TEMA :

SISTEMELE CONSTITUTIONALE ALE ANGLIEI, FRANTEI,

GERMANIEI SI STATELOR UNITE ALE AMERICII

I. Sistemul constituţional al MARII BRITANII

a) Consideraţii generale
Evoluţia politicã a Marii Britanii, oferã un exemplu clasic de
trecere de la monarhia absolutã, la monarhia constituţionalã, astãzi fiind
consideratã pe drept cuvânt una din ţãrile tipice pentru sistemul politic
parlamentar.1) Condiţiile geografice şi politice în care s-au format statul şi
naţiunea englezã - insularitatea, izolarea relativã de alte influenţe şi practici
politice şi prin urmare, imposibilitatea unei comparaţii a eficienţei
diferitelor metode de guvernare - au influenţat într-o mãsurã considerabilã
filozofia şi practica politicã, valorile politice ale poporului, procesul de
conducere socialã ca şi psihologia actului de "supunere" a indivizilor faţã de
autoritãţile publice şi faţã de lege.
In ceea ce priveşte structura dreptului constituţional britanic,
deşi Marea Britanie nu dispune de o Constituţie scrisã, are o bogatã
practicã parlamentarã, documentele clasice cu privire la garantarea
drepturilor şi libertãţilor, întregindu-se cu practica Parlamentului, cu actele
emise de acesta în importante domenii. Cea mai mare parte a practicii
constituţionale, se întemeiazã pe obiceiuri care au apãrut şi s-au dezvoltat
de-a lungul timpului. Principii precum imparţialitatea Speaker-ului Camerei
Comunelor, responsabilitatea colectivã a Cabinetului şi responsabilitatea
individualã a miniştrilor nu se întemeiazã pe statute, documente sau
hotãrâri judiciare, ci pe acceptarea unei practici generale pe parcursul
anilor.
Astfel, Constituţia Angliei se prezintã ca un ansamblu suficient
de coerent de cutume, la care se adaugã texte juridice adoptate de
Parlament având o valoare şi o importanţã deosebitã pentru dezvoltarea
instituţiilor politice din aceastã ţarã, ca şi pentru raporturile dintre
guvernanţi şi guvernaţi. Acest texte juridice sunt: "Magna Charta
Libertatum" (1215); Petition of Rights (1628); "Habeas Corpus Act" (1679);
"Bill of Rights"(1689); "Act of settlement" (1701); "Reform Act" (1832):
"Parliament Act" (1911); Statutory Instruments Act" (1832); "Parliament
Act" (1959) ş.a. Alãturi de aceste acte existã şi se aplicã un numãr mare de
tradiţii şi cutume constituţionale având un rol funcţional bine stabilit. Ele
sunt cunoscute şi respectate de cãtre toţi actorii politici; de existenţa şi
obligativitatea lor este conştientã întreaga naţiune englezã care le şi
respectã cu scrupulozitate. Acesta este şi motivul pentru care ele continuã,
sã se aplice, ca simboluri constituţionale tradiţinale fãrã a se simţi nevoia
de a fi calificate, prin norme juridie scrise.
___________________________
1
) Victor Duculescu, Drept Constituţional comparat. Ediţia a II-a. Vol. I.
Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1999, p.328
In sistemul britanic, practica judiciarã îşi are şi ea un rol în
cristalizarea dreptului britanic, aducând permanent elemente noi, de naturã
sã aprecieze şi concretizeze conţinutul drepturilor constituţionale şi
obligaţiilor parlamentarilor.
b) Caracteristicile Constituţiei Marii Britanii
 -Este o constituţie nescrisã (în sensul formal al cuvântului).
-Este o constituţie suplã. Datoritã caracterului cutumiar al
normelor ce-i conferã conţinutul material, Constituţia poate fi modificatã cu
uşurinţã şi fãrã o procedurã specialã de cãtre Parlament. Nu are importanţã
dacã în locul unei norme cutumiare constituţionale se profileazã o alta, care
stabileşte un alt regim juridic.
In Marea Britanie, doctrina şi practica judiciarã resping ideea
controlului constituţionalitãţii legilor.1) Temeiul juridic al acestei concepţii,
constã în considerentul cã parlamentul fiind depozitarul suprem al puterii
poporului, poate modifica fãrã nici o cenzurã, atât cutumele constituţionale
cât şi textele legislative conţinând dispoziţii cu caracter constituţional.
Astfel, în sistemul de drept britanic nu se poate vorbi de o
ierarhie a legilor, ca în sistemul de drept de pe continent şi ca atare nu se
face deosebire între legea ordinarã şi norma constituţionalã din punct de
vedere al puterii normative a acestora.
-Este o constituţie unanim şi, practic, fãrã rezerve acceptatã de
guvernaţi. Având rãdãcini adânci în istoria politicã a Marii Britanii,
constituţia acesteia este respectatã ca un simbol naţional.

