Ars poetica

Adrian Stănilă

Maestrul, cu ființa luminează

Adâncul pasiunii efemere.
Cu bisturiu de ceara el crează
Visarea capturată-n sfere.

Maestrul mângâie in cer petale

De pasiune vie care cheamă
Tăcerile ce zbuciumă in cale,
Sorbind în patimi ultima lor vamă.

Maestrul tulbură cântând abisul

Și lustruiește bronzul nemuririi
Cu umbra ce îl cheamă și cu visul
Plăcerilor pe marea amintirii.

El plânge trupul păsărilor sfere

Cu dalta ne-nțeleasă a privirii
Și regăsește îngeri în cutii de bere,
Plutind în vaietul aprins al firii.

Maestrul lustruieste chip de soare

Cu versul unei inimi care bate,
Vâslind cernita-i barbă de sudoare
Deasupra unei stele care cade.

Și arde în cuptoare vii poeme,

Pălind sub umbra florilor de patimi,
Îngână infinitul care geme
Pustiul soclului scăldat în lacrimi.