Subiectul nr.

1: Noţiunea, obiectul, sarcinile criminalisticii

1. Noţiunea criminalisticii
2. Obiectul criminalisticii
3. Principiile criminalisticii

1. Noţiunea criminalisticii
Criminalistica este ştiinţa despre legităţile apariţiei, acumulării, examinării,
aprecierii şi folosirii probelor, cât şi despre mecanismul infracţiunii, participanţii la
infracţiune, elaborarea şi aplicarea în legătură cu aceasta a metodelor şi mijloacelor
de descoperire şi preîntâmpinare a infracţiunilor.
2. Obiectul criminalisticii
Obiectul criminalisticii îl constituie legităţile realităţii obiective, cunoaşterea
cărora este necesară pentru căutarea cu succes şi preîntâmpinarea infracţiunilor.
Aceste legităţi ale realităţii obiective sânt clasificate în trei grupe:
I)Legităţile apariţiei şi dezvoltării legăturilor şi relaţiilor în mecanismul in-
fracţiunii: legătura între acţiune (inacţiune) şi rezultat (consecinţe), repetarea acţiunii
în situaţii similare, stereotipul comportării subiectului infracţiunii...
II) Legităţile infracţiunii, conceperea în realizarea metodei de săvârşire şi ca-
muflare a infracţiunii, legătura mijlocului de săvârşire cu personalitatea infractorului,
dependenţa mijlocului de săvârşire a infracţiunii de circumstanţele concrete de să-
vârşire...
III) Legităţile apariţiei şi decurgerii fenomenelor legate de infracţiune care au
importanţă la cercetare: conspirativitatea pregătirii în vederea săvârşirii infracţiunii,
alegerea mijlocului şi metodei de comitere, cunoaşterea obiectului atentării crimina-
le...
Criminalistica ca ştiinţă are ca obiecte de studiu faptele, fenomenele, procesele
în care se depistează prezenţa următoarelor elemente indicate: activitatea criminală,
activitatea de depistare, descoperire şi cercetare a infracţiunilor, obiecte materiale
reţinute ca corpuri delicte în cazurile penale, procesele de formare şi depunere a de-
claraţiilor de către martori, bănuiţi, învinuiţi, procedeele tactice de obţinere a acestor
declaraţii veridice...
3. Sarcinile criminalisticii
Sarcina generală a criminalisticii o constituie acordarea ajutorului intelectual
organelor de apărare a normelor de drept în lupta cu criminalitatea.
Ca sarcini concrete ale criminalităţii sânt enumerate următoarele:
- cunoaşterea mai profundă în continuare a legităţilor obiective care formează
obiectul criminalisticii, dezvoltarea teoriei generale a criminalisticii, dezvoltarea
teoriilor particulare ale criminalisticii, elaborarea metodelor, mijloacelor, procedee-
lor şi recomandărilor noi la descoperirea, cercetarea şi preîntâmpinarea infracţiuni-
lor;
- elaborarea şi înnoirea asigurării tehnico-criminalistice a cercetării infracţiuni-
lor prin folosirea performanţelor obţinute în ştiinţele tehnice, fizice, chimice, biolo-
gice, umanitare…;
- elaborarea mijloacelor şi metodelor de preîntâmpinare a infracţiunilor;

1
 - cunoaşterea, studierea performanţelor şi succeselor atinse de criminaliştii de
peste hotare şi a practicii criminalistice internaţionale.

Subiectul nr. 2: Sistemul criminalisticii

Sistemul criminalisticii îl constituie un complex interdependent de comporta-

mente sau părţi .
Sistemul criminalităţii este compus din 4 componente:
1) Teoria generală a criminalisticii;
2) Tehnica criminalistică;
3) Tactica criminalisticii;
4) Metodica criminalistică (metodica cercetării şi preîntâmpinării anumitor ti-
puri de infracţiuni).

1) Teoria generală a criminalisticii – un sistem de principii, concepţii teoreti-

ce, categorii, noţiuni, metode, definiţii şi termeni care reflectă obiectul criminalisti-
cii, legăturile lui interne şi externe . Teoria generală este baza metodologică a crimi-
nalisticii .şi cuprinde:
- ştiinţa criminalistică şi teoriile particulare care reflectă rezultatele cunoaşte-
rii legităţilor obiective ale realităţii, formează obiectul criminalisticii, care servesc ca
temei ştiinţific pentru elaborarea mijloacelor criminalistice, procedeelor, recomandă-
rilor;
- cunoaşterea limbajului criminalistic – sistem de noţiuni, definiţii, termeni şi
semne convenţionale cu care se operează în activitatea criminalistică şi de urmărire
penală(cercetarea infracţiunilor).
- cunoaşterea metodelor criminalisticii şi aplicarea lor în activitatea practică (
criminalistică).

2) Tehnica criminalistică – compartiment al criminalisticii care cuprinde în sine

recomandările ştiinţifice de aplicare a metodelor şi mijloacelor, tehnice destinate
acumulării şi examinării probelor şi efectuării altor măsuri de descoperire şi preîn-
tâmpinare a infracţiunilor.
Mijloacele, metodele, procedeele tehnicii criminalistice se fundamentează pe
ştiinţele tehnice, umanitare şi de drept, aplicate în lupta contra criminalităţii. Tehnica
criminalistică conţine aşa domenii ca: gabitologia judiciară, balistica judiciară, me-
tode şi mijloace tehnico-criminalistice, fotografia judiciară, cercetarea documentelor,
cercetarea scrisului...
3) Tactica criminalistică – sistem de legităţi ştiinţifice, bazate pe recomandările
referitoare la organizarea şi planificarea cercetării infracţiunii, stabilirea recomandă-
rilor şi metodelor de comportare a persoanelor implicate în cercetarea infracţiunii.
Tactica criminalistică are ca scop aplicarea cât mai eficientă în procesul cerce-
tării infracţiunilor, a procedeelor tactice de efectuare a actelor de urmărire penală,
recomandă aplicarea anumitor mijloace tehnico-criminalistice la efectuarea acestora,
de aceea tactica şi tehnica criminalistică păstrează legătura între ele.

2
 4) Metodica criminalistică – metodica cercetării şi preîntâmpinării anumitor ti-
puri de infracţiuni include în sine legităţile ştiinţifice, indicaţiile, şi recomandaţiile
metodologice la cercetarea omorurilor, furturilor, tâlhăriilor, escrocheriilor, acciden-
telor rutiere…
Metodica criminalistică este strâns legată cu tehnica şi tactica criminalistică,
deoarece aplică cunoştinţele acestora la cercetarea infracţiunilor concrete...

Subiectul nr. 3: Funcţiile, izvoarele şi principiile criminalisticii

1. Funcţiile de bază ale criminalisticii;

2. Izvoarele criminalisticii;
3. Principiile criminalisticii.

1. În cercetările ştiinţifice criminalistice se realizează trei funcţii:

1) Funcţia de cunoaştere;
2) Funcţia constructivă – elaborarea ţi înnoirea mijloacelor criminalistice prac-
tice de cercetare;
3) Aplicarea în practică a elaborărilor şi descoperirilor criminalistice noi.
2. Izvoarele criminalisticii – legile şi actele normative care reglementează lupta
cu criminalitatea, sferele de activitate şi relaţiile studiate în procedura penală şi drep-
tul penal, datele statisticii judiciare, evidenţelor criminalistice şi statisticilor generale,
materialele dosarelor penale, controalelor efectuate de organele de drept, documente-
le practicii procuraturii, expertizei judiciare, practicii de urmărire penală, bibliografia
cu caracter teoretico-ştiinţific, experienţa de cercetare a inacţiunilor.
3. Principiile criminalisticii:
➢ obiectivităţii
➢ fermităţii,
➢ legalităţii,
➢ operativităţii,
➢ conspirativităţii
➢ prezumţiei de nevinovăţie,
➢ orice infracţiune lasă urme,
➢ timpul după infracţiune decurge în favoarea infractorului.

Subiectul nr. 4: Metodele criminalisticii

1. Definiţia metodei,
2. Caracteristica metodelor general ştiinţifice,
3. Caracteristica metodelor speciale,
4. Criterii de aplicare a metodelor criminalisticii.

1. Metodele criminalisticii sânt mijloace de soluţionare a sarcinilor ştiinţifice în

procesul cercetărilor criminalistice teoretice şi aplicaţiilor practice. Metodele elabo-
rate şi aplicate de către criminalistică sânt foarte diverse şi pot fi clasificate după
diferite criterii logice.
3
 2. După criteriul generalităţii metodele criminalisticii pot fi distribuite în gene-
ral ştiinţifice şi speciale.
Metodele general ştiinţifice sânt aplicabile în toate ramurile de ştiinţă şi sferele
de activitate practică. La acestea pot fi atribuite:
I. Metodele raţionale de percepere : 1. Observarea – perceperea oricărui obi-
ect, fenomen, proces cu scopul de al cunoaşte. În criminalistică obiectele observării
pot fi elementele anturajului locului infracţiunii, semnalmentele exterioare ale per-
soanelor, semnele şi caracteristicele de identificare, starea emoţională a persoanelor
implicate ca martori, părţi vătămate, infractori etc.; 2. Descrierea – se indică la sem-
nele obiectelor, fiind un mijloc de fixare a informaţiei observate; 3. Compararea
(juxtapunere, contrapunerea, suprapunerea calităţilor şi semnelor a două sau mai
multe obiecte). Obiecte ale comparării pot fi urmele formă, urmele materie, infor-
maţii memorate, rezultatele unor acţiuni şi experimente. 4. Experimentul - reconsti-
tuirea fenomenului, evenimentului pentru cunoaşterea legităţilor lui şi comparării cu
alte fenomene, evenimente similare. Prin experimente se creează metodici de cerce-
tare a urmelor, se elaborează procedee tactice ale unor acte de urmărire penală, se
stabilesc cele mai efective metodologii de cercetare a unor tipuri de infracţiuni. 5.
Modelarea – constă în schimbarea obiectului original cu un model special confecţio-
nat (construit). Acestea pot fi modele de obiecte, sisteme, procese cu care se fac
examinările necesare, iar rezultatele sânt extrapolate la original. Genurile de modela-
re pot fi diferite. În criminalistică pot fi aplicate aşa genuri de modelare ca: memori-
al, fizic, matematic etc.
II. Metodele logice : 1).analiza, 2)sinteza, 3) inducţia, 4) deducţia, 5) ipoteza,
6) analogia.
III. Metodele matematice . 1) măsurarea – obiectele măsurării în criminalistică
pot fi diferite caracteristici fizice ale obiectelor, fenomenelor, proceselor (greutatea,
volumul, temperatura, secvenţele de timp, viteză etc.); 2) Calcularea – metodă care
stabileşte parametrii necesari la efectuarea modelării matematice; 3) Calcule geome-
trice – această metodă este necesară pentru întocmirea schiţelor, schemelor şi este
strâns legată cu măsurarea. 4) Modelarea matematică – modelarea condiţiilor în care
decurg procesele şi fenomenele cu ajutorul calculelor matematice specifice.
IV. Metode cibernetice o grupă nouă de metode general ştiinţifice care activ în-
cep a fi aplicate în criminalistică şi permit efectuarea căutării electronice a infor-
maţiei necesare cât şi prelucrarea ei, modelarea la computer.
3. Caracteristica metodelor speciale de cunoaştere în criminalistică.
Metodele speciale sânt acele metode, sfera aplicării cărora se limitează la unul
sau câteva domenii ale ştiinţei. Sistemul metodelor speciale este compus din două
grupe.
I. Metode special criminalistice – metode elaborate iniţial de către ştiinţa cri-
minalistică şi aparţin exclusiv acesteia (identificarea criminalistică, dactiloscopia,
planificarea acţiunilor de urmărire, organizarea cercetării infracţiunilor).
II. Metode speciale împrumutate de la alte ştiinţe care sunt aplicate pentru re-
zolvarea unor sarcini criminalistice sau aplicate fără a fi modificate. La acestea se
atribuie metodele fizice, chimice destinate cercetării structurale de conţinut a unor
materiale şi componenţi; metodele biologice aplicate la cercetarea obiectelor de pro-

4
venienţă biologică; metodele antropometrice şi antropologice aplicate la stabilirea
persoanei după resturi osoase, descrierea după semnalmentele exterioare a persoanei
întru căutarea ei şi elaborarea criteriilor de recunoaştere după aceste descrieri; meto-
de sociologice aplicate pentru evidenţierea şi cunoaşterea cauzelor şi condiţiilor care
favorizează săvârşirea şi camuflarea infracţiunilor, analiza metodelor de comitere a
infracţiunilor, strângerea informaţiei despre randamentul anumitor procedee tactice
recomandaţii; metode psihologice aplicate la elaborarea procedeelor şi combinaţiilor
tactice.
4. Criterii de aplicare a metodelor în criminalistică.
I. Valoarea ştiinţifică a metodei – temeiul ştiinţific şi obiectivitatea datelor
obţinute, exactitatea şi concretenţa lor;
II. Securitatea metodei – aplicarea metodei să nu devină un izvor de pericol
pentru viaţa, sănătatea persoanei şi a proprietăţii sale.
III. Legalitatea şi etica metodei. Ca obiecte ale examinării în criminalistică şi
procedură penală sânt nu numai bunurile, uneltele, urmele dar şi persoanele de aceea
trebuie să fie aplicate asemenea metode criminalistice care corespund principiilor
constituţionale de legalitate, criteriilor morale ale societăţii.
IV. Eficacitatea (randamentul) să conducă la soluţionarea cu succes a sarcini-
lor criminalisticii.

Subiectul nr. 5: Legătura criminalisticii cu alte ştiinţe

1. Legătura criminalisticii cu ştiinţa dreptului procesual penal;

2. Legătura criminalisticii cu ştiinţa dreptului penal;
3. Legătura criminalisticii cu alte ştiinţe juridice.
4. Legătura criminalisticii cu alte ştiinţe nejuridice.

1. Cea mai strânsă legătură ştiinţa criminalistică o are cu ştiinţa dreptului pro-
cesual penal, mai ales cu acele compartimente legate de teoria probaţiunii şi forma
procesuală de efectuare a actelor de urmărire penală şi de judecată.
Ştiinţa procesual penală stabileşte limitele şi condiţiile de aplicare a recoman-
dărilor criminalistice în sfera efectuării justiţiei, competenţa unor participanţi la pro-
ces referitoare la aplicarea metodelor şi mijloacelor tehnice criminalistice şi procede-
elor, combinaţiilor, operaţiilor tactice de cercetare a unor tipuri de infracţiuni.
2. Legătură strânsă este stabilită între ştiinţa criminalistică şi ştiinţa dreptului
penal. Fără stabilirea semnelor infracţiunii, elementelor componenţei de infracţiune
care se conţin în dreptul penal, nu există posibilitatea elaborării metodicelor de cer-
cetare a unor tipuri de infracţiuni, deoarece înainte de stabilirea tuturor circum-
stanţelor infracţiunii este necesar de a cunoaşte elementele şi semnele ei.
3. Ştiinţa criminalistică se află în legătură cu ştiinţa dreptului constituţional,
dreptului administrativ, activitatea administrativă a organelor de interne deoarece
acestea studiază structura şi organizarea organelor de interne, procuratură, judecată,
care sunt implicate la general în organizarea cercetării infracţiunilor.
4. În baza categoriilor filosofice este construită şi elaborată teoria generală a
criminalisticii, este format sistemul de metode ale ei, deci se observă legătura ştiinţei
5
criminalistice cu filozofia. Etica – ştiinţa despre morală, comportament şi sistemul de
norme morale în societate stabileşte legătură cu criminalistica la rezolvarea diferitor
probleme legate comportamentul lucrătorului operativ, ofiţerului de urmărire pena-
lă… în anumite situaţii ale procesului de probaţiune, descoperire, examinare, ridica-
re, fixare a probelor. Legătura criminalisticii cu logica se observă în faptul că în cri-
minalistică sunt aplicate procedeele logice de gândire la cea mai largă scară. Crimi-
nalistica are legături strânse cu chimia, fizica, medicina legală, psihiatria judiciară.
Toate aceste ştiinţe sânt unite de un scop – lupta cu criminalitatea, iar în unele cazuri
obiectul comun de cercetare sau aceleaşi metode şi mijloace aplicate la cercetare.

Subiectul nr. 6: Identificarea criminalistică

1. Noţiunea identificării criminalistice;

2. Condiţiile identificării criminalistice;
3. Obiectele identificării criminalistice;
4. Formele de reflectare a informaţiilor identificatorii;
5. Formele identificării criminalistice.

1. Identificarea criminalistică este un proces de stabilire a individualităţii per-

fecte a unui obiect, fenomen, proces, persoană după o totalitate de semne generale şi
individuale efectuat cu scopul de a stabili dacă obiectul, persoana, fenomenul, proce-
sul este identic. Identificare – stabilirea identităţii unei persoane, obiect, fenomen sau
deosebirea lui de celelalte persoane obiecte fenomene asemănătoare. Prin cuvântul
“identic” se înţelege coincidenţa întru totul cu ceva sau cu cineva, întocmai (DEX).
2. Condiţiile de bază ale identificării criminalistice sunt:
➢ Prezenţa semnelor identificatorii stabile la obiectul supus procesului de
identificare;
➢ Efectuarea identificării după reflecţiile acestor semne identificatorii;
➢ Realizarea identificării criminalistice în cadrul procesului penal (în procesul
de descoperire şi cercetare a infracţiunii).
3. În procesul identificării sânt implicate două tipuri de obiecte:
I. Obiectul de identificat – obiectul căruia i se constată identitatea;
II. Obiectul identificator – obiectul cu ajutorul căruia se constată identitatea.
Obiectul de identificat este unic, pe când obiecte identificatorii pot fi mai multe
(modele de comparaţie). Obiectele identificatorii pot fi de provenienţă cunoscută şi
necunoscută.
4. În teoria şi practica criminalistică sânt cunoscute două forme de reflectare a
informaţiei: material-fixată şi memorial fixată (psihofiziologică). Forma material
fixată de reflectare a informaţiei presupune o reflectare a semnelor obiectului ce
formează urma pe alte materiale sau obiecte primitoare de urmă (urme de încălţămin-
te, urme de degete, urmele mijloacelor de transport), cât şi fixarea material ilustrativă
(imaginile foto, video) a cadavrelor, persoanelor, încăperilor, documentelor etc.
Forma memorial fixată poartă un caracter subiectiv şi constă în memorizarea unei
anumite imagini de către o persoană, iar apoi încercarea de a recunoaşte acest obiect

6
ori persoană după anumite semne, calităţi (memorarea înfăţişării infractorului de
către martor şi prezentarea ulterioară spre recunoaştere).
5. Identificarea criminalistică poate fi efectuată în două forme: procesuală şi
“extra – procesuală”. Forma procesuală de identificare este efectuată sub formă de
expertiză judiciară sau prezentate spre recunoaştere sau în cadrul altor acţiuni de
urmărire penală. Rezultatele acestei identificări sânt consemnate în rapoartele de
expertiză şi procesele verbale ale acţiunilor de urmărire penală, căpătând valoarea de
probe. Identificarea “extra – procesuală” este efectuată de către ofiţer de urmărire
penală în procesul cercetărilor, percheziţiilor, ridicărilor, rezultatul acesteia neavînd
valoare probantă. Aceasta are rolul de operaţiuni de gândire îndreptate la obţinerea
probelor. La forma “extra-procesuală” se referă şi identificarea efectuată în scopuri
operative de investigaţie, concluziile prealabile ale specialistului etc.

Subiectul nr. 7: Genurile identificării criminalistice.

Stabilirea apartenenţei de grup

1. Genurile identificării
2. Noţiunea semnului identificator
3. Clasificarea semnelor identificatorii
4. Caracteristica stabilirii apartenenţei de grup

1. În ştiinţa criminalistică sânt cunoscute patru genuri de identificare:

- după reflectarea material – fixată a semnelor;
- stabilirea întregului după părţi;
- identificarea după imaginea memorial fixată;
- identificarea după descrierea caracteristicilor (semnelor).
2. Semn (caracteristica, indice) identificator – semn de individualizare ce
aparţine obiectului identificator şi folosirea acestuia în scopul identificării. Pentru ca
un indice să devină identificator el trebuie să corespundă următoarelor cerinţe:
a) să fie specific, arătând la o calitate concretă a obiectului de identificat, la
individualitatea acestuia;
b) să fie expresiv – posibilitatea de a se reflecta stabil şi permanent;
c) să fie relativ stabil.
3. Semnele de identificare pot fi clasificate:
a) după subiect: generale şi particulare;
b) după caracter: calitative şi cantitative;
c) după importanţă în procesul identificării: de diferenţiere şi de identificare;
d) după calitatea în timp: stabile şi relativ stabile;
e) după natură: întâmplătoare şi obiectiv obligatoriu;
f) după multitudinea obiectelor: generice(de grup) şi de individualizare ;
g) după legătura cu alte semne: dependente şi independente;
h) după apariţie: propriu şi obţinută.

4. Stabilirea apartenenţei de grup al obiectului permite stabilirea apartenenţei

lui la un anumit gen, clasă, tip, deci apartenenţa la o multitudine de obiecte asemănă-

7
toare (de acelaşi gen, din aceeaşi grupă). Stabilirea apartenenţei de grup a obiectului
se efectuează după semnele generale, care sânt caracteristice tuturor acestor obiecte.
Apartenenţa de grup se efectuiază în următoarele scopuri:
a) stabilirea naturii unei substanţe necunoscute;
b) stabilirea distanţei şi tipului obiectului;
c) atribuirea obiectului la o grupă concretă de obiecte, substanţe;
d) stabilirea izvorului de apartenenţă a obiectului sau metodei de confecţiona-
re.

Subiectul nr. 8: Diagnostica criminalistică

1. Noţiunea şi caracteristica diagnosticii criminalistice

2. Scopurile examinărilor diagnostice
3. Categoriile examinărilor diagnostice

1. Diagnostica criminalistică – stabilirea de către persoană a esenţei oricărui

fapt, fenomen, eveniment, circumstanţă, semn al obiectului care nu este legată cu
identificarea sau stabilirea apartenenţei de grup în scopul rezolvării în continuare a
problemelor de urmărire penală.
Diagnostica criminalistică se bazează pe cunoaşterea semnelor obiectului indi-
ferent dacă se cercetează însuşi şi obiectul sau reflectările sale. Se acordă atenţie
deosebită laturii informaţionale ale semnelor. La efectuarea examinărilor diagnosti-
cale ca metodă de bază este compararea după analogie.
Examinarea diagnostică spre stabilirea semnelor, caracteristicilor obiectului, ca-
re permit stabilirea stării în trecut a obiectului, stabilirea consecutivităţii formării
urmelor în scopul – stabilirii consecutivităţii acţiunilor .
2. Examinarea diagnostică se efectuiază în următoarele scopuri:
a) pentru examinarea circumstanţelor în care s-au desfăşurat acţiunile crimina-
le;
b) pentru stabilirea legăturii cauzale între fapte, acţiuni, consecinţe;

3. Examinările diagnostice pot fi distribuite în trei categorii:

a) stabilirea caracteristicilor şi stării obiectului prin cercetarea nemijlocită a
lui;
b) caracteristicile şi starea obiectului vor fi stabilite după reflectările sale mate-
riale;
c)diagnosticarea integrală – analiza situaţiei la general.

Subiectul nr. 9: Bazele tehnicii criminalistice

1. Noţiunea tehnicii criminalistice

2. Domeniile tehnicii criminalistice
3. Conţinutul tehnicii criminalistice
4. Clasificarea metodelor şi mijloacelor tehnicii criminalistice
5. Direcţiile de aplicare a tehnicii criminalistice

8
 6. Condiţiile folosirii tehnicii criminalistice
7. Subiecţii care folosesc tehnica criminalistică

1. Tehnica criminalistică – comportament al criminalisticii care conţine metode

şi procedee ştiinţific documentate de ştiinţele fizice şi tehnice aplicate la descoperi-
rea, fixarea, ridicarea, examinarea, interpretarea urmelor materiale ale infracţiunilor
cât şi prevenirea lor.
2. Ţinând cont de obiectele tehnicii criminalistice, tipurile de urme, particulari-
tăţile formării urmelor, sarcinile criminalisticii, tehnica criminalistică este distribuită
la rândul sau în următoarele ramuri:
a) bazele tehnicii criminalistice;
b) fotografia judiciară, video-filmul judiciar;
c) traseologia judiciară;
d) balistica judiciară;
e) cercetarea criminalistică a scrisului de mină şi a documentelor;
f) gabitologia judiciară
g) evidenţele criminalistice
Ca ramuri în curs de dezvoltare a tehnicii criminalistice pot fi menţionate cerce-
tarea olfactivă (identificarea după miros) şi vocalo-grafia (identificarea după voce).
3. Conţinutul tehnicii criminalistice este constituit din:
a) mijloacele criminalistice proprii;
b) metodele, procedeele de aplicare a acestor mijloace şi metodele de soluţio-
nare cu ajutorul acestora a sarcinilor tehnico-criminalistice.
4. În dependenţă de izvorul apariţiei şi gradul de adoptare la necesităţile jus-
tiţiei, metodele şi mijloacele tehnico-criminalistice pot fi distribuite în trei grupe:
a) metode şi mijloace special elaborate pentru descoperirea si examinarea in-
formaţiei cu caracter probatoriu şi operativ;
b) metode şi mijloace împrumutate de criminalistica din alte ramuri de ştiinţă
şi tehnică, adoptate între soluţionarea sarcinilor tehnico-criminalistice;
c) metode şi mijloace împrumutate din alte ramuri de ştiinţă şi tehnică care
sânt aplicate direct în criminalistică fără a suferi modificări de adaptare.
5. Direcţiile principale de aplicare a tehnicii criminalistice spre preîntâmpina-
rea infracţiunilor sânt următoarele:
a) descoperirea condiţiilor ce favorizează săvârşirea infracţiunilor;
b) formarea condiţiilor care ar permite identificarea rapidă a persoanelor care
comit infracţiunea;
c) elaborarea şi implementarea mijloacelor criminalistice care ar împiedica
atingerea scopurilor criminale de către infractori;
d) elaborarea mijloacelor de urmare a infractorilor.
6. Aplicarea tehnicii criminalistice trebuie să corespundă următoarelor condiţii:
a) accepabilitatea socială şi tehnică: corespunderea cu normele eticii, securita-
tea şi eficacitatea aplicării;
b) legalitatea aplicării: prezenţa temeiurilor juridice; respectarea normelor şi
formelor procesuale; oformarea procesuală a aplicării tehnicii criminalistice.

9
 7. Subiecţii ce aplică tehnica criminalistică: conducătorii, lucrătorii operativi,
experţii şi specialiştii criminalişti a organelor de ocrotire a normelor de drept.

Subiectul nr. 10: Metode şi mijloace de acumulare a urmelor

infracţiunii la efectuarea acţiunilor de anchetă

1. Importanţa descoperirii, fixării şi ridicării urmelor

2. Mijloace de depistare a urmelor
3. Mijloace de fixare a urmelor
4. Mijloace de ridicare a urmelor

1. Descoperirea urmelor infracţiunii presupune depistarea urmelor vizibile, re-

levarea urmelor puţin vizibile sau invizibile. Acestea pot fi urme de mâini, picioare,
instrumente de spargere, mijloace de transport, etc. Pentru relevarea urmelor se apli-
că diferite mijloace criminalistice de căutare.
Fixarea urmelor infracţiunii presupune întărirea lor pe obiectul purtărilor de
urmă sau efectuarea mulajelor, copiilor, fotografierea – cu aplicarea mijloacelor teh-
nice necesare. Din punct de vedere procesual prin fixare se subînţelege descrierea
urmelor infracţiunii şi altor obiecte în procesul-verbal al acţiunii de urmărire penală
(proces-verbal de cercetare la faţa locului, de percheziţie, de ridicare).
Ridicarea urmelor infracţiunii şi altor obiecte presupune împachetarea, ambala-
rea lor, oformarea procesuală pentru anexarea ulterioară în calitate de probă materia-
lă la dosarul penal.
2. Mijloace de depistare (descoperire) a urmelor infracţiunii:
a) mijloace de iluminare – diferite surse de lumină artificială, care sânt aplicate
în caz de insuficienţa de lumină sau pentru luminarea suprafeţei obiectelor în cores-
pundere cu necesităţile unor procedee de fotografiere, înregistrarea video, iluminare
(lumină dispersată, iluminarea sub unghi ascuţit, iluminarea în transparenţă, etc.).
În calitate de surse de lumină sânt aplicate lanterne, lămpi foto, faruri, proiec-
toare, etc.
c) mijloace optice – diferite, unelte de mărire care permit mărirea limitelor po-
sibilităţilor obişnuite a ochiului, folosite la descoperirea şi cercetarea probelor mate-
riale de mărime mică sau a unor părţi a lor (lupe, microscoape, binocular, comparator
stereoscopic, electronic, etc.).
d) mijloace de căutare – destinate pentru descoperirea unor obiecte, cadavre şi
părţi ale lor, metale, etc. La ele se referă detectorul de metale, senzorii magnetici,
analizatori de gaze, etc.
e) Mijloace de chimice – aplicate la rezolvarea urmelor de provenienţă biolo-
gică (soluţie ninhidrină de aceton);
3. Procesul de fixare a urmelor infracţiunii se caracterizează printr-un şir de
acţiuni criminalistice. Fixarea presupune stabilirea precisă a locului depistării crimei,
obiectului material de probă, aprecierea stării sale la momentul depistării, alegerea
metodelor şi mijloacelor de fixare a urmelor infracţiunii:
1. Mijloace fotografice – aparate de fotografiat de diferite modele şi accesorii-
le lor(inele prelungitoare, filtre de lumină...), video-înregistrarea.

10
 2. Mijloace de măsurare – se folosesc pentru stabilirea caracteristicilor consti-
tutive şi mărimilor reale ale obiectelor fixate(rigle, benzi gradate, şublere, micro-
metre, raportoare, busole...).
3. Materiale pentru realizarea mulajelor şi copiilor sânt folosite în majoritatea
cazurilor la fixarea urmelor de adâncime (gips, ceară, parafină, componenţi de sili-
con şi de cauciuc...) pentru fixarea degetelor papilare sânt folosite pelicule dactilos-
copice, prafuri magnetice de diferite culori „topaz”, „rubin”, „malahit”, „sapfir”,
„agat”. Acestea fiind folosite la relevare asigură şi fixarea urmelor.
Mijlocul principale de fixare şi obligatoriu este descrierea în procesul verbal al
acţiunii de anchetă efectuată (art.163,CPP al RM). Descrierea trebuie efectuată pe
deplin şi cu cea mai mare obiectivitate, precizie şi claritate.
4. Mijloacele de ridicare a urmelor infracţiunii. Urmele infracţiunii depistate şi
fixate necesită a fi ridicate. Cel mai optimal mod de ridicare este ridicarea urmei cu
întreg obiectul purtător al acesteia.
Ridicarea ca şi fixarea presupune activitatea care implică o păstrare a urmelor şi
caracteristicilor lor de identificare, care au importanţă pentru stabilirea adevărului în
cauză. În practica organelor de interne se aplică pe larg trusele criminalistice care
includ în sine o serie de mijloacelor de depistare, fixare şi ridicare a urmelor in-
fracţiunii, iar pentru efectuarea examinărilor prealabile a urmelor la faţa locului sânt
aplicate laboratoarele criminalistice mobile, dotate cu diferite mijloace pentru cerce-
tarea multiplelor tipuri de urme.