c) Garantarea drepturilor şi libertãţilor

Primele documente privind drepturile omului au apãrut în
Marea Britanie, fiind sursã de inspiraţie pentru toate documentele adoptate
în aceastã materie pe plan european şi pe plan mondial. Magna Charta
Libertatum a constituit la timpul sãu o adevãratã constituţie dictatã de
regele Ioan fãrã de Tarã, în virtutea înţelegerii încheiate cu nobilii şi clericii
nemulţumiţi de abuzul puterii regale. Documentele ce i-au urmat şi în mod
deosebit "Petiţia drepturilor" (1628), impusã lui Carol I de cãtre Parlament,
are un caracter mai larg, pentru prima datã subiect al drepturilor apãrând
"omul liber", de unde concluzia cã acest document se adreseazã unei
categorii foarte largi de supuşi ai regelui. Printre marile idei pe care le
instituie "Petiţia drepturilor" sunt de remarcat urmãtoarele: omul liber nu
poate fi obligat la impozite fãrã consimţãmântul Parlamentului; omul liber
nu poate fi citat fãrã un temei legal; soldaţii şi marinarii nu pot pãtrunde în
case particulare; în timp de pace soldaţii şi marinarii nu pot fi pedepsiţi.
Datoritã caracterului sãu "Habeas Corpus Act" (1679) este apreciatã de
specialiştii în Drept Constituţional, ca fiind "a doua Constituţie britanicã"
dupã "Magna Charta".
Acest document a fost emis pentru a pune capãt încãlcãrilor
masive ale libertãţilor personale, efectuate de puterea regalã absolutistã.
Potrivit acestui document, _________________________
1)
Cristian Ionescu, opere citate, p. 384
orice deţinut avea dreptul sã pretindã sã i se comunice imediat decizia de
arestare şi sã obţinã punerea sa în libertate pe cauţiune. Pentru anumite
cazuri grave se prevedea cã judecata urmeazã sã aibã loc în prima sesiune a
Curţii cu Juri. In cazul în care deţinutul nu ar fi fost pus sub acuzare şi nici
condamnat, nici în timpul celei de a doua sesiuni a Curţii cu Juri, el trebuia
sã fie pus în mod obligatoriu în libertate. "Habeas Corpus Act" prevedea
sancţiuni pentru funcţionarii justiţiei care nu respectau regulile procedurale
ce priveau garanţiile libertãţii persoanei.

