care o avansează.
Legea contabilităţii nr.82/1991 defineşte contabilitatea ca fiind instrumentul
principal de cunoaştere, gestiune şi control al patrimoniului şi al rezultatelor
obţinute, care trebuie să asigure:
a)înregistrarea cronologică şi sistematică, prelucrarea şi păstrarea
informaţiilor cu privire la situaţia patrimoniului şi rezultatele obţinute, atât pentru
necesităţile proprii ale firmei, cât şi în relaţiile acesteia cu asociaţii sau acţionarii,
clienţii, furnizorii, băncile, organele fiscale şi alte persoane fizice şi juridice;
b)controlul operaţiunilor patrimoniale efectuate şi al procedeelor de
prelucrare utilizate, precum şi exactitatea datelor contabile furnizate;
c)furnizarea informaţiilor necesare stabilirii patrimoniului naţional, precum
şi întocmirii balanţelor financiare şi a bilanţului pe ansamblul economiei naţionale.
Definiţia modernă a contabilităţii este mult mai complexă pentru că trebuie
să furnizeze informaţii cantitative, în special de natură financiară, privind entităţile
economice şi care urmează a fi folosite în luarea deciziilor economice (o entitate
economică reprezintă o unitate – de exemplu o întreprindere - care are o existenţă
independentă). Contabilitatea exprimă efectele tranzacţiilor (operaţiunilor)
evenimentelor (faptelor) asupra situaţiei economico-financiare, cât şi asupra
performanţei unităţii economice, pentru a asigura informaţiile necesare
utilizatorilor interni şi externi. Ea reprezintă un sistem informaţional care măsoară,
prelucrează şi transmite informaţii financiare despre o entitate economică
identificabilă. Aceste informaţii permit utilizatorilor să opteze pentru un consum
raţional de resurse în procesul desfăşurării activităţilor de producţie şi comerciale.
Astfel, contabilitatea face legătura dintre activităţile economice şi factorii de
decizie. În primul rând, contabilitatea măsoară (cuantifică) activităţile economice,
înregistrând datele necesare pentru o folosire ulterioară. În al doilea rând, datele
sunt stocate cât timp este necesar, urmând a fi prelucrate pentru a deveni informaţii
utile.
 10

Schematic acest lucru se poate prezenta astfel:

Entitatile Actiune Activitati

Factorii de decizie
economice economice

Date

Contabilitate
-cunatificarea (masurarea) si inregistrarea
datelor
-prelucrarea si stocarea informatiilor
-comunicarea datelor rezultate prin
raportare

Izvorâte din sarcinile sale, principalele funcţii ale contabilităţii sunt:

1. Funcţia de cunoaştere şi informare - ca funcţie de bază a contabilităţii,
constă în identificarea, culegerea şi prelucrarea datelor şi informaţiilor
referitoare la fenomenele, procesele şi activităţile economice ce au loc în
cadrul întreprinderii.
2. Funcţia de analiză şi control gestionar - are scopul de a scoate în evidenţă
punctele „critice”, apărute în activitatea de producţie, comercializare şi
financiară desfăşurată de întreprindere.
3. Funcţia de prevedere (prognoză) - potrivit căreia, pe baza datelor şi
informaţiilor furnizate de contabilitate, echipa de conducere stabileşte
previziunile şi programele privind modul de desfăşurare a activităţii
întreprinderii în viitor.
4. Funcţia probatorie în justiţie - înscrisurile şi documentele de evidenţă
contabilă constituie probă în justiţie, respectiv sursă de documentare şi
clarificare în litigiile civile şi penale.
 11