Subiectul nr. 11: Fotografia judiciară

1. Noţiunea fotografiei judiciare(criminalistică);

2. Obiectele fotografiei judiciare;
3. Mijloace fotografice;
4. Metodele fotografiei judiciare;
5. Genurile fotografiei judiciare;

1. Fotografia judiciară este un compartiment al tehnicii criminalistice, care

conţine un sistem de cunoştinţe elaborate în baza mijloacelor fotografice, metode şi
procedee la cercetarea urmelor materiale ale infracţiunii în vederea descoperii şi pre-
întâmpinării infracţiunilor, depistarea şi identificarea infractorului.
2. Obiectele fotografice judiciare sânt orice obiecte materiale, care necesită a fi
fixate la efectuarea acţiunilor de urmărire penală, activităţilor operative de investi-
gaţii, examinărilor de laborator... Acestea pot fi: anturajul şi detaliile locului de in-
fracţiune, obiectele- corpuri delicte, urmele infracţiunii, persoanele etc.
3. Mijloace fotografice – aparate de fotografiat, complectele de developare, ma-
teriale fotografice (peliculă, hârtie fotosensibilă, reactive chimice...).
4. Metodele fotografiei judiciare – un cumul de reguli şi recomandări referitoa-
re la alegerea mijloacelor fotografice, condiţiilor de fotografiere şi prelucrare a mate-
rialelor expuse la fotografiere sau la efectuarea fotografiilor.
5. După sfera de aplicare, fotografia judiciară poate fi clasificată în:
- operativa de investigaţie;

11
 - de urmărire penală;
- de expertiză(examinare).
Reieşind din scopul şi sarcinile fotografiei judiciare, aceasta poate fi divizată în
două tipuri:
a) fotografie de fixare(de ilustrare);
b) fotografie de examinare(de laborator);
a) Cu ajutorul lor de ilustrare(fixare) se efectuiază fixarea obiectelor percepute
vizual. Pentru aceasta se foloseşte cum tehnica obişnuită(de amator) aşa şi ca special
adaptată pentru necesităţi operative. Rezultatele acestei filmări se formează pe fişă
fotografică care se anexează la procesele verbale ale acţiunilor de urmărire penală
sau la materialele ce reflectă rezultatele operaţiei operativ – investigativă. Fotografii-
le devin documente şi capătă valoare probantă.
b) Fotografie de examinare se aplică la scară largă, la efectuarea expertizelor
materialelor, urmelor, când este necesară fixarea unor semne latente sau mai puţin
vizibile de pe anumite obiecte.(Fotografia în raze infraroşii; U.V. sau în combinaţia
cu microscopul). Fotografiile de examinare apar ca mijloace de ilustrare a procesu-
lui de expertiză şi se anexează într-o fişă fotografică la raportul de expertiză.

Subiectul nr. 12: Metodele fotografiei operative (de ilustrare).

1) Metodele fotografiei operative(de ilustrare);

2) Caracteristica metodelor fotografiei operative.

1. Reieşind din scopul şi sarcinile fotografiei operative în practica criminalisti-

că se aplică metoda panoramică, măsurători fotografice, fotografii de reproducţie,
fotografii de semnalmente, fotografii stereoscopice, macro-fotografii...
2. a)Fotografia panoramică – fotografie efectuată pe segmente a locului in-
fracţiunii deoarece acest loc nu poate fi cuprins într-o singură imagine. Fotografiile
executate se întrunesc în una singură – panoramă. Fotografia panoramică poate fi
orizontală şi verticală. Fotografia panoramică este efectuată prin două modalităţi:
- Panorama circulară presupune filmarea obiectului dintr-un punct (loc).
Aparatul de fotografiat este rotit consecutiv în jurul axei orizontale(panorama orizon-
tală) sau axei verticale(panorama verticală). Această fotografie se aplică dacă este
necesar să fie fixat un spaţiu mai mare de la o distanţă apropiată.
- Panorama liniară presupune mişcarea aparatului de fotografiat paralel cu
locul filmat şi la o distanţă cât mai apropiată de aceasta. Se aplică în cazurile dacă pe
fotografie trebuie fixate locuri de lungime mare, dar înguste sau dacă există necesita-
tea să se observe unele detalii în câmpul infracţiunii.
b) Măsurătorile fotografice – asigură primirea (păstrarea) informaţiei despre
mărimea obiectelor fixate pe fotografie sau a unor detalii ale acestora
Fotografia de măsurare se poate efectua cu aparate stereoscopice. De regulă
metoda fotografiei de măsurare se efectuiază cu ajutorul benzilor, riglelor speciale.
Rigla este instalată alături cu obiectul (detaliul) filmat sau pe suprafaţa acestuia.
Tipul scării(rigla, banda, patrulater) este aleasă în dependenţă de particularităţile
obiectului şi scopul lucrării.

12
 - rigla este folosită pentru fixarea mărimii unor obiecte nu prea mari. Rigla se
instalează la nivelul obiectului pe acelaşi plan lîngă detaliile mai importante ale aces-
tuia.
Banda metrică(scara în adâncime) se aplică la fotografierea unor porţiuni mai
mari de teren sau încăperi, când în fotografie este necesitatea stabilirii mărimilor şi
anturajului obiectelor ce se află în spaţiul infracţional la distanţe diferite de aparatul
de fotografiat. În calitate de scară este folosită banda metrică sau o fâşie de hârtie
gradată. După unităţile benzii şi distanţa focală a obiectivului există posibilitatea
stabilirii mărimii obiectelor ilustrate în fotografie.
Scara se aplică pentru a fixa mărimea obiectelor nu numai în adâncimea câm-
pului infracţional şi în lăţime. Scara poate fi o foaie cu mărimea laturilor 25x50 (cm)
sau 100 cm. La fotografiere pot fi aplicate câteva scări de acest tip.
c) Fotografia stereoscopică – metoda care reflectă ilustraţia obiectului în mă-
rime tridimensională (efectul volumului) în spaţiu. După fotografia stereoscopică
există posibilitatea stabilirii formei, mărimii şi poziţiei obiectelor fixate. Această
fotografie se aplică pentru fixarea locurilor incendiilor, exploziilor, accidentelor de
aviaţie alte tipuri de catastrofe. Se efectuiază cu ajutorul aparatului stereoscopic.
d) Fotografia de reproducţie se aplică pentru obţinerea copiilor obiectelor pla-
ne. Se efectuiază cu ajutorul aparatului cu oglinzi sau cu aparate speciale de repro-
ducţie sau prin alte metode.
e) Macro-fotografia – metoda de obţinere a ilustrării fotografice a obiectelor
mărunte în mărime naturală sau cu oricare mărime fără aplicarea microscopului. Pen-
tru aceasta se folosesc aparatele cu oglinzi şi inelele prelungitoare sau burdufuri spe-
ciale.
f) Fotografia de semnalmente a persoanelor vii sau a cadavrelor se efectuiază
pentru recunoaşterea pe viitor a acestora, pentru anunţarea în căutare (urmărire) sau
pentru alte circumstanţe criminalistice. Obiectul fotografierii trebuie să fie fără că-
ciulă (chipiu), ochelari. Se efectuiază fotografia din faţă şi din profilul drept. În unele
cazuri se efectuiază fotografierea semiprofilului stâng.
Fotografia de semnalmente a cadavrului se efectuiază la faţa locului sau în sala
de expertiză medicală, însă în ambele cazuri după prelucrarea tenului feţei şi machie-
rea corespunzătoare. Se fotografiază ambele profiluri, semiprofilul, din faţă şi unele
particularităţi individuale. Fotografia de semnalmente reprezintă aproximativ 1/7 din
mărimea naturală.

Subiectul nr. 13: Genurile fotografiei la cercetarea la faţa locului

1. Genurile de fotografiere la faţa locului;

2. Caracteristica genurilor.

1. Fotografiile executate cu ocazia cercetării la faţa locului fac parte din foto-
grafia judiciară operativă. Prin acestea se fixează locul faptei şi împrejurimile, pre-
cum şi probele materiale existente în perimetru locului infracţiunii. Genurile fotogra-
fiilor executate la faţa locului sânt următoarele: de orientare, schiţă, fotografia obiec-
telor principale şi fotografia în detaliu.

13
 2. a) Fotografia de orientare cuprinde tabloul general al locului faptei cu toate
împrejurimile sale, încât după ea să se poată face cu uşurinţă orientarea în teren. Fo-
tografia de orientare poate fi unitară şi panoramică, cea panoramică la rândul ei poate
fi liniară şi circulară.
c) Fotografia schiţă oglindeşte locul săvârşirii faptei, cu toate particularităţile
sale, având în prim plan obiectul central al cercetării criminalistice, adică obiectul
asupra căruia a fost îndreptată acţiunea infractorului. Fotografia schiţă poate fi con-
trară (fixarea locului faptei din două poziţii diametral opuse), încrucişată (fixarea
aceluiaşi loc din patru extremităţi ale sale, încât să fie două câte două fotografii dia-
metral opuse), pe sectoare (fiecare sector va oglindi o parte din locul faptei).
d) Fotografia obiectelor principale – ca obiecte principale sânt considerate obi-
ectele corpuri-delicte, cele care au suferit modificări în rezultatul faptei şi toate ur-
mele create cu ocazia săvârşirii infracţiunii. Aceste obiecte sânt fotografiate în core-
laţie cu obiectele şi urmele din imediata lor apropiere, astfel încât după imaginea
fotografică să se poată stabili poziţia lor în raport cu celelalte obiecte.
e) Fotografia detaliilor redă detaliile urmelor şi obiectelor. Aceasta poate fi
executată prin procedeul fotografierii la scară.

Subiectul nr. 14: Fotografia de examinare

1) Fotografiile sub radiaţii vizibile

2) Fotografiile sub radiaţii invizibile

1. Fotografiile sub radiaţii vizibile sânt de ilustrare, de comparaţie, de umbre,

de reflexe, de contraste, separatoare de culori şi microfotografia, ultima uneori se
realizează şi sub radiaţii invizibile.
✓ Fotografia de ilustrare reprezintă trăsăturile exterioare, generale, a dimensi-
unilor şi formei probei materiale primite pentru expertiză. Această fotografie are
scopul să fixeze însuşirile, proprietăţile obiectului, care sunt perceptibile vizual.
✓ Fotografia de comparaţie se foloseşte la identificarea persoanelor şi obiecte-
lor prin studiul comparativ al urmelor lăsate de acestea cu impresiunile luate în mod
experimental.
✓ Fotografia de reflexe se bazează pe capacitatea suprafeţei unui obiect, dato-
rită diferenţei sale de netezime, de a reflecta lumina în mod diferit. Trebuie găsită
aşezarea cea mai potrivită a izvorului de lumină, a obiectului cercetat, precum şi a
aparatului fotografic faţă de obiect şi izvorul de lumină, încât capacitatea de reflexie
să fie obţinută în întregime şi fixată pe pelicula fotosensibilă. Această metodă se
foloseşte la evidenţierea scrisului invizibil realizat cu felurite cerneluri, la descoperi-
rea urmelor de înlăturare a textului cu anumite soluţii chimice sau prin metode fizice.
✓ Fotografia de contraste se bazează pe deosebirea de culoare sau strălucire şi
opacitate între zonele vecine ale aceluiaşi obiect. Aceasta se aplică frecvent la studiul
actelor scrise pentru evidenţierea deosebirilor de densitate a scrisurilor, descoperirea
urmelor invizibile, a scrisului şters prin corodare sau radiere…

14
 ✓ Fotografia separatoare de culori se bazează pe deosebirile extrem de mici
dintre nuanţele aceleiaşi culori, imperceptibile cu ochiul liber. Separarea culorilor se
realizează prin intermediul filtrelor de lumină şi a materialelor fotografice speciale.
2. Fotografia sub raze invizibile se aplică pentru evidenţierea şi fixarea invizi-
bilului cu ochiul liber. În examinările criminalistice se aplică fotografierea în raze
ultraviolete, infraroşii, Roentgen, gama şi beta.
✓ Fotografia sub raze ultraviolete se realizează prin aplicarea metodei fluores-
cenţei sau a metodei razelor reflectate, utilizându-se filtrele corespunzătoare. Prin
folosirea metodei fluorescenţei, sub acţiunea razelor ultraviolete, obiectul examinat
se luminează felurit dacă are compoziţia chimică diferită, şi uniform dacă are peste
tot aceiaşi compoziţie. Prin metoda razelor ultraviolete reflectate obiectul examinat
se luminează cu un izvor obişnuit de lumină, iar în faţa obiectivului este instalat un
filtru din sticlă specială care va permite trecerea numai a razelor ultraviolete.
✓ Fotografia sub raze infraroşii se face cu ajutorul unui izvor obişnuit de lu-
mină prin folosirea unui filtru ce permite trecerea razelor infraroşii şi reţine pe cele
vizibile. Aceasta se aplică la cercetarea actelor falsificate prin ştersături, la cercetarea
urmelor împuşcăturii…
✓ Fotografierea cu ajutorul razelor Roentgen, gama şi beta se bazează pe pro-
prietatea lor de penetrare în mod diferit a corpurilor în funcţie de grosime şi intensi-
tatea acestora. Acestea se aplica pentru fotografierea interiorului corpului uman sau
animal, iar radiaţiile gama – pentru fotografierea interiorului corpurilor metalice,
precum şi la căutarea metalelor ascunse în ziduri etc.
✓ Microfotografia are drept scop evidenţierea detaliilor invizibile ale obiecte-
lor ori substanţelor supuse examinării criminalistice prim mărirea de mai multe ori
cu ajutorul aparatelor optice.

Subiectul nr. 15: Aplicarea înregistrării audio sau video,

fotografiile la efectuarea acţiunilor de urmărire penală.

Înregistrările audio sau video, fotografiile, constituie mijloace de probă dacă ele
conţin date sau indici temeinici privind pregătirea sau săvîrşirea unei infracţiuni şi
dacă conţinutul lor contribuie la aflarea adevărului în cauza respectivă (art.164 CPP
Republicii Moldova)
Videofilmul se aplică ca mijloc tehnic de fixare a procesului şi rezultatelor
acţiunii de urmărire penală. Acesta se recomandă a fi aplicat pentru fixarea activităţii
persoanelor la cercetarea la faţa locului, percheziţie, reconstituire, audiere.
La începutul înregistrării ofiţerul de urmărire penală se prezintă, lămureşte ce
acţiune de urmărire penală va fi efectuată, în care cauză penală, îi prezintă pe partici-
panţi, apoi se fixează procesul şi rezultatul acţiunii de urmărire penală.
La sfârşitul acţiunii de urmărire penală participanţii vizionează înregistrarea şi
pot aduce observaţiile şi rectificările considerate de ei necesare, fapt ce se face
menţiune în procesul verbal al acţiunii de urmărire penală.

15
 Subiectul nr.16: Noţiunea de traseologie. Clasificarea urmelor.

1. Esenţa traseologiei.
2. Sistemul traseologiei.
3. Esenţa şi însemnătatea traseologiei.
4. Clasificarea urmelor.

1. Traseologia – este o ramură a criminalisticii ce studiază legităţile formării

urmelor care reflectă semnele construcţiei exterioare al obiectelor ce au creat aceste
urme, mecanismul formării urmelor, precum şi metodele şi procedeele depistării,
fixării, ridicării, păstrării şi examinării lor în scopul de a stabili tuturor împrejurărilor
faptei, identificării făptuitorului.
2. Sistemul traseologiei include:
a) consideraţii generale;
b) studierea urmelor formă(de mâini, picioare, dinţi, obiectele folosite la spar-
gere, mijloace de transport);
c) cercetarea obiectelor ca urme ale infracţiunii (aprecierea stării a diferitor
obiecte, stabilirea întregului după părţi, stabilirea izvorului de provenienţă a obiecte-
lor după urmele lăsate de mecanismele acestora).
d) cercetarea substanţelor ca urme a infracţiunii.
3. Drept urme în traseologie se consideră reflectarea materială pe diferite obi-
ecte, a semnelor construcţii exterioare a altor obiecte materiale, care au intrat în con-
tact cu primele.
După urme se poate de stabilit:
a) mecanismul de formare (de exemplu interdependenţa obiectelor);
b) diferite împrejurări a celor întâmplate (de exemplu metoda pătrunderii în în-
căpere);
c) apartenenţa de grup(de exemplu tipul mijloacelor de transport după urmele
lăsate de protectoarele roţilor) ;
d) identitatea obiectului (de exemplu în diverse locuri ale infracţiunii, urmele
digitale sînt lăsate de una şi aceeaşi persoană).
4. Urmele pot fi clasificate în limita a trei grupe mari:
I. “urme de reflecţie” – aceste urme reflectă semnele obiectului creator de ur-
me şi mecanismul formării lor (amprente digitale, urme de forţare, urme de roţi, de
sînge etc.);
II. “urme obiecte” – obiecte care reflectă caracterul acţiunilor(lacăte, plombe
cu urme de deteriorare, cioburi ale farurilor etc.);
III. “urme materie” pentru trasecologie aceste urme au o importanţă secundară
ele se cercetează pentru a stabili mecanismul formării lor şi a semnelor de grup etc.
(particule de vopsea desprinse de pe mijloacele de transport, stratificare de pământ,
praf etc.)

16
 Subiectul nr. 17: Tipurile de urme în traseologie.

1. Noţiuni generale privind clasificarea urmelor în traseologie

2. Clasificarea urmelor după izvorul de apariţiei lor
3. Clasificarea după metoda de formare
4. Clasificarea după gradul de percepţie
5. Clasificarea urmelor după mecanismul de influenţă între obiecte
6. Clasificarea urmelor în dependenţă de locul amplasării

1. Urmele se clasifică după diferite criterii. Clasificarea urmelor permite de a

judeca asupra mecanismului de formare, despre modalitatea săvârşirii anumitor
acţiuni, în rezultatul cărora au apărut aceste urme, deasemenea despre anumite parti-
cularităţi ale obiectelor creatoare de urme.
2. După izvorul apariţiei urmele se clasifică în:
a) Urme de om (homeoscopice);
b) Urme de animale;
c) Urme ale mijloacelor de transport;
d) Urme de instrumente de efracţie şi mecanisme;
3. După mecanismul formării şi în dependenţă de puterea de acţiune şi duritatea
obiectelor se cunosc:
a) Urme de adâncime se formează în rezultatul deformării obiectului primitor
de urme în cazul când puterea de acţiune şi duritatea obiectului creator de urme sînt
capabile să creeze o asemenea deformare. Particularităţile specifice ale acestor urme
sînt: reflectarea tridimensională în ele a obiectului creator şi reprezentarea anumitor
elemente ale aceluiaşi obiect creator de urme.
b) urmele de suprafaţă se formează în cazurile când interacţiunea dintre obiecte
nu a fost într-atât de puternică încât ar fi putut lăsa o deformare a obiectului primitor
de urme, ci a lăsat doar o urmă la suprafaţa acelui obiect.
4. În dependenţă de gradul de percepţie:
a) urmele vizibile – se depistează fără careva procedee specifice, ele sînt uşor
vizibile şi cu ochiul liber;
b) urmele slab vizibile – pot fi de proporţii mici sau se află într-un fon mascat;
c) urmele invizibile – pot fi de proporţii foarte mici sau pot avea o culoare im-
perceptibilă.
5. În dependenţă de particularităţile acţiunii obiectelor creatoare asupra celora
primitoare de urme sau acţiuni reciproce între ele, urmele se împart în:
a) statice;
b) dinamice;
a) Urmele statice (amprente) apar în cazurile când la interacţiunea obiectului
primitor de urme cu cel creator de urme lipseşte elementul de alunecare a unuia asu-
pra altuia. Amprenta sau urma rămâne în rezultatul amplasării sau lovirii doar într-o
singură direcţie şi poziţie.
b) Urmele dinamice se formează în procesul alunecării a uni singur sau a am-
belor obiecte concomitent, care au interacţionat. În rezultatul interacţiunii a câtorva

17
forţe în direcţii diferite, configuraţia obiectului creator de urme se va reproduce pe
suprafaţa de contact a obiectului primitor de urme sub forma a unor striaţii.
6. În dependenţă de locul amplasării schimbărilor pe obiectul primitor de urme,
urmele se împart în:
a) locale;
b) periferice;
a) Urmele locale – apar în rezultatul schimbărilor care au avut loc nemijlocit
pe locul de contact a obiectului creator cu cel primitor de urme. Împrejurul urmei
rezultate, suprafaţa a rămas neschimbată.
b) Urmele periferice – apar ca rezultat al schimbărilor care s-au produs în afara
zonei de contact al obiectului creator cu cel primitor de urme.

Subiectul nr.18: Urmele create de om (homeoscopia)

1. Bazele homeoscopiei:
2. Urme de mâini;
3. Urme de picioare;
4. Urme de dinţi;
5. Urme de unghii;
6. Urme de vestimentare;
7. Urme de sînge.

1. Referitor la urmele create de om, care au o importanţă traseologică putem

menţiona: urme de mâini, mănuşi, urme de picioare, încălţăminte, urme de dinţi, alte
părţi ale capului (frunte), urme care nu au desen papilar (buze, nas, frunte), urme
vestimentare, urmele de sînge.
2. Urmele de mâini în comparaţie cu alte urme, sînt cel mai des folosite la des-
coperirea şi cercetarea infracţiunii, ele având o eficacitate mai mare. Aceasta se
apreciază, reieşind din aspectul funcţional al mâinilor şi totodată a prezenţei pe ele a
excreţiilor sudoripare. Suprafaţa palmelor (deasemenea a tălpilor) sînt acoperite cu
linii papilare – crestături liniare de o înălţime şi lăţime neînsemnată, care sînt des-
părţită de nişte circumvoluţii mici. Pe careva porţiuni mici, liniile papilare au o for-
mă dreaptă, în schimb pe porţiuni mai mari ele se îndoaie formând desene dificile.
Liniile papilare niciodată nu se intersectează, dar se pot uni în prelungirea unei alte-
ia, se separă formând desene de diferite tipuri. Alături de liniile papilare, în urme se
reflectă şi alte elemente ale reliefului pielii de pe palmă: flexuri, linii, crestături ale
rândurilor, pori, cicatrice, arsuri etc. O mai mare importanţă în criminalistică i se
acordă reliefului, redat de liniile papilare, mai îndeosebi desenului, configuraţiei pe
pernuţele falangelor palmare. Cu studierea structurii desenelor papilare se ocupă
dactiloscopia. Însemnătatea criminalistică a desenelor papilare se apreciază reieşind
din:
a) individualitatea (unice)
b) stabilitatea (fixe)
c) inalterabilitatea desenelor papilare.
Se cunosc trei tipuri de desene papilare:

18
 a) Arc (adeltic) unde liniile, care formează desenul, îşi iau începutul de la o la-
tură a falangetei şi curbând în centrul ei, pleacă spre latura opusă.
Desenele de acest tip sînt cele mai simple după construcţie şi se întâlnesc rela-
tiv rar (aproximativ 5% din numărul total), ele pot fi de două feluri simple şi şatră.
Desenele papilare şatră au liniile papilare la centru îndoite, formând un pin.
b) Lat (monodeltic)– liniile care formează zona centrală a desenului, îşi iau în-
ceputul de la o latură a falangetei şi atingând partea centrală a acesteia, revin spre
aceiaşi latură, formând o figură în formă de laţ. Terminaţiile liniilor orientate spre
marginea degetului, poartă denumirea de liniile zonei centrale sau mai sînt numite
“picioruşe”, iar partea rotundă a laţului – “cap”. Pe partea de sus a laţului, liniile sînt
amplasate ca nişte curente în jos, care convoaie laţul în partea de sus şi jos. Locul
unde curentele se desprind formează o figură triunghiulară, numită “deltă”. Laţurile
pot avea o construcţie relativ simplă, cât şi mai complicată. Toate desenele în laţ,
altfel numite şi monodeltice se împart în dextrodeltice şi sinistrodeltice – delta plasa-
tă în partea dreaptă şi delta plasată în partea stângă. Desenele de tip laţ, în funcţie de
complexitatea desenului pot fi simple, laţ rachetă, gemeni…Desenele în laţ sînt cele
mai des întâlnite, constituind aproximativ 65% din numărul lor total.
c) Cerc - acest desen papilar are două delte – una pe partea dreaptă, alta pe cea
stângă, relativ de zona centrală a desenului papilar (mai rar se întâlnesc trei şi chiar
patru delte). Între delte este amplasat desenul sub forma unor ovale, spirale, elipse
sau vârtej. Desenele în cerc se împart în simple şi compuse. Acest tip de desen con-
stituie aproximativ 30% din cantitatea totală de desene papilare.
3. Urmele de picioare pot fi depistate la locul faptei în cadrul cercetării diferitor
infracţiuni. Cercetarea şi studierea lor criminalistică ulterioară în cadrul expertizelor
permit de a stabili un şir de împrejurări importante, folosite la căutarea şi capturarea
infractorului. După urmele de picioare se poate de judecat despre persoana ce le-a
lăsat (înălţimea lui, diferite particularităţi ale mersului); semnele încălţămintei; des-
pre acţiunile lui (direcţia şi tempoul în care se mişcă); se pot folosi pentru identifica-
rea persoanei sau a încălţămintei lui.
Se disting următoarele categorii de urme de picioare: urme ale picioarelor goa-
le, urme de picioare de ciorapi denumite şi semiîncălţate, şi urme de încălţăminte.
Urmele de picioare pot fi cât de adâncime, atât şi de suprafaţă. Urmele de adân-
cime se observă uşor la locul săvârşirii infracţiunii. Urmele de suprafaţă sînt bine
vizibile doar în cazul în care au fost lăsate de o talpă de încălţăminte pătată sau vop-
sită.
În urme de picioare goale se reflectă: dimensiunea tălpii, lungimea şi lăţimea
fiecărui deget, forma tălpii, structura desenelor papilare, prezenţa încreţiturilor flexo-
rale. Semnele generale ale urmei de picior în ciorapi sînt: mărimea ciorapului, tipul
şi modelul împletiturii aţelor, cusuturile în regiunile călcâiului.
Caracteristicile generale ale tălpii încălţămintei sînt: confecţionarea tălpii, mă-
rimea, forma tălpii şi a elementelor ei, caracteristica generală a suprafeţei tălpii, nu-
mărul de rânduri, de cuie, prezenţa pe talpa încălţămintei a diferitor potcoave, şipuri,
ţinte, şuruburi, mărci ale fabricii producătoare, rupturi etc.
După urmele de picioare se poate de stabilit aproximativ înălţimea, greutatea,
sexul persoanei, mărimea încălţămintei pe care o poartă. Cercetările antropometrice

19
au stabilit că mărimea tălpii este egală cu aproximativ 15,8% din înălţimea bărbatu-
lui şi 15,5% din înălţimea femeii.
4. Urme de dinţi pot fi create de infractor pe produsele alimentare şi alte obiec-
te. Urme de dinţi pot fi depistate şi pe corpul uman. După aceste urme se poate de
stabilit, în ce condiţii s-au format urmele şi cu ajutorul lor se poate de identificat
persoana. Pentru identificarea o mai mare valoare prezintă urmele, deoarece ele
poartă informaţie mai mare despre persoană. După urmele dinţilor se poate de jude-
cat despre următoarele semne ale aparatului dental: forma şi mărimea arcului dental,
asimetria ramurii drepte şi stângi a şirului dental, înclinaţia dinţilor în şir, distanţa
dintre dinţi, numărul lor şi prezenţa protezelor. Expertiza în aceste cazuri este efectu-
ată de medicul stomatolog împreună cu criminalistul sau medicul legist.
5. Urmele de unghii ca obiecte de cercetare criminalistică se întâlnesc mai des
pe corpul pătimaşului sau a infractorului. La cercetarea şi studierea acestor urme este
necesar de a lua în consideraţie faptul că unghiile nu posedă destule semne particula-
re care le-ar evidenţia şi care ar fi putut să se reflecteze în diferite urme. Unghiile
umane se clasifică după formă, relief şi conturul plăcilor, lungime, lăţimea lor, mă-
rimea marginilor libere, după culoare şi alte particularităţi.
În dependenţă de locul amplasării urmelor de unghii, numărul şi gradul de evi-
denţiere a lor, se poate de judecat despre careva împrejurări în care s-a petrecut fapta
dată, deasemenea despre faptul autoapărării, metoda pricinuirii vătămărilor şi despre
faptul strangulării etc.
Urmele de unghii se fotografiază şi se descriu în procesul verbal. În cazul pre-
supunerii că sub unghiile reţinutului se pot păstra particule a pielii (epidermă) de pe
corpul victimei sau alte substanţe străine de la locul infracţiunii, se curăţă conţinutul
de sub unghiile reţinutului, după ce se taie unghiile lui şi toate acestea se expediază
la expertiză medico-biologică.
6. Urmele vestimentare pot fi depistate pe porţiunile vopsite ale mijloacelor de
transport (în cazul accidentării pietonului), pe solul moale (la locul încăierării infrac-
torului cu victima) şi pe alte obiecte de la locul infracţiunii. În urmele de îmbrăcă-
minte se pot reflecta tipul şi desenul ţesăturii, precum şi alte semne ale materiei cât şi
cusuturile îmbrăcămintei. Aceste urme sînt fotografiate la scară şi se descriu în pro-
cesul verbal.
Urmele vestimentare rămase, particule de vopsea se ridică cu ajutorul peliculei
dactiloscopice, la urmele de adâncime se fac mulaje din gips.
Împreună cu fotografiile şi copiile urmelor la expertiză se trimit şi hainele per-
soanei cercetate.
7. Urmele de sînge reprezintă prin sine urme-substanţe. Studierea traseologică a
formelor urmelor de sînge, depistate la locul infracţiunii sau pe îmbrăcăminte, permit
de a stabili mecanismul formării lor. Cunoscând în ce condiţii au apărut aceste urme
de sînge, se poate de a ne imagina despre diferite momente a celor întâmplate. Urme-
le de sînge pot fi:
a) în formă de baltă;
b) stropi de sînge;
c) urme de picături;
d) scurgere de sînge;

20
 e) ştersătură de sînge.
În totalitatea sa, urmele de sînge permit de a reconstitui tabloul actului in-
fracţional, unde, în ce loc i s-a cauzat pătimaşului leziuni, felul acestor leziuni; a avut
sau în loc încăierare sau autoapărarea; au putut rămânea urme de sînge pe corpul şi
îmbrăcămintea infractorului, în ce direcţie s-a deplasat victima sau a fost dus cada-
vrul; în ce poziţie se afla corpul victimei la momentul rănirii, precum şi alte împreju-
rări.
Urmele de sînge se vor fotografia consecutiv, de pe toate obiectele pe care sînt
prezente aceste urme. Expertiza traseologică şi cercetarea urmelor de sînge se poate
de efectuat atât la locul infracţiunii cât şi în laborator, după fotografiile acestor urme.

Subiectul nr.19: Urmele obiectelor de spargere,

instrumentelor şi mecanismelor

1. Noţiunea şi caracteristica generală a urmelor mecanice;

2. Clasificarea obiectelor, instrumentelor şi mecanismelor;
3. Tipurile de urme;
4. Clasificarea urmelor.

1. Mecanoscopia – este o despărţitură a traseologiei, care studiază urmele lăsate

de obiectele de spargere, deasemenea urmele instrumentelor şi mecanismelor şi altor
dispozitive, întrebuinţate la confecţionarea obiectelor de spargere. În criminalistică la
mecanisme sînt atribuite dispozitivele, acţiunile (lucrul dispozitivelor) şi urmele care
nu sînt legate nemijlocit cu forţa muşchilor mâinilor, dar depinde de construcţia şi
particularităţile funcţionale ale detaliilor dispozitivului şi intelectul individului.
Urmele mecanice sînt legate doar relativ cu forţa fizică a omului şi ele indică în
general asupra posedării de către infractor a unor cunoştinţe, iscusinţe şi deprinderi
în domeniul dat.
Stabilirea legăturii nemijlocite dintre aceste dispozitive şi o persoană anumită
nu se face prin înfăptuirea cercetării experimentale de identificare, ci pe calea petre-
cerii unor acţiuni de anchetă. La diagnosticarea obiectelor, instrumentelor şi meca-
nismelor, după urmele lor, se folosesc particularităţile formelor, mărimilor, recipro-
citatea amplasării urmelor, dar în procesul studierii identificatoare se recurge la sta-
bilirea locului de amplasare a particularităţilor caracteristicii, care alcătuiesc macro
şi micro structura suprafeţei a configuraţiei şi mărimilor lor.
2. În mecanoscopie obiectele, instrumentele şi mecanismele se împart în grupe:
a) Tăietoare (cuţit, foarfece etc.);
b) rupere şi zdrobire (topor, daltă, rangă etc.);
c) pilitoare (ferestrău, pilă etc.);
d) sfredelitoare (burghiu, sfredel etc.).
După modul de acţiune toate obiectele de spargere şi instrumentele se poate de
împărţit în:
a) mecanice – cuţit, foarfece, topor, daltă, pilă, sfredel, burghiu etc.
b) termice – aparatura electrică şi cu gaz pentru tăierea metalului şi sudarea lor.