d) Organizarea şi funcţionarea Parlamentului

 Parlamentul britanic este compus din Camera Lorzilor şi Camera
Comunelor. Iniţial, s-a format ca un organism politic în jurul Regelui, fiind
convocat de acesta, îndeosebi, cu scopul de a obţine subsidii pentru
Coroanã, dar şi pentru a-l consilia pe Monarh în diferite probleme privind
regatul. Acest Consiliu a fost denumit iniţial "Magnum Concilium" deoarce
era de fapt Adunarea marilor nobili şi a clerului înalt care stabileau
impozitele pe venituri.
Regele Eduard I (1272-1307) a convocat alãturi de marii baroni
ai Coroanei şi clerul înalt, pe cavalerii şi reprezentanţii ţinuturilor şi ai
oraşelor, precum şi ai clerului inferior. Cu un simţ politic foarte dezvoltat,
aceste ultime trei categorii sociale cu hotãrât cu timpul sã voteze în
propriile lor adunãri subsidiile solicitate de Rege, concurând astfel marea
nobilime concentratã în Magnum Concilium. Astfel, în temeiul solidaritãţii s-
au constituit douã Adunãri respectiv, Camera înaltã, formatã din nobili, şi
Camera Comunelor formatã din cavaleri şi reprzentanţii burgheziei.
La jumãtatea secolului al XIV-lea începe sã se practice cu
regularitate alegerea reprezentanţilor, deşi Marele Consiliu nu constituia
un parlament în sensul modern al accepţiunii. Cu toate acestea, consiliul îşi
pierdea tot mai mult caracterul sãu feudal, cãpãtând un adevãrat caracter
naţional reprezentativ, incluzând în componenţa sa nu numai reprezentanţii
clerului, nobilii dar şi "comunii", adicã, dupã expresia lui F.W. Maitlant,
"aceia care se roagã, aceia care luptã şi aceia care muncesc" 1). Aceastã din
urmã clasã sau categorie socialã a dat şi denumirea ulterioarã a
"comunelor" sau Camerei Comunelor, organism legislativ având misiunea sã
se ocupe de cele mai importante probleme ale ţãrii şi în primul rând de cele
financiare. "Camera comunelor, ca o camerã separatã, îşi tage originea din
întrunirile neoficiale ale cavalerilor şi orãşenilor, care discutau neliniştiţi cu
uşile închise despre ce rãspuns colectiv aveau sã dea vreunei întrebãri sau
cereri dificile cu care fuseserã confruntaţi de puterile mai înalte. Erau atât
de grijulii sã nu lase vreun raport despre aceste proceduri, încât nu ştii
nimic despre organizarea internã a acestei vechi Camere a comunelor"
arãta G.M. Trevelyan.2)
Raportul dintre Parlament şi Rege a avut evoluţii diferite. Astfel,
iniţial Regele avea autoritate asupra tuturor, ca ulterior sã se îndepãrteze
de aşa-zisa monarhie __________________________
1)
F.W. Maitland. The Constitutional Hustory of England, 1908, citat de
Victor Duculescu, op. cit. pa.g 331
2)
G.M. Trevelyan. Istoria ilustratã a Angliei, Editura ştiinţificã, Bucureşti,
1975, pag. 234
absolutã. In timp ce monarhul absolut din statele feudale continentale nu
era practic legat de nici o lege, fiind un suveran necontestat, monarhul
Angliei era din timpurile cele mai strãvechi supus cutumelor juridice, care îi
limiteau puterea. Nesocotirea acestora de cãtre rege atrãgea nemulţumirea
generalã.
Cu timpul, Regelui i s-au impus o serie de limitãri semnificative
ale prerogativelor sale cele mai multe dintre ele sub presiunea unei pãrţi a
micii nobilimi care şi-a atras ca aliat populaţia comitatelor, adicã vârfurile
burgheziei, apãrute într-o formã embrionarã.1)
Victoria împotriva regalitãţii a fost posibilã aşadar, datoritã
alianţiei politice între nobilimea de rang inferior şi burghezie, ceea ce a
avut douã consecinţe:
-cucerirea drepturilor poporului;
 -ideea de respect a legii, de cãtre toţi, inclusiv de rege.2)
De-a lungul secolelor rolul politic al Camerei Lorzilor
s-a diminuat, în favoarea Camerei Comunelor care exercitã puterea politicã
în strânsã legãturã cu programul politic şi interesele partidului de
guvernãmânt.

