Inimă de aur, plină de iubire,

Arc de fericire în privirea mea,

Alinare pură, simplă fericire,
Inocența unui dulce fulg de nea.

Ma alint în palma arsă ce mă ține

Lângă tine, aspră patimă de dor.
Te petrec cu ochii firii și îmi vine
Să te-nnec în umbre care nu mai mor.

Visul tău, copilă, păru-ți de safire

Mă îmbrățișează ca un vârcolac
Și mă duce-n calea albă de zefire
Nuferilor poartă, undă pe un lac.

Dantela de stele, albastra putere,

A iubirii strajă peste infinit
Mă frământă-n buze și aprins îmi cere
Să culeg în mine lavă de granit.

Dar aprinsa ceață, dulcea ta visare

Azi mă-nbrățișează ca suav izvor
Și întins în lunca inimii de sare
Simt îmbrățișarea patimii de dor.
Jertfa spiritului aprins
Pe rug de chitară jelind
Spulberă nesfârșitul nins
Cu ultima clipă în blid.

Și patima stelei de dor

Unica zare a firii
Se plimbă cu umbra pe-un nor
Urlând amar despărțirii.

Cresc lacrimi din radacini vii

Și moarte cresc revărsate
Tacerile vechi ca stafii
Legate de garduri late.

Te caut în noapte printre lumini,

Și cern infinitul lacrimi de spini
Cu-albastra ceață aprinsă-n culori.
Arunc fulgi de ceară triștilor nori…

Te pierd în umbre de patimi copii

Cu pieptu-mi ars de stele argintii.
La maluri de fluviu curg amintiri
Și aprinde marea noi amăgiri…

Curge poemul în flăcări de dor

Pe panta căii ce duce la nor
Și fierbe uitarea pierdute nopți
În valul privirii de oameni copți.
Alb îmi e spiritul, alb necuprins
În albia ce leagănă fumul din noi.
Mă-npart în cer de stele aprins
Pe marginea ce se-adună la doi.

Alb mă amuză speranța copil

Trezită din somnul de veghe
Și pulberi de stele cerne umil
Fântâna catedralei, cea veche.

Verde copil mi-e sfârșitul de nea

Pe frunze ce bat în pustie
Mă-ngână-n cer albastră stea
Când alba mireasmă e vie.

Verde tăcut s-aprinde-n noi

Tristul izvor de dorință.
Astăzi albu-i pătat de noroi
Și despărțirea e-n ființă.

Alb mi-e copacul inimii noi

Și verde ți-e-n inimi scânteia
Cu alb și verde mor doi eroi.
Dar naște din alb epopeea.
 Despărțire
Adrian Stănilă

Aspră e soarta în inimi

Și pătura trupului plânge
În patimi ce pier pe cărare
Sub stelele vinete,
În stânci aprinse,
Deasupra ultimelor lacrimi.

Aprinsă e umbra pustiei.

Singurătatea e dor nepătruns
În cercuri de fum efemere
Pe pajiști de dor
Sub ape-nvolburate
Dincolo de ultime idei.

Și fierbe sub nori închinarea

La zei care dorm dezveliți,
La îngeri ce zboară căzând
Sub patimi de lacrimi,
În gând de safire,
La margini de stol.
Stau la curmătura firii
Să privesc albul pierdut
Peste albia nemuririi
Unde zace calul mut.

Stau în turnul deznădejdii

Și visez regine gri,
Netrezind uitarea veștii
Că pionii sunt copii.

Mă frământă azi necazul

Semnului de om întors
Și aprind în nori talazul
Calului fără de os.

Că pisica neagră pune

Regelui de alb în păr
O inimă ce apune,
Semnul gri al unui măr.

Și pe tabla de smaralde
Două turnuri stau să bată
Fără clopotele calde
Salcâmul de altă dată.
Pe o aripă de paltin, arzând,
Umbra mea spulberă timpul
Cu unde de ceară,
Pe patima clipei,
Plângând.

Mi-e dor de lumina stinsului val.

Pacea domnea printre stele
Cu spini de măceșe,
Pe drum de safire,
La mal.

Alerg în tăcerea plopului mort

De sângele inimilor,
Cu plete albastre,
Pe cerul castaniu,
În port.

Visez la luna de frunze în vânt.

Clopotul va bătea amar
Cu pete de lacrimi,
Pe pod de nuiele
Mormânt.

Și iarăși va naște o sete de dor.

Inimi arzând în furtună
Cu fulgi de secară,
Pe spicuri de fulger
Nu mor.