21
 3. În dependenţă de caracterul acţiunii obiectului, instrumentului sau mecanis-
mului asupra unui obiect oarecare şi urmelor rezultate din această acţiune, se împart
în trei tipuri:
a) urme de apăsare, se formează de la pălituri cu obiectele de spargere pe su-
prafaţa obiectelor forţate;
b) urme de alunecare, se formează când obiectul de spargere a acţionat sub un
unghi oarecare pe suprafaţa obiectului forţat;
c) urme de tăiere, de pilire şi sfredelire – apar la tăierea, pilirea, sfredelirea
obiectului sforţat.
4. Clasificarea urmelor lăsate de obiectele de spargere, instrumente şi meca-
nismele totalmente corespund traseologiei generale. Urmele pot fi:
a) de adâncime;
b) de suprafaţă;
c) dinamice;
d) statice;

Subiectul nr.20: Urmele mijloacelor de transport

1. Noţiunea traseologiei urmelor mijloacelor de transport

2. Clasificarea urmelor mijloacelor de transport
3. Caracteristica urmelor a părţilor rulante
4. Caracteristica părţilor şi a detaliilor desprinse
5. Caracteristica urmelor părţilor proeminente a mijloacelor de transport

1. Cercetarea urmelor mijloacelor de transport este o ramură a criminalisticii,

care studiază urmele lăsate de diferite mijloace de transport şi părţile lor componen-
te. Studierea urmelor mijloacelor de transport permite de a rezolva probleme legate
atât de identificarea cât şi diagnosticarea traseologică.
2. Urmele mijloacelor de transport formează obiectul studiului criminalistic,
când mijlocul de transport este folosit ca obiect de atentare, mijloc de săvârşire a
infracţiunii sau ca mijloc de transport de la locul săvârşirii infracţiunii.
Urmele lăsate de mijloacele de transport din punct de vedere criminalistic, sînt
împărţite în patru grupe:
I. urme ce reflectă partea rulantă, a roţilor a şinelor, a roţilor cu şine pe obada
de lemn(căruţe), sănii, urme care s-au format la mişcare sau staţionarea mijlocului de
transport;
II. urme ce reflectă părţile proeminente a mijloacelor de transport;
III. urme de reflecţie a diferitor obiecte materiale de la locul accidentului, care
s-au format pe mijlocul de transport;
IV. urme sub formă de părţi, detalii, particule, substanţe rămase la locul acci-
dentului.
3. Urmele părţii rulante: sînt lăsate de roţile cu pneuri. În dependenţă de starea
roţilor la momentul formării urmelor se deosebesc urme de rotire şi de alunecare.
Primele se formează ca rezultat al înaintării roţilor care se rotesc, cât şi la frânare şi

22
pornirea bruscă din loc. A doua categorie de urme se formează la blocarea totală a
roţilor în procesul frânării.
În dependenţa de calităţile suprafeţei pe care rămân urmele părţilor rulante ele
pot fi de suprafaţă şi de adâncime. Urmele de suprafaţă se împart în urme de stratifi-
care şi de destratificare. Urmele de stratificare pot fi pozitive şi negative. Urmele de
adâncime, sînt rezultatul rămas în urma deformaţiei solului care poate reda nu numai
desenul amplu a părţilor rulante dar şi date despre părţile laterale a anvelopei.
După urmele părţilor rulante se stabileşte direcţia şi regimul mişcării, tipul şi
modelul mijlocului de transport. Tipul şi modelul mijlocului de transport se poate
stabili după mărimea ecartamentului şi ampatamentului.
Ecartamentul – este distanţa dintre liniile centrale a urmelor lăsate de roţile
amplasate pe aceiaşi osie din spate, s-au din faţă. Ampatamentul automobilului este
distanţa dintre osiile din partea din faţă şi din spate a roţilor. Toate semnele enumera-
te mai sus a părţilor rulante se documentează în procesul verbal de cercetare la faţa
locului. Mulajele şi fotografiile executate a părţilor rulante ridicate de la faţa locului
se transmise pentru expertiză. La expertiza traseologică pot fi adresate următoarele
întrebări:
a) modelul mijlocului de transport care a format urma.
b) Tipul (marca) mijlocului de transport, care a lăsat urma la locul accidentu-
lui.
c) direcţia de deplasare a mijlocului de transport care a creat urma.
d) Anvelopa care a creat urma.
e) roţile (din faţă, din spate, din partea dreaptă sau stînga) lăsat urmele de pe
îmbrăcămintea părţii vătămate.
4. Părţile şi detaliile detaşate de la mijlocul de transport depistate la locul acci-
dentului, se folosesc la căutarea mijlocului de transport, identificarea lui, precum şi
pentru stabilirea locului concret unde a avut loc accidentul. Obiectele detaşate de la
mijloacele de transport pot fi grupate în felul următor:
a) cioburi de sticlă ale farurilor şi ale altor părţi ale mijloacelor de transport
construcţia cărora este din sticlă;
b) particule de vopsea;
c) părţi componente ale mijloacelor de transport;
d) alte mecanisme sau detalii.
Studierea cioburilor de sticlă ale farurilor şi altor părţi componente din sticlă,
cărora aparţin aceste cioburi permite de a stabili tipul, modelul, marca articolului dat
şi în dependenţă de aceasta – modelul mijlocului de transport. Particulele de vopsea,
desprinse de pe mijloacele de transport, permit de a stabili culoarea lui şi includerea
acestor date în informaţia orientativă ca mai apoi la să ajute la găsirea mijlocului de
transport, efectuarea expertizei traseologice a structurii materiale.
5. Urmele lăsate de părţile proeminente a mijloacelor de transport sînt acele
urme care apar în urma interacţiunii a două şi mai multe obiecte (urme de refracţie).
Ele se formează ca rezultat a lovirii a două sau mai multor mijloace de transport; la
lovirea corpului omenesc de către diferite părţi ale mijlocului de transport; la trecerea
peste corpul victimei a mijlocului de transport; la contactul mijlocului de transport cu
alte obiecte înconjurătoare.

23
 Studierea urmelor rămase din urma contactului se face pentru identificarea mij-
locului de transport, care a părăsit locul accidentului, deasemenea şi pentru reconsti-
tuirea accidentului rutier. Urmele părţilor proeminente a mijloacelor de transport se
clasifică în urme statice şi dinamice. Localizarea urmelor depinde de tipul tamponă-
rii. La analiza urmelor de tamponare a mijloacelor de transport reies din aceea că
tamponările pot fi:
a) de întâmpinare, mijloacele de transport se deplasează una în întâmpinarea
altuia;
b) la mişcarea mijloacelor de transport în una şi aceeaşi direcţie;
c) sub unghi, la deplasarea mijloacelor de transport sub un unghi unul în în-
tâmpinarea altuia;

Subiectul nr.21: Cercetarea criminalistică a armelor

1. Importanţa cercetării criminalistice a armelor

2. Noţiunea balisticii judiciare
3. Caracteristica armelor de foc

1. Cercetarea criminalistică a armelor este o ramură specifică criminalisticii ce

studiază armele de foc, armele albe, armele cu gaze şi alte tipuri de arme, care au
legătură cu actul infracţional, deasemenea metodele de confecţionare, modificarea
lor şi a urmelor rămase în urma săvârşirii faptei cu folosirea acestor arme.
criminalistică constă în următoarele:
Cercetarea criminalistică a armelor conţine:
a) cercetarea criminalistică a armelor de foc şi a urmelor rămase în urma apli-
cării lor;
b) cercetarea criminalistică a muniţiilor şi explozivilor rămase în urma aplică-
rii lor;
c) cercetarea criminalistică a armelor albe şi a urmelor aplicării acestor arme.
2. Balistica judiciară este un compartiment al criminalisticii, care studiază ar-
mele de foc, muniţiile, legalitatea aplicării armei de foc, elaborează metode şi mij-
loace tehnico-ştiinţifice de cercetare a actelor penale privind fabricarea, păstrarea
armelor de foc, cât şi urmele acestora şi efectelor folosirii în scopul identificării lor.
3. Arma de foc este un dispozitiv tehnic destinat nimicirii ţintelor vii prin trage-
rea cu proiectile, puse în mişcare de energia gazelor formate ca urmare a exploziei
pulberii sau a unui substituent al acestuia.
În dependenţă de destinaţie, caracteristicile armelor, ele se împart în următoare-
le:
a) militară sau de luptă;
b) de vânătoare;
c) sportive.
Armele de foc posedă anumite particularităţi ale construcţiei care sînt studiate
la balistica judiciară. În dependenţă de construcţia canalului ţevii se cunosc arme cu
ţeavă:
a) lisă;

24
 b) mixtă;
c) ghintuită.
Particularităţile care sînt studiate de balistica judiciară sînt:
a) camera cartuşului;
b) închizătorul;
c) mecanismul de dare a focului.
Ghinturile – sînt nişte canale sau adâncituri, pe partea interioară a ţevii în pre-
lungirea ei, formând un filet. La etapa actuală arma de foc are patru sau şase ghinturi,
ele pot avea înclinare în partea dreaptă sau stângă. Calibrul armelor de foc ghintuite
se stabileşte după distanţa dintre două creste diametral opuse a ghinturilor. Cele mai
răspândite calibre sînt: 5.45; 5.6; 6.35; 7.62; 7.65; 9; 11.44 mm .Calibrul armelor de
foc cu ţeava lisă se stabileşte după numărul de alice care corespund diametrului ca-
nalului ţevii, care pot fi turnate dintr-un funt de plumb(453,6 g). (De exemplu armele
МЦ 21-12 şi МЦ 20-01 au calibrul 12/70 şi corespunzător 20/70. )
Mecanismul de dare a focului asigură detonarea capsei şi aprinderea încărcătu-
rii de praf. Toate mecanismele de dare a focurilor se împart în următoarele grupe:
a) cu acţiune termică(armele istorice care se încărcau prin ţeavă);
b) cu cucoş(revolver de modelul 1895, sistemul Nagan);
c) cu percutare (pistol TK – Тульский, sistemul Коровин);
d) cu cucoş şi cu percutor (pistol Macarov, Kalaşnicov);
e) cu închizător (pistol-mitralieră П.П.Ш., П.П.C., П.П.Д.);
f) electroinflamatoare (carabina Le Barona şi Delimas 1866 şi carabina
S.Russel 1834).
Acţiunea de nimicire a împuşcăturii este asigurată de către glonte, ghiulea, alice
sau alte obiecte special adaptate. Pentru efectuarea tragerii din armele de foc moder-
ne se folosesc cartuşe care îmbină în ele toate elementele necesare pentru efectuarea
tragerii. Cartuşul este un dispozitiv, destinat pentru tragere din arma de foc care
cuprinde în sine cu ajutorul tubului cartuşului: capsa ca mijloc de iniţiere, glotele şi
pulberea. Baza cartuşului o constituie tubul. Corpul tubului poate fi metalic sau din
masă plastică, hârtie. Deasemenea tubul poate fi cu flanşa în afară sau înăuntru. Cap-
sula ca element de iniţiere a arderii pulberii, de obicei constă din componenţi infla-
matori, nicovală şi capacul capsei. Încărcătura de pulbere a cartuşului modern poate
fi diferită, unele produc fum la ardere, altele nu produc.

Subiectul nr.22: Caracteristica urmelor a armelor de foc

1. Balistica interioară şi exterioară.

2. Urmele armelor de foc.
3. Depistarea, fixarea, cercetarea şi ridicarea urmelor.

1. La bazele ştiinţifice ale balisticii judiciare se referă sistemul de cunoştinţe

despre procesul efectuării împuşcăturii, care se împarte în factori interni şi externi,
deasemenea legităţile formării urmelor de împuşcătură pe diferite obiecte, cartuşe şi
tuburi.

25
 Balistica interioară se începe cu lovirea de către percutor a capsei, drept rezultat
are loc aprinderea componentului inflamator din ea. Flacăra pătrunde printre orificii-
le din capacul capsei aprinzând în aşa fel pulberea. La aprinderea pulberii şi atingerii
unei anumite presiuni înăuntrul cartuşului, glonţul sub presiunea gazelor rezultate
din urma arderii pulberii începe să se mişte prin canalul ţevii. La momentul ieşirii
glonţului şi a gazelor din ţeavă procesul balisticii interne ia sfârşit.
Balistica exterioară studiază factorii principali (primari) şi secundari ai îm-
puşcăturii. Factorii primari sînt determinaţi de acţiunea directă a proiectilului asupra
obiectului. Urmă a factorilor primari ai împuşcăturii sînt diverse schimbări în struc-
tura obiectului atins. La perforarea obiectului de către glonte se formează un singur
orificiu. La efectuarea împuşcăturii cu încărcătura din alice până la distanţa de 1–2
m. se va forma un singur orificiu însă dacă împuşcătura se va efectua de la o distanţă
mai mare atunci se vor produce mai multe orificii sau deteriorări, numărul de orificii
şi suprafaţa de contact va fi cu atât mai mare cu cât împuşcătura va fi efectuată de la
o distanţă mai mare. În măsura schimbărilor structurii obiectului primitor de pătrun-
dere şi de suprafaţă. Factorii externi ai împuşcăturii se caracterizează prin prezenţa
unor factori adăugători care se completează sau însoţesc pe cei primari. La factorii
secundari se atribuie:
a) reculul armei.
b) aruncarea din canalul ţevii cu o viteză mare a gazelor fierbinţi.
c) contactul proiectilului cu suprafaţa obiectului atins şi lăsarea pe el a arsurilor,
afumărilor produse de gazele evacuate şi inelul de metalizare ,frecare produse de
glonte.
2. Urmele armelor de foc rămase pe tubul cartuşului, se produc datorită:
a) încărcării şi anume urme rămase de la corpul încărcătorului în timpul scoate-
rii cartuşului din încărcător, alta pe fundul exterior al tubului ce vor reda relieful
părţii frontale a închizătorului,
b) împuşcării - pe corpul tubului vor rămânea neregularităţile camerei car-
tuşului;
c) în timpul extragerii tubului vor rămânea urme ale ghearei extractoare, urma
reflectorului, urma marginii ferestruicii de aruncare.
Urmele rămase pe glonte, sînt striaţiile lăsate de ghinturi, de pe canalul ţevii.
3. Depistarea, fixarea, examinarea şi ridicarea urmelor rezultate din aplicarea
armei de foc este o activitate specifică. Depistarea armelor de foc, tuburilor,
gloanţelor, alicelor, presupune căutarea lor printre alte obiecte de la locul săvârşirii
infracţiunii, precum şi în alte locuri posibile de tăinuire a lor. Pentru fixarea urmelor
se aplică un şir de metode şi procedee. Mai întâi se efectuiază fotografierea obiecte-
lor principale a locului infracţiunii, în care a fost depistată urma aplicării armei de
foc. Mai apoi se aplica metoda fotografică la scara a obiectului purtător de urme de
arme de foc. După aceasta obiectele se examinează şi rezultatele examinării amă-
nunţit se descriu în procesul verbal. Cercetarea armei de foc necesită luarea a unor
măsuri specifice de siguranţă şi anume, este necesar de a urmări ca să nu se apese
trăgaciul, se ţine arma cu ţeava îndreptată în sus, în aşa mod să nu fie scăpată jos, să
nu se deterioreze urmele cu caracter traseologic sau alte urme. Arma de foc se des-
crie după următoarele elemente:

26
 tipul, sistemul, modelul armei, înscrisurile de pe ea, poziţia mecanismului de
dare a focului, starea canalului ţevii la cercetarea lui la lumină, prezenţa sau lipsa
mirosului de praf ars din canalul ţevii, prezenţa şi caracterul altor urme de pe armă.
În procesul verbal obligatoriu se indică asupra metodei de ridicare şi caracterul am-
balajului în care a fost împachetat obiectul purtător de urme, de aceea întocmirea
procesului verbal are loc în paralel cu cercetarea de mai departe a obiectelor şi urme-
lor.
Gloanţele şi tuburile se ridică câte unul (-a), ca mai apoi după cercetare şi foto-
grafiere să fie puse în pachete sau cutii separate. Ridicarea de la bănuit a armei de
foc face posibil numirea expertizelor balistice de identificare a armei. La aceste ex-
pertize pot fi puse următoarele întrebări:
b) tubul găsit la locul infracţiunii a fost tras din această armă;
c)din această armă a fost tras glonţul găsit la locul săvârşirii infracţiunii etc.

Subiectul nr.23: Cercetarea criminalistică a urmelor armelor albe.

1. Noţiunea cercetării criminalistice a armelor albe;

2. Noţiunea armei albe;
3. Semnele generale ale construcţiei armelor albe;
4. Clasificarea armelor albe.

1. Cercetarea armelor albe şi urmelor aplicării lor este un compartiment al cri-

minalisticii în care se studiază armele albe, obiectele de construcţie rudimentară care
amintesc de arme albe, deasemenea legităţile formării urmelor acestora; se elaborea-
ză metode şi procedee de culegere şi studiere a acestor obiecte în calitate de probe
materiale la descoperirea şi prevenirea infracţiunilor.
2. Arma albă este un obiect special confecţionat pentru aplicarea cu ajutorul
forţei fizice a omului, a unor vătămări corporale altei persoane sau animal în lupta
corp la corp.
3. Semnele generale ale construcţiei armei albe:
a) prezenţa detaliilor(părţi), special predestinate pentru aplicarea loviturii care
ar provoca vătămări periculoase pentru viaţă şi sănătate: lama, greutatea de lovire,
ascuţişul, etc.
b) prezenţa unor dispozitive pentru menţinerea stabilă a armei albe în mână,
excluzând pericolul de a se vătăma persoana care aplică lovitura.
c) trăinicia construcţiei, mecanismului.
4. Clasificarea armelor albe are loc după mai multe criterii, ceea ce permite de-
osebirea tipurilor armelor albe după efect sunt:
a) înţepătoare – la ele se referă săbiile, baionete, stileturile, pumnalele etc. Ar-
mele albe înţepătoare străpung ţesuturile moi a corpului şi de aceea trebuie aplicată o
forţă fizică însemnată.
b) tăietor-înţepătoare, se împart în arme albe cu lamă având un tăiş şi cu două
tăişuri. Cuţitele cu un singur tăiş constau din lamă şi mâner, câteodată între ele se
află un limitator. Lama are tăiş şi muchie, câteodată muchia este îndoită. Mânerul
poate avea inel din metal,

27
 c.) dezmembrare la acestea se referă topoarele,
d) de vătămare, ca bastonul de cauciuc, buzduganul, diferite arme orientale…
Particularităţi ale armelor albe:
a) lama are tăiş şi muchie care poate fi încovoiată;
b) tăişul se află de-a lungul lamei, până la linia muchiei;
c) lungimea nu-i mai mică de 7-8 cm.
d) mânerul îndemânos de ţinut în mână pentru aplicarea loviturii şi scoaterea la
lamei din rană.
e) duritatea şi rigiditatea lamei este asigurată de prezenţa canalelor de rigidita-
te.
Particularităţile construcţiei pumnalului.
a) Simetria construcţiei pumnalului.
b) Tăişul se află de-a lungul liniei lamei chiar dacă lama este încovoiată.
c) Lungimea lamei nu mai mică de 7-8cm.
d) Mânerul comod de reţinut în mână.
e) Trăinicia construcţiei
f) Prezenţa canalului de rigiditate, cu unele excepţii.
g) Săbii, topoare de luptă, iatagane.
h) Săbii, baionetă, paloşe, pumnale mari.
i) Arme albe zdrobitoare – buzdugan, box, palmar, bite, nou-cacuri etc.
Bitele folosite de infractori deobicei sînt făcute din bucăţi de metal – ţevi, ar-
matură, etc.
Pentru a considera un obiect ca arma de foc este necesar ca acest obiect să în-
truniască careva condiţii: să aibă o anumită mărime nnu mai mică de 30-40cm,
deametrul aproxsimativ de 3cm. o anumită masă, duritate, o parte indinspensabilă a
bitei o constituie mînerul ei, care poate fi o porţiune a bitei înfăşurată cu un material
izolator şi laţul pentru încheitura mînei.
Boxele reprezintă nişte plăci din metal care au nişte orificii pentru fixarea pe
degetele mînii care constau din suport şi carcasă.
Boxele se confecţionează din diferite metale sau mase plastice, din lemn tare.
Palmarele constau din nişte plăci metalice care sînt prevăzute cu un bandaj,
placa poate avea formă ovală, ropundă, patrată. Palmarele se îmbracă pe palma
mînii, lovitura aplicînduse cu palma deschisă.
Buzduganul – după construcţia sa aminteşte o halteră de 1-2kg. Ea se ţine în
mînă în aşa fel încît partia rotingită a ei să producă lovitura asupra corpului.
Nou-siacurile, acestea sînt un tip relativ no de arme albe care se aplică nu
numai pentru zdrobire dar şi pentru asfixiere şi strivirea.
Nou-ciacurile constau din două (mai rar din 3-4-5) ciklindre din lemn, netede
sau pot avea o formă conică, cu lungimia 25-30cm.

Subiectul nr.24: Tehnica explozivă

1. Noţiunea tehnicii explozive;

2. Noţiunea, cauzele şi tipurile de explozii;
3. Clasificarea subiectelor explozibile;

28
 4. Caracteristica criminalistică a subiectelor explozive;
5. Obiectivele înaintate către tehnica explozivă criminalistică.

1. Tehnica explozivă este o ramură a criminalisticii care studiază legităţile

apariţiei, dobândirii şi folosirii informaţiei criminalistice despre substanţele, mijloa-
cele şi mecanismele explozive, precum şi relevarea persoanelor implicate în comite-
rea infracţiunilor implicate cu aplicarea mijloacelor explozive şi atragerea lor la răs-
pundere penală.
2. Explozie – este un proces de eliberare rapidă a unei cantităţi mari de energie
într-un volum limitat, şi reprezintă extinderea bruscă a gazelor şi a aburilor. Cauzele
eliberării cantităţii mari de energie, extinderea gazelor pot fi diferite. Poate fi rezulta-
tul unei schimbări fizice bruşte a stării, o reacţie chimică exotermică la care se elimi-
nă o cantitate mare de gaze şi aburi comprimate, o reacţie rapidă nucleară sau termo-
nucleară sau degajarea unei energii electromagnetice.
În dependenţă de aceasta se cunosc mai multe tipuri de explozii: fizice, chimi-
ce, atomice, electromagnetice etc.
3. În tehnică toate substanţele explozibile se deosebesc după domeniul aplicării
lor şi se împart în patru grupe de bază:
a) iniţiatoare;
b) brizante;
c) pe bază de prafuri;
d) componenţi pirotehnici;
4. Caracterizarea criminalistică a substanţelor explozibile include în sine ur-
mătoarele semne:
a) Caracterizarea potenţială a unei explozii chimice;
b) Utilitatea lor la o explozie şi la nimicirea persoanelor, tehnicii şi construcţii-
lor în cazuri concrete.
c) Sunt destinate domeniului genistic.
La obiectivele tehnicii explozive se referă:
a) modernizarea şi elaborarea mijloacelor noi de depistare a muniţiilor, sub-
stanţelor şi mecanismelor explozive, a elementelor şi urmele acţiunile.
b) elaborarea procedeelor şi mijloacelor tehnice de neutralizare, ridicare, păs-
trare şi transportare a acestor obiecte.
c) elaborarea mijloacelor tehnice, metodelor şi procedeelor de cercetare a locu-
lui exploziei, a urmelor de aplicare a muniţiilor, substanţelor şi mecanismelor explo-
zive şi a obiectelor nimicite.
d) modernizarea şi elaborarea noilor metode de petrecere a expertizelor crimi-
nalistice a substanţelor şi tehnicii explozive.
e) elaborarea procedeelor şi regulilor de pregătire şi numire a expertizelor cri-
minalistice a substanţelor şi tehnicii explozive.
f) elaborarea procedeelor şi regulilor de pregătire şi numire a expertizelor
complexe şi aprecierea acestor expertize de către anchetator şi judecător.

29
 Subiectul nr.25: Cercetarea criminalistică a documentelor

1. Noţiunea cercetării criminalistice a documentelor.

2. Tipurile cercetării criminalistice a documentelor.
3. Obiectele, bazele, mijloacele şi metodele cercetării criminalistice a docu-
mentelor.
4. Regulile de adresare cu documentele şi probele materiale în timpul lucrului.

1. Cercetarea criminalistică a documentelor este o ramură a criminalisticii, ca-

re studiază legităţile scrisului , ce scoate în evidenţă careva particularităţi a persoa-
nei, metodele de falsificare a înscrisurilor, deasemenea elaborează mijloace şi meto-
de de cunoaştere a legităţilor acestora în scopul cercetării şi descoperirii infracţiunii.
2. Documentele sunt probe materiale în cazurile când ele sînt obiectul atentării,
mijloace de săvârşire a infracţiunii şi tăinuire a probelor infracţiunii.
Se deosebesc două feluri de cercetare criminalistică a documentelor:
I. cercetarea criminalistică a scrisului
II. cercetarea tehnico criminalistică a documentelor.
4. Obiectele cercetării criminalistice a scrisului sînt: textele dactilografice,
structura grafotehnică a manuscrisului. După acesta pot fi stabilite autorul, executo-
rul manuscrisului sau orientativ asemănările lui; sexul, vârsta, particularităţile fizice
şi profesionale.
La cercetarea tehnico-criminalistică a documentelor se studiază conţinutul, ma-
terialul din care este confecţionat, urmele rămase în urma schimbărilor efectuate în
documente în timpul falsificării.
Pentru rezolvarea acestor probleme se aplică diferite metode şi mijloace:
a) chimice – stabilirea componenţei materialului din care este confecţionat do-
cumentul;
b) fototehnice - identificarea cu ajutorul metodelor fotografice;
c) fonoscopice – descifrarea înregistrării magnetice.
3. La cercetarea infracţiunilor de acest gen se recomandă de-a respecta anumite
reguli de lucru cu documentele corpuri delicte: de-a lucra cu documentele în mănuşi
cu ajutorul pensetei, de-a nu atinge documentele cu mâinele ude; de-a nu pune do-
cumentele pe obiecte ude sau pătate; de-a nu face înscrisuri pe faţa sau versetul do-
cumentului; documentul anexat la dosar nu trebuie cusut pe margini, ci de-l pus într-
un plic care pe urmă poate fi cusut la dosar; la cercetare documentelor nu trebuie
aplicate metode care ar putea deteriora starea lui.

Subiectul nr. 26: Cercetările criminalistice a scrisului

1. Clasificarea deprinderilor de scris

2. Tipurile conţinutului textual
3. Caracteristici ale limbajului scris
4. Caracteristica grafică

30
 1. Deprinderea de scriere se capătă în rezultatul unor îndelungate instruiri şi
antrenamente. În aşa fel se formulează scrisul persoanei – un sistem de deprinderi
complicate, controlate de activitatea sistemului nervos central.
Clasificarea deprinderilor scrisului:
a) deprinderi tehnice – poziţia persoanei în timpul scrisului, a hârtiei şi a mij-
locul de scris;
b) deprinderi grafice – redarea semnelor grafice a scrierii şi combinaţiilor lor;
c) deprinderile conţinutului grafo-tehnic – redarea şi construcţia semnelor gra-
fice, particularităţile acestora, legătura dintre cuvinte şi fraze.
2. Deprinderile conţinutului textual a fiecărui om caracterizează totalitatea
semnelor care se împart în două grupe: semnele limbajului scris şi semnele grafice.
3. Semnele limbajului scris – este maniera alcătuirii textului, care depinde de
vocabularul, inteligenţa şi activitatea profesională a persoanei. Conţinutul textual se
apreciază din punct de vedere gramatical, lexical şi stilistic.
a) semnele gramaticale redau faptul posedării de către executor a regulilor
gramaticale a scrierii. Nerespectarea acestor reguli aduce la comiterea unor greşeli
orografice, sintactice sau punctuale, care în cazul dat se concentrează în calitate de
semne identificatoare. În dependenţă de greşelile comise se stabileşte nivelul intelec-
tual al persoanei. El poate fi: scăzut, mediu şi înalt;
b) Semnele lexicale, caracterizează vocabularul executorului pe care-l posedă,
dezvoltarea profesională. Din punct de vedere al identificării persoanei după scris un
interes deosebit prezenta folosirea: cuvintelor profesionale - cuvinte specifice pentru
un anumit domeniu de activitate profesională; arhaisme - cuvinte şi expresii învechi-
te; dialecte - cuvinte luate din dialectul local; jargoanele şi expresiile, caracteristice
unui anumit grup de persoane sau unei anumite limbi.
c) Semnele stilistice redau maniera expunerii, structura compoziţională a în-
scrisului care cuprinde, limba literară (artistic, ştiinţific, publicistic, limbaj de afa-
ceri) precum şi limbaj obişnuit. Maniera de redare poate fi scundă, laconică sau fle-
cară cu explicaţii amănunţite. Construcţia compoziţională se stabileşte după anumite
părţi ale înscrisului (introducere, cuprins şi încheiere), consecutivitatea expunerii
gândurilor, folosirea diferitor tipuri de fraze (simple, compuse, exclamatoare, intero-
gative), etc.
4. Semnele grafo-tehnice (indicii grafici) se împart în generale şi particulare:
a) generale - caracterizează scrisul ca o totalitate de mişcări coordonate. La ele
se referă: evoluţia scrisului capacitatea executorului de a scri cu mişcări coordonate
şi rapizi. Se cunosc următoarele feluri: superioară, inferioară şi medie, înclinaţia se
are în vedere poziţia axei longitudinale faţă de linia scrisului. Se disting după acest
element scrisuri înclinate spre dreaptă, spre stînga şi vertical. Înclinaţia nu este un
semn stabil el poate fi schimbat în scopul mascării scrisului; Dimensiunea scrisului
se apreciază după înălţimea semnelor: mare - înălţimea peste 5 mm, mijlociu - de la
2 la 5 mm, mărunt - până la 2 mm;
continuitatea scrisului se caracterizează prin scrierea unui anumit număr de lite-
re într-un cuvânt fără întreruperea mişcării. Continuitatea poate fi mare – peste 5
litere fără întrerupere, medie 3-4 litere, mică nu mai mult de 2 litere. Acest semn este
stabil pentru ca a mări continuitatea fără antrenamente este imposibilă;

31
 presiunea se caracterizează depunerea forţei executorului cu ajutorul mijlocului
de scris pe hârtie.
b) Semnele particulare ale scrisului reflectă particularităţile mişcărilor, deprin-
derilor executorului, privind modul de executare a literelor, cifrelor, semnăturilor sau
grup de semne grafice. La semnele particulare se referă: forma caligrafică a literelor
care constau din două elemente constitutive - grame şi trasee anexate, ele pot fi litere
cu trasee circulare sau semicirculare, bucle, cu depasante, direcţia şi succesiunea
mişcărilor instrumentului scriptual la executarea anumitor semne sau elemente grafi-
ce. Ele pot fi patru direcţii (de sus în jos)- descendentă, (de jos în sus)- ascendentă,
(de la stînga la dreapta), modul de legare a semnelor grafice învecinate şi a elemente-
lor acestora, consecutivitatea mişcărilor în timpul executărilor semnelor grafice şi
legării lor, dificultatea mişcărilor în timpul executării semnelor grafice şi legării lor,
dificultatea mişcărilor la scrierea anumitor litere.

Subiectul nr. 27: Cercetarea tehnico – criminalistică a scricului

1. Noţiunea cercetării tehnico-criminalistică a documentelor

2. Scopul cercetării documentelor
3. Tipurile documentelor

1. Cercetarea tehnico-criminalistică a documentelor este un compartiment al

cercetării criminalistice a documentelor, obiectul căreia este studierea metodelor de
confecţionare, contrafacere a documentelor scrise şi semnelor ce caracterizează con-
trafacerea, precum şi elaborarea metodelor şi procedeelor de cercetare şi studierea a
documentelor în scopul identificării, stabilirii altor factori, care au importanţă pentru
cercetarea şi procesul judiciar.
2. Scopurile studierii documentelor sunt:
a) Stabilirea condiţiilor în care s-a confecţionat documentul sau altei părţi ale
lui (metoda, timpul, etc.)
b) Stabilirea schimbărilor în document şi metoda introducerii acestor schim-
bări (înlăturarea, adăugirea, refacere de text .)
c) Scoaterea la evidenţă a înscrisurilor greu vizibile, invizibile, haşurate, deco-
rate, etc., deasemenea a documentelor cu înscrisurile deteriorate.
d) Stabilirea apartenenţei de grup a materialelor folosite pentru confecţionarea
documentelor (hârtia, vopseaua, cleiul, etc.)
e) Stabilirea timpului când a fost scris documentul sau părţilor lor componen-
te.
f) Identificarea mijloacelor utilizate pentru confecţionare documentului şi in-
troducerea în ele a unor schimbări (maşini de dactilografiat, ştampila)
g) Identificarea executorului a documentului.
3. Documentele pot fi originale şi false. Documentele originale pot fi autentice
şi neautentice. Documentele false pot fi de două feluri:
a) Falsificat pe cale intelectuală, este atunci când documentul poseda toate re-
chizitele, dar informaţia ce-o cuprinde nu corespunde adevărului.