e) Organizarea şi funcţionarea Camerei Lorzilor

Camera Lorzilor cuprindea pe acei nobili care beneficiau de
titluri nobiliare recunoscute sau concedate contra unor sume de bani de
cãtre monarhii britanici. In evul mediu, Camera Lorzilor a ocupat un loc
egal cu cel al Camerei Comunelor în materie legislativã şi financiarã, având
şi rolul de a-i judeca pe miniştrii puşi sub acuzare de Camera Comunelor.
Puterea politicã a Camerei Lorzilor rezidã din compoziţia socialã formatã
din marea aristocraţie englezã, şi înalţii prelaţi ai Regelui, legaţi prin
interese comune de instituţia regalitãţii. Funcţia parlamentarã în aceastã
camerã era ereditarã. Dispunând de prestigiul social şi de o putere
economicã, considerabilã, membrii Camerei Lorzilor au reprezentat pânã la
sfârşitul secolului al VIII-lea centru real al puterii politice.
Dezvoltarea industriei a flotei comerciale a dus la consolidarea
rolului burgheziei şi respectiv al Camerei Comunelor. In anul 1649, Oliver
Cromwell - conducãtorul Revoluţiei din anul 1648 - a desfiinţat Camera
Lorzilor odatã cu monarhia, ca sã fie reînfiinţatã în anul 1660 de regele
Carol al II-lea. Intre Camera Lorzilor şi Camera Comunelor nu a existat un
conflict evident şi grav pânã în anul 1832 când, Parlamentul a adoptat
Reform Bill care a stabilit bazele elective ale constituirii Camerei Inferioare.
Prin acest act s-a pus capãt cutumei potrivit cãreia lorzii aveau prerogativa
de a-i numi pe membrii Camerei Inferioare.
Declinul politic al Camerei Lorzilor este determinat de declinul
economic al membrilor ei, nobilimea aristocratã, legatã de agricultura
neproductivã şi privilegiile smulse Coroanei, astfel în cursul secolului al
XIX-lea s-a conturat cutuma potrivit cãreia _____________________________
2)J.Harvey, L. Bather. The British Constitution, Education, London, 1977,
pag. 24
3)George Alexianu, Drept Constituţional, vol. I, Casa Scoalelor, Bucureşti,
1930, pag. 216
Camera Lorzilor nu a mai putut amenda legile financiare. Aceastã evoluţie a
fost motivatã de faptul cã marea majoritate a plãtitorilor de impozite era
reprezentatã în Parlament de Camera Comunelor nu de Camera Lorzilor.
Reforma constituţionalã din anul 1911 (The Parliament Act) a
consfinţit victoria Camerei Comunelor, rãpind lorzilor şi ultimele
prerogative mai importante cu caracter judiciar, confirmând în mod oficial,
lunga decadenţã politicã a acestora. 1) The Parliament Act din anul 1911 a
stabilit urmãtoarele schimbãri în raporturile dintre cele douã camere
legislative:
a)un proiect de lege din domeniul financiar devine lege chiar
fãrã acordul Camerei Lorzilor, în termen de o lunã de la adoptarea acestuia
de cãtre Camera Comunã;
b)proiectele legilor publice pot deveni lege fãrã aprobarea
Camerei Lorzilor, dacã acestea sunt discutate şi însuşite de Camera
Comunelor în cursul a trei sesiuni parlamentare consecutive şi dacã au
trecut doi ani de la a doua lecturã a proiectului în prima sesiune şi a treia
lecturã în cadrul celei de a treia sesiuni;
 c)durata maximã a mandatului Parlamentului a fost redusã de la
7 ani la 5 ani. Aceasta face ca orice proiect de lege introdus de Camera
Comunelor dupã 2 ani de la începutul mandatului sã nu mai fie, practic,
respins de cãtre Camera Lorzilor.
Din punct de vedere al organizãrii puterilor şi al raporturilor
dintre ele, locul vechilor cutume constituţionale referitoare, de pildã, la
recrutarea primilor miniştri din rândul Camerei Lorzilor sau la
responsabilitatea membrilor guvernului în faţa acestuia, au fost înlocuite cu
altele care au exprimat pe plan politic ascensiunea burgheziei.
Datoritã reducerii numãrului aristocraţilor, dobândirea calitãţii
de membru al Camerei Lorzilor, ereditar a devenit insuficientã şi astfel,
printr-o lege din anul 1958 (Life Perrage Act) s-a dat dreptul regelui de a
numii noi lorzi, inclusiv din alte categorii sociale, decât nobilimea.
Camera Lorzilor este condusã de Lordul Cancelar, (care avea şi
funcţia de secretar principal al monarhului), care are largi prerogative
judiciare parlamentare. Astfel, Lordul Cancelar este membru al Guvenului,
preşedinte al Camerei Lorzilor şi preşedintele Curţii Supreme de Apel. Dacã
în Camera Comunelor, membrii acesteia provin din rândul Partidului
Laburist şi Partidul Conservator, în Camera Lorzilor sunt reprezentanţii a
trei partide şi independenţii (Partidul Laburist, Conservator şi Liberal).
Actualmente, Camera Lorzilor îndeplineşte cinci funcţiuni:
-funcţia judiciarã. Camera Lorzilor are rolul unei Curţi Supreme
de Apel în materie civilã şi penalã, putându-se pronunţa şi asupra legalitãţii
actelor puterii executive; de asemenea judecã pe înalţii demnitari puşi sub
acuzare de Camera Comunelor.
-este organ de deliberare a proiectelor de lege ce-i sunt trimise
de cealaltã camerã; membrii acestei camere au dreptul sã vorbeascã fãrã
limitã de timp şi subiect, ___________________________
1)
Cristian Ionescu, opere citate, pag. 388
beneficiind de faptul cã sunt imparţiali ca urmare a faptului cã, fiind
ereditari nu sunt legaţi de interese electorale şi nu sunt expuşi presiunii de
partid;
-funcţie legislativã propriu-zisã, care este foarte limitatã, în
raport cu cealaltã camerã; astfel are dreptul la iniţiativa legislativã, şi
dreptul de a face amendamente la proiectele de lege, cu excepţia
proiectelor cu caracter financiar. In ultimul an al legislaturii, Camera
Comunelor poate bloca un proiect de lege prin exercitarea unui drept de
veto absolut.
-funcţia constituţionalã; primeşte mesajul reginei şi autorizeazã
pe Primul-ministru sã includã în Guvern pe unii dintre lorzi;
-este un simbol al dezvoltãrii democraţiei constituţionale
britanice, cu rãdãcini adânci în conştiinţa publicã.
In prezent s-au fãcut demersuri legislative, în special de
guvernul lui Tony Blair, pentru a schimba structura Camerei Lorzilor şi ai
majora atribuţiile la nivelul Camerei Comunelor.1)

