TESTAMENT

TUDOR ARGHEZI

„Testament” de Tudor Arghezi face parte din seria artelor poetice moderne ale
literaturii române din perioada interbelică.
Poezia este aşezată în fruntea primului volum arghezian, Cuvinte potrivite
(1927) şi are rol de program (manifest) literar, realizat însă cu mijloace poetice.
Este o artă poetică deoarece autorul îşi exprimă propriile convingeri despre arta
literară, despre menirea literaturii, despre rolul artistului în societate.
Este o artă poetică modernă pentru că în cadrul ei apare o triplă problematică,
specifică liricii moderne: transfigurarea socialului în estetic, estetica urâtului,
raportul dintre inspiraţie şi tehnica poetică.
Se poate vorbi despre o permanenţă a preocupării argheziene de a formula crezul
poetic, Testament fiind prima dintre artele poetice publicate în diferite volume:
Flori de mucigai, Epigraf, Frunze pierdute etc.
Tema poeziei o reprezintă creaţia literară în ipostaza de meşteşug, creaţie lăsată
ca moştenire unui fiu spiritual.Textul poetic este conceput ca un monolog
adresat unui fiu spiritual căruia îi este lăsată drept unică moştenire cartea,
metonimie care desemnează opera literară.
Titlul poeziei are o dublă accepţie, una denotativă şi alta conotativă. În sens
propriu, cuvântul-titlu desemnează un act juridic întocmit de o persoană prin
care aceasta îşi exprimă dorinţele ce urmează a-i fi îndeplinite după moarte, mai
cu seamă în legătură cu transmiterea averii sale. În accepţie religioasă,cuvântul
face trimitere la cele doua mari părţi ale Bibliei, Vechiul Testament şi Noul
Testament, în care sunt concentrate învăţăturile apostolilor adresate omenirii.
Din această accepţie religioasă derivă sensul conotativ al termenului pe care îl
întâlnim în poezie. Astfel, creaţia argheziană devine o moştenire spirituală
adresată urmaşilor-cititori sau viitorilor truditori ai condeiului.
Metafora „carte” are un loc central în această artă poetică, fiind un element de
recurenţă.Termenul „carte” are rol în organizarea materialului poetic şi
semnifică,pe rând, în succesiunea secvenţelor poetice: realizarea ideii poetice a
acumulărilor spirituale, poezia este rezultatul trudei, „treaptă”, punct de legătură
între predecesori şi urmaşi, valoare spirituală, rezultat al sublimării experienţei
înaintaşilor –„hrisovul cel dintâi”,”cuvinte potrivite”; „Slova de foc şi slova
făurită / Împărecheate-n carte se mărită” (definiţie metaforică a poeziei, în egală
măsură har şi meşteşug).
Preocuparea pentru lămurirea diferitelor ipostaze şi aspecte ale conceptului
poezie (“carte”) se concretizează în diversitatea metaforelor asociate acestuia în
ansamblul discursului liric: cuvinte potrivite, leagăne, versuri şi icoane, muguri
şi coroane, miere, cenuşa morţilor din vatră, hotar înalt, o singură vioară, biciul
răbdat, ciorchin de negi, slova de foc şi slova făurită.
„Cartea” (creaţia poetică) şi poetul / creatorul / „eu” se află în strânsă legătură,
verbele la persoana I singular având drept rol definirea metaforică a actului de
creaţie poetică, a rolului poetului: ”am ivit”, ”am prefăcut”, ”am luat”, ”am
făcut”, ”grămădii”, ”iscat-am”. Concreteţea sensului verbelor redă truda unui
meşteşugar dotat cu talent şi plasticizează sensul abstract al actului creator în
planul spiritual.
Organizarea materialului poetic se realizează şi prin seria relaţiilor de opoziţie în
care intră cartea sau ipostaze ale sale: „Ca să schimbăm acum întâia oară / Sapa-
n condei şi brazda-n călimară” (instrumentele muncii ţărăneşti şi ale muncii
intelectuale; izvoarele creaţiei poetice şi poezia însăşi sunt redate prin metafore)
sintagme poetice dispuse în serii opuse: „Din graiul lor cu-ndemnuri pentru vite
/ Eu am ivit cuvinte potrivite; „Făcui din zdrenţe muguri şi coroane”, „Veninul
strâns l-am preschimbat în miere”, „Robul a scris-o, Domnul o citeşte” (relaţia
autor-cititor).
Sonorităţile dure ale unui lexic colţuros, sugerând asprimea existenţei şi truda
căutării, sunt conferite şi de versficaţie (între tradiţie şi modernitate):strofe
inegale ca număr de versuri, cu metrica (9-11silabe) şi ritmul variabile, în
funcţie de intensitatea sentimentelor şi de ideile exprimate, dar se conservă rima
împerecheată.
Opera lui Tudor Arghezi este o artă poetică modernă pentru că poetul devine, în
concepţia lui Arghezi, un născocitor, iar poezia presupune meşteşugul, truda
creatorului. Pe de altă parte, creaţia artistică este atât produsul inspiraţiei divine,
cât şi al tehnicii poetice. Un argument este faptul că Arghezi introduce în
literatura română, prin această creaţie literară, estetica urâtului, arta devenid un
mijloc de reflectare a complexităţii aspectelor existenţei.
Poezia „Testament” de Tudor Arghezi este o artă poetică de sinteză pentru
orientările poeziei interbelice, cu elemente tradiţionaliste şi moderniste.