32
 b) Când documentul este original dar în conţinutul lui sunt introduse schimbări
prin ştergere, adăugare sau modificare, dar care conţine toate rechizitele, numit fals
material.
Blanchetele documentelor se întocmesc prin desenare, tipărire sau clişeu.
Clişeul se capătă pe calea culegerii semnelor tipografice, confecţionare şi alte meto-
de.

Subiectul nr.28: Tipurile modificării conţinutului documentelor

1. Schimbarea conţinutului documentelor prin metoda răzuirii

2. Esenţa decolorări şi spălării
3. Conţinutul adăugirii, particularităţile ei caracteristice
4. Modalităţile şi particularităţile schimbării cartelelor fotografice şi a filelor
1. Răzuirea reprezintă lichidarea mecanică a părţilor textului cu scopul modifi-
cării conţinutului său iniţial. În legătură cu aceasta se observă distrugerea straturilor
superioare a hârtiilor în rezultatul cărora ia devine mai subţire şi pierde luciu, ceea ce
se depistează uşor la cercetarea acestora sub razele luminii. Prin răzuire se încalcă
integritatea semnelor, literelor şi rândurilor vecine. În acelaşi timp rămâne relevant
pe hârtie conţinutul textului răzuit, prezent prin adâncituri pe faţa documentului şi
crestături pe cealaltă parte a acestuia.
Literele, cifrele înscrise repetat sînt deformate faţă de celelalte datorită capaci-
tăţii mărite de îmbibare a hârtiei cauzată de răzuire (ştergere). Urmele acţiunii meca-
nice pot fi mascate prin călcare în rezultatul căruia se pot forma urme de la obiectele
folosite în acest scop.
2. Decolorarea este lichidarea înscrisurilor sau a unor părţi din acestea prin me-
toda decolorării coloranţilor înscrisului cu reactivi chimici. Semnele decolorării sînt:
schimbarea culorii hârtiei în locurile decolorării, formarea crăpăturilor, decolorarea
sau schimbarea culorii grafice la zonelor adiacente. Urmele decolorării se releviază
cu ajutorul lupei, microscopului, razelor ultraviolete, cu ajutorul fotografiei de con-
trast.
Spălarea - lichidarea înscrisurilor de pe suprafaţa documentelor cu ajutorul di-
verşilor dizolvanţi. Multe urme ale decolorării apar şi în urma spălării documentelor.
Ele, de regulă, sînt relevate cu ajutorului mijloacelor recomandate la relevarea deco-
lorărilor.
3. Falsul prin adăugare de text constă în modificarea conţinutului iniţial pe ca-
lea introducerii literelor, cifrelor, cuvintelor şi îmbinărilor acestora în locurile libere
(inclusiv şi după spălarea, răzuirea textului iniţial). Semnele adăugării de text:
a) Diferenţa de culoare între textul iniţial şi cel adăugat.;
b) Înscrierea ne proporţională a textului pe hârtie;
c) Micşorarea sau mărirea intervalelor dintre litere, cuvinte, rânduri.
Falsul prin adăugare poate fi depistat în urma cercetării înscrisurilor cu ajutorul
lupei sau microscopului, deasemenea prin iluminare sub un unghi ascuţit.
4. Schimbarea fotografiilor, de regulă, se utilizează pe documentele ce stabilesc
identitatea. Cele mai des întâlnite metode şi urme a lor sînt:

33
 a) schimbarea totală a fotografiei: la cercetarea vizuală se observă neregulari-
tăţi ale liniilor circulare şi a textului de pe ştampilă.
b) montarea: pe document rămâne o parte a fotografiei originale cu impresiuni-
le de ştampilă de pe ea peste care se încleie fotografia feţei altei persoane; poate fi
descoperită datorită diferenţei calităţilor hârtiei fotografice, urmele tăierii fotografiei,
necorespunderea impresiunilor ştampilelor,
Schimbarea filelor se întâlneşte în cărticelele de muncă, paşapoarte şi alte do-
cumente ce constau din mai multe file.
La schimbarea filelor în documente poate indica:
a) diferenţa în culoarea şi calitatea diferitor file ale unui document.
b) nu corespunde numerotarea;
c) necorespunderea seriilor şi numerelor filelor documentelor, mărimilor şi
configuraţiei marginilor filelor.
d) Diferenţa în textul tipografic pe fila înlocuită în comparaţie cu celelalte.

Subiectul nr.29: Identificarea persoanei după semnalmente

1. Noţiunea gabitologiei judiciare

2. Esenţa portretului vorbit şi importanţa lui
3. Principiile portretului vorbit.
1. Identificarea persoanei supă semnalmetele exterioare (gabitologie) – este
domeniul tehnicii criminalistice, ce studiază legităţile memorizării aspectului exteri-
or al persoanei în diverse ipostaze şi elaborează mijloace şi metode tehnico-
criminalistice pentru acumularea, cercetarea şi utilizarea informaţiei despre aspectul
exterior al persoanei în scopul descoperirii şi prevenirii infracţiunilor.
2. Portretul vorbit are un rol primordial în gabitologie. Tradiţional aspectul este
determinat de înfăţişarea exterioară, totalitatea informaţiei despre persoană, recepţio-
nate vizual. Aşa informaţii se utilizează în procesul descoperirii şi cercetării in-
fracţiunilor pentru rezolvarea următoarelor necesităţi:
a) cercetarea persoanelor necunoscute, ce s-au sustras de la locul infracţiunii
rămase nedescoperite, dacă avem informaţie privitor la aspectul lor exterior.
b) căutarea persoanelor identificate, ce se ascund de organele de anchetă sau
instanţa de judecată, sau au evadat din locurile de deţinere de sub arest.
c) căutarea persoanei dispărute fără urme, identificarea persoanelor şi a cada-
vrelor neidentificate.
3. Ca principiu de bază la folosirea portretului vorbit în practica criminalistică
s-au cristalizat:
a) obiectivizări: să fie obiectivă informaţia
b) adecvat: să corespundă realităţii
c) descrierea completă: să fie suficienţă pentru rezolvarea necesităţilor crimi-
nalistice ale portretului vorbit.
Caracteristicile portretului vorbit se fixează în diverse modalităţi: materiale –
desene, fotografii şi memorate – memoria persoanelor, asigură posibilitatea utilizării
informaţiei despre exterior la adunarea, acumularea, cercetarea, studierea şi utilizarea
acesteia în practica descoperirii infracţiunilor.

34
 Subiectul nr.30: Sistemul elementelor şi caracteristicilor portretului vorbit

1. Clasificarea elementelor şi caracteristicilor portretului vorbit;

2. Clasificarea indicilor individuali;
3. Descrierea îmbrăcămintei şi a obiectelor particulare;
4. Regulile descrierii portretului vorbit.
1. Totalitatea semnelor şi elementelor exteriorului persoanei sînt studiate con-
form clasificării, la baza căreia este plasată apartenenţa elementelor portretului vorbit
şi semnele lui. Elementele şi semnele stării corpului omenesc, ce demonstrează vita-
litatea lui se numesc particulare. Ele sînt caracteristice individual persoanei, aspectu-
lui exterior şi îi aparţin deseori în exclusivitate.
La particularităţile generale se referă elementele adăugătoare şi semnele portre-
tului vorbit. Ele nu constituie elemente ale corpului omenesc sau exprimă vitalitatea
acestora, dar permit într-o oarecare măsură stabilirea elementelor şi semnelor parti-
culare.
2. Elementele şi semnele particulare se împart în: fizice, anatomice şi funcţio-
nale.
La elementele fizice se referă sexul, vârsta, tipul antropologic. Semnele fizice
se manifestă în construcţia anatomică, funcţională a siluetei, caracteristicile feţei,
prezenţa caracteristicilor individuale, îmbrăcăminte şi alte accesorii.
La elementele anatomice ale portretului vorbit se referă elementele structurale
ale corpului omenesc: corpul, capul, faţa, gâtul, umerii, pieptul, spatele, mâinele,
picioarele, ridurile, urmele diverselor traume şi operaţii chirurgicale...Ele se caracte-
rizează prin formă, contur, configuraţie, mărime, poziţie, culoare...
La elementele funcţionale ale portretului vorbit se referă:
a) ţinuta corpului: se analizează datorită poziţiei părţilor componente ale cor-
pului în diferite poziţii;
b) mersul: este determinat de stereotipul dinamic. În legătură cu aceasta se
evidenţiază tempoul, lungimea şi lăţimea paşilor;
c) mimica: modalităţile mişcării muşchilor faciali, se reprezintă starea emoţio-
nală;
d) articulaţia: mişcarea buzelor la pronunţarea sunetelor;
e) gesticulaţia: mişcarea capului, umerilor, mâinilor cu care persoana îşi ex-
primă sentimentele;
f) deprinderi clasice: acţiuni, întreprinse de persoană pentru efectuarea acţiuni-
lor clasice;
g) deprinderi speciale: acţiuni întrebuinţate de persoană la efectuarea unui lu-
cru (activităţi).
Importanţa criminalistică au nu semne întâmplătoare sau mişcările anatomice,
ci doar deprinderile stabile, permanente.
3. La descrierea îmbrăcămintei şi a obiectelor particulare se referă îmbrăcămin-
tea, obiectele portative mici necesare pentru formarea estetică a aspectului exterior şi
semnele lor.

35
 Toate elementele şi semnele îmbrăcămintei, obiectelor portative mici pot fi di-
vizate în:
a) de producţie: formate în procesul lor de utilizare ;
b) reflectorii: descoperite în procesul utilizării obiectelor.
Îmbrăcămintea şi obiectele portative se determină după tip, materialul con-
fecţionării şi particularităţile confecţionării.
4. Regulile descrierii portretului vorbit:
a) respectarea unei ordini determinate, reieşind din principiul de la general la
particular şi de sus în jos;
b) descrierea trebuie să fie completă, însă fără detalizări în plus;
c) la descrierea semnalmentelor după metoda portretului vorbit se foloseşte o
terminologie unică;
d) unele semne anatomice se descriu din două părţi: din faţă şi din profil.

Subiectul nr.31: Reprezentarea aspectului exterior al persoanei

1. Clasificarea aspectului exterior al persoanei;

2. Caracteristica reprezentării subiective;
3. Caracteristica reprezentării obiective;

1. Reprezentarea aspectului exterior al persoanei, folosite în practica descope-

ririi şi cercetării infracţiunilor, se clasifică în subiectivă şi obiectivă. Purtătorii de
informaţie a aspectului exterior al persoanei sînt:
a) aspectul imaginator, păstrat în memoria persoanei;
b) descrierea;
c) portretul subiectiv;
d) fotografiile;
e) măştile, ridicate de pe faţa decedatului;
f) rămăşiţele osoase;
g) reconstituirea feţei după craniu.

2. Caracteristica reprezentării subiective:

a) aspectul imaginar este forma de reprezentare cel mai des întâlnită. El se
formează sub influenţa mai multor factori: sex, vârstă, locul permanent de trai, tipul
antropologic, profesia, memorie vizuală, emotivitatea, iluminarea...
b) descrierea constă în indicarea semnelor aspectului exterior. În practica cri-
minalistică se utilizează descrierea liberă şi sistematică(într-o anumită ordine).
Descrierea liberă este descrierea, dată de martorul ocular în cuvinte şi expresii
utilizate în vorbirea obişnuită.
Descrierea sistematică este descrierea după metoda portretului vorbit şi este
descrierea aspectului exterior al persoanei sistematizat, argumentat ştiinţific după o
metodă specială cu utilizarea unei terminologii speciale Descrierea prin metoda por-
tretului vorbit trebuie să se facă cu respectarea următoarelor reguli:
- semnalmentele aspectului exterior se stabilesc în conformitate cu ţinuta
normală a corpului uman;

36
 - elementele aspectului exterior se caracterizează atît din faţă cât şi în profil,
iar dacă este necesar şi din alte poziţii;
- descrierea se efectuiază într-o anumită ordine – de la general la particular,
de sus în jos, iniţial fizice , apoi anatomici, funcţionali şi descrierea semnelor parti-
culare;
- se descriu semnele individuale.
c) portretul subiectiv poate fi construit personal de purtătorul lui (în imaginaţie)
sau din cuvintele altor persoane.
Sînt cinci tipuri de portrete vorbite:
- desenat;
- compoziţional-desenat;
- compoziţional-fotografic;
- complexe.
- computerizat.

3. Caracteristica reprezentării obiective:

a) cea mai completă şi obiectivă informaţie a aspectului exterior al persoanei
poate fi fixat cu ajutorul fotografierii. În dependenţă de condiţiile ei, caracterul mă-
surilor operative de investigaţie întreprinse şi a acţiunilor de anchetă, tipurile re-
cepţionărilor de informaţie, unde vor fi plasate fotografiile – folosindu-se fotografia
de senmalmente sau operativă.
Fotografia semnalmentelor se foloseşte pentru fixarea exteriorului persoanei,
supuse înregistrării, punerea la evidenţă, recunoaştere. Ea se înfăptuieşte cu respecta-
rea regulilor speciale de fotografiere. Pentru fixarea semnelor funcţionali ai exterio-
rului persoanei cel mai eficient este utilizarea filmării video.
b) Masca se utilizează pentru fixarea semnelor exteriorului decedaţilor, dacă
schimbările post-mortem nu sînt esenţiale. Ele sînt confecţionate conform ordonanţei
persoanei ce efectuiază cercetarea penală, de către specialiştii în domeniul medicinii
legale. Până la primirea formei negative a feţei aceasta se curăţă, iar în caz de necesi-
tate poate fi efectuată tualeta acesteia. Apoi din forma obţinută se obţine mulajul
pozitiv (masca).
c) Reconstituirea feţei după craniu se utilizează pentru fixarea informaţiei des-
pre aspectul exterior al persoanei în cazurile când au fost găsite oseminte omeneşti,
deasemenea a craniului cu ţesuturile moi distruse.
Metodica reconstituirii feţei cu ajutorul craniului a fost propusă de savantul an-
tropolog M.M. Gherasimov, bazată pe anumite interdependenţe între oasele craniu-
lui, mai precis construcţiei acestora, grosimea şi forma ţesuturilor moi ale capului.
Actual se utilizează metoda grafică sau plastică a reconstituirii.

Subiectul nr.32: Microobiectele ca purtători de informaţie

de importanţă criminalistică.

1. Noţiunea micrologiei criminalistice;

2. Noţiunea microobiectelor;
3. Clasificarea microobiectelor;

37
 4. Esenţa şi tipurile metodelor criminalistice de cercetare a microobiectelor.

1. Micrologia criminalistică reprezintă ştiinţa despre microobiecte, metodelor

şi tehnologia de relevare a lor, descoperire, fixare, şi păstrare, deasemenea a proce-
deelor şi metodelor de cercetare a lor în scopul obţinerii şi utilizării informaţiei de
importanţă criminalistică în procesul judiciar.
2. Microobiecte purtători materiali a informaţiei de importanţă criminalistică,
care din cauza dimensiunilor mici nu pot fi studiate prin metode obţinute de analiză,
ce necesită utilizarea tehnicii corespuzătoare, destinate pentru lucrul cu obiectele
microscopice.
3. Pentru utilizarea în necesităţile practice în criminalistică este primită clasifi-
carea totalităţii microobiectelor după diferite principii:
a) după indicatorii cantitativi microobiectele se împart în microparticule, mi-
crourme, microcantitatea substanţei;
b) în dependenţă de starea de agregare: solide, lichide şi gazoase.
c) după natura provenienţei: organice şi anorganice;
d) în dependenţă de mecanismul formării se deosebesc microobiecte de separa-
re mecanică şi dezmembrare mecanică, provenite în rezultatul acţiunii termice sau
chimice.
4. Metodele cercetărilor criminalistice a microobiectelor:
a) metode analizei morfologice, cu ajutorul cărora se studiază structura materi-
ale a substanţei în macro – micro şi ultramicroniveluri;
b) metoda analizei elementare, ce permite stabilirea prezenţei şi cantităţii com-
ponentelor în substanţe a elementelor chimice;
c) metoda anlizei moleculare, cu ajutorul cărora se stabileşte prezenţa şi canti-
tatea legăturilor chimice, ce se conţin în substanţa.
d) metoda analizei structurale, utilizarea pentru studierea substanţelor cu struc-
tură cristalină.
e) metodele analizei caraceristicilor fizice şi chimce individuale din compo-
nenţa substanţei.

Subiectul nr.33: Odorologia criminalistică

1. Noţiunea odorologiei criminalistice;

2. Conţinutul odorologiei chinologice şi instrumentare(olfactive);
3. Importanţa cercetării urmelor de miros;
4. Obiectele – purtătoare de miros.

1. Odorologia criminalistică este o ramură a tehnicii criminalistice în curs de

dezvoltare, ce prezintă prin sine un sistem de cunoştinţe argumentate, mijloace teh-
nice, recomandări pentru stabilirea acestora, analiza, ridicărea şi păstrărea urmelor de
miros în scopul utilizării ulterioare a acestora în procesul penal.
2. În dependenţă de metodele ridicării, analizei şi înregistrării mirosurilor, odo-
rologia criminalistică aste împărţită în odorologia chinologică şi odorologia instru-
mentală (olfactive).

38
 În odorologia criminalistică în calitate de analizator a substanţealor mirositoare
se utilizează organul de miros a cînelui de serviciu special pregătit. În odorologie
olfactivă în calitate de analizator se utilizează aparate-fiziochimice, sensibile la spec-
trul substanţelor mirositoare, înregistrarea acestora pe olfatograme şi detectarea cu
înaltă precizie a componenntelor separate ale excreţiilor umane.
3. Cercetarea urmelor de miros permite stabilirea:
a) participanţilor la infracţiune
b) mirosului individual a unei şi aceleiaşi persoane ridicat din locuri diferite de
săvîrşire a infracţiunilor,
c) apartenenţa obiectelor unei anumite persoane, ce au fost găsite la faţa locu-
lui şi în alte locuri,
d) apartenenţa obiectelor părţii vătămate,
e) provenenţa mirosului de la persoane concrete la cercetarea complexă a cor-
purilor delicte.
4. Obiectele purtătoare amirosului uman sînt:
a) sudoarea, sîngele (inclusiv petele uscate), părul (păstrează mirosul indivi-
dual al persoanei zeci de ani).
b) obiecte personale (hainele purtate, încălîămintea, păstrează mirosul indivi-
dual de la cîteva zile la cîteva luni).
c) diverse obiecte: mijloace de săvîrşire a infracţiunilor; arme ce se află în con-
tact cu persoana cel puţin 30 min (mirosul individual se păstrează cel mult 48h).

Subiectul nr.34: Tactica criminalistică

1. Noţiunea tacticii criminalistice

2. Sistemul tacticii criminalistice
3. Izvoarele tacticii criminalistice
4. Tendinţa de dezvoltare a tacticii criminalistice

1. Tactica criminalistică sistemul poziţiilor ştiinţifice, pe baza cărora se înain-

tează recomandări privitor la argumentarea şi planificare urmăririi penale prrelimi-
nare şi judiciare, stabilind modul comportării persoanelor ce înfăptuiesc urmărirea
penală şi procedeilor de petrecere a acţiunilor prosesuale independente, îndreptate
spre acumulare şi cercetarea probelor în situaţii de anchetă concretă.
2. Tactica criminalistică conţine următoarele direcţii de bază:
a) sistemul noţiunilor generale,
b) teoria versiunilor criminalistice,
c) teoria planificării cercetării,
d) tactica efectuării acţiunilor dr urmărire penală,
e) recomandări şi procedee legate de petrecerea măsurilor organizatorice,
f) operaţii tactice.
3.Izvoarele de bază a tacticii criminalisticii sînt:
a) Normele legislaţiei procesual penale, ce reglementiază regulile generale de
petrecere a urmăririi penale şi procedurii judiciare pe dosarele penale, deasemenea
petrecerea acţiunilor de urmărire penală.

39
 b) Recomandările altor ramuri ale criminalisticii: teoria generală, tehnica cri-
minalilisică, metodica criminalistică.
c) Recomandările altor ştiinţe: teoria procesual penală, criminnologia, dreptul
penal, psihologia judiciară..,
d) Experienţa înaintată de descoperire şi cercetare a infracţiunilor
4. Tendinţele de dezvoltare a tacticii criminalisticie:
a) Desăvîrşirea ulterioară a procedeelor şi metodelor de petrecere a acţiunilor
procedurale existente,
b) Utlizarea mai largă a datelor logice şi psihologice,
c) Tehnizarea tacticii criminalistice,
d) Elaborarea de noi acţiuni procesuale,
e) Dezvoltarea tacticii acţiunilor de urmărire penală,
f) Perfecţionarea tacticii de verificare prealabilă a materialelor; ce servesc ca
bază pentru pornirea procesului penal.

Subiectul nr.35: Procedeul şi recomandarea tactică.

Tactica acţiunii de urmărire penală

1. Noţiunea procedeului şi recomandării tactice.

2. Clasificarea procedeelor tactice.
3. Principiile procedeelor tactice.
4. Clasificarea criminalistică a recomandărilor tactice.
5. Noţiunea şi principiile generale ale tacticii acţiunii de urmărire penală.

1. Procedeul tactic – cea mai raţională şi efectivă metodă de acţiune sau cea
mai oportună direcţie ale acţiunilor ofiţerului de urmărire penală la acumularea, cer-
cetarea şi prevenirea infracţiunilor.
Recomandările tactice sînt sfaturile practice, ştiinţific recomandate şi aprobate,
referitor la alegerea şi aplicarea procedeelor tactice.
2. Din punct de vedere a recomandărilor ştiinţifice procedeele se clasifică în:
a) procedee, direct indicate de legislaţie, aplicarea cărora nu este obligatorie,
b) procedee, direct indicate de legislaţie, aplicarea cărora este obligatorie,
c) procedee, neprevăzute de legislaţie.
3. Principiile procedeelor tactice:
a) corespunderea procedeului legislaţiei procesual penale,
b) corespunderea principiilor morale şi etice,
c) să fie ştiinţific întemeiate,
d) principiul siguranţei,
e) principiul eficacităţii,
f) economia materialelor şi resurselor omeneşti.
4. Recomandările tactice se împart în două grupe:
a) generale: utilizate de toţi subiecţii antrenaţi în dovedirea unor circumstanţe,
indiferent de situaţia de urmărire penală.
b) speciale: adresate unei categorii de subiecţi sau prevăzute pentru o situaţie
de urmărire penală concretă.

40
 5. Tactica acţiunii de urmărire penală este sistemul procedeelor de pregătire,
înfăptuire , fixarea şi aprecierea a rezultatelor acţiunilor procedurale, îndreptată spre
eficienţă maximală, cu respectarea strictă a legislaţiei.
Ca principii generale ale acţiunilor de urmărire penală separat pot fi enumerate:
a) legalitatea,
b) scopul bine determinat,
c) forma procesulă,
d) asigurarea tehnico-criminalistică,
e) colaborarea cu specialiştii şi organele cercetării prealabile.

Subiectul nr.36: Versiunile criminalistice.

1. Noţiunea versiunilor criminalistice.

2. Clasificarea versiunilor criminalistice.
3. Caracteristica versiunilor criminalistice.
4. Esenţa utilizării procedeelor logice de gândire.
5. Etapele procesului formării şi verificării versiunilor.
6. Regulile formării versiunilor.
7. Regulile verificării versiunilor.

1. Versiunea criminalistică este o ipoteză probabilă bazată pe date faptice des-

pre esenţa sau elementele separate ale evenimentelor, ce au semnele infracţiunii,
luată în verificare de ofiţerul de urmărire penală sau altă persoană împuternicită pen-
tru rezolvarea problemei privind pornirea procesului penal, cercetarea sau examina-
rea judiciară a faptei.
2. Versiunile criminalistice se clasifică după mai multe principii:
a) după volum: generale şi particulare.
b) după subiectul creator: de urmărire penală, operativ investigative, de exper-
tiză şi judiciare.
c) după caracterul concret: tipice şi concrete.
3. Versiunea generală este explicaţie probabilă în întregime a evenimentului ce
are semnele infracţiunii. Versiunea particulară este explicaţie probabilă a anumitor
părţi ale evenimentului ce are semnele infracţiunii. Versiunile de urmărire penală
sunt înaintate de ofiţerul de urmărire penală în scopul stabilirii esenţei faptei şi a
tuturor circumstanţelor. Ele pot fi atât generale cât şi particulare. Versiunile opera-
tiv-investigative sînt înaintate de lucrătorul operativ, care înfăptuieşte conform însăr-
cinării ofiţerului de urmărire penală, procuror verificarea unor neclarităţi apărute în
procesul urmăririi penale pe un dosar penal ce se află în procedură la ofiţerul de ur-
mărire penală, procuror.
Versiunile operativ-investigative pot fi doar particulare. Versiunile de expertiză
sînt opiniile experţilor ce s-au format în procesul efectuării expertizei pe un anumit
dosar. Ele pot fi doar particulare. Versiunile judiciare sînt presupunerile în judecăto-
rului ce s-au format în procesul judecării cauzei penale. Versiunile tipice constau în
lămurirea generală a evenimentului, când informaţia obţinută nu este destulă pentru

41
formarea versiunilor concrete. Versiunile concrete se înaintează pe baza studierii
materialelor dosarului penal.
4. La înaintarea versiunilor se aplică procedeele gândirii logice ca: analiza, sin-
teza, inducţia, analogia.
Analiza este cercetarea anumitor caracteristici, părţi componente a faptei, eve-
nimentului.
Sinteza cercetarea părţilor componente ale faptei ce s-au evedenţiat în urma
analizei în unitatea şi legătura lor reciprocă.
Inducţia este o concluzie probabilă de la particular la general, iar deducţia de la
general la particular.
Analogia procedeul gândirii logice, ce constă în confruntarea faptelor după
anumite caracteristici şi indici individuali. În rezultatul acestor comparaţii se ia hotă-
rârea dacă semnele coincid, atunci coincid şi faptele sau sînt lămurite de una şi ace-
eaşi pricină.
5. Se evidenţiază următoarele etape în procesul formării şi verificării versiuni-
lor:
a) formarea versiunilor probabile,
b) deducerea consecinţelor din aceste versiunii,
c) suprapunerea consecinţelor cu datele obţinute în procesul efectuării cercetă-
rii,
6. Regulile de formare a versiunilor:
a) elaborarea de versiuni reale, bazate pe anumite fapte.
b) versiunea trebuie să fie constituită logic corect, să nu se contrazică cu
conţinutul ei.
c) se elaborează şi verifică toate versiunile posibile.
7. Regulile de verificare a versiunilor:
a) din versiune trebuie deduse toate componenţele reale,
b) consecinţele deduse trebuie să fie logice şi să nu se contrazică,
c) verificarea versiunilor poate fi efectuată prin efectuarea acţiunilor de urmă-
rire penală sau măsurilor operative de investigaţie,
d) versiunile, după posibilitate se verifică concomitent.

Subiectul nr.37: Planificarea cercetării infracţiunii

1. Noţiunea planificării cercetării.

2. Principiile planificării cercetării.
3. Consecutivitatea planificării cercetării.
4. Elementele de bază la planificarea cercetării.
5. Tipuri de planificare a cercetării.

1. Planificarea cercetării este procesul de gândire ce constă în determinarea

conţinutului şi ordinii activităţii spre determinarea tuturor circumstanţelor infracţiu-
nii comise şi stabilirea vinovaţilor cu strictă respectare a vinovaţilor şi cu utilizarea
raţională a timpului şi forţelor.

42
 2. Principii ale planificării cercetării se consideră cerinţele elaborate în crimi-
nalistică, înaintate la planificarea cercetării, respectarea căror asigură efectuarea ei.
Sânt evedenţiate trei principii de bază ale planificării:
a) fermităţii: principiul fermităţii înseamnă că în plan trebuie să fie evedenţiate
toate întrebările stabilite pentru verificarea unei sau altei versiuni; toate acţiunile de
urmărire penală, măsurile operativ-investigative şi alte acţiuni necesare pentru efec-
tuarea (îndeplinire); termenele determinate pentru executare şi persoanele ce le vor
executa. În plan trebuie să fie indicat pe cine din martori urmează de identificat, la
cine din bănuiţi trebuie de efectuat percheziţii, cine şi când vor efectua acţiunile de
urmărire penală date.
b) individualitatea: principiul individualităţii înseamnă obligativitatea construi-
rii planului special pentru un anumit dosar, evidenţa tuturor caracteristicilor dosaru-
lui dat, neadmiterea repetării planurilor. Este imposibil de a elabora un plan unic care
va fi utilizat la cercetarea tuturor dosarelor penale.
c) dinamicitatea: acest principiu înseamnă că procesul de planificare este un act
unic; planul creat nu este definitiv, el permanent se modifică şi se completează, toto-
dată posibilitatea şi obligativitatea modificării lui trebuie prevăzută de la bun înce-
put.
3. Planificarea se înfăptuieşte în următoarea consecutivitate:
a) planificarea acţiunilor de urmărire penală iniţiale,
b) planificarea acţiunilor de urmărire penală ulterioare,
c) planificarea la etapa finală a cercetării.
4. Elementele de bază ale cercetării pe dosare penale concrete sînt:
a) studierea datelor faptice avute la dispoziţie,
b) înaintarea versiunilor,
c) alegerea acţiunilor de urmărire penală şi măsurilor organizatorice, necesare
pentru efectuare, termenele şi ordinea de efectuare a lor, deasemenea şi executorii.
5. Planificările pot fi clasificate după tipuri, principalele dintre care sînt:
a) planificarea lucrului ofiţerului de urmărire penală pe câteva dosare avute în
procedură,
b) planificarea cercetării pe un dosar penal concret,
c) planificarea efectuării unei acţiuni de urmărire penală concrete.

Subiectul nr.38: Tactica cercetării de urmărire penală

1. Noţiunea cercetării de urmărire penală

2. Scopul cercetării de urmărire penală.
3. Genurile cercetării de urmărire penală.
4. Regulile generale ale cercetării de urmărire penală.

1. Cercetarea de urmărire penală este activitatea procedurală şi de tactică cri-

minalistică, ce constă în perceperea nemijlocită de către ofiţerul de urmărire penală a
locului infracţiunii obiectelor persoanelor, animalelor, cadavrelor, documentelor care
au o importanţă pentru soluţionarea cauzei penale
2. Scopurile cercetării de urmărire penală sînt:

43
 a) stabilirea circumstanţelor faptei cercetate.
b) descoperirea, fixarea, ridicarea şi aprecierea urmelor infracţiunii, precum şi
a altor corpuri delicte.
c) acumularea informaţiei iniţiale pentru înaintarea versiunilor,
d) acumularea informaţiei pentru organizarea căutării infractorului,
e) stabilirea circumstanţelor ce au favorizat comiterea infracţiunii,
3. Genurile cercetării de urmărire penală pot fi clasificate după mai multe
principii:
a) după obiect: cercetarea la faţa locului, cercetarea exterioară a cadavrului,
cercetarea obiectelor, documentelor, animalelor, a încăperilor şi terenurilor, care nu
sînt locul comiterii infracţiunii, examinarea corporală.
b) după consecutivitatea cercetării: iniţială, repetată.
c) după volum: de bază şi adăugătoare.
4. Regulile generale ale cercetării de urmărire penală sînt:
a) cercetarea sub comandă unică.
b) neamânarea, obiectivitatea, planificarea activităţii sub toate aspectele.
c) colaborarea cu lucrătorii organelor de cercetare penală.
d) utilizarea celor mai sofisticate mijloace tehnice şi utilizarea ajutorului spe-
cialistului.
e) respectarea regulilor de relevare, fixare, examinare a urmelor infracţiunii şi
altor corpuri delicte.
f) realizarea scopului determinat şi planului cercetării.

