1. Teoria cererii şi ofertei.

Cererea reprezintă cantităţile dintr-o anumită marfă pe care consumatorii sunt dispuşi să le cumpere într-o
anumită perioadă de timp, la diverse niveluri ale preţului.
Oferta Reprezintă cantitatea maximă dintr-un bun pe care o unitate economică (agent economic) o oferă
spre vânzare la un moment sau pe o perioadă, la un preţ anume.
Factori de influenţă asupra cererii:
- nivelul şi modificarea venitului cumpărătorilor;
- modificarea preţurilor altor mărfuri;
- numărul şi diversitatea cumpărătorilor;
- preferinţele cumpărătorilor;
- anticipările privind evoluţia preţului in viitor.
Factorii de influenţă asupra ofertei:
- costul producţiei;
- preţul altor bunuri în special preţurile bunurilor substituibile;
- numărul ofertanţilor;
- impozitele şi taxele asupra veniturilor;
- subvenţiile de stat.
Echilibrul de piaţă.
Relaţia dintre modificarea cererii şi ofertei, de o parte şi modificarea preţului de cealaltă parte,
reprezintă legea generală a cererii şi ofertei. Acţiunea sa are două aspecte:
a) pe termen scurt aceste interacţiuni au ca efect o tendinţă de apropiere a preţului de un
anumit nivel denumit punct de echilibru adică de un nivel al preţului la care cantităţile
cerute şi oferite pe piaţă se egalizează.
Preţul la care cererea este egală cu oferta este preţul de echilibru sau preţul pieţei. In aceste condiţii,
pentru o perioadă scurtă de timp, piaţa este în echilibru.
b) pe termen lung:
- daca cererea creşte şi oferta rămâne constantă sau scade, preţul creşte;
- daca cererea scade, iar oferta nu,sau chiar creşte, preţul scade;
- daca se modifică simultan cererea şi oferta dar în sensuri opuse, preţul de echilibru evoluează în acelaşi
sens cu cererea însă cantitatea de echilibru rămâne nedeterminată.
Elasticitatea cererii şi ofertei, importanţa ei.
Sensibilitatea, reacţia cererii la variaţia preţului său reprezinta elasticitatea cererii funcţie de pret sau
elasticitatea de preţ a cererii pentru bunul respectiv. Se determină în diferite moduri.
Mai des folosite sunt:
a) ΔC/ΔP
b) P1Q1 / P0Q0 sau P1Q1 - P0Q0
Când coeficientul de elasticitate a cererii funcţie de preţ (keep) este:
Keep = 1 cererea este de elasticitate unitară
Keep < 1 cererea este inelastică (la preţ)
Keep > 1 cererea este elastică (la preţ)
Elasticitatea ofertei funcţie de preţ – reacţia, modificarea ofertei la schimbarea preţului (Keop)
Keop = ΔO / ΔP
Oo Po
Alte formule: P1Q1 / P0Q0 sau P1Q1 - P0Q0
Keop = 1 oferta este de elasticitate unitară
< 1 oferta este inelastică
> 1 oferta este elastic.
2. Preferintele consumatorului si curbele de indiferenta.
In virtutea măsurării ordinale, consumatorii pot opta între consumul a două bunuri (sau pachete, respectiv
combinaţii de bunuri), exprimandu-şi preferinţele, fără ca această decizie să impună şi precizarea riguroasă
a gradului în care este preferat un bun comparativ cu altul, adică fără a fi necesar să se precizeze nici cu
cât este el mai preferat, nici cu cât mai multă satisfacţie îi aduce.
Instrumentele principale în alegerea consumatorului, bazată pe măsurarea ordinală, sunt: curba de
indiferenţa (numita şi isophelima sau curba de isoutilitate) şi rata marginală de substituţie (RMS).
Curba de indiferenţă reprezintă o totalitate de puncte cu coordonatele cărora determină seturi de bunuri
preferate în aceeşi măsură de consum şi îi aduc acestuia, acelaşi nivel de utilitate
Proprietăţile curbei de indeferenţă:
 cu cât curba de indiferenţă este mai îndepărtată de origine cu atât ea indică un nivel mai înalt de utilitate
U2>U1 setul A'''Ε''' aduce cea mai mare utilitate.
 două curbe de indiferenţă nu se vor intersecta niciodată deoarece fiecare dintre ele indică un anumit nivel
de utilitate diferit unul de altul .
 curbele de indiferenţă au o înclinaţie sau o pantă negativă care poate fi determinată prin intermediul ratei
marginale de substituire a bunului.