1.4. INFORMAŢIILE CONTABILE ŞI UTILIZATORII LOR

1.4.1. TIPURI DE INFORMAŢII CONTABILE
Valorificarea deplină a informaţiei economice, se realizează numai în cadrul
unui sistem informaţional bine conceput, în care contabilitatea constituie sursa
principală de informaţii, deoarece potrivit definiţiei date de Legea contabilităţii
nr.82/1991-republicată în anul 2002,
Contabilitatea, ca activitate specializată în măsurarea, evaluarea,
cunoaşterea, gestiunea şi controlul activelor, datoriilor şi capitalurilor proprii,
precum şi a rezultatelor obţinute de persoanele juridice şi fizice, trebuie să asigure
înregistrarea cronologică şi sistematică, prelucrarea, publicarea şi păstrarea
informaţiilor cu privire la poziţia financiară, performanţa financiară şi fluxurile de
trezorerie, atât pentru cerinţele interne ale acestora, cât şi în relaţiile cu
investitorii prezenţi şi potenţiali, creditorii financiari şi comerciali, clienţii,
instituţiile guvernamentale şi alţi utilizatori.
Ponderea cea mai mare a informaţiilor, utilizate de managerul întreprinderii,
sunt de natură contabilă şi se clasifică în patru categorii:
a. Informaţiile operaţionale - sunt produse de diferite compartimente
din întreprindere şi constituie suportul de date pentru contabilitatea financiară şi
contabilitatea de gestiune.
b. Informaţiile financiar - contabile - sunt furnizate de contabilitatea
financiară, în baza unor reguli de raportare, stabilite prin acte normative, pentru
asigurarea uniformităţii şi comparabilităţii informaţiilor comunicate marelui public
(utilizatorilor).
Informaţie contabilă financiară (publică sau generală), destinată utilizatorilor
externi (acţionari, investitori, salariaţi, creditori, administraţia financiară, publicul
larg). Contabilitatea financiară sau generală are caracter obligatoriu pentru toate
unităţile patrimoniale. Informaţia contabilă financiară este cuprinsă în situaţiile
financiare de sinteză: bilanţ, cont de profit şi pierdere, situaţia modificărilor
capitalului propriu, situaţia fluxurilor de trezorerie, politici contabile şi note
explicative intocmite la sfarsitul fiecarui exercitiu financiar.
c. Informaţiile contabile de gestiune - sunt destinate, în exclusivitate,
managementului întreprinderii, deoarece aceste informaţii sunt confidenţiale şi
astfel se asigură păstrarea secretului afacerilor. Informaţiile de gestiune sunt puse
la dispoziţia conducerii întreprinderii de către contabilitatea de gestiune care se
organizează de fiecare unitate patrimonială în funcţie de specificul activităţii ei şi
de necesităţile proprii.nformaţia contabilă de gestiune este nestandardizată,
uneori şi nemonetară (în etalon natural-metri cubi, kilograme, metri lineari), şi
 12

cuprinde informaţii despre costul unitar al produselor, profitul pe produs sau

tendinţele pe care le au costurile în funcţie de volumul activităţii, având ca scop
calcularea unor indicatori de eficienţă, de productivitate, de rotaţie a stocurilor,
foarte utili managerilor atunci când iau decizii .
d. Informaţiile fiscale - sunt produse de întreprindere după anumite
reguli fiscale şi sunt destinate organelor administraţiei de stat, pentru a fi folosite în
controlul impozitelor şi taxelor datorate.