Subiectul nr.39: Cercetarea la faţa locului

1. Noţiunea cercetării la faţa locului.

2. Obiectivele cercetării la faţa locului.
3. Etapele şi stadiile cercetării la faţa locului.

1. Cercetarea la faţa locului reprezintă activitatea procedurală al cărei conţinut

îl constituie examinarea nemijlocită de către organul de urmărire penală a unui teren
deschis ori a unei încăperi în care a avut loc fapta sau în perimetrul cărora sau mani-
festat consecinţele ei, a obiectelor ce alcătuiesc ambianţa acestora, în vederea desco-
perii, fixării şi ridicării urmelor infracţiunii şi a altor mijloace materiale de probă
necesare stabilirii naturii infracţiunii, identificării făptuitorului, modului şi împreju-
rărilor în care sa activat. (art.118 CPP Republicii Moldova).
2. Obiectivul general al cercetării la faţa locului constă în stabilirea adevărului
obiectiv (ce a avut loc în realitate în locul dat).
Obiectivele particulare:
a) stabilirea caracterului evenimentului studiat;
b) stabilirea locului, timpului şi alte împrejurări ale faptei;
c) relevarea, fixare şi examinarea urmelor, lăsate de infractor, alte urme, dea-
semenea şi corpurile delicte;
d) stabilirea schimbării poziţiei şi structurii obiectelor particulare până la eve-
nimentul cercetat şi după el;

44
 e) stabilirea şi fixarea împrejurărilor negative.
3. În criminalistică este primită divizarea cercetării la faţa locului în etape. Se
deosebesc trei etape ale cercetării la faţa locului: de pregătire, de lucru şi finală. Eta-
pa de pregătire include în sine două stadii: acţiuni până la ieşirea la faţa locului (pri-
ma stadie a pregătirii) şi acţiuni la faţa locului, până la începerea etapei de lucru (a
doua stadie a pregătirii).
La prima stadie a pregătirii ofiţerul de urmărire penală:
a) asigură paza locului infracţiunii;
b) ia măsuri pentru prevenirea şi minimalizarea consecinţelor şi efectelor aces-
tora;
c) asigură prezenţa persoanelor ce au stabilit infracţiunea comisă;
d) asigură prezenţa specialistului (după necesitate) şi a altor participanţi;
e) verifică starea de funcţionarea a mijloacelor tehnice, utilizarea cărora este
necesară în procesul cercetării la faţa locului.
La etapa a doua de pregătire ofiţerul de urmărire penală:
a) ia măsuri pentru acordarea ajutorului medical victimelor.
b) îndepărtează de la faţa locului persoanele străine.
c) întreabă martorii în scopul orientării şi stabilirii schimbărilor efectuate la lo-
cul faptei.
d) stabileşte sarcinile participanţilor la cercetare şi îi instructiază.
e) înfăptuieşte alte acţiuni de neamânat îndreptate spre reţinerea infractorului,
deasemenea ia măsuri pentru îmbunătăţirea vizibilităţii locului cercetat şi a condiţii-
lor de cercetare.
Etapa de lucru constă din faza statică şi faza dinamică. În faza statică se face
cunoştinţă cu ambianţa generală a locului infracţiunii: se stabileşte consecutivitatea
cercetării la faţa locului: se stabilesc hotarele şi limitele cercetării, etapele cercetării,
procedeele de efectuare a cercetării, se dau însărcinări participanţilor la cercetare, se
stabileşte ordinea reconstituirii unor elemente.
Cercetarea poate fi efectuată prin mai multe procedee tactice:
a)concentric – de la periferii spre centru.
b) excentric – de la centru la periferii.
c)frontal – dea lungul sectorului cercetat(pe linii drepte de la o margine la cea-
laltă, pe liniile sectoarelor sau pătratelor).
d) local – se cercetează anumite porţiuni ale locului faptei.
e)complex – combinarea procedeelor indicate.
Locul urmelor şi a obiectelor se fixează după cel puţin două repere fixe.
În faza dinamică este efectuată fotografierea câmpului infracţional, se iau şi se
pregătesc pentru ridicare toate obiectele, care pot avea calitate de corpuri delicte,
sunt cercetate amănunţit urmele şi obiectele materiale. În legătură cu aceasta se iau
în consideraţie circumstanţele negative sub care se înţeleg împrejurările ce contravin
explicaţiilor logice a evenimentului, factorilor, versiunii victimei, declaraţiilor bănui-
tului în momentul cercetării.
La etapa finală a cercetării la faţa locului se înfăptuieşte fixarea procesuală a
rezultatelor ei. Se întocmeşte procesul-verbal de cercetare la faţa locului, schemele
necesare, se ambalează şi se sigilează obiectele ce urmează a fi ridicate. Fotografiile

45
obţinute se anexează la procesul-verbal de cercetare la faţa locului. Procesul –verbal
este semnat de toţi participanţii la cercetare.

Subiectul nr.40: Caracteristica genurilor cercetării de urmărire penală

1. Examinarea exterioară a cadavrului. art.120 CPP

2. Cercetarea obiectelor şi documentelor.
3. Cercetarea animalelor şi a cadavrelor acestora.
4. Cercetarea mijloacelor de transport.
5. Examinarea corporală.

1. Examinarea exterioară a cadavrului poate fi efectuată la locul descoperirii

lui în procesul cercetării la faţa locului. Cadavrul este obiectul principal în procesul
cercetării. Mersul şi rezultatele cercetării lui sînt reflectate în procesul-verbal de cer-
cetare la faţa locului. Dacă însă cadavrul se examinează la instituţia de expertiză
medico-legală se întocmeşte un proces-verbal aparte de examinare a cadavrului.
Legea obligă efectuarea cercetării cadavrului cu participarea medicului-
specialist în domeniul medicinii-legale. Cercetarea se înfăptuieşte, de regulă, de la
cap la picioare. Totodată amănunţit se cercetează: poziţia precisă a cadavrului faţă de
alte obiecte fixe din câmpul infracţional şi poziţia lui; hainele cu care este îmbrăcat
cadavrul şi obiectele ce se află în acestea; corpul cadavrului, urme şi leziuni pe el;
albia cadavrului şi petele cadaverice; armele şi obiectele cu care puteau fi cauzate
leziunile de pe cadavru şi care au fost găsite în procesul cercetării.
După cercetare cadavrul se dactiloscopiază, se fotografiază după metoda foto-
grafierii de semnalmente şi se îndreaptă împreună cu îmbrăcămintea la Centrul de
expertiză Medico Legală.
2. La cercetarea obiectelor şi a documentelor, cercetarea se începe cu studierea
construcţiei generale a obiectului. În procesul cercetării se examinează şi se fixează:
denumirea obiectului, destinaţia lui, caracterizarea exterioară, dimensiunile lui, mate-
ria din care este confecţionat obiectul, caracteristicile ce-l individualizează, defectele
lui şi ambalajul. În special se indică elementele ce indică legătura obiectului cu eve-
nimentul cercetat. Obiectul se fotografiază. După necesitate poate fi construită sche-
ma unde se indică urmele de pe obiect. La cercetarea documentelor se atrage atenţia
la conţinutul lor, forma exterioară, materialul din care este confecţionat, rechizitele,
pe ce este efectuată înscrierea, prezenţa semnăturii, ştampilei.
3. La cercetarea animalelor şi a lor cadavre este necesar de stabilit:
a) denumirea animalului.
b) rasa, sexul, vârsta dacă este posibil.
c) semnele apartenenţei animalului unei anumite gospodării sau a unei persoa-
ne: marcarea, specificul potcovării.
d) caracteristici individuale: culoare, specificul rasei, semnele traumelor ante-
rioare.
La cercetare este raţional de a antrena specialistul veterinar sau zootehnicianul.
4. Cercetarea mijloacelor de transport se efectuiază cu scopul:
a) stabilirii caracteristicilor individuale ale automobilului.

46
 b) descoperirea urmelor de infracţiune pe mijlocul de transport sau urmele
ciocnirii cu alte mijloace de transport ori persoane.
c) descoperirea de urme şi obiecte, lăsate de partea vătămată sau persoanele
care conduceau mijloacele de transport.
d) stabilirea prezenţei urmelor de sol, pietrişului de la locul comiterii infracţiu-
nii.
e) determinarea stării tehnice a automobilului.
La cercetarea mijlocului de transport trebuie să fie antrenat specialistul crimina-
list, specialistul autotehnician şi după necesitate, şoferul, ce conducea mijlocul de
transport.
5. Examinarea corporală (art.119 CPP Republicii Moldova) constă în efectua-
rea de către organul de urmărire penală a examinării corporale a bănuitului, învinui-
tului inculpatului, martorului sau a părţii vătămate cu consimţămîntul acestora sau în
baza ordonanţei motivate a ofiţerului de urmărire penală cu autorizaţia judecătorului
de instrucţie pentru a constata dacă pe corpul acestora există urme ale infracţiunii sau
semne particulare în cazul în care pentru aceasta nu este necesară expertiza medico-
legală.
În rezultatul examinării corporale se stabileşte prezenţa pe corpul persoanei a:
a) caracteristicilor individuale, caracterul lor şi localizarea.
b) leziunilor corporale uşoare, caracterul şi localizarea lor.
c) urme de particule, pe care persoana examinată le-a luat de la locul infracţiu-
nii sau le-a lăsat acolo.
d) caracteristicilor, ce indică la executarea de către examinat a unei activităţii
profesionale.
Această acţiune de urmărire penală se înfăptuieşte prin ordonanţa anchetatoru-
lui. Dacă examinarea corporală se efectuiază asupra unei persoane de alt sex şi este
necesară dezbrăcarea acesteia, atunci, ofiţerul de urmărire penală nu participă la
examinarea corporală, iar aceasta este efectuată de medic. La procesul verbal de
examinare corporală după necesitate pot fi anexate fotografiile şi desenele caracteris-
ticilor individuale şi a leziunilor.

Subiectul nr. 41: Tactica reconstituirii faptei

1. Noţiunea reconstituirii
2. Scopul reconstituirii
3. Genurile reconstituirii
4. Acţiunile anchetatorului în vederea pregătirii pentru reconstituire
5. Procedee tactice de efectuare a reconstituirii
6. Fixarea mersului şi rezultatelor a experimentului de anchetă

1. Reconstituirea faptei (art.122 CPP Republicii Moldova) este o acţiune de

urmărire penală şi de tactică criminalistică efectuată pentru verificarea şi precizarea
probelor şi datelor administrate şi obţinerea probelor noi ce constă în reproducerea
artificială a acţiunilor situaţiei şi altor împrejurări în care s-a produs o anumită faptă.
2. Scopul reconstituirii:

47
 a) verificarea şi ilustrarea probelor existente.
b) relevarea de noi probe.
c) verificarea versiunilor
d) stabilirea circumstanţelor ce au favorizat comiterea infracţiunii.
3. Genurile reconstituirii:
a) stabilirea posibilităţii perceperii unor factori. Acest tip de reconstituire se
face pentru verificarea vizibilităţii sau auzului. În legătură cu aceasta este necesar de
a lua în considerare factorii obiectivi, ce au putut influenţa asupra recepţionării facto-
rilor ce îl interesează pe ofiţerul de urmărire penală. Este raţional de a petrece expe-
rimentele de tipul dat în acelaşi loc unde s-au petrecut în realitate evenimentele re-
constituite, în acelaşi timp al zilei, la aceeaşi iluminare, cu respectarea distanţelor
între obiecte.
b) stabilirea posibilităţii executării unor acţiuni: pătrunderea prin anumite des-
chizături, posibilitatea scoaterii, transportării, ridicării unor obiecte, deschiderea la-
cătului fără cheie etc.
c) stabilirea posibilităţii existenţei unor fapte, evenimente aparente (de exem-
plu: a fost posibil în realitate ca în situaţia rutieră creată, şoferul să fie orbit de lumi-
na fazei lungi a automobilului din direcţia opusă, a fost oare posibilă inflamarea de-
sinestătătoare a anumitor substanţe în anumite condiţii).
d) stabilirea mecanismului de formare a urmelor (de spargere, de lovire, tăiere,
deplasare sau frânare, aplicare a armei de foc).
4. Acţiunile ofiţerului de urmărire penală în vederea pregătirii pentru reconsti-
tuire includ acţiunile până la ieşirea la faţa locului şi la faţa locului reconstituirii.
Până la ieşirea la locul reconstituirii:
a) stabilirea sarcinilor, condiţiilor şi modalităţii de efectuare a reconstituirii.
b) stabilirea locului, timpului şi etapele efectuării reconstituirii,
c) stabilirea numărului şi persoanelor participante.
d) asigură reconstituirea mediului înconjurător sau a unor anumitor obiecte la
locul reconstituirii.
e) formarea planului reconstituirii.
Acţiunile la locul reconstituirii:
a) stabilirea prezenţei sau lipsei schimbărilor în anturajul locului reconstituirii.
b) verificarea corespunderii condiţiilor reconstituirii cu condiţiile petrecerii
evenimentului experimentat.
c) explicaţia drepturilor, obligaţiilor şi instruirea participanţilor la reconstitui-
re.
d) verificarea prezenţei şi funcţionării rechizitelor şi a mijloacelor tehnico-
criminalistice.
e) stabilirea mijloacelor şi semnelor de legătură între participanţii la reconsti-
tuire.
f) după necesitate asigură securitatea locului reconstituirii şi după necesitate
previne participanţii de a nu relata altor persoane rezultatul acţiunii de anchetă.
5. Procedeele tactice ale reconstituirii:
a) repetarea acţiunilor.
b) reconstituirea pe etape.

48
 c) efectuarea reconstituirii în condiţii maximal apropiate de condiţiile în care
s-au petrecut acţiunile criminale.
d) neapărat de luat în consideraţie condiţiile ce lipsesc şi nu pot fi reconstruite.
e) prezenţa unui cerc determinat de persoane.
6. Despre efectuarea reconstituirii se întocmeşte un proces verbal în care se fi-
xează mersul şi rezultatele acesteia. În procesul-verbal este necesar de a indica: unde,
când, cu ce scop, de cine, a fost sau nu supus mediul reconstruirii unor schimbări,
modificări; condiţiile de efectuare a reconstituirii; etapele; descrierea fiecărei etape şi
rezultatele. Mersul şi rezultatele reconstituirii se fixează deasemenea în anexele la
procesul-verbal: fotografii, videofilm şi scheme.
Dacă rezultatul obţinut justifică posibilitatea reală de executare a acţiunilor,
existenţa evenimentelor examinate, atunci rezultatul reconstituirii se considera pozi-
tiv. Rezultatul negativ justifică imposibilitatea înfăptuirii unor acţiuni, sau existenţa
reală a evenimentelor în situaţia creată.
La fel ca un gen al reconstituirii în practica de urmărire penală este efectuată
verificarea declaraţiilor persoanelor la faţa locului
Verificarea declaraţiilor la locul infracţiunii (art.114 CPP Republicii Moldova)
este o acţiune de urmărire penală complexă ce constă în demonstrarea de către per-
soană anterior audiată a locului şi a obiectelor ,ce au legătură cu cauza cercetată
,darea concomitentă a depoziţiilor şi demonstrarea acţiunilor separate în scopul veri-
ficării probelor administrate şi descoperirea de noi probe. Scopul petrecerii verifică-
rii la faţa locului: verificarea şi concretizarea circumstanţelor stabilite anterior, rele-
varea de noi probe , stabilirea şi lichidarea cauzelor ce duc la contraziceri în de-
poziţii, relevarea cauzelor şi a condiţiilor ce favorizează comiterea infracţiunilor.
Sarcinile de bază a verificării depoziţiilor la faţa locului: descoperirea locului
comiterii faptei ,ce are importanţă pentru anchetă, ce nu poate fi stabilit prin alte
metode, stabilirea metodei de pătrundere şi de sustragere de la locul comiterii in-
fracţiunii ,dacă cel audiat nu le poate explica, descoperirea dovezilor despre care
persoana audiată a indicat în depoziţiile sale, stabilirea bănuiţilor, părţilor vătămate
şi a martorilor care anterior nu erau cunoscuţi urmăririi penale, stabilirea stării reale
a mediului infracţional, dacă el a suferit sau nu schimbări la momentul cercetării,
stabilirea nivelului informării persoanei audiate referitor la circumstanţele ce sunt
incluse în obiectul infracţiunii.
Caracteristicile de diferenţiere a verificării depoziţiilor la faţa locului sunt:
obligatoriu dorinţa şi acordul benevol a persoanei pentru participarea la verificarea
depoziţiilor la faţa locului, combinarea depoziţiilor cu demonstrarea şi arătarea
poziţiei reale a obiectelor la faţa locului, demonstrarea acţiunilor în acele împrejurări
ce s-au format la momentul verificării depoziţiilor la faţa locului, fără refacerea prea-
labilă a împrejurărilor caracteristice perioadei de comitere a infracţiunii, căutarea
urmelor şi altor obiecte la locul verificării depoziţiilor în corespunderea cu indicaţiile
persoanei, a cărei 2declaraţii se verifică, fixarea mediului cu respectarea lămuririlor
persoanei audiate anterior.
Pregătirea în vederea verificării depoziţiilor la faţa locului include: determina-
rea scopului verificării depoziţiilor la faţa locului, după necesitate, audiere suplimen-
tară a persoanei depoziţiile căreia urmează a fi verificate, relevarea motivelor reale

49
din care bănuitul sau învinuitul a dat acord la participarea la verificarea depoziţiilor
la faţa locului, stabilirea timpului de petrecere a verificării depoziţiilor la faţa locului,
studierea prealabilă a locului de petrecere a acţiunii de urmărire penală, determinarea
punctului iniţial, ordinea deplasării, întocmirea planului verificării depoziţiilor la faţa
locului, determinarea participanţilor la acţiunea de urmărire penală şi instruirea lor,
pregătirea transportului şi mijloacelor tehnice necesare.
Condiţiile de bază a verificării depoziţiilor la faţa locului sunt: acordul benevol
pentru participarea la verificarea depoziţiilor la faţa locului, independenţa şi iniţiati-
va personală a acestei persoane la conducerea la locul indicat de el şi demonstrarea
acţiunilor, siguranţa acţiunilor întreprinse pentru participanţii la acţiunea de urmărire
penală şi a altor persoane, veridicitatea depoziţiilor persoanelor audiate, date la faţa
locului (totul trebuie să fie supus controlului cu ajutorul datelor obţinute din alte sur-
se), audiatul, depoziţiile căruia se verifică, nu trebuie să fie informat referitor la date-
le verificate obţinute din alte surse (în afară de depoziţiile sale).
Mersul şi rezultatele verificării depoziţiilor la faţa locului se fixează în procesul
verbal. Deasemenea în procesul verbal, locul şi timpul petrecerii acţiunii de urmărire
penală, persoanele participante, explicarea drepturilor şi obligaţiilor acestora, scopul
verificării depoziţiilor la faţa locului, menţiunea participării benevole la această
acţiune de urmărire penală, punctul iniţial al acţiunii de urmărire penală, metoda de
deplasare, ruta de deplasare şi indicarea obiectivelor menţionate de cel verificat, or-
dinea de deplasare a grupei, poziţia fiecărui participant la acţiunea de urmărire pena-
lă în timpul deplasării, continuitatea deplasării persoanei depoziţiile căreia se verifică
(se deplasa încrezut, s-a abătut), ce acţiunii a executat aceasta, caracterul şi rezultatul
lor, conţinutul depoziţiilor sale, locul şi metoda descoperirii urmelor şi obiectelor,
întrebările ce i-au fost puse de ofiţerul de urmărire penală şi răspunsurile la ele, ordi-
nea de utilizare a mijloacelor de fixare. Ca metode suplimentare de fixare sunt: fo-
tografierea, înregistrarea depoziţiilor verificate pe bandă magnetică, utilizarea înre-
gistrării video, care permite înregistrarea acţiunii de urmărire penală în mişcare, dea-
semanae planurile şi schemele de deplasare a participanţilor în procesul verificări
depoziţiilor la faţa locului.

Subiectul nr.42: Tactica percheziţiei şi ridicării

1. Noţiunea percheziţiei şi ridicării.(art.125 – 132 CPP Republicii Moldova)

2. Scopurile percheziţiei.
3. Tipurile percheziţiei.
4. Pregătirea în vederea petrecerii percheziţiei.
5. Etapele petrecerii percheziţiei şi esenţa lor.
6. Procedeele tactice de petrecere a percheziţiei.
7. Fixarea mersului şi rezultatelor percheziţiei.
8. Esenţa ridicării şi deosebirea de percheziţie

1. Percheziţia este o acţiune de urmărire penală şi de tactică criminalistică, ce

constă în căutarea forţată în încăperi, terenuri şi altor obiecte, deasemenea şi a per-
soanelor cu scopul descoperirii şi ridicării urmelor, armelor infracţiunii, obiectelor şi

50
bunurilor, obţinute pe cale ilicită, altor obiecte şi documente, ce ar avea importanţa
pentru descoperirea şi cercetarea infracţiunii.
Ridicarea este o acţiune de urmărire penală şi de tactică criminalistică, ce con-
stă în luarea obiectelor şi documentelor, ce au o importanţă pentru dosar, când se
cunoaşte la cine şi unde se află ele.
2. Scopurile percheziţiei:
a) descoperirea şi ridicarea obiectelor ce au valoare probatorie (obiectele in-
fracţiunii, deasemenea şi cele obţinute pe cale criminală sau care poartă urmele in-
fracţiunii, documente ce prezintă circumstanţe importante pentru dosar, deasemenea
şi a cadavrelor).
b) descoperirea persoanelor în căutare precum şi materialelor ce ar uşura acest
lucru (fotografii, scrisori, etc.).
c) stabilirea averii, care urmează a fi pusă sub sechestrul în scopul asigurării,
restituirii prejudiciului prin acţiunea civilă din procesul penal sau o eventuală confis-
care a ei.
3. Genurile percheziţiei pot fi clasificate după mai multe criterii:
a) după obiect: percheziţia încăperilor, percheziţia persoanelor, percheziţia te-
renurilor, percheziţia mijloacelor de transport.
b) după etapele percheziţiei: iniţială şi repetată.
c) după timp efectuării: separată şi concomitentă.
4. Pregătirea în vederea percheziţiei include:
a) acumularea informaţiei orientative necesare.
b) stabilirea timpului efectuării percheziţiei.
c) formarea şi instruirea grupei operative de urmărire penală.
d) asigurarea grupei cu mijloace tehnice-criminalistice necesare şi transport.
e) planul efectuării percheziţiei.
f) întocmirea ordonanţei şi obţinerea sancţiunii judecătorului de instrucţie.
5. Se deosebesc patru etape de efectuare a percheziţiei:
a) de pregătire: care constă în sosirea grupei la locul destinat a percheziţiei, pă-
trunderea la locul ce urmează a fi percheziţionat şi întreprinderea măsurilor pentru
asigurarea decurgerii normale a percheziţiei;
b) examinarea generală: constă în cercetarea vizuală generală a locului ce ur-
mează a fi percheziţionat, în timpul acesteia ofiţerul de urmărire penală face cu-
noştinţă nemijlocit cu mediul înconjurător, stabileşte planul percheziţiei, definitiv
stabileşte sarcinile membrilor participanţi la percheziţie, ia decizia despre utilizarea
mijloacelor tehnice.
c) etapa dinamică: include în sine căutarea nemijlocită a obiectelor ce au im-
portanţă pentru urmărirea penală.
d) fixarea rezultatelor percheziţiei constă în întocmirea procesului verbal, pla-
nurilor şi schemelor încăperilor sau terenurilor percheziţionate, folosirea fotografierii
şi a filmului video.
6. Ca procedee tactice pot fi menţionate:
a) percheziţia: unor obiecte şi generală.
b) percheziţia în grup şi de o singură persoană.
c) percheziţia concomitentă şi separată.

51
 d) percheziţia paralelă şi încrucişată.
e) metoda comparării încăperilor sau terenurilor similare.
7. Metoda de bază de fixare a rezultatelor percheziţiei este procesul verbal. În
procesul verbal amănunţit se indică informaţia despre obiectele găsite şi locul găsirii
lor. În cazurile când se ridică hârtii de valoare, obligaţii, certificate, acreditive se
enumără rechizitele acestor documente. La depistarea ascunzătorilor se descrie amă-
nunţit amplasarea lor şi dimensiunea. În partea finală a procesului verbal de per-
cheziţie se indică ce a fost ridicat, ambalajul şi sigila, cui şi ce a fost transmis spre
păstrare.
Ordinea efectuării percheziţiei şi locul depistării ascunzătorilor pot fi fixate în
plan şi în schemă. Dacă este necesar tot în aceleaşi scopuri pot fi folosite fotografie-
rea şi videofilmul judiciar.
8. Ridicarea se deosebeşte de percheziţie prin faptul că în procesul acesteia se
ridică obiecte iniţial cunoscute, locul cărora iniţial este cunoscut, în legătură cu ce în
timpul ridicării lipseşte necesitatea căutării. Ridicarea este efectuată conform ordo-
nanţei ofiţerului de urmărire penală, în care trebuie să fie indicate care obiecte şi
documente anume urmează a fi ridicate, motivul şi locul aflării acestora. Ridicarea
documentelor, ce conţin secrete de stat deasemenea corespondenţa poştală şi convor-
birile telefonice este efectuată doar cu sancţiunea judecătorului de instrucţie. Rezul-
tatele ridicării se fixează în procesul verbal al acestei acţiuni de urmărire penală, iar
după necesitate şi în anexele acestuia.

Subiectul nr.43: Tactica audierii

1. Noţiunea audierii.
2. Obiectul audierii.
3. Tipurile audierii
4. Pregătirea în vederea audierii
5. Etapele audierii (interogării)
6. Procedeele tactice ale interogării
7. Fixarea procesului şi rezultatelor audierii (interogării)

1. Audierea este acţiunea de urmărire penală şi de tactică criminalistică ce con-

stă în acumularea şi fixarea conform legislaţiei în vigoare a declaraţiilor martorilor,
victimelor, bănuiţilor, învinuiţilor şi inculpaţilor asupra anumitor fapte cunoscute de
ei ce au importanţă în justa soluţionare a cauzei penale.
2. Obiect al audierii poate fi:
a)circumstanţele ce intră în fapta supusă probaţiunii,
b) circumstanţele necesare pentru obţinerea scopurilor înaintate în procesul
cercetării,
c)circumstanţe cu ajutorul cărora pot fi obţinute probe,
d) circumstanţe, cunoaşterea cărora este necesară pentru determinarea forţei
probatoare a dovezilor,
e)circumstanţe care neavând caracter probatoriu au un rol tactic.
3. Tipurile audierii în procesul urmăririi penale se deosebesc în dependenţă de:

52
 a) calitatea procesuală a audiatului: audierea martorului, victimei, bănuitului,
învinuitului, specialistului, expertului,
b) vârsta audiatului: adult, minor, copil.
c) cu prezenţa participanţilor: prezenţa terţei persoane, participarea apărătoru-
lui, expertului, specialistului, părinţilor sau reprezentanţilor legali, pedagogului, tra-
ducătorului,
d) locul audierii,
e) caracterul situaţiei de urmărire penală (cu conflict şi fără).
f) a fost persoana dată audiată anterior pe dosarul dat sau este audiată pentru
prima dată: iniţială, repetată, adăugătoare.
4. Pregătirea pentru audiere poate fi specială şi psihologică.
Pregătirea specială presupune studierea materialelor dosarului penal, acţiunile
de urmărire penală efectuate anterior audierii, pregătirea probelor care, la decizia
ofiţerului de urmărire penală, vor fi prezentate, stabilirea ordinii audierii şi modali-
tăţii de citare a persoanei ce urmează a fi audiată, pregătirea locului unde va fi audia-
tă persoana şi mijloacele tehnice de fixare, documentele, caracteristicile, formularea
întrebărilor de bază, schiţarea planului de audiere, studierea literaturii de specialitate,
convorbiri cu specialiştii, primirea consultaţiilor în centrele ştiinţifice asupra anumi-
tor întrebări, ce necesită anumite cunoştinţe într-o anumită ramură a ştiinţei tehnicii,
culturii, etc.
Pregătirea psihologică presupune alegerea de către ofiţerul de urmărire penală a
ordinii şi tonul de punere a întrebărilor, crearea condiţiilor şi împrejurărilor, ca împu-
ternicirile sale să nu fie limitate, ca să se simtă comod ofiţerul de urmărire penală şi
cel audiat – pregătirea în vederea stabilirii contactului psihologic.
5. Se deosebesc următoarele etape ale audierii:
a) etapa iniţială,
b) relatarea liberă,
c) etapa de punere a întrebărilor,
d) etapa finală,
7. Procedeele tactice ale audierii se deosebesc în dependenţă de etapele audie-
rii, de volumul probelor şi caracterul situaţiei în care are loc audierea (fără conflict
sau cu conflict).
Procedura de bază în cazul audierii fără conflict:
a) prezentarea persoanei audiate a fragmentelor din procesele verbale de audi-
ere a altor persoane.
b) propunerea de a relata faptele, strict respectând ordinea cronologică în care
au decurs evenimentele relatate,
c) audierea la locul faptei,
d) reamintirea, detalierea, suprapunerea faptelor şi evenimentelor...
Procedeele tactice ale audierii în cazul situaţiei cu conflict:
a) trezirea interesului persoanei audiate spre darea de declaraţii, spre convorbi-
rea cu ofiţerul de urmărire penală.
b) de a atrage atenţia la respectarea drepturilor audiatului şi satisfacerii intere-
selor lui legale,

53
 c) crearea şi menţinerea în procesul interogării unei atmosfere de serviciu fără
incomodităţi,
d) manifesta în procesul audierii a respectului faţă de personalitate şi norme
etice,
e) lămurirea audiatului a importanţei dării de depoziţii veridice şi căinţei since-
re,
f) relevarea motivelor de dare a declaraţiilor false şi lichidarea acestora,
g) convingerea cu ajutorul deducţiei logice lipsei de sens, în darea de decla-
raţii false,
h) Detalierea maximală şi concretizarea depoziţiilor declaraţiile audiatului,
i) stimularea calităţilor pozitive ale audiatului,
j) prezentarea dovezilor ce-l demască pe audiat într-o anumită infracţiune sau
minciună,
k) audierea repetată, sistematică, încrucişată, adăugătoare etc.
7. Procesul verbal este metoda de bază de fixare a declaraţiilor audiatului. În el
este reflectată decurgerea şi rezultatele audierii. Ca mijloace adăugătoare de fixare a
declaraţiilor pot fi utilizate înregistrarea audio şi videofilmul judiciar. Cu ajutorul lor
se fixează informaţia relatată de audiat. Prin aceasta deasemenea se fixează modul de
comportare în cazul punerii unor întrebări cheie.

Subiectul nr.44: Tactica confruntării

1. Noţiunea confruntării.(art.113 CPP Republicii Moldova)

2. Acţiuni de pregătire.
3. Ordinea confruntării.
4. Procedeele tactice ale confruntării.
5. Fixarea procesului şi rezultatelor confruntării.

1. Confruntarea este acţiunea de urmărire penală şi de tactică criminalistică ce

constă în audierea concomitentă a două persoane anterior audiate în situaţii foarte
importante pentru dosar, când în declaraţiile lor anterioare există divergenţe esenţia-
le.
2. Pregătirea în vederea efectuării confruntării constă în următoarele acţiuni:
a) se ia decizia despre necesitatea lichidării divergenţilor dintre declaraţiile a
două persoane prin petrecerea confruntării între acestea,
b) se stabileşte timpul efectuării confruntării,
c) sânt studiate personalităţile persoanelor ce urmează a fi confruntate şi se de-
termină caracterul relaţiilor între ele,
d) se stabileşte locul efectuării confruntării,
e) se i-au măsuri pentru citarea persoanelor participante la confruntare.
3. Ordinea confruntării:
a) preîntâmpinarea martorului sau părţii vătămate despre răspunderea penală
pentru eschivarea, refuzul de a face declaraţii şi prezentarea cu bună voie, cu bună
ştiinţă a depoziţiilor mincinoase,
b) întrebări ambilor participanţi: dacă se cunosc, de când şi în ce relaţii se află,

54
 c) propunerea persoanei care după părerea ofiţerului de urmărire penală, a pre-
zentat depoziţii veridice de a povesti evenimentul, în legătură cu care participanţii au
prezentat depoziţii contradictorii,
d) întrebare celuilalt participant la confruntare dacă confirmă el declaraţiile
primului participant la confruntare,
e) întrebare primului participant: îşi mai susţine răspunsul la prima întrebare
(în caz de răspuns negativ la prima întrebare a celui de al doilea participant la con-
fruntare),
f) întrebare ambilor participanţi: dacă au întrebări unul faţă de celălalt, dacă
doresc să-şi completeze depoziţiile,
g) fixarea mersului şi rezultatelor confruntării.
4. Procedeele tactice ale confruntării:
a) detalierea răspunsurilor participanţilor la confruntare,
b) prezentarea dovezilor în scopul activizării memoriei participanţilor la con-
fruntare,
c) utilizarea depoziţiilor veridice ale altor persoane anterior audiate.
d) invitarea pentru participare a unor persoane (rude pedagog, etc.), prezenţa
cărora poate duce la convingerea de dare a depoziţiilor veridice de către persoanele
confruntate.
5. Despre efectuarea confruntării se întocmeşte un proces verbal în care se în-
scriu în ordinea în care au fost puse întrebările celor confruntaţi şi deasemenea şi
răspunsurile acestora. Pentru fixare poate fi utilizată înregistrarea video sau audio.