Tipurile curbelor de indiferenţă
1. curbe clasice care presupun o anumită substituibilitate, pentru acestea MRS se micşorează pe măsura în
care ne deplasăm de la stânga spre dreapta pe aceeşi curbă
2. curbe de indiferenţă pentru o substituire perfectă a bunului
3. curbe de indiferenţă pentru o substituibilitate a bunului 0, MRS=0 în toate punctele.
Linia bugetara.
Linia bugetară este o totalitate de puncte coordonatele căreea determină combinaţia de bunuri acesibile
pentru consumator în cadrul restricţii bugetare date.

Sensul economic al liniei bugetare -cu cât unghiul de înclinaţie este mai mare cu atât capacitatea de plată
a consumatorului este mai mic şi cu cât unghiul de înclinaţie a liniei bugetare este mai mic atunci
capacitatea de plată a consumatorului este mai mare
Decizia optimă a consumatorului
In faţa preferinţelor subiective alternative, exprimate în diferite programe de consum ( şi curbe de
indiferenţă), şi a restricţiilor economice (dar care şi ele oferă mai multe alternative), cumpărătorul
trebuie să aleagă, să decidă asupra achiziţiilor, consumului. Opţiunea (decizia) nu este întâmplătoare, ci
trebuie fundamentată în aşa fel încât să-i asigure echilibrul.
Se consideră că un consumator îşi asigură echilibrul atunci cand obţine de pe urma achiziţiilor efectuate,
cea mai mare utilitate (satisfacţie) posibilă pornind de la preferinţele exprimate sub forma programelor de
consum şi tinând seama de venitul şi de preţurile unitare ale bunurilor economice.
Cu alte cuvinte, echilibrul consumatorului desemnează acea variantă de repartizare a venitului spre reţete
de achiziţie care îi asigură maximum de satisfacţie (utilitate agregată) comparativ cu oricare altă variantă,în
condiţiile venitului disponibil şi ale preţurilor date.
3 Producerea.
Noţiunea de producţie poate fi caracterizată sub două aspecte:
 Ca proces de producţie
 Ca rezultat al procesului de producţie.
Procesul de producţie reprezintă o succesiune de activităţi, o corelaţie de întrări (totalitate de resurse
umane, materiale şi monetare atrase şi incluse în activitatea economică) şi ieşiri (ansamblu de produse şi
servicii propuse de firmă pe piaţă).
Producţia este procesul sau operaţiunea prin care unele bunuri şi servicii se transformă în alte bunuri şi
servicii cu ajutorul muncii. Deci, în vederea satisfacerii cerinţelor consumatorilor, agenţii economici îşi
investesc capitalul în sfera productivă
Funcţiile de producere şi particularităţile ei.
Funcţia de producţie este dependenţa dintre consumul de factori de producţie, conform unei tehnologii
speciale de fabricare şi volum de producţie obţinută.
Proprietăţile funcţiei de producţie sunt:
1. În perioada scurtă de timp când producătorul poate modifica doar un singur factor de producţie, celălalt
rămânând constant, volumul de producţie se va amjora până la o anumită limită, depăsind combinaţia
optimă de factori volumul se va micşora.
2. În cadrul unui proces de producţie factorii de producţie pot fi complimentari determinânând o majorare a
volumului de producţie sau pot fi substituibile determinând o majorare a volumului de producţie sau o
păstrare constantă a volumului de producţie.
3. în perioada lungă de timp substituirea factorilor de producţie e mai elastică decât în perioada scurtă de
timp.
Hărţile izocuantelor.
Izocoanta reprezintă totalitatea de puncte coordonatele cărora de termină combinarea factorilor de
producţie ce permit producţia să obţină un volum dat de bunuri.
Proprietăţile izocoontelor:
1. cu cât izocoanta este mai îndepărtată de origine cu atât ea indică un nivel mai înalt al volumului de producţie
2. două izocoante cu funcţii de producţie diferite nu se vor intersecta, deoarece fiecare presupune un anumit
volum de producţie obţinut.
3. izocoantele au o înclinaţie descreminătoare prin intermediul ratei marginale de substituire tehnologică a
factorilor de producţie.
Curba Izocost.