1.4.2. UTILIZATORII INFORMAŢIILOR CONTABILE

Utilizatorii informaţiilor contabile se clasifica în:
1. Utilizatorii interni - sunt reprezentaţi de manageri. Pentru
exercitarea atribuţiunilor de planificare, organizare şi control a activităţii
întreprinderii, managerii au nevoie de informaţii operative, furnizate de
contabilitatea financiară curentă şi mai ales de contabilitatea de gestiune.
2. Utilizatorii externi - sunt reprezentaţi de:
a. Investitorii actuali şi potenţiali - sunt acele persoane juridice
sau fizice care au investit sau urmează să investească în capitalul social al unei
întreprinderi. Sunt preocupati de riscul inerent al tranzactiilor si de marimea
profitului adus de investitiile efectuate. Principiul prudentei ii determina sa
urmareasca un profit moderat , continuitatea exercitiului si un risc minim. Pe baza
informatiilor contabile ei vor decide daca mentin, vand sau cumpara ( se extind) in
investitia respectiva.Intereseaza de asemeni si capacitatea intreprinderii de a plati
dividende.
b. Creditorii financiari şi comerciali - sunt acele persoane
juridice care pun la dispoziţia întreprinderii resursele necesare desfăşurării
activităţilor sale.
Creditorii financiari, denumiţi generic finanţatori, sunt: băncile, care acordă
împrumuturi (credite) pentru echilibrarea financiară a întreprinderilor, Ministerul
Finanţelor Publice, în calitate de reprezentant al statului, pentru investiţiile din
regiile autonome şi societăţile comerciale de interes naţional, alţi finanţatori, dintre
care exemplificăm societăţile de leasing. Creditorii financiari sunt interesati de
capacitatea intreprinderii debitoare (imprumutata) sa ramburseze la scadenta ratele
stabilite, inclusiv dobanzile aferente. In acest scop ei monitorizeaza firma
incercand sa evite aparitia creditelor neperformante.
Creditorii comerciali, sunt furnizorii, ale căror bunuri, lucrări şi servicii nu au fost
achitate concomitent cu livrarea, executarea şi respectiv prestarea şi astfel, au
 13

acordat întreprinderii un credit comercial. Ei doresc o evaluare prudenta a

patrimoniului debitorului , care sa-i fereasca de consecintele negative ale intrarii in
starea de insolvabilitate a acestuia.
c. Clienţii - sunt interesaţi de stabilitatea relaţiilor comerciale.
În acest sens, clienţii au în vedere acele informaţii din care rezultă capacitatea de
existenţă (supravieţuire) a întreprinderii şi astfel, să le asigure continuitate în
furnizarea de bunuri, lucrări sau servicii.Ei vor urmari continuitatea activitatii
furnizorului mai ales daca acesta este un partener comercial dominant. In general
clientii achita contravaloarea produselor sau serviciilor oferite de firma ulterior
livrarii sau prestatiei efectuate de furnizor. Daca plata achizitiilor a avut loc
anticipat, acesti cleinti devin cleinti creditori ai firmei furnizoare si au un interes
similar cu cel alreditorilor in general.
d. Salariaţii - prin sindicate, sunt interesaţi de nivelul salariilor
şi securitatea locurilor de muncă.Ei sunt interesati de stabilitatea firmei si gradul de
rentabilitate deoarece doresc sa cunoasca capacitatea firmei de a oferi menuneratii,
pensii si alte oportunitati profesionale.
e. Instituţiile guvernamentale - utilizează informaţiile contabile
pentru realizarea sintezelor macroeconomice, elaborarea prognozelor şi aplicarea
politicilor statului în domeniul economic.
f. Alţi utilizatori - în afară de utilizatorii externi menţionaţi,
publicul este interesat de evoluţia întreprinderilor prin diverse colectivităţi de
oameni, aşa cum ar fi:
Comunităţile locale (comune, oraşe), prin administraţiile lor sunt interesate de
impactul activităţii întreprinderilor asupra dezvoltării economice locale, respectiv:
crearea de locuri de muncă, pregătirea profesională, contribuţia cu impozite şi taxe
la bugetul comunităţii etc;
Organizaţiile pentru protecţia consumatorilor, urmăresc ca preţurile să reflecte
calitatea produselor şi serviciilor vândute;
Organizaţiile ecologiste, urmăresc efectele activităţilor desfăşurate de
întreprinderi asupra mediului înconjurător şi a sănătăţii oamenilor.
Publicul este unul dintre utilizatorii indirecti ai informatiei contabile , pornind de
la efectele sociale si de masa ale dezvoltatii economice.Actrivitatea unei
intreprinderi ocupa o parte din forta de munca activa, constituind tentatie si pentru
viitorii salariati ai firmei.
 14

Aplicatii pentru verificarea cunostintelor:

Cum se desfasoara profesiunea contabila ?
Care este autoritatea de reglementare a contabilitatii in tara noastra?
Care sunt trasaturile principale ale contabilitatii in partida dubla?
Ce este contabilitatea?
Cine sunt utilizatorii informatiei contabile?