Subiectul nr.45: Tactica prezentării spre recunoaştere

1. Noţiunea prezentării spre recunoaştere. (art.116-117 CPP Republicii Mol-

dova)
2. Genurile şi formele prezentării spre recunoaştere.
3. Regulile de bază ale prezentării spre recunoaştere.
4. Pregătirea în vederea prezentării spre recunoaştere.
5. Fixarea mersului şi rezultatelor prezentării spre recunoaştere.

1.Prezentarea spre recunoaştere este o acţiune de urmărire penală şi de tactică

criminalistică şi constă în determinarea apartenenţei de gen sau grup de către partea
vătămată, martor, bănuit, învinuit al unui obiect datorită memorizării anterioare a
acestuia. Baza ştiinţifică a prezentării spre recunoaştere o formează procesul psiho-
logic, esenţa căruia constă în faptul că persoana ce recunoaşte obiectul face compara-
rea cu ajutorul memoriei a înfăţişării obiectului văzut anterior cu obiectul prezentat
împreună cu alte obiecte. În rezultatul acestei comparări se i-a decizia asupra identi-
tăţii, asemănării sau deosebirii dintre obiectele, persoanele prezentate.
2. Sînt următoarele genuri ale prezentării spre recunoaştere:
a) a persoanelor.
b) a obiectelor.
c) a animalelor.
d) a cadavrelor sau a unor părţi de cadavre.

55
 e) a încăperilor sau a porţiunilor de teren.
Prezentarea spre recunoaştere poate fi înfăptuită în două forme: în realitate sau
după fotografie.
3. Regulile de bază ale prezentării spre recunoaştere:
a) cel ce recunoaşte de la bun început este audiat de împrejurările în care al a
văzut persoana sau obiectul respectiv, particularităţile şi semnele individuale, după
care ea îl poate recunoaşte.
b) numărul obiectelor prezentate spre recunoaştere nu trebuie să fie mai mic de
trei (cu excepţia prezentării cadavrelor).
c) obiectele prezentate spre recunoaştere trebuie să fie după posibilitate ase-
mănătoare la exterior cu cel ce trebuie recunoscut. Obiectul ce urmează să fie recu-
noscut se prezintă împreună cu aceste obiecte.
d) până la începerea prezentării spre recunoaştere persoanei ce urmează a fi
prezentată i se dă posibilitatea de aşi alege locul dorit între persoanele prezentate
spre recunoaştere.
e) dacă persoana căreia i se prezintă pentru recunoaşterea este în calitate de
martor sau parte vătămată, el înainte de a recunoaşte este prevenit despre răspunde-
rea penală pentru sustragerea sau refuzul de a face depoziţii, prezentarea cu bună
voinţă a depoziţiilor mincinoase.
f) pentru fixarea mersului şi rezultatelor prezentării spre recunoaştere pot fi
utilizate mijloace audio sau video.
4. Pregătirea în vederea prezentării spre recunoaştere presupune:
a) audierea prealabilă a persoanei care va recunoaşte,
b) alegerea locului de prezentare spre recunoaştere,
c) crearea condiţiilor optimale pentru efectuarea prezentării spre recunoaştere,
d) invitarea specialistului pentru participare sau pregătirea prezentării spre re-
cunoaştere sau consultarea cu el, în vederea aplicării unor mijloace tehnice,
e) asigurarea escortări bănuitului sau învinuitului care se află sub arest.
5. Conform legislaţiei procesuale, despre prezentarea spre recunoaştere se în-
tocmeşte un procesul verbal în care se indică mersul şi rezultatele, fixarea obiectului
predestinat prezentării spre cunoaştere poate avea loc prin fotografiere sau înregistra-
re video.

Subiectul nr.46: Genurile prezentării spre recunoaştere

1. Prezentarea spre recunoaştere a persoanelor

2. Prezentarea spre recunoaştere a obiectelor
3. Prezentarea spre recunoaştere a cadavrului
4. Prezentarea spre recunoaştere a animalelor
5. Prezentarea spre recunoaştere a încăperilor şi a porţiunilor de teren

1. Prezentarea spre recunoaştere a persoanelor are loc în cazurile când persoa-

na, ce urmează a fi prezentată spre recunoaştere, nu este cunoscută de către persoana
căreia i se prezintă pentru recunoaştere, însă ultima a reuşit să memorizeze careva
semne obiective (exterioare) ale acesteia; persoana ce recunoaşte se cunoaşte cu per-

56
soana prezentată spre recunoaştere, însă nu cunoaşte numele, acesteia sau îl numeşte
cu alt nume; persoana ce recunoaşte cunoaşte persoana prezentată spre recunoaştere,
numeşte corect iniţialele, însă ultima neagă faptul cunoaşterii reciproce.
La prezentarea spre recunoaştere a persoanelor se respectă următoarea consecu-
tivitate:
a) persoana căreia i se prezintă pentru recunoaştere nu trebuie să aibă posibili-
tatea, chiar ocazional să vadă înainte de recunoaştere persoanele ce îi vor fi prezenta-
te spre recunoaştere,
b) invitarea persoanei ce urmează a fi recunoscută, explicarea scopului şi con-
secutivităţii acţiunii de urmărire penală, drepturile şi obligaţiile ei şi propunerea
acesteia de a-şi alege personal locul printre persoanele ce vor fi prezentate.
c) invitarea persoanei căreia i se prezintă spre recunoaştere, explicarea acesteia
a scopului şi consecutivităţii acţiunii de urmărire penală, preîntâmpinarea persoanei
ce recunoaşte despre răspundere penală, pentru declaraţiile mincinoase. Precum şi
dreptul de a nu face declaraţii împotriva sa şi împotriva rudelor sale apropiate.
d) întrebare persoanei ce a recunoscut după care semne şi criterii recunoaşte
persoana prezentată spre recunoaştere,
e) persoana recunoscută este rugată să se numească,
f) întrebare tuturor participanţilor,
g) fixarea mersului şi rezultatelor prezentării spre recunoaştere.
2. În calitate de obiecte prezentate spre recunoaştere de obicei apar obiecte ma-
teriale ale infracţiunii, deasemenea şi obiectele cu ajutorul cărora sa comis infracţiu-
nea. Consecutivitatea prezentării spre recunoaştere a obiectelor în general este ace-
eaşi ca şi prezentarea spre recunoaştere a persoanei. Persoana ce recunoaşte iniţial
este audiată referitor la caracteristicile şi semnele obiectului. Obiectul se prezintă
împreună cu cel puţin 2 sau mai multe obiecte omogene. Persoana ce recunoaşte
obiectul poate să-l ia în mâini pentru a-l examina din toate părţile, în anumite cazuri
poate să-l îmbrace (când merge vorba despre haine), să verifice funcţionarea meca-
nismului, etc. Dacă obiectul este unic, atunci este raţional de-al prezenta persoanei şi
de a nominaliza concret caracteristicile după care la recunoscut. Dacă proprietarul
obiectului are paşaportul sau alte documente cu identificarea numărului obiectului,
atunci nu este necesitatea în prezentarea acestuia spre recunoaştere.
3. La descoperirea cadavrului unei persoane neidentificate, lucrătorii poliţiei
aducând la cunoştinţă ofiţerul de urmărire penală şi acţionând conform indicaţiei
acestuia, trebuie imediat să întreprindă măsuri pentru stabilirea identităţii persoanei
decedate. Regula de prezentare spre recunoaştere a cadavrului prevede prezentarea
acestuia fiecărei persoane care urmează să-l recunoască separat şi într-un singur
exemplar. Cadavrul poate fi prezentat spre recunoaştere dezbrăcat.
4. Prezentarea spre recunoaştere a animalelor deasemenea are loc după reguli-
le generale. Dacă animalul se prezintă persoanei, care conform materialelor din dosar
este proprietarul acestuia, trebuie de consemnat în procesul verbal care a fost reacţia
animalului la prezenţa persoanei ce urma s-o recunoască. La audierea preventivă a
persoanei căreia i se va prezentata spre recunoaştere animalul, poate fi antrenat un
specialist.

57
 5. Prezentarea spre recunoaştere a încăperilor, a porţiunilor de teren cel mai
des se utilizează în acele cazuri când în cadrul cercetărilor de urmărire penală efectu-
ate este necesar de a verifica declaraţiile audiatului, în legătură cu descrierea unui
anumit loc. Necesitatea prezentării spre recunoaştere a încăperilor, a porţiunilor de
teren apare şi în cazurile când este necesar să ne convingem că o anumită persoană a
vizitat anterior aceste locuri.

Subiectul nr.47: Tactica ordonării şi efecutării expertizelor judiciare.

1.Noţiunea şi importanţa expertizei judiciare

2.Clasificarea expertizelor judiciare
3.Pregătirea în vederea ordonării expertizei judiciare
4.Etapele efectuării expertizei
5.Aprecierea raportului de expertiză

1. Expertiza judiciară este efectuarea de experţi în forma stabilită de legislaţie

conform ordonanţei organelor de cercetare penală şi instanţei de judecată a cercetări-
lor în domenii separate ale ştiinţei, tehnicii, artei, în scopul stabilirii circumstanţelor
ce au importanţă pentru cauză .
Concluzia de expertiză este o sursă de probă, iar datele faptice ce se conţin în
ele probe.
Expertiza este efectuată de persoane competente, ce lucrează în instituţii specia-
le de expertiză a organelor afacerilor interne, justiţie, ocrotire a sănătăţii sau de alte
persoane competente în soluţionarea întrebărilor ce au importanţă pentru anchetă şi
instanţă de judecată.
2.Expertizele judiciare pot fi clasificate după următosrele criterii:
✓ după ramura de ştiinţă: criminalistice, medico-legale, psihiatrică, de conta-
bilitate , autotehnică ,economică, chimică, biologică, tehnică etc.
✓ după ordinea efectuării :iniţiale şi repetate
✓ după volumul cercetării: de bază şi suplimentare
✓ după caracterul cunoştinţelor utilizate :unitare şi complexe
✓ după numărul experţilor :de un expert şi de comisie
✓ după locul cercetării: în localul instituţiilor de expertiză şi în afara lor
3. Pregătirea în vederea ordonării expertizei constă din următoarele elemente:
adunarea, alegerea, păstrarea şi pregătirea pentru trimitere la expertiză a obiectelor
ce urmează a fi supuse expertizei ;alegerea expertului sau instituţiei ce va executa
expertiza; întocmirea ordonanţei de numire a expertizei, aducerea faptului dat la cu-
noştinţă învinuitului, examinarea demersurilor în legătură cu aceasta ;îndeplinirea
ordonanţei şi expedierea acestea expertului sau instituţiei speciale ce va efectua ex-
pertiza (împreună cu obiectul ce urmează a fi cercetat).După necesitatea poate fi
transmis şi dosarul penal.
4. Sunt delimitate următoarele etape la efectuarea expertizei:
✓ cercetarea prealabilă,
✓ cercetarea separată,
✓ cercetarea comparativă,

58
 ✓ evoluarea concluziilor,
✓ întocmirea raportului de expertiză
5. Aprecierea concluziei de expertiză presupune analiza ei, compararea cu alte
dovezi pe dosar, verificarea veridicităţii obiectelor cercetate şi veridicităţii concluzii-
lor din raportul de expertiză. În procesul aprecierii concluziei de expertiză a expertu-
lui, anchetatorul urmează să stabilească: plenitudinea cercetărilor efectuate de expert,
pe care se bazează concluzia; baza ştiinţifică a metodelor utilizate de expert la efec-
tuarea expertizei; argumentarea concluziei cu date faptice din dosarul penal şi rezul-
tatele cercetărilor efectuate de expert; plenitudinea concluziei, claritatea ei, cores-
punderea răspunsurilor expertului cu întrebările puse de ofiţerul de urmărire penală
în ordonanţă.

Subiectul nr.48: Tactica obţinerii mostrelor pentru

cercetarea comparativă

1. Noţiunea obţinerii mostrelor pentru cercetarea comparativă (art.154-156 CPP

Republicii Moldova)
2. Clasificarea mostrelor pentru cercetarea comparativă.
3. Pregătirea în vederea obţinerii mostrelor pentru cercetarea comparativă.
4. Cerinţele tactice înaintate spre obţinerea mostrelor pentru cercetarea compa-
rativă.
5. Fixarea mersului şi rezultatelor obţinerii mostrelor pentru cercetarea compa-
rativă.

1. Obţinerea mostrelor pentru cercetarea comparativă.

este o acţiune procedurală independentă, ce constă în obţinerea pe cale experi-
mentală de la bănuit, învinuit, martor ,partea vătămată a obiectelor, ce sunt produse
ale vitalităţii organismului lor sau create de el, necesare pentru compararea cu corpu-
rile delicte în scopul identificării sau determinarea apartenenţei de grup.
2. Clasificarea mostrelor pentru cercetarea comparativă.
este efectuată pe baza următoarelor principii:
după caracterul mostrelor pentru cercetarea comparativă.
❑ reflectate: individuale (modelele ale urmelor papilare, a urmelor picioare-
lor, uneltelor de spargere…) şi ereditare (modelele excreţiilor organismului uman,
animal),
❑ după timpul şi condiţiilor apariţiei: libere şi experimentale,
Mostrelor pentru cercetarea comparativă. libere –sunt obiecte materiale, care se
formează nu în scopul cercetării comparate dar ,cel mai des, înainte de pornirea pro-
cesului penal.
Mostrelor pentru cercetarea comparativă. experimentale sunt obiecte materiale,
obţinute de anchetator după pornirea procesului penal şi sunt create, colectate con-
form legislaţiei procesual penale în scopul efectuării expertizei, fapt adus la cu-
noştinţa persoanei până la începerea colectării lor.
3.Pregătirea în vederea obţinerii mostrelor pentru cercetarea comparativă.
constă din următoarele elemente:

59
 ➢ rezolvarea problemei referitor la ce mostrelor pentru cercetarea comparativă
şi în ce cantitate este necesar de obţinut,
➢ stabilirea timpului şi locului obţinerii mostrelor pentru cercetarea compara-
tivă,
➢ stabilirea metodei şi condiţiilor de obţinere a mostrelor pentru cercetarea
comparativă,
➢ stabilirea participanţilor la acţiunea de urmărire penală,
➢ emiterea ordonanţei de obţinere a mostrelor de cercetare comparativă de
comparaţie şi aducerea faptului dat la cunoştinţă persoanei cointeresate, dacă aceasta
refuză prezentarea benevolă a acestora,
➢ pregătirea mijloacelor tehnice,
➢ întocmirea planului (după necesitate),
➢ pregătirea mijloacelor de fixare a mostrelor şi procesul obţinerii lor.
4.Cerinţele tactice înaintate spre obţinerea mostrelor de cercetarea comparativă
:
➢ obţinerea mostrelor de cercetare comparativă de către persoane competente
şi în ordinea stabilită,
➢ asigurare obţinerii mostrelor de cercetare comparativă adevărate de la un
obiect concret,
➢ obţinerea mostrelor de cercetare comparativă de calitate necesară,
➢ obţinerea mostrelor de cercetare comparativă în cantitatea necesară.
La condiţiile ,ce asigură calitatea mostrelor de cercetare comparativă se referă:
✓ comparabilitatea: caracteristicile mostrelor de cercetare comparativă trebuie
să corespundă caracteristicilor obiectului comparat,
✓ plenitudinea: asemănarea mostrelor de cercetare comparativă, ce constă în
transmiterea maximal precisă a caracteristicilor obiectului supus identificării,
✓ stabilitatea: capacitatea mostrelor de cercetare comparativă timp îndelungat
să-şi păstreze caracteristicile identificatoare.
5. Procesul obţinerii mostrelor de cercetare comparativă amănunţit se fixează
în procesul verbal. În procesul-verbal pe lângă rechizitele generale a modelelor şi
cantitatea lor, se indică şi de la cine anume au fost luate mostrele de cercetare com-
parativă, condiţiile în care au fost obţinute mostrelor de cercetare comparativă, mij-
loacele tehnice ce au fost utilizate la extragerea şi ridicarea lor. În caz de necesitate
procesul obţinerii mostrelor de cercetare comparativă poate fi fixat prin fotografiere
sau filmare.

Subiectul nr.49: Metodica criminalistică

1. Noţiunea metodicii criminalistice.

2. Izvoarele metodicii criminalistice.
3. Sarcinile metodicii criminalistice.
4. Caracteristica sistemei metodicii criminalistice.
5. Structura principiilor generale a metodicii cercetării unor tipuri aparte de in-
fracţiuni.

60
 6. Structura metodelor particulare de cercetare a unor tipuri aparte de in-
fracţiuni.

1.Metodica criminalistică, sau metodica cercetării unor tipuri de infracţiuni este

un compartiment al criminalisticii ce conţine sistemul fundamentat ştiinţific şi reco-
mandări elaborate pe baza acestora pentru organizarea şi efectuarea cercetării, des-
coperirii şi prevenirii unor tipuri de infracţiuni.
2. Izvoarele metodicii criminalistice sunt:
✓ normele penale şi procesual penale, ce conţin elementele componenţei de
infracţiune, deasemenea obiectul şi limitele probaţiunii la cercetarea infracţiunilor,
✓ prevederile teoriei generale a criminalisticii, tehnicii criminalistice, tacticii
criminalistice,
✓ practica pozitivă în descoperirea, cercetarea şi prevenirea infracţiunilor,
✓ prevederile altor ştiinţe, utilizate la cercetarea infracţiunilor (medicina-
legală, criminologie, psihologie...).
3. Sarcina de bază a metodicii criminalistice este uşurarea luptei cu criminalita-
tea. Ca sarcini speciale pot fi menţionate :
❖ studierea din punct de vedere criminalistic a infracţiunilor şi mecanismelor
de comitere a infracţiunilor,
❖ studierea şi utilizarea celor mai raţionale metode de descoperire, cercetare şi
prevenire a infracţiunilor,
❖ elaborarea recomandărilor metodice ştiinţific argumentate şi realizarea pre-
venirii, descoperirii şi cercetării unor tipuri aparte de infracţiuni.
4. Metodica cercetării unor tipuri de infracţiuni constă din două compartimen-
te:
❑ dispoziţiile generale ale metodicii criminalistice,
❑ metodica cercetării tipurilor şi grupelor concrete de infracţiuni(metode par-
ticulare).
Dispoziţiile generale constituie baza teoretică a metodicii criminalistice (siste-
mul, principii, sarcini…). Metodica particulară sunt recomadările, planurile de cerce-
tare a tipurilor concrete de infracţiune. Metodicele particulare se împart în două gru-
pe: 1)tipice, 2 ) speciale
Metodicile tipice se stabilesc după tipul infracţiunii, prevîzute de ligislaţia pe-
nală, iar metodica specială presupune punerea în evidenţă a aşa caracteristici ca: lo-
cul comiterii infracţiunii, personalitatea infractorului, timpul scurs din momentul
comiterii infracţiunii, numărul ofiţerilor de urmărire penală, ce iau parte la cercetare.
5. În conţinutul elementelor structurale a dispoziţiilor generale a metodicii cer-
cetprii unor tipuri de infacţiunii sunt incluse: noţiunea şi obiectul metodicii crimina-
listice; legătura şi importanţa metodicii în sistemul criminalisticii, noţiunea, esenţa şi
importanţa caracteristicii criminalistice a infracţiunii, noţiunea şi conţinutul circum-
stanţelor care necesită a fi dovedite, noţiunea şi conţinutul etapelor cercetării; sarci-
nile şi caracteristica generală a fiecărei etape, dispoziţiile generale ale utilizării cu-
noştinţelor speciale la cercetarea infracţiunilor, dispoziţiile generale ale interacţiunii
ofiţerului de urmărire penală cu organele de cercetare penală, dispoziţiile generale

61
ale utilizării ajutorului societăţii la cercetare, dispoziţiile generale ale activităţii de
profilaxie a ofiţerului de urmărire penală la cercetarea infracţiunilor.
6. Structura metodelor tipice particulare de cercetare a unor tipuri de in-
fracţiuni constă din următoarele elemente :
✓ caracteristica criminalistică a tipului dat de infracţiune,
✓ circumstanţele, necesare stabilirii la cercetarea infracţiunilor de tipul dat,
✓ particularităţile pornirii procesului penal şi planificarea acţiunilor iniţiale de
urmărire penală la cercetarea tipului dat de infracţiuni,
✓ ordinea activităţii ofiţerului de urmărire penală la fiecare etapă a cercetării
cu evidenţa apariţiei unor situaţii de urmărire penală tipice,
✓ particularităţile tactice ale acţiunii de urmărire penală ,
✓ particularităţile utilizării cunoştinţelor speciale la cercetarea infracţiunilor
de tipul dat,
✓ particularităţile utilizării ajutorului populaţiei,
✓ organizarea interacţiunii ofiţerului de urmărire penală cu organele de cerce-
tare penală la cercetarea infracţiunilor de tipul dat,
✓ organizarea activităţii profilactice a ofiţerului de urmărire penală pe materi-
alele cercetărilor la categoria dată de infracţiuni.

Subiectul nr.50: Noţiunea şi conţinutul elementelor

de bază metodicii criminalistice.

1. Esenţa cercului de circumstanţe necesare stăbilirii

2. Conţinutul caracteristicii criminalistice a infracţiunlor
3. Caracteristica situaţiei de urmărire penală.
4. Etapele cercetării infracţiunilor
5. Formele interacţiunii ofiţerului de urmărire penală cu organele de cercetare
penală
6. Principiile utilizării ajutorului societăţii

1. Cercul circumstanţelor, ce necesită a fi stabilite la fiecare tip de infracţiune

sunt determinate de articolul corespunzător din CP al RM, ce stabileşte răspinderea
pentru infracţiunea dată, deasemenea şi unele articole din CPP RM. Conducîndu-se
de normele legii şi practicii de urmărire penală, metodica criminalistică elaborează
recomandări, ce permit ofiţerului de urmărire penală mai precis de a stabili grupul de
circumstanţe ce necesită a fi stabilite pentru fiecare tip sau grupă de infracţiuni cer-
cetate. Circumstanţele ce necesită a fi dovedite nu sânt doar o acumulare mecanică a
elementelor obiectului demonstrării şi dispoziţiile articolelor sau articolului cores-
punzător din CP RM. Categoriile nominalizate, ce se referă corespunzător la ştiinţa
procesului penal şi dreptului penal, în criminalistică se combină, se completează una
pe alta şi în legătură cu aceasta primesc o calitate nouă.
2. Caracteristica criminalistică a infracţiunii este sistemul caracteristicilor
unui sau altui tip de infracţiune, ce au o importanţă sporită pentru cercetare şi con-
diţionează utilizarea metodelor criminalistice, procedeelor şi mijloacelor. În catego-
ria celor mai importante caracteristici ale infracţiunii în criminalistică sunt:

62
 ❑ obiectul nemijlocit al atentatului criminal,
❑ metoda comiterii şi camuflării infracţiunii,
❑ circumstanţele, în care a fost pregătită şi comisă infracţiunea (timpul, locul,
condiţiile de pază a obiectului...),
❑ particularutăţiile urmelor lăsate de infractori,
❑ personalitatea infractorului şi părţii vătămate.
3. Situaţia de urmărire penală este totalitatea informaţiei ce are importanţă
pentru cauză, avută în administrarea ofiţerului de urmărire penală într-un anumit
moment a cercetării. În conţinutul situaţiei de urmărire penală sunt incluse: probele
acumulate pe dosar, altă informaţie ,ce are importanţă pentru cauză, date despre sur-
sele de acumulare a acestei informaţii. Importanţa situaţiei de urmărire penală constă
în aceea că datele faptice reprezintă prin sine tabloul deplin şi obiectiv al evenimen-
tului cercetat în orice moment concret şi permite ofiţerului de urmărire penală de a le
aprecia corespunzător şi de a lua, reeşind din apreciere, decizia privitor la efectuarea
în continuare a acţiunilor de urmărire penală, fie iniţiale, fie ulterioare. Situaţia de
urmărire penală constă din următoarele elemente:
❖ de caracter psihologic: rezultatul conflictului dintre ofiţer de urmărire pena-
lă şi alte persoane, manifestarea caracteristicelor sale psihologice.
❖ de caracter informaţional: nivelul de informare al ofiţerului de urmărire pe-
nală; nivelul de informare a oponenţilor ofiţerului de urmărire penală şi altor persoa-
ne,
❖ de caracter procesual şi tactic: situaţia productivitaţii pe dosar, probele şi
sursele lor, posibilitate de a alege măsura preventivă, petrecerea unei acţiunii de ur-
mărire penală concrete,
❖ de caracter material şi tehnico-organizaţional: mijloace de transmitere a in-
formaţiei din evidenţele MAI; posibilitatea de a manevra cu forţele, mijloacele din
dotare.
Situaţiile de urmărire penală se clasifică în: tipice şi concrete, situaţii formate în
procesul cercetării pe dosar sau în procesul efectuării unei acţiunii de urmărire pena-
lă, cu conflict şi fără conflict.
4. Procesul de cercetare a infracţiunilor se împarte în următoarele etape:
➢ etapa pornirii procesului penal :verificarea materialelor despre eveniment,
ce are semnele infracţiunii ,primirea deciziilor privind pornirea procesului penal;
➢ iniţială: verificarea versiunilor tipice referitor la evenimentul infracţional,
avute la momentul pornirii procesului penal; clarificarea faptelor supuse cercetărilor;
adunarea şi fixarea probelor ce pot fi în pericol de distrugere; luarea măsurilor pentru
căutarea şi reţinerea bănuiţilor; asigurarea restituirii pagubei materiale cauzate de
infractori; verificarea elementelor privitor la cauzele şi condiţiile ce au favorizat co-
miterea infracţiunii;
➢ ulterioară: activitatea ulterioară referitor la acumularea, cercetarea şi apreci-
erea probelor;
➢ finală: finisarea cercetării şi întocmirea ordonanţei de punere sub învinuire.
5. Formele de bază ale interacţiunii ofiţerului de urmărire penală cu organele
de cercetare penală sunt:

63
 ✓ studierea materialelor avute în procedură de ofiţerul de urmărire penală şi
lucrătorul operativ şi primirea deciziei comune referitor la pornirea procesului penal
sau verificarea în continuare a materialelor pe cale procesuală şi neprocesuală;
✓ planificarea în comun a acţiunilor de urmărire penală şi a măsurilor opera-
tiv-investigative sau combinarea planurilor ofiţerului de urmărire penală cu cele ale
lucrătorului operativ referitor la cercetarea infracţiunilor;
✓ schimbul permanent de informaţie, acumulate în rezultatul efectuării acţiu-
nilor de urmărire penală şi a măsurilor operative de investigaţie;
✓ ajutorul nemijlocit din partea lucrătorului operativ ofiţerului de urmărire
penală la petrecerea acţiunilor de urmărire penală.
6. La utilizarea ajutorului populaţiei la cercetare infracţiunilor este raţional să
fie luate în evidenţă următoarele principii:
reprezentanţii obşteşti participă la cercetarea infracţiunilor în urma acordului
benevol, reprezentanţii obşteşti nu pot efectua de sinestătător acţiunii de urmărire
penală, ofiţerul de urmărire penală este obligat să păstreze taina urmăririi penale,
ofiţerul de urmărire penală este obligat să asigure securitatea reprezentanţilor obşteşti
ce acordă ajutor la cercetarea infracţiunii.

Subiectul nr.51: Metodica cercetării alibiului.

1.Noţiunea şi conţinutul alibiului

2.Particularităţiile verificării alibiului
3.Versiunile tipice generale de verificare a alibiului
4.Etapele verificării alibiului

1. Alibiul este faptul aflării bănuitului în alt loc decît acel al săvîrşirii infracţiu-
nii în timpul săvîrşirii acesteia. Alibiul conţine trei elemente de bază: locul săvîrşirii
infracţiunii, timpul săvîrşirii acestei infracţiunii, locul unde la acel moment se afla
persoana alibiul căreia se verifică.
2. În timpul verificării alibiului se precizează:
a) locul unde se afla la momentul săvîrşirii infracţiunii persoana care a înaintat
alibiul şi de ce era preocupat acolo,
b) de unde, cu cine, cu ce scop a venit acolo, cînd, la ce oră a părăsit acel loc,
ce perioadă de timp s-a aflat în acel loc.
c) cine l-a văzut, în ce condiţii, pe cine a întâlnit, cu cine a intrat în contact, ce
făceau acei ce se aflau în locul indicat,
d) pe fonul căror fenomene naturale, climaterice (starea anotimpului, prezenţa
precipitaţiilor) s-a scurs prezenţa lui în acel loc, ce evenimente cu caracter social au
avut loc în acel loc,
e)cui încă, în afara de martorii oculari, îi era cunoscut faptul aflării lui acolo, şi
în ce mod au aflat ei,
f)cauzele că el nu a anunţat despre alibiul lui mai devreme, dacă el a avut posi-
bilitatea reală să anunţe despre alibiul lui,

64
 h)în ce îmbrăcăminte, încălţăminte a venit el în acel loc în timpul săvîrşirii in-
fracţiunii, ce lucruri avea cu el, în îmbrăcăminte, lucruri care la plecret le-a luat cu
sine.
3. În timpul verificării alibiului se înaintează următoarele versiunii: alibiul este
real (a avut loc); alibiul este inventat (fals).
4. Activitatea de verificare a alibiului este divizată în următoarele etape:
a)petrecerea unui interogatoriu a persoanei care a anunţat despre alibiul său în
legătură cu locul unde s-a aflat el în timpul săvîrşirii infracţiunii ,ce a văzut, a auzit,
a cunoscut, ce s-a petrecut în locul indicat cu sau fără participarea lui, scopul sosirii
lui în acel loc, metoda şi mecanismul realizării acestui scop, documentele şi obiectele
în care s-ar dovedi prezenţa lui şi traiul în acea perioadă.
b)alcătuirea unei situaţii model-subiectiv, în care s-a aflat persoana interogată,
studierea şi luarea din acest model de situaţie a unei decizii ,care trebuie verificată;
c)elaborarea planului de efectuarea a verificării alibiului, şi realizarea acestui
plan;
d)audierea persoanei care a anunţat despre alibiul său, pe întrebările care reies
din rezultatele lucrului efectuat, punerea acestor întrebării persoanelor oponente în
caz de necesitate şi prezentarea acestei persoane persoanelor oponente pentru recu-
noaştere, petrecerea confruntărilor dintre persoanele care au dat răspunsuri diferite.
e)efectuarea unei analize de comparare a modelelor obiective şi subiective, ad-
miterea unei concluzii despre deosebirile şi asemănarea acestor modele .Concluzia
admisă, ca aceste modele sunt identice, confirmă că alibiul nu este inventat.

Subiectul nr.52: Constatarea şi demascarea înscenării (disimulării)

1. Noţiunea înscenării
2. Conţinutul activităţilor la înscenare
3. Clasificarea înscenărilor
4. Particularităţile constatării şi demascării înscenărilor

1. Prin înscenare se înţelege crearea la “locul infracţiunii” de persoanele coin-

teresate a unei situaţii, care nu corespunde factorilor reali locului infracţiunii, meca-
nismului comiterii faptei.
2. Activitatea legată de descoperirea înscenărilor este compusă din:
➢ analiza şi aprecierea situaţiei, în care s-a aflat înscenatorul,
➢ luarea unei decizii despre înscenare,
➢ examinarea variantelor posibile ale înscenării şi aprecierea variantei celei
mai raţionale,
➢ elaborarea unui model ale al evenimentelor care posibil au avut loc,
➢ realizarea modelului elaborat,
➢ pregătirea din timp a lămuririlor ,răspunsurilor care sunt predestinate pentru
convingerea altor persoane inclusiv organele de drept în realitatea sau veridicitatea
înscenării,
➢ aprecierea comportamentului în timpul urmăririi penale şi pregătirea lămuri-
rilor în caz de demăscare a înscenării.