Izocostul reprezintă combinaţii de resurse care conduc la acelaşi nivel de consumuri de factori de producţie.
De acest cost se ţine seama în alegerea variantei optime de combinare a factorilor de producţie munca şi
capital.
Panta liniei isocostului :PL/PK=ΔK/ΔL,
unde PL- preţul unei unităţi de muncă;
PK- preţul unei unităţi de capital,
ΔK şi ΔL modificarea respectivă a unităţilor de capital şi de capital.
Unghiul de înclinaţie a isocostului reprezintă raportul dintre preţul pentru o unitatea factorului munca şi
preţul pentru factorul cappital. Sensul economic al isocostului exprimă capacitatea producătorului de a
solicita factorii de producţie. Cu cât unghiul este mai mare cu atât capacitatea este mai mare.
Comportamentul optim al producătorului.
 4. Cheltuielile de productie.
Cheltuielile cu factorii de producţie utilizaţi şi consumaţi trebuie să se regăsească în preţul de vânzare al
bunurilor sau serviciilor, pentru a putea fi recuperate şi, astfel, continuată activitatea economica.
Prin costul producţiei de ofertă înţelegem totalitatea cheltuielilor determinate de consumul de factori de
producţie pentru producerea unui anumit bun economic adus în magazinul de vânzare.
Resursele alocate pentru a produce anumite bunuri materiale sau servicii, plus pierderile care apar ca
urmare a renunţării de a produce alte bunuri, întrucât posibilităţile de producţie sunt date, formează costul
producătorului.
Costurile de producţie în perioada scurtă de timp.
Pe o perioadă scurtă de timp, unele componente ale factorilor de producţie sunt fixe în cantitate, iar altele
sunt variabile ca urmare cheltuielile totale se împart în costuri fixe şi costuri variabile.
CTP = CF + CV
Deciziile firmei privind volumul şi structura producţiei sunt puternic influienţate de raportul dintre
schimbarea cantităţii produse şi modificarea cheltuielilor variabile.
O firmă continuă să opereze pe o anumită piaţă atâta timp cât din venitul încasat poate acoperi în
întregime costurile variabile, chiar dacă înregistrează pierderi. Pe perioada scurtă pierderile înregistrate se
referă la partea neacoperită din costul fix.
Gradul de sporire a acestor cheltuieli depinde de procesul de producţie şi în ce măsură sunt supuse legii
descreşteri efectului. Indicii ce reflectă legea descreşterii efectului sunt:
 Produsul marginal MPL=ΔQ/ΔL;
 Costul marginal MC= (Pl- ΔL)/ ΔQ
 cheltuielile medii variabile (AVC).
Costurile de producţie în perioada lungă de timp.
Pe orizont lung de timp costul de producţie ne indică cheltuieli minimale în raport cu producţia, atunci când
toţi factorii sunt variabili, ceea detrmină elasticitatea lor şi posibilitatea alegerii variantelor de producţie,
pentru care costurile de producţie sunt mai scăzute.
Managerul poate controla volumul producţiei bazându-se pe:
 modificarea numărului angajaţilor pornind de la produsul mediu sau mărimea produsului marginal.
 chimbarea dimensiunii firmei, luând în consideraţie tipurile randamentelor de scară.
Curba costului marginal în perioada lungă de timp exprimă mărimea de variaţie a costurilor, când se
schimbă volumul producţiei, dacă toţi factorii sunt variabili.
Comportarea cheltuielilor în perioada lungă depinde de tipurile de economii condiţionate de sporirea
dimensiunilor întreprinderii..
Se deosebesc următoarele tipuri de economii :
 dacă cu sporirea volumului de producţie cheltuielile medii totale se micşorează, atunci există economiile
de scară
 dacă o dată cu sporirea dimensiunilor firmei cheltuielile medii totale sporesc, atunci avem lipsa economiei
de scară .
 economiile constanta atunci când indicii menţionaţi mai sus rămân neschimbaţ.
 5. Maximizarea profitului într-o piaţă cu concurenţă perfecta.
Maximizarea profiturile sau a minimiza pierderile, o firmă într-o piaţă cu concurenţă perfectă trebuie să
producă în zona în care costul marginal este în creştere,
Pentru a maximiza profitul, o firmă care acţionează într-o piaţă cu concurenţă perfectă trebuie să producă
acel nivel al producţiei (Q * ) la care costul marginal este egal cu preţul pieţei.