65
 3. Înscenările se clasifică după diferite criterii:
❖ după subiect: a) înfăptuite de complicii la infracţiune. b) înfăptuite de alte
persoane la rugămintea infractorului sau din iniţiativa proprie. c) înfăptuită de infrac-
tor împreună cu alte persoane;
❖ după loc: a) la locul săvîrşirii infracţiunei. b) în alt loc;
❖ după timpul înfăptuirii: a)pînă la săvîrşirea infracţiunii. b)în timpul săvîrşirii
infracţiunii. c)după săvîrşirea infracţiunii.
❖ după scop: a) ascunderea infracţiunii. b) ascunderea unui eveniment necri-
minal. c) în alte scopuri;
❖ după obiect: a) înscenarea infracţiunii. b) înscenarea uni fapt ce poartă un
caracter necriminal. c) înscenarea a unor elemente separate, subsisteme a evenimen-
tului;
❖ după conţinut: a)înscenarea urmelor materiale la locul infracţiunii.
b)înscenarea urmelor materiale în scopul inducerii în eroare urmărirea penală.
4. În calitate de semne ale înscenării, relevate în timpul cercetării la faţa locului
sunt: a) urmele depistate la locul săvîrşirii infracţiunii care nu trebuiau să fie acolo,
dacă evenimentul ar fi fost real şi nu inventat. b)urmele care nu au fost depistate, dar
care trebuiau să fie prezente în cazul că evenimentul ar fi fost real etc.
5. În scopul relevării şi demascării înscenării se stabilesc:
❑ împrejurările evenimentului în legătură cu care s-a înfăptuit înscena-
rea(caracterul ,timpul, locul, participanţii etc.),
❑ caracteristica înscenării evenimentului (tipul, semnele),
❑ participanţii la înscenare şi rolul fiecărui, scopul şi motivele de care s-au
condus,
❑ împrejurările în care s-a petrecut pregătirea înscenării (locul, timpul, conse-
cutivitatea înfăptuirii acţiunilor de înscenare, obiectele materiale folosite la înscena-
re,
❑ consecinţele înscenării (intentarea procesului penal întîrziate, atragerea la
răspundere a persoanelor nevinovate, săvîrşirea altor infracţiunii de către acele per-
soane ce s-au eschivat de la răspundere penală de prima dată etc.),
❑ împrejurările legate de darea unor mărturii false.

Subiectul nr.53: Metodica cercetării omorului.

1. Noţiunea de omor
2. Metodele de săvîrşire a omorurilor
3. Împrejurările care trebuie stabilite
4. Situaţiile primei etape de urmărire penală.
5. Caracteristica acţiunilor ofiţerului de urmărire penală în vederea depistării
cadavrului cu semne de moarte violentă
6. Caracteristica acţiunilor ofiţerului de urmărire penală la cercetarea cazurilor
de dispariţie a persoanelor
7. Expertize numite la cercetarea omorului

66
 1. Omorul este cauzarea morţii unei persoane intenţionat sau din imprudenţă
(art.145-150 CPRM.) Omorul este considerat o infracţiune gravă contra persoanei.
Preîntîmpinarea, descoperirea şi cercetare omorurilor reprezintă una din cele mai
importante probleme a organelor de drept.
2. Cele mai des întîlnite metode de săvîrşire a omorurilor sunt:
a) cauzarea leziunilor corporale victimei cu ajutorul diferitor dispozitive (arma
de foc, arma albă etc.),
b) aducerea persoanei într-o stare de neajutorare sau folosirea acestei stării pen-
tru cauzarea leziunilor corporale, strangulare, lăsarea în condiţii periculoase pentru
viaţa,
c) aruncarea victimei de la înălţime,
d) aruncarea victimei din mijlocul de transport în mişcare.
e) întroducerea în organismul persoanei a unor substanţe otrăvitoare,
d) înecarea sau expunerea la factori termici sau radioactivi.
3. La cercetarea omorurilor este necesar de a stabili următoarele împrejurări:
 a avut loc omorul,
 cînd, unde în ce condiţii a fost săvîrşită infracţiunea,
 cine a săvîrşit omorul: a fost săvîrşit de un grup de persoane,dacă da-care
este rolul fiecărui din ei la săvîrşirea infracţiunii,cum este caracterizat infractorul
,sunt circumstanţe agravante sau atenuante,
 cine este victima; cum este caracterizată,
 caracterul şi mărimea daunelor cauzate de infractor,
 dacă este o infracţiune intenţionată, a avut loc favorizarea prealabil promisă,
 ce împrejurări au favorizat comiterea omorului.
4. Situaţile apărute la etapa iniţială de cercetare sunt diferite.Cele mai tipice
din ele sunt:
a) omorul a avut loc în prezenţa martorilor oculari, cînd sunt cunoscute şi vic-
tima şi bănuitul (cel mai des au loc în familie, sau din motive huliganice...),
b) omorul este săvîrşit în timpul unei tîlhării,sau unui viol sau din motive huli-
ganice, cînd este cunoscută victima, dar nu este cunoscut bănuitul,
c) omor din motive necunoscute; la dispariţia fără veste a persoanei (este cu-
noscută victima, dar nu este cunoscut bănuitul)
d) depistarea cadavrului neindintificat sau a unor părţi a cadavrului,
e) dispariţia persoanei fără veste;
f) pruncuciderea: depistarea cadavrului nou-născutului; dispariţia nou-
născutului
g) lipsirea de viaţă la dorinţa persoanei (eutanasiea)
5. În cazul depistării unui cadavru cu semene ale morţii violente, ofiţerului de
urmărire penală trebuie să efectuieze următoarele acţiuni iniţiale de urmărire penală:
cercetarea la faţa locului, audierea persoanelor, prezentarea spre recunoaştere (în caz
de necesitate), numirea expertizei medico-legale, numirea expertizelor criminalistice,
însărcinări separate organelor de cercetare penală.
6. Acţiunile iniţiale ale ofiţerului de urmărire penală la cercetarea cazurilor de
dispariţie fără veste a persoanei: audierea persoanei care a anunţat despre dispariţie,
cercetarea sau percheziţia locului de trai al persoanei dispărute, cercetarea sau per-
67
cheziţia locului unde poate fi ascuns cadavrul sau părţile lui sau unde au fost depista-
te probele materiale, audierea rudelor, apropiaţilor,colegilor de serviciu,vecinilor
persoanei dispărute şi a altor persoane care pot a furniza informaţii, punerea sub arest
a corespodenţa poştală şi ascultarea convorbirilor telefonice la domiciliul celui dispă-
rut şi a persoanelor implicate la dispariţia lui, numirea expertizelor medico-legale (în
caz de depistare a cadavrului sau a părţilor lui.), numirea expertizelor medico-legale
a probelor materiale, însărcinări separate organelor de cercetare penală.
7. La cercetarea omorurilor cel mai des se numesc următoarele expertize:
a)expertiza medico-legală a cadavrului,
b)expertiza medico-legală a probelor materiale
c)expertiza medico-psihiatrică,
d)expertiza criminalistică(traseologică,balistică,a înscrisurilor etc.),
e)expertiza cercetării microurmelor.

Subiectul nr.54 : Metodica cercetării violului.

1. Noţiunea şi obiectul violului

2. Circimstanţele cate necesită a fi stabilite
3. Situaţiile şi acţiunile iniţiale de urmărire penală
4. Versiunile tipice
5. Întrebări puse la ordonarea expertizei medicale a victimei

1. Violul - raportul sexual cu aplicarea forţei fizice sau ameninţării aplicării ei

faţă de victimă sau faţă de alte persoane, sau profitînd de starea de neputinţă a părţii
vătămate.(art.171 CPRM). Obiectul nemijlocit al atentării în cazul violului este invi-
olabilitatea sexuală a persoanei. În timpul violului victimei se cauzează daune fizice,
morale şi uneori daune materiale.
2. Circumstanţele care trebuiesc stabilite sunt:
✓ a avut loc violul, dacă da - cînd şi unde,
✓ a fost aplicată forţa fizică, dacă da, în ce formă concretă s-a manifestat (bă-
taie, ameninţare cu moartrea, aducerea într-o stare de neputinţă),
✓ cine este partea vătămată; dacă nu este bolnavă fizic, minoră,
✓ cine este violatorul; a săvîrşit anterior asemenea infracţiunii; este sau nu re-
cidivist; violul a fost sîvărşit de-o singură sau de un grup de persoane, dacă da, care a
fost rolul fiecăruia din ei,
✓ care sunt consecinţele violului, sunt sau nu deosebit de grave,
✓ care este paguba materială, cauzată victimei în rezultatul violului,
✓ care circumstanţe au fovarizat comiterea violului.
3. La etapa iniţială de cercetare pot apărea două situaţii tipice de urmărire pe-
nală:
a) victima cunoaşte violatorul, sau indentificarea bănuitului nu reprezintă o di-
ficultate. În acest caz se întreprind următoarele acţiunii de urmărire penală iniţiale:
audierea părţii vătămate, cercetarea şi ridicarea îmbrăcămintei acesteia, cercetarea la
faţa locului, numirea expertizei medico-legale a victimei, reţinerea, percheziţia cor-
porală, şi audierea bănuitului, cercetarea îmbrăcămintei lui, audierea martorilor;

68
 b) infracţiunea a fost sîvărşită de o persoană necunoscută, căutarea căreia este
dificilă. Pentru situaţia dată sunt caracteristice următoarele acţiunii de urmărire pena-
lă: audierea părţii vătămate, cercetarea la faţa locului, numurea expertizei medico-
legală a victimii şi, deasemenea, expertize criminalistice, efectuarea măsurilor opera-
tive de investigaţie îndreptate la depistarea infractorului.
4. La etapa iniţială de cercetare a violului se înaintează următoarele versiunii
tipice:
➢ voilul a avut loc în circumstanţele numite de victimă,
➢ violul nu a avut loc, dar a avut loc un act sexual benevol,
➢ violul nu a avut loc, reclamanta conştient calomniază pe cineva.
5. Întrebăriile adresate expertizei medico-legale a victimei:
a) a întreţinut persoana în ultimul timp raporturi sexuale, dacă da, apraximativ
cînd,
b) sunt prezente careva semne precum că victimei i s-au dat careva substanţe
care ar fi adus-o într-o stare de neputinţă,
c)sunt prezente pe corpul persoanei careva vătămări sau alte semne după care
se poate de judecat despre caracterul forţat al actului sexual sau tentative de-al să-
vîrşiri, dacă da, atunci unde sînt localizate şi vechimea lor,
d) sunt semne care ar indica că raportul sexual a fost repetat de mai multe ori,
e) a avut loc ruperea himenului, dacă da, când aceasta a avut loc (dacă pătimaşa
susţine că pînă la viol nu a întreţinut relaţii sexuale),
f) este posibil ca actul sexual să fi avut loc fără ruperea himenului,
g) a devenit persoana însărcinată sau bolnavă de vreo boală venerică,
i) corespund vătămările de pe corpul victimei, cu cele din declaraţii date de ea,
cauzele şi vechimea lor,
j) sunt prezente pe corpul victimei, urme de spermă sau sînge şi localizarea lor.

Subiectul nr.55: Metodica cercetării delapidării averii străine

1. Noţiunea şi obiectul delapidării averii străine

2. Circumstanţele ce necesită a fi stabilite
3. Metodele delapidării averii străine
4. Situaţiile tipice şi acţiunile iniţiale de urmărire penală

1. Delapidarea averii străine este însuşirea ilegală a bunurilor altei persoane

încredinţate în administrarea vinovatului (art. 191 CP RM). Componenţa de in-
fracţiune dată prevede împuternicirea de-a se folosi şi administra de avutul încre-
dinţat în legătură cu funcţia pe care o deţine persoana. În majoritatea cazurilor la
săvîrşirea acestei infracţiuni obiectele atentării sunt: banii inclusiv şi valuta străină,
deasemenea carnetele de cecuri, cărţiile de credit, obligaţiile, certificatele şi alte bu-
nuri materiale…
2. În aceste cazuri trebuie de stabilit următoarele împrejurări:
➢ a avut loc faptul de însuşire a bunului altei persoane,
➢ metodele de însuşire,
➢ timpul, locul şi alte circumstanţe a fiecărui epizod,

69
 ➢ vinovăţia persoanei, caracterul şi mărimea daunelor materiale produse,
➢ identitatea fiecărui participant la săvîrşirea însuşirii,
➢ circumstanţele care agravează sau atenuiază răspunderea,
➢ circumstanţele care au favorizat la săvîrşirea însuşirii avutului proprietaru-
lui.
3. Metodele de săvârşire a însuşirii a avutului străin:
✓ sustragerea mijloacelor băneşti, primite pe baza unor documente sau hîrtii
de valoare, cecuri, certificate de depoziţie etc.,
✓ transferul şi însuşirea mijloacelor băneşti cu folosirea reţelelor computaţio-
nale bancare,
✓ micşorarea costului întreprinderilor care urmează a fi privatizate cu trecerea
ulterioară a lor în proprietatea privată,
✓ luarea sub control a pachetului de acţiuni din contul includerii în lista acţio-
narilor a “sufletelor moarte” sau a persoanelor care nu au dreptul de a participa la
privatizare.
✓ trecerea ilegală la pierderi mărfii,
✓ realizarea mărfii fără trecerea prin documentele de contabilitate,
✓ nimicirea documentelor referitoare la realizarea mărfii,
✓ falsificarea mărfii cu scopul formării surplusurilor care urmează a fi sustra-
se,
✓ trecerea la cheltuieli a sumelor băneşti pentru anumite lucrări neîndeplinite
(reparaţii, publicitate, transportare…)cu însuşirea lor ulterioară.
4. În cazurile de însuşire sau irosire din avutul proprietarului apar două situaţii
tipice de urmărire penală la etapa iniţială a cercetării:
a)pornirea procesului penal după rezultetele activităţii operativ-investigative;
persoanele cointeresate în mersul cercetării, nu ştiu despre pornirea procesului penal.
În acest caz sunt caracteristice următoarele acţiuni de anchetă: reţinerea în flagrant
delict, percheziţia corporală a reţinutului, percheziţia la locul de trai şi de lucru, pu-
nerea sechestrului pe avere, interogarea bănuiţilor, ridicarea şi cercetarea documente-
lor, obiectelor; cercetarea încăperilor ,interogarea martoriilor, organizarea inventarie-
riilor şi reviziilor, numirea către organele de cercetare penală de-a efectua unele
acţiuni operative de investigaţie;
b)pornirea procesului penal are loc după efectuarea unor acţiuni preliminare
despre care îi sunt cunoscute persoanei cointeresante.Pentru această situaţie sunt
caracteristice următoarele acţiunii: interogarea persoanelor răspunzătoare pentru fra-
uda comisă, ridicarea şi cercetarea documentelor, obiectelor, cercetarea încăperilor
,interogarea şi reţinerea bănuitului, efectuarea confruntărilor, însărcinării separate
către organele de cercetare penală.

Subiectul nr. 56: Metodica cercetării tîlhăriilor şi jafurilor

1. Noţiunea de tâlhărie şi jaf

2. Circumstanţele ,care necesită a fi stabilite
3. Metodele de săvârşire a tâlhăriilor şi jafurilor
4. Situaţiile tipice şi acţiunile de urmărire penală iniţiale

70
 5. Întrebările puse către expertiza medico-legale în cazul tîlhăriilor şi jafurilor

1. Jaful este sustragerea deschisă a avutului proprietarului (art.187 CP RM).

Tâlhăria este atacul sîvărşirii în scopul însuşirii avutului proprietarului, însoţit de
violenţa periculoasă pentru viaţa şi sănătatea persoanei (art. 188 CP RM).
2. Împrejurările, care necesită a fi stabilite în cazul tîlhăriilor şi jafurilor sunt:
✓ locul, timpul ,circumstanţele în care s-a săvîrşit tîlhăria sau jaful,
✓ metoda de săvârşire a infracţiunei, s-a folosit forţa fizică sau atac psihic
asupra persoanei şi prin ce s-a manifestat concret,
✓ s-a folosit infractorul de mijloace de transport şi de care anume, semnal-
mentele exterioare a lui,
✓ infracţiunea a fost pregătită din timp, când a fost săvârşită şi cine,
✓ a efectuat infractorul anumite acţiunii pentru tăinuirea infracţiunii; şi-a
schimbat infăţişarea, îmbrăcămintea, a distrus urmele infracţiunii, a înscenat alte
infracţiuni,
✓ în adresa cui a fost săvîrşită tîlhăria sau jaful, au fost cauzate careva vătămă-
rii corporale victimei, este pierdută capacitatea de muncă,
✓ ce anume a fost răpit, cui au aparţinut banii sau obiectele răpite,
✓ cine a săvârşit tâlhăria sau jaful, se stabilesc semnalmentele infractorului ca-
re se ascunde, metodele de mascare a înfăţişării, numărul atacatorilor, acţiunile lor,
✓ câte persoane au participat la tîlhărie sau jaf, componenţa grupei, rolul fie-
cărui participant, au săvârşite anterior alte infracţiuni, ce fel de infracţiuni, cînd, un-
de, au avut ei legătură cu tîlhăria sau jaful în cauză,
✓ prezenţa instigatorilor, persoanelor care au ascuns bunurile răpite, realizato-
rilor,
✓ ce circumstanţe au favorizat săvîrşirea tâlhăriei sau jafului.
3. Se cunosc următoarele metode de săvîrşire a tîlhăriilor şi jafurilor :
❑ atacul deschis sau în încăperi, săvârşite cu aplicarea factorului de surprinde-
re,
❑ atacul în locuri deschise: deasemenea în curţile caselor cu aplicarea sau
ameninţarea aplicării forţei,
❑ atacul asupra cetăţenilor în locuinţe cu pătrunderea în aceste încăperi sub un
temei inventat cu aplicarea forţei,
❑ atacul asupra casierelor, a băncilor, vînzătorilor, săvîrşite în încăperile în-
treprinderilor de comerţ, instituţiilor financiare, secţii de telecomunicaţii şi alte insti-
tuţii private sau de stat,
❑ atacul asupra cetăţenilor în trenuri, transportul feroviar sau auto,
❑ atacurile asupra conducătorilor de taxi cu scopul acapărării banilor sau a
vehicolului.
4. La etapa iniţială de cercetare a tâlhăriilor şi jafurilor cel mai des sunt întâlni-
te următoarele situaţii tipice de urmărire penală:
I. Persoana bănuită în săvârşirea tâlhăriei sau jafului este reţinută la faţa locului
sau nemijlocit după săvârşirea ei. În asemenea cazuri sunt binevenite următoarele
acţiunii ale ofiţerului de urmărire penală: reţinerea bănuitului, percheziţia corporală,

71
audierea bănuitului, cercetarea la faţa locului, îmbrăcămintei, percheziţia locuinţei,
audierea martorilor: numirea expertizelor medico-legale, criminalistice.
II. Persoana bănuită în săvârşirea infracţiunii, nu este reţinută dar ofiţerul de
urmărire penală posedă informaţie care permite de a organiza căutarea şi reţinerea. În
acest caz este necesar de a efectua următoarele acţiunii de urmărire penală iniţiale:
audierea victimei, cercetarea îmbrăcămintei, cercetarea la faţa locului, audierea mar-
torilor, numirea expertizelor medico-legale, însărcinări de a efectua măsuri operative
de investigaţie.
III. Informaţii despre persoana infractorului organele de drept nu posedă sau
sunt puţine. În acest caz în afară de acţiunile de urmărire penală numite mai sus sunt
binevenite şi măsurile operative de investigaţie îndreptate la identificarea bănuiţilor
şi depistarea bunurilor răpite.
5. Întrebările caracteristice care sunt adresate către expertiza medico-legală în
cazurile de săvârşire a tâlhăriilor şi jafurilor:
➢ ce vătămări sunt prezente pe corpul părţii vătămate,
➢ care este caracterul vătămărilor,
➢ forma obiectului cu care sau cauzat leziunile corporale,
➢ vătămările corporale prezente au fost cauzate anume de acest obiectul dat,
➢ care este vechimea şi gradul vătămărilor cauzate.
➢ sunt urme de sînge pe obiectul examinat,
➢ sângele este de provenienţă umană,
➢ care este grupa de sânge,
➢ poate să aparţină sângele dat bănuitului.

Subiectul nr.57: Metodica cercetării furturilor.

1. Noţiunea de furt
2. Circumstanţele ce necesită a fi stabilite
3. Clasificarea metodelor de săvîrşire a furturilor
4. Situaţiile tipice şi acţiunile de urmărire penală iniţiale

1. Conform art. 186 CP RM. prin furt se înţelege sustragerea pe ascuns din avu-
tul proprietarului. Aceasta este cea mai răspîndită infracţiune ce atentează la proprie-
tate.
2. Circumstanţele care trebuie stabilite în cazul săvîrşirii furturilor sunt:
✓ a avut loc furtul,
✓ timpul, locul şi circumstanţele în care a fost comisă,
✓ obiectul atentării (ce a fost furat de infractor)costul şi semnele lui,
✓ proporţiile cauzate,
✓ cui i-a aparţinut obiectul furat,
✓ metoda săvârşirii furtului,
✓ subiectul (de cine a fost furat obiectul),
✓ furtul a fost săvîrşit de un grup criminal organizat, dacă da, gradul de vino-
văţie a fiecăruia,
✓ locul şi metoda realizării bunurilor furate,

72
 ✓ circumstanţele atenuante şi agravante,
✓ cauzele care au favorizat comiterea furtului.
3. Metodele de săvârşire a furturilor pot fi clasificate în felul următor:
furtul proprietăţii de stat sau private; din încăperi - prin spargere sau fără; furtul
din poşete, buzunare, sau de la persoanele beate; furturile săvîrşite prin abuz de în-
credere; furturile săvîrşite din camerele de depozitare; furturile din mijloacele de
transport.
4. La etapa iniţială de cercetare a furturilor, cele mai caracteristice sunt trei si-
tuaţii de anchetă tipice:
a)persoana bănuită în săvîrşirea furtului este reţinută. În situaţia aceasta scopul
constă în acumularea de probe care ar dovedi că persoana a participat la săvîrşirea
infracţiunii. Cele mai raţionale acţiuni ale ofiţerului de urmărire penală pot fi reţine-
rea, percheziţia corporală, audierea bănuitului, cercetarea la faţa locului, audierea
părţii vătămate şi martorilor, percheziţia domiciliului bănuitului.
b)persoana bănuită în săvîrşirea furtului, nu este reţinută, dar semnalmentele şi
informaţia despre el sunt cunoscute. Direcţia de bază a cercetării este studierea con-
diţiilor materiale ale infracţiunii săvîrşite, culegerea şi întărirea probelor despre per-
soanele bănuite, bunurile furate şi alte circumstanţe ale infracţiunii. În această si-
tuaţie sunt binevenite următoarele acţiuni de urmărire penală: ascultarea victimei,
cercetarea la faţa locului, audierea martorilor, ordonarea expertizelor criminalistice,
măsurilor operative de investigaţie.
c)informaţia despre persoana care a săvîrşit furtul nu există sau este insuficien-
tă. Acţiunile ofiţerului de urmărire penală trebuie să fie îndreptate spre căutarea per-
soanei. Pentru situaţia dată pe lîngă acţiunile enumerate mai sus sunt caracreristice
măsurile operative de investigaţie, îndreptate spre stabilirea persoanei bănuite, căuta-
rea bunurilor furate.

Subiectul nr.58: Metodica cercetării escrocheriilor.

1. Noţiunea şi obiectul escrocheriilor

2. Circumstanţele care urmează a fi stabilite
3. Metodele de săvârşire a escrocheriilor
4. Situaţiile tipice şi acţiunile de urmărire penală la etapa iniţială a cercetării
5. Expertize numite la cercetarea escrocheriilor

1. Escrocheria este sustragerea din avutul proprietarului prin înşelăciune sau

abuz de încredere (art. 190 CP RM.)
2. Circumstanţele care trebuie dovedite în cazul escrocheriilor sunt :
 a avut loc infracţiunea sau altă faptă,
 locul, timpul, condiţiile, metoda săvârşirii escrocheriilor, cine a fost marto-
rul infracţiunii,
 obiectul atentării, ce sumă de bani a fost primită de escroc,
 în adresa cui a fost săvîrşită escrocheria (organizaţie de stat sau obştească,
structură comercială, persoană fizică),
 datele despre infractor (locul de lucru, motivele),
73
  date despre grupul escrocilor (componenţa, numărul, specializarea),
 date despre identitatea victimei, contactele cu escrocul,
 împrejurările care au favorizat săvîrşirea escrocheriei.
3. Metodele principale de săvârşire a escrocheriilor se împart în tradiţionale şi
moderne. La cele tradiţionale se referă:
a) trucajul în timpul jocului de cărţi, sau alte jocuri de noroc.
b) vănzarea obiectelor de preţ falsificate.
c) schimbarea banilor într-un echivalent neegal
d) strîngerea unor dări de bani escrocul dînduse drept reprezentanţii ai organe-
lor de control, sau organelor de drept.
La metodele moderne se referă:
- primirea de credite bancare prin documente false.
- crearea unor firme fictive pentru a atrage investiţii din partea populaţiei cu
insuşirea ulteriuară a lor.
- afaceri cu locuinţe fictive.
- folosirea cardurilor false sau furate pentru scoaterea banilor din bancomate
sau procurarea de mărfuri din întreprinderi etc.
- înşelarea la shimbarea valutei ,oformarea paşapoartelor străine ,vize, hîrtii
de valoare etc.
4. Conţinutul primei etape a cercetării escrocheriilor depinde de situaţia de
urmărire penală
iniţială .Astfel de situaţii din această categorie de infracţiuni pot fi 4, ca bază
servind datele despre identitatea infractorului .
a)escrocul este cunoscut ,şi reţinut în flagrant delict sau după ce a săvîrşit in-
fracţiunea.
În aşa situaţie sunt caracteristice următoarele acţiuni întreprinse de ofiţerul de
urmărire penală:
percheziţia corporală a bănuitului şi audierea lui, cercetarea probelor materiale
ridicate la percheziţia lui, cercetarea la faţa locului, audierea pătimaşului şi a martori-
lor .
b)escrocul este cunoscut dar el se ascunde.
Se petrec următoarele acţiuni de urmărire penală; audierea pătimaşului
,cercetarea probelor materiale, orientarea subdiviziunelor a organelor de internă spre
căutarea infractorului, organizarea măsurilor operativ-investigative, cercetarea locu-
rilor unde el ar putea să se ascundă.
c)escrocul este cunoscut, dar acţiuniile lui infracţionale sunt mascate sub nişte
acţiuni legale.
În situaţia dată trebuie de studiat legalitatea acţiunilor întreprinse de escroc
,ceea ce include: ridicarea documentelor cu care s-a manevrat pentru comiterea es-
crocheriei, stabilirea şi audierea persoanelor cu funţii de răspundere complici la să-
vîrşirea infracţiunii, studierea legislaţiei, care reglementează aşa fel de situaţii, căuta-
rea patrimoniului ,banilor şi obiectelor de valoare ale firmei, punerea acestului pe
conturile bancare ale firmei date.
d)escrocul este necunoscut.

74
 În aşa situaţii ofiţerului de urmărire penală organizează; alcătuirea portretului
subiectiv al infractorului, căutarea după evidenţele criminalistice ,petrecerea măsuri-
lor operativ –investigative.
5. Cercul expertizelor legale, petrecute la cercetarea cazurilor de escrocherii es-
te destul de larg şi depinde de metoda săvîrşirii escrocheriei şi circumstanţele care
necesită a fi lămurite .Petru demascarea infractorului se petrec: expertize buhalterice
,chimice, merceologice, criminalistice(dactiloscopică, traseologică, a scrisului etc.).

Subiectul nr.59: Metodica cercetării şantajului.

1. Noţiunea de şantaj.
2. Circumstanţele ,care necesită a fi stabilite.
3. Situaţiile tipice şi acţiunile de urmărire penală iniţiale întreprinse la cerceta-
rea şantajului.
4. Expertizele legale ,caracteristica cercetării şantajului.

1. Dobîndirea prin şantaj a bunului proprietarului, posesorului sau deţinătoru-

lui este cererea de a se transmite avutul proprietarului ori dreptul supra acestui avut,
ameninţînd cu violenţă persoana ori rudele apropiate ale acestuia ,răspîndirea unor
ştiri defaimatoare despre ele, cu deteriorarea sau cu distrugerea averii proprietarului
ori cu răpirea proprietarului, posesorului, deţinătorului, a rudelor sau a apropiaţilor
acestora (art.189CPRM).
2. În cazul acestor infracţiuni trebuie de stabilit următoarele circumstanţe:
- a avut loc şantajul .
- şantajul a fost săvîrşit în adresa proprietăţii de stat, publică, privată sau co-
mercială, cărei intreprinderi anume, instituţiei ,organizaţii sau persoanei fizice îi
aparţine proprietatea .
- timpul ,locul şi metoda săvîrşirii şantajului.
- care este obiectul atentării, dacă şantajistul a întrat în posesia lui –care este
suma pagubei materiale.
- cine a săvîrşit şantajul ,dacă a fost săvîrşit de un grup de persoane care este
componenţa grupei şi rolul fiecăruia din participanţi.
- cîte epizoade ale şantajului au avut loc ,şantajul nu a fost însoţit de alte in-
fracţiuni, dacă da ,care anume.
- cine este pătimaşul .
- care sunt cauzele ,circumstanţele care au favorizat săvîrşirea şantajului.
3. Caracterul situaţiilor tipice ale etapei iniţiale de cercetare a şantajului se sta-
bilesc în dependenţă de următoarele circumstanţe: şantajul a fost săvîrşit o singură
dată ,sau are un caracter sistematic, obiectul atentării a fost transmis şantajistului şi
trebuie de aşteptat o nouă cerere, pătimaşul îl cunoaşte pe infractor .
Reeşind din acestea ,se cunosc două cele mai răspîndite situaţii tipice de urmă-
rire penală
a) la poliţie se adresează persoana asupra căreia a fost săvîrşit şantajul ,dar per-
soana nu a transmis infractorului obiectul atentării.

75
 În aşa situaţii ,după înfăptuirea controlului necesar şi intentarea dosarului penal
ofiţerul de urmărire penală efectuează audierea amănunţită a reclamantului
,cercetarea obiectului atentării, care ulterior va fi transmis infractorului, ascultarea şi
înscrierea convorbirilor telefonice, reţinerea şantajistului în flagrant delict.
b) la organele de poliţie se adresează persoana care deja a transmis obiectul
atentării infractorului.
Pentru situaţia dată este caracteristic următoarele acţiunii; audierea pătimaşului
,audierea şi înscrierea convorbirilor telefonice, măsuri operativ- investigative, reţine-
rea şantajistului, audierea lui, percheziţia domiciliului.etc.
4. La cercetarea şantajului cel mai des se numesc următoarele expertize:
- expertiza fonoscopică.
- de cercetare a microurmelor.
- criminalistice, traseologice, a scrisului, tehnico-criminalistice şi de cercetare
a documentelor, balistice.

Subiectul nr.60: Metodica cercetării luării de mită.

1. Noţiunea luării de mită.

2. Citcumstanţele care necesită stabilite.
3. Situaţiile tipice şi acţiunile iniţiale de urmărire penală.
4. Expertizele numite la cercetarea luării de mită.

1. Luarea de către o persoană cu funcţii de răspundere, personal sau prin mij-

locitor a mitei sub forma de banii, hîrtie de valoare ,alte bunuri sau avantaje cu ca-
racter patrimonial, acuptarea de servicii, privelegii sau beneficii, care nu i se cuvin,
pentru îndeplinirea unei acţiuni(inacţiuni)sau îndeplinirea cu întîrziere a unei acţiuni
în interesul mituitorului sau persoanelor pe care le reprezintă dacă asemenea acţiu-
nii(inacţiuni) întră în obligaţiile de serviciu ale persoanei cu funcţie de răspunde-
re.(art.133CPRM).
2. La cercetarea cazurilor de luare de mită trebuie de stabilit următoarele cir-
cumstanţe:
- a avut loc darea-luarea de mită.
- care este obiectul mitei, dacă în calitate de mită au fost transmise lucruri de
preţ ,sau a avut forma unor servicii, atunci care este costul lucrurilor de preţ sau a
serviciilor în valoare bănească,
- cine este mituitorul şi mituitul.
- care sunt împrejurările săvîrşiri infracţiunii (timpul, locul, metoda transmi-
terii mitei).
- care este scopul mitei.
- au fost îndeplinite în folosul mituitorului careva acţiunii cerul de el, purtau
ele un caracter legal .
- în acţiunile mituitorului şi mituitului nu sunt alte semne de infracţiune dacă
da care anume.
- în acţiunile infractorilor sunt sau nu calificative(semne).

76
 - în acţiunile mituitorului nu sunt circumstanţe care l-ar elibera de răspundere
penală.
- care condiţii au favorizat luarea de mită.
3. La etapa iniţială a cercetării luării de mită de obicei apar trei situaţii tipice de
urmărire penală:
a) este declaraţia mituitorului ,şi el este de acord să conlucreze cu organele de
poliţie pentru a demasca infractorul, cărui despre aceasta nu-i este cunoscut. Cercul
şi consecutivitatea acţiunilor de urmărire penală petrecute la etapa iniţială a cercetării
sunt: audierea mituitorului ,reţinerea mituitului în flagrant delict, audierea mituitului,
percheziţia pe la domiciliu şi locul de muncă a mituitului, punerea a restului pe ave-
rea lui, ridicarea şi cercetarea documentelor, audierea martorilor, petrecerea confrun-
tărilor.
b) mituitorul şi mituitul acţionează împreună cu înţelegere reciprocă, informaţia
a parvenit la poliţie prin informatori; infractorilor acest fapt nu le este cunoscut. Da-
că este necesitatea de-ai demasca concomitent şi pe mituitor şi mituit la etapa iniţială
se întreprind: reţinerea ambelor infractori în flagrant delict, percheziţia corporală ,şi
pe la domecilii şi lucru punerea a restului pe averea lor; audierea bănuiţilor; ridicarea
şi cercetarea documentelor de serviciu, audierea martorilor .
c) informaţia despre luarea de mită a parvenit din surse oficiale, infractorilor le
este cunoscut faptul dat că de acţiunile lor se interesează organele de poliţie. În aşa
situaţii se petrece audierea martorilor, ridicarea şi cercetarea documentelor;
Audierea bănuiţilor; în prezenţa unor temeiuri se petrece percheziţia la domici-
liu şi locul de lucru a bănuiţilor.Concomitent se petrec un complex de măsuri opera-
tiv –investigative.
4. În cazul săvîrşirii acestor categorii de infracţiuni se numesc următoarele ti-
puri de expertize: dactiloscopică-pentru relevarea urmelor de mîini ale infractorului
pe obiectul mitei; expertiza scrisului-pentru stabilirea persoanei care a întocmit un
document ,scrisoare ,scrisori anonime etc.; tehnico-criminalistică pentru cercetarea
documentelor în caz că conţinutul lor a fost schimbat, semnăturile sau ştampilele;
expertiza contabilă - pentru a stabili dacă documentele au fost oformate şi corespund
realităţii; expertiza traseologică.

Subiectul nr.61: Metodica cercetării infracţiunilor legate de circulaţia

ilegală a substanţelor narcotice şi psihotrope.

1. Caracteristica criminalistică a infracţiunilor legate de circulaţia ilegală a sub-

stanţelor narcotice sau psihotrope.
2. Clasificarea mijloacelor narcotice şi substanţelor psihotrope.
3. Circumstanţele care necesită a fi cercetate .
4. Situaţiile tipice şi acţiunile de urmărire penală la etapa iniţială de cercetare.

1. În Republica Moldova este prevăzută răspunderea penală pentru cultivarea de

plante care conţin substanţe narcotice sau psihotrope, prelucrarea sau utilizarea a
astfel de plante, elaborarea, producerea, fabricarea, extragerea, prelucrarea, deţine-
rea, păstrarea, eliberarea, comercializarea, distribuirea, procurarea, livrarea, expedie-

77
rea, importul, exportul, nimicirea substanţelor narcotice, psihotrope sau a precursori-
lor, supuse controlului în conformitate cu legislaţia, precum şi consumul ori organi-
zarea consumului de asemenea substanţă fără autorizaţie. (art.217 CP Republicii
Moldova).
2. Mijloacele narcotice şi substanţele psihotrope se poate de clasificat în 3 gru-
pe:
a) preparate narcotico-medicinale.
b) substanţe ,preparate din anumite materii vegetale ,sau din anumite preparate
medicinale cu conţinut narcotic.
c) anumite preparate ,care se intribuinţează în ţările străine ,care au nimerit în
ţara noastră prin cotrabandă.
3. În timpul cercetării infracţiunilor legate de circulaţie ilegală a mijloacelor
narcotice sau substanţe psihotrope trebuie de cercetat următoarele circumstanţe: a
fost săvîrşită infracţiunea de acest gen, dacă da –atunci cum de o calificat; unde, cînd
şi prin ce metodă au fost săvîrşită infracţiunea; cine concret a săvîrşit infracţiunea
dată: dacă ea a fost săvîrşită de un grup de persoane, care este componenţa ei, acţiu-
nile fiecărui participant; care sunt izvoarele de procurare a mijloacelor narcotice sau
substanţelor psihotrope, calea şi metodele realizării lor ,cu ce preţ se cumpărau, vin-
deau aceste substanţe; infracţiunea dată este sau nu însoţită de comiterea altor in-
fracţiunii, dacă da-care anume; care circumstanţe au favorizat comiterea infracţiunii.
4. Pentru etapa iniţială a cercetării infracţiunilor din această categorie, indife-
rent de tipul infracţiunii de acest gen se pot evidenţia următoarele situaţii:
a) persoana este prinsă în flagrant delict pentru una din infracţiunile legate de
circulaţia ilegală a mijloacelor narcotice sau substanţe psihotrope şi recunoaşte că a
săvîrşit infracţiunea. Pentru acumularea de probe pentru demascarea infractorului
ofiţerul de urmărire penală întreprinde, cercetarea substanţelor ridicate, mijloacele
adaptate pentru consumarea lor, hainele bănuitului, cercetarea ambalajului mijloace-
lor narcotice sau substanţelor psihotrope pentru relevarea amprentelor digitale, dacă
este constatat faptul semănărilor ilegale a culturilor interzise sau organizarea şi în-
treţinerea spelungelor pentru consumarea substanţelor narcotice-se face cercetarea
împrejurimii şi a lotului unde nemijlocit a fost semănate culturile respective, audie-
rea martorilor, percheziţia bănuiţilor pentru ridicarea substanţelor narcotice şi altor
obiecte cu urme ale infracţiuni, audierea rudelor, ordonarea expertizelor medico-
legale, chimico-farmaceutice, criminalistice şi alte expertize, măsuri operativ –
investigative.
b) sunt prezente semnele infracţiuni, legate de circulaţia ilegală a mijloacelor
narcotice, dar bănuitul se ascunde.
În aşa situaţii se petrec acţiuni de urmărire penală şi alte măsuri îndreptate spre
acumularea şi analiza informaţiei despre personalitatea bănuitului.
c) sunt prezente semnele infracţiunii din categoria dată ,dar persoana concretă
bănuită în săvîrşirea infracţiunii nu este stabilită. Aşa situaţie apare la stabilirea fac-
torilor de încărcare la întreprinderi şi instituţii medicale, a regurilor stabilite de pro-
ducere, procurare, păstrare ,evidenţa, eliberare, transportare sau transmitere a mijloa-
celor narcotice şi substanţe psihotrope sau, depistării loturilor, semănate cu plante

78
care au un conţinut narcotic, sau la reţinerea narcomanilor ,care au procurat narcotice
de la persoane necunoscute.
În primul caz este necesar de a stabili mecanismul formării în instituţie sau în-
treprindere a surplusurilor de preparate narcotice ; de stabilit condiţiilor de păstrare a
blancurilor de recete şi ştampilelor, de studiar cărţile de ambulatoriu şi alte docu-
mente medicinale după care se eliberează substanţele narcotice sau psihotrope, de
stabilit urmărirea operativă după bănuit.
La depistarea loturilor semănate cu plantele cu conţinut narcotic în afara locali-
tăţilor populate, cînd stăpînul semănăturilor nu este cunoscut atunci se organizează
ambuscade, se petrec măsuri operative –de investigaţie în privinţa persoanelor care
locuiesc prin apropiere.
Dacă reţinutul este narcoman, şi susţine că a procurat narcoticele de la persoane
necunoscute, este necesar de petrecut audieri amănunţite ,şi mai apoi de petrecut
măsuri operativ-investigative, îndreptate spre stabilirea legăturilor sale.

Subiectul nr.62: Metodica cercetării accidentelor rutiere.

1. Caracteristica criminalistică a accidentelor rutiere.

2. Tipurile de accidente rutiere.
3. Circunstanţele care necesită a fi stabilite .
4. Situaţiile tipice şi acţiunile de urmărire penală la etapa iniţială de cercetare.
5. Întrebările adresate către expertizele numite în cazul accidentelor rutiere.

1. Încălcarea regulilor de circulaţie de către persoana care conduce un autotu-

rism, tramvai sau alt mijloc de transport, ce a adus la cauzarea unei vătămări medii a
integrităţii corporale, sau cauzarea pagubelor materiale în proporţii mari sau moartea
unei sau mai multor persoane(art.164CPRM), de asemenea părăsirea locului acciden-
tului rutier de către persoana care conducea mijlocul de transport şi care a încălcat
regulile de circulaţie rutieră sau exploatare a mijloacelor de transport în cazul surve-
nirii consecinţelor menţionate mai sus(art.266CPRM).
Caracteristica criminalistică a accidentelor rutiere în mare măsură se stabileşte
de aceea că ele sunt săvîrşite din imprudenţă, adică neintenţionat. În calitate de ele-
mente se evidenţiază următoarele: circumstanţele în care s-a săvîrşit accidentul ruti-
er; mecanismul săvîrşirii accidentelor rutiere; urmele materiale tipice; studierea iden-
tităţii persoanei care a încălcat regulile de circulaţie rutieră; cauzele săvîrşirii acci-
dentului rutier.
2. După mecanismul săvîrşirii accidentului rutier ele se împart în: tamponările
mijloacelor de transport; trecerea mijlocului de transport peste pieton; trecerea mijlo-
cului de transport peste un obstacol; răsturnarea mijlocului de transport; căderea pa-
sagerilor din mijlocul de transport.
3. La circumstanţele care necesită a fi cercetate în cazul accidentelor rutiere se
referă: caracterul celor întîmplate (infracţiune, calamitate naturală, accident); timpul ,
locul, şi alte circumstanţe de comitere a accidentului rutier, vinovăţia conducătorului
în încălcarea regulilor de circulaţie; legătura cauzală dintre încălcare regulilor de
circulaţie rutieră şi consecinţele survenite; mecanismul accidentului rutier; prezenţa

79
circumstanţelor care agravează sau atenuează răspunderea conducătorului; caracterul
şi mărimea pagubelor cauzate; circumstanţele care au favorizat săvîrşirii infracţiunii.
4. Practica cercetării accidentelor rutiere evidenţiază 3 situaţii tipice de urmă-
rire penală:
a) conducătorul mijlocului de transport şi pătimaşul se afla la locul accidentu-
lui, sau din anumite motive ele nu se afla la locul accidentului însă sunt destule date
despre ei.
Această situaţie este cea mai răspîndită şi apare în general la tamponarea mij-
loacelor de transport. Caracterul informaţiei în mare măsură determină acţiunile de
urmărire penală pentru rezolvarea situaţiei: cercetarea la faţa locului, audierea marto-
rilor, pătimaşului, conducătorului auto, numirea expertizelor medico-legale, mărturii-
le conducătorului şi pătimaşului.
b) pătimaşul se află la locul accidentului, dar conducător şi mijlocul de tran-
sport lipsesc şi informaţii despre conducător şi mijlocul de transport nu sunt. Aceas-
tă situaţie se caracterizează prin prezenţa informaţiei despre timpul, locul săvîrşirii
accidentului şi urmările lui. Sunt caracteristice următoarele acţiuni de urmărire pena-
lă: cercetarea la faţa locului, audierea martorilor ,pătimaşului, numirea expertizelor,
ordonarea organelor de cercetare penală a măsurilor operativ-investigative
c) pătimaşul şi mijlocul de transport se află la locul accidentului , dar lipseşte
conducătorul mijlocului de transport.
La toate acestea mai este cunoscut timpul şi locul săvîrşirii accidentului, conse-
cinţele şi mijlocul de transport. În afară de cercetare la faţa locului, audierea marto-
rilor şi pătimaşului ordonarea expertizelor şi însărcinări organelor de cercetare pena-
lă şi măsuri operative de investigaţie poate apărea necesitatea de-a verifica alibiul
conducătorului auto, după ce a fost reţinut ,care poate fi inventat.
5. Întrebările adresate către expertizele numite în cazul accidentelor rutiere:
- care sunt deteorările de pe mijloacele de transport, cînd şi în ce condiţii sau
format.
- care sunt dereglările mijlocului de transport, cauza formării şi vechimea
formării lor.
- cu ce viteză se mişca mijlocul de transport înainte de accident.
- o posibilitate că din punct de vedere tehnic de-a preveni accidentul rutier.
- care-i cauza tehnică a accidentului.

Subiectul nr.63: Metodica cercetării incendierilor, încălcării regulilor

de protecţie contra incendiilor, exploziilor

1. Caracteristica criminalistică a incendierilor şi încălcarea regulilor de pro-

tecţie contra incendiilor.
2. Circunstanţele care necesită a fi stabilite.
3. Situaţiile tipice şi acţiunile de urmărire penală iniţiale intreprinse.
4. Particularităţile cercetării dosarelor penale intetante pe faptul exploziilor.

1. Codul Penal al R.M. prevede următoarele acţiuni ilegale legate de incendii:

distrugerea sau deteriorarea intenţionată a bunurilor (art.197 CP Republicii Moldo-

80
va), distrugerea sau deteriorarea din imprudenţă a bunurilor (art.198 CP Republicii
Moldova), încălcarea regulilor de protecţie contra incendiilor (art.296 CP Republicii
Moldova), terorismul (art.278 CP Republicii Moldova), distrugerea sau deteriorarea
masivelor forestiere în proporţii mari a în urma folosirii imprudente a focului.
(art.232 CP Republicii Moldova)
2. În cazurile incendierilor şi încălcările regulilor de protecţie contra incendii-
lor trebuie de stabilit următoarele circumstanţe: caracterul obiectului, apartenenţa lui
,însemnătatea lui; timpul şi circumstanţele apariţiei incendiului; ce bunuri au fost
distruse sau vătămate; vinovaţii concreţi a celor întîmplate şi datele ,care îi caracteri-
zează; prezenţa sau lipsa semnelor altei infracţiuni ascunse; mărimea pagubei cauza-
te; circumstanţele care au favorizat comiterii incendierii.
3. La etapa iniţială de cercetare a acestei tip de infracţiuni sunt posibele două
situaţii tipice de urmărire penală:
a) cauza incendierii nu este cunoscută: În această situaţie sînt posibile următoa-
rele versiuni tipice: a avut loc o incendiere; pojarul este rezultatul încălcării regulilor
de protecţie contra incendiilor; incendiul este rezultatul folosirii incorecte a focului;
incendiul s-a produs de catastrofe naturale seu alte fenomene ale naturii. Pentru
această situaţie sînt caracteristice următoarele acţiuni iniţiale de urmărire penală:
cercetarea locului incendiului, audierea părţilor vătămate, persoanelor material res-
ponsabile, martorilor oculari şi alte persoane, ordonare expertizei tehnico-incendiare
şi alte expertize necesare.
b) cauza incendierii este cunoscută: În această situaţie prima acţiune de urmări-
re penală este audierea persoane ce a comunicat faptul incendiului, mai apoi se efec-
tuiază cercetarea la faţa locului, audierea martorilor oculari şi a altor persoane ordo-
narea expertizei tehnico-incendiare şi alte expertize necesare.
4. În dependenţă de obiectivul, unde a avut loc explozia, se înaintează şi verifi-
că versiunile generale. La explozie în procesul de producţie:
a) explozia este rezultatul incălcării regulilor de securitate tehnică.
b) explozia s-a produs cu totul întîmlător.
c) explozia a fost produsă pentru a ascunde o altă infracţiune.
Dacă pentru efectuarea exploziei au fost utilizate dispozitiv eexplozibile, ex-
plozia poate fi efectuată intenţionat cu scopul:
a) distrugerii obiectului
b) camuflarea altei infracţiuni
c) act de terorism sau destabilizarea situaţiei
d) şantaj sau răzbunare.
La etapa iniţială este necesar de stabilit şi demonstrat următoarele circumstanţe:
a) a avut loc o explozie în realitate
b) modul pregătirii şi executării exploziei
c) evenimentele annteriore exploziei
d) dacă la obiectiv a izbucnit un incendiu, ce a avut loc de la început explozia
sau incendiul
e) urmările exploziei
f) persoana vinovată în cele întîmplate, motivele şi scopul lui
g) cauzele şi condiţiile ce au favorizat comiterea infracţiunii.

81
 Subiectul nr. 64: Metodica cercetării huliganismului.

1. Caracteristica criminalistică a huliganismului

2. Circumstanţele ce trebuie stabilite
3. Versiunile tipice generale
4. Situaţiile tipice şi acţiunile de urmărire penală la etapa iniţială de crecetare
5. Tipurile expertizelor ordonate
1. Legislaţia penală stabileşte huliganismul ca acte internaţionale care încalcă
grosolan ordinea publică şi exprimă o vădită lipsă de respect faţă de societate (art.
287 CPRM). Se consideră huliganism agravant aceleaşi acte, care prin conţinutul lor
se deosibesc printr-un cinism excepţional sau o deosibită obrăznicie, ori însoţite de
opunerea de rezistenţă unui reprezentant al puterii sau unui reprezentant al obştimii,
care îndeplineşte funcţie de menţinere a ordinii publice, sau altor cetăţeni, care
curmă actele huliganice, precum şi săvîrşite de o persoană, condamnată pentru huli-
ganism. Se consideră huliganism deosebit de agravant acte prevăzute huliganism şi
huliganism agravant dacă ele au fost săvîrşite cu aplicarea sau încercarea aplicării
armei de foc sau cuţitelor, boxelor şi altor arme albe, precum şi alte obiecte, special
adoptate pentru vătămarea integrităţii corporale.
2. La cercetarea huliganismului este necesar de stabiliturmătoarele circum-
stanţe:
a) ce acţiuni concrete au fost înfăptuite de bănuit; dacă au semnele huliganis-
mului şi care anume.
b) unde şi cînd au fost înfăptuite acţuinile huliganice
c) dacă în procesul huliganismului nu au fost comise infracţuini, dacă de- care
anume;
d) cine a comis acţiunile huliganice; dacă nu au comis astfel de acţiuni anteri-
or; dacă nu a fost tras anterior la răspunderea administrativă pentru huliganism nu
prea grav; dacă huliganismul este comis în grup atunci care sînt acţuinile fiecărei
persoane;
e) dacă sînt părţi vătămate, cine sînt ele, n-au provocat oare ele acţiuni huliga-
nice;
f) a fost cauzată paguba materială, cui şi în ce proporţii;
g) ce circumstanţe au favorizat comiterea huliganismului.
3. La începutul cercetării se înaintează şi se verifică versiunile tipice generale:
a) bănuitul a săvîrşit acţiuni prevăzute de legislaţia penală;
b) în acţiunile bănuitului sînt semnele componenţei de infracţiune nu de huli-
ganism, dar semnele altei infracţiuni;
c) bănuitul a comis un huliganism nu prea grav.
4. La etapa iniţială de cercetare a huliganismului de obicei apar următoarele si-
tuaţii tipice:
a) huliganul este prins la faţa locului, este cunoscută partea vătămată, sînt mar-
tori asistenţi şi semnele evidente ale infracţiunii. În această situaţie ofiţerul de
urmărire penală este obligat de la bun început să ia măsuri pentru urmarea acţiunilor
huliganice. Primind hotărîrea de a porni procesul penal trebuiesc efectuate: reţinerea

82
bănuitului, audierea bănuitului, audierea părţii vătămate, audierea martorilor, per-
cheziţia la domiciliu, ordonarea expertizelor.
b) huliganul s-a sustras se la locul comiterii infracţiunii, dar sînt cunoscute
semnele aspectului său exterior şi alte obiecte. În acest caz la etapa iniţială de cerce-
tare se înnfăptuiesc următoarele acţiuni de urmărire penală: audierea părţii vătîmate
cercetarea îmbrăcămintei acestuia şi identificarea ei, cercetare la faţa locului. Scopul
principal al ofiţerului de urmărire penală este acumularea informaţiei, îndreptate spre
identificare huliganului şi clasificarea circumstanţelor ce au legătuiră cu comiteria
infracţiunii.
c) acţiunile huliganice sînt comise, însă persoana vinovată nu este cunoscută.
Această situaţie se deosebeşte de celelate prin dificitul informaţiei atît referitor la
circumstanţele comiterii infracţiunii cît şi la personalitatea infractorului. Dacă infor-
maţia despre huliganism a provenit imediat după comiteria lui, atunnci este necesar
de a cerceta locul infracţiunii, de audiat partea vătămată, martorii oculari şi la stabili-
rea semnelor componenţei de infracţiune de pornit proceul penal. Deodicei în ase-
menia cazuri se efectuiază: interogarea persoanei ce a denunţa infracţiunia şi a părţii
vătămate, identificarea părţii vătămată, audierea martorilor, ordonarea expertizelor,
însărcinarea organelor de cercetare penală cu înfăptuirea măsurilor operativ-
investigative.
5. La cercetarea huliganismului se ordonă următoarele expertize:
a) expertiza medico-legală a părţii vătămate,
b) expertiza medico-legală a corpurilor delicte,
c) expertiza psihiatrică,
d) expertiza chimică,
e) expertizele criminalistice(trasiologică, balistică...)

Subiectul nr.65: Particularităţile cercetării infracţiunilor comise de minori.

1. Caracteristica a infracţiunii comise de minori

2. Circumstanţile ce necesită a fi stabilite.
3. Situaţiile tipice şi acţiunile iniţiale de urmărire penală
4. Întrebările ce necesită a firezolvate de expertiza psihiatrică

1. Conform legislaţiei minori se consideră persoanele în vîrstă, de la 14-18 ani.

Infracţiunile pentru care răspunderea penală survine de la 14 ani sînt menţionate în
Art.21 CPRM. Infractorii minori de obicei se caracterizează cu comiterea ridicată
sînt iriditaţi, toate combinate cu schimbarea fregventă a dispoziţiei. Decizia de a co-
mite infracţiunea – este de regulă, o urmare a deformării personalităţii, denaturarea
în dezvoltarea socială a minorului şi nu particularităţile vîrstei.
2. Particularitatea esenţiala a cauzelor din acestă categorie – stabilirea obliga-
torie, concomitent cu altele, a următoarelor circumstanţe: vîrsta (data,vîrsta, anul
naşterii); condiţiile de viaţă şi de educare a minorului; preincipiile ce au favorizat
comiterea infracţiunii; prezanţa instigaţiilor adulţi şi altor complici; la prezenţa date-
lor despre prezenţa cărorva boli mentale, ce n-au legătură cu tulburările sufliteşti

83
trebuie de stabilit deasemenea putea el totalmente să înţeleagă însemnătatea acţiuni-
lor sale.
3. La etapa iniţială a cercetării cauzelor din categoria dată apar următoarele si-
tuaţii tipice de urmărire penală:
a) Părţile vătămate sau martorii, necunoscîndu-i pe infractori, sisţin că datorită
aspectului exterior, manera de comportare şi altor carcteristici ei consideră că sînt
minori. În această situaţie, cînd sînnt urme intelactuale de infracţiuni, accentul se
pune pe stabilirea urmelor materiale. Deobicei în asemenea situaţii se efectuiază:
cercetarea la faţa locului, audierea la părţile vătămate şi altor persoane ce dispun de
careva informaţie sau sînt material responsabile; măsuri operative de invstigaţie cu
scopul de căutare a infractorului pe urmele fierbinţi; reţinnerea bănuiţilor; audierea şi
percheziţia la domiciliu, locul de studii sau lucru a minorului; percheziţia corporală;
ordonarea expertizelor;
b) părţile vătămate şi martorii cunosc innfractorii şi vîrsta lor. În aceste cazuri
deobicei se înfăptuieşte reţinerea minorilor, cercetarea la faţa locului, audierea bă-
nuiţilor şi a altor persoane informate; prezentarea spre recunoaştere; verificarea ur-
melor după evidenţă, perchiziţia la domicilui, studii sau lucru; percheziţia corporală;
ordonarea expertizilor judiciare.
4. Întrebările la care necesită de-a primi răspunsuri în urma expertizei psihia-
trice în cazul săvîrşirii infracţiunilor de către minori sînt:
a) care este nivelul deizvoltării intelectuale a minorului(în dependenţa de vîrsa
lui),
b) dacă în dezvoltarea intelectuală a minorului sănt devieri de la nivel, normsal
pentru vîrsta dată, care este caracterul acestei devieri,
c) care sînt cauzele acestei devieri, nu sînt ele o urmare a îmbolnăvirii psihice,
d) poate oare minorul corect să aprecieze anumite circumstanţe şi exact a le
expune în declaraţiile sale,
e) a putut minorul să perceapă importanţa acţiunilor sale,
f) a avut posibilitate minorul să conducă total cu acţiunile sale.

Subiectul nr.66: Particularităţile cercetării infracţiunilor

în grup de grupuri organizate.

1. Noţiune şi tipurile grupurilor infracţionale

2. Circumstanţele ce necesită a fi stabilite
3. Cerinţe ce asigură eficacitatea cercetării ifracţiunilor

1. Grupul criminali organizat este o reuniune stabilă de persoane care s-au or-
ganizat în prealabil pentru a comite una sau mai multe infracţiuni (art.46 CP Repu-
blicii Moldova)
Organizaţia (asociaţi) criminală se consideră o reuniune de grupuri criminale
organizate într-o comunitate stabilă, a cărei activitate se întemeiază pe diviziune,
între membrii organizaţiei şi structurile ei, a funcţiilor de administrare, asigurare şi
executare a intenţiilor criminale ale organizaţiei în scopul de a influenţa activitatea
economică şi de altă natură a persoanelor fizice sau de o controla în alte forme în

84
vederea obţinerii de avantaje şi realizării de interese economice, financiare sau poli-
tice. (art.47 CP Republicii Moldova). După nivelul organizării toate grupurile crimi-
nale pot fi clesificate următoarele tipuri:
a) situative(întîmplătore),
b) tipul companiei,
c) grupările organizate,
d) organizaţiile criminale.
2. Referitor la infracţiunile comise în grup, inndependent de tipul lor, este ne-
cesar de a stbili următoarele circumstanţe:
a) tot cercul de persoane ce au luat parte la comiteria infracţiunilor în grup şi
toată activitatea criminală a acestui grup,
b) caracterul, componenţa , tipul criminalistic şi structura grupărilor criminale,
particularităţile infracţiunii între membrii grupului, legăturile sale exterioare,
c) liderul grupărilor criminale
d) rolul şi vina fiecărui membru a grupei criminale, pricinele şi condiţiile ce
favorizează formarea grupei criminnale.
3. Cerinţele metodice ce asigură eficacitatea cercetării infracţiunilor comise de
grupurile criminale:
a) stabilirea preliminară a preocopărilor primordiale a grupei criminale organi-
zate, descoperirea altor infracţiuni comise de membrii grupului,
b) etapele cercetării, prevenirea reacţiunii din partea infractorilor
c) utilizarea raţională a situaţiilor de anchetă tipice, caracteristice pentru cerce-
tarea unor tipuri aparte de infracţiuni comise de grupurile criminale,
d) evidennţa la planificarea cercetării a infracţiunilor deja comise de grupa
criminală, structurale, teritoriale şi alte patrticularităţi ale activităţii a grupei crimina-
le date,
e) interacţiunia fix determinată a anchetatorului cu organele de cercetare pena-
lă,
f) utilizarea în procesul cercetării a unei tactici flexibile în scopul cum lovitura
în centrul grupei, atît şi asupra nivelurilor inferioare cu ieşirea uterioară la liderul
acestuia,
g) utilizarea largă a operaţiilor tactice în scopul rezolvării problemelor inter-
mediare ce apar în procesul cercetării,
h) utilizarea concurenţei între grupările criminale cît şi concurenţa între mem-
brii grupării,
i) utilizarea la maxim şi cît mai larg în procesul ceretării a mijloacelor crimi-
nalistice şi a tehnicii speciale.

85
 CUPRINS

1. Noţiunea, obiectul, sarcinile criminalisticii

2. Sistemul criminalisticii
3. Funcţiile, izvoarele şi principiile criminalisticii
4. Metodele criminalisticii
5. Legătura criminalisticii cu alte ştiinţe
6. Identificarea criminalistică
7. Genurile identificării criminalistice. Stabilirea apartenţei de grup
8. Diagnostica criminalistică
9. Bazele tehnicii criminalistice
10. Metode şi mijloace de acumulare a urmelor infracţiunii la efectuarea
acţiunilor de urmărire penală
11. Fotografia judiciară
12. Metodele fotografiei operative
13. Genurile fotografiei la cercetarea la faţa locului
14. Fotografia de examinare
15. Aplicarea înregistrării video la efectuarea acţiunilor de urmărire penală
16. Noţiunea de traseologie. Clasificarea urmelor
17. Tipurile de urme în traseologie
18. Urmele create de om (homeoscopice)
19. Urmele obiectelor de spargere, instrumentelor şi mecanismelor
20. Urmele mijloacelor de transport
21. Cercetarea criminalistică a armelor
22. Caracteristica urmelor armelor de foc
23. Cercetarea criminalistică a armelor albe
24. Tehnica explozivă
25. Cercetarea criminalistică a documentelor
26. Cercetaările criminalistice a scrisului
27. Cercetarea tehnico-criminalistică a documentelor
28. Tipurile modificărilor conţinutului documentelor
29. Identificarea persoanei după semnalmente
30. Sistemul elementelor şi caracteristicilor portretului vorbit
31. Reprezentarea aspectului exterior al persoanei
32. Microobiectele ca purtători de informaţie de importanţă criminalistică
33. Odorologia criminalistică
34. Tactica criminalistică
35. Procedeul şi recomandarea tactică. Tactica acţiunii de urmărire penală
36. Versiunile criminalistice
37. Planificarea cercetării infracţiunii
38. Tactica cercetării în urmărirea penală
39. Cercetarea la faţa locului
40. Caracteristica genurilor cercetării de urmărire penală
41. Tactica reconstituirii faptei
42. Tactica percheziţiei şi ridicării

86
 43. Tactica audierii
44. Tactica confruntării
45. Tactica prezentării spre recunoaştere
46. Genurile prezentării spre recunoaştere
47. Tactica ordonării şi efectuării expertizelor judiciare
48. Tactica obţinerii modelelor de comparaţie
49. Metodica criminalistică
50. Noţiunea şi conţinutul elementelor d bază a metodicii criminalistice
51. Metodica cercetării alibiului
52. Constatarea şi demascarea înscenării (disimulării)
53. Metodica cercetării omorului
54. Metodica cercetării violurilor
55. Metodica cercetării delapidării averii străine
56. Metodica cercetării jafurilor şi tîlhăriilor
57. Metodica cercetării furturilor
58. Metodica cercetării escrocheriilor
59. Metodica cercetării şantajului
60. Metodica cercetării coruperii şi mituirii
61. Metodica cercetării infracţiunilor legate de circulaţia ilegală a sub-
stanţelor narcotice
62. Metodica cercetării accidentelor rutiere
63. Metodica cercetării incendierilor, încălcării regulilor de securitate anti-
incendiară, exploziilor
64. Metodica cercetării huliganismului
65. Particularităţile cercetării infracţiunilor săvîrşite de minori
66. Particularităţile cercetării infracţiunilor săvîrşite de grupuri criminale
organizate

87