Pentru a maximiza profitul pe termen scurt, managerul unei firme trebuie să considere ca fiind date input-
urile fixe şi să determine cât să producă ţinând cont de input-urile variabile pe care le are sub control.
În condiţiile concurenţei perfecte, cererea pe care o înregistrează o firmă (C f ) este o linie orizontală la
nivelul preţului pieţei, P e
C f = Pe
Deci, se pot sintetiza două reguli de bază:
Regula 1. O firmă nu ar trebui să producă deloc dacă, pentru orice nivel al producţiei, costul variabil
total depăşeşte venitul total provenit din vânzare sau, în mod echivalent, dacă costul variabil mediu
depăşeşte preţul la care pot fi vândute produsele. Preţul la care o firmă îşi acoperă exact costul variabil
mediu (şi, prin urmare, îi este indiferent dacă produce sau nu) se numeşte preţul de închidere (engl. “shut-
down price”).
Regula 2. Dacă, în conformitate cu Regula 1, firma este în avantaj să producă, întrebarea este: cât anume?
Trebuie să producă la acel nivel al producţiei pentru care costul marginal este egal cu venitul marginal.
Maximilizarea profitului pe termen lung Elementele cheie între situaţiile unei pieţe cu concurenţă perfectă
pe termen lung faţă de cele pe termen scurt sunt intrările şi ieşirile firmelor de pe piaţă (care sunt libere în
condiţiile concurenţei perfecte).
 6. Monopol.
Monopolul este o structură de piaţă caracterizată de o firmă ce realizează un produs diferenţiat într-o piaţă
cu bariere de intrare semnificative. Deoarece nu există substitute apropiate, curba cererii unui monopolist
va avea o pantă negativă accentuată (mai accentuată ca în cazul concurenţei monopolistice).
Monopolul este extrema opusă concurenţei perfecte. Aşa cum structurile de piaţă cu concurenţă perfectă
sunt rare, şi pieţele cu monopol pur sunt rare. Toate bunurile şi serviciile au substitute mai mult sau mai
puţin apropiate. Cu cât mai depărtate sunt substitutele, cu atât mai aproape este piaţa de monopolul pur.
Deoarece există un singur producător pe piaţă, curba cererii pieţei este identică cu cea a monopolului.
Această situaţie este opusă concurenţei perfecte unde curba cererii unei firme este perfect elastică. În
absenţa oricărei reglementări, monopolul este liber să stabilească orice preţ, dar acest lucru nu înseamnă că
va fi şi capabil să vândă cât vrea (la preţul stabilit).
Consumatorii decid cât cumpără. Ei cumpără mai mult cu cât preţul este mai mic. Monopolul este deci
restricţionat de consumatori să aleagă doar acele perechi preţ – cantitate ce se găsesc pe curba cererii.
Monopolul poate stabili fie preţul, fie cantitatea, dar nu pe amândouă.
Deci, prin ce se caracterizează monopolul? Caracteristicile sunt:
 firmă producătoare a unui produs specific;
 inexistenţa unor substitute apropiate (coeficientul de elasticitate încrucişată este redus);
 inexistenţa competitorilor în piaţa relevantă;
 bariere de intrare semnificative.
Bariere la ieşire. O firmă este dispusă să intre pe o piaţă numai dacă are posibilitatea să şi iasă de pe piaţă.
Existenţa barierelor la ieşire constituie în fapt bariere de intrare. De exemplu, imposibilitatea vânzării sau
convertirii capacităţilor de producţie pentru un alt proces tehnologic reprezintă un motiv suficient pentru a
evita penetrarea pieţei respective.
Monopolul, este o situaţie a concurenţei imperfecte, care are următoarele particularităţi: - existenţa unui
singur vînzător; - lipsa produselor substituibile; - imposibilitatea intrării altor firme pe piaţă.
Astfel, deosebim următoarele tipuri de monopol:
1. Monopson
2. Monopol bilateral
3. Monopol
4. Monopolul ethnic
5. Monopolul de marcă
6. Monopolul artificial
7. Monopol public
8. Monopolul temporar
Obiectivul principal al monopolistului este acela de aşi maximiza profitul. În condiţiile în care firma
urmăreşte maximizarea profitului, producţia optimă va fi aceea la care încasarea marginală este egală cu
costul marginal.