f) Organizarea şi funcţionarea Camerei Comunelor

Pentru Camera Comunelor (659 locuri), alegerile se fac direct,
prin vot secret, pe bazã de scrutin uninominal cu majoritate simplã, care nu
este obligatorie. Sistemul britanic permite votul prin procurã şi votul prin
corespondenţã. Nu pot fi aleşi funcţionarii publici, membrii forţelor armate,
judecãtorii, ecleziasticii romano-catolici şi anglicani, poliţişti şi titularii
altor funcţii oficiale. Membrii Camerei Comunelor beneficiazã de imunitate
parlamentarã în legãturã cu activitãţile exercitate în Parlament, dar numai
pentru cauzele civile nu şi cele penale. Ridicare imunitãţii deputaţilor se fac
numai prin lege.
Lucrãrile Camerei Comunelor sunt conduse de Speaker-ul
acesteia, ajutat de un grefier.
Ordinea de zi a şedinţelor Camerei Comunelor este stabilitã de
comun acord cu guvernul şi cu consultarea principalului partid de opoziţie.
Nici un membru al Camerei nu poate sã intervinã în dezbateri
decât o singurã datã asupra aceleiaşi probleme, afarã de cazul când este
autorul unei moţiuni ori când ia cuvântul cu aprobarea Camerei.
Pentru a curma dezbateri inutile existã posibilitatea sistãrii
discuţiilor urmate de trecerea direct la votare
("closure" proceduri), reţinerea selectivã a unor anumite amendamente
("kangaroo" closures) sau încheierea "kangur" a dezbaterilor, precum şi
fixarea unor limite determinate de timp pentru discutarea unor probleme
("quillotine" devices).
Speaker-ul poate aplica trei sancţiuni: chemarea la ordine,
ridicarea cuvântului sau îndepãrtarea din sala de şedinţe, iar Camera
Comunelor poate aplica drept sancţiuni, desemnarea pe numele de familie
(naming) şi excluderea din Camerã .
___________________________
1
) Union Interparlamentaire. Les Parlaments dans le monde, P.U.F. Paris,
1977, pag. 365
Camera Comunelor are nouã comisii ale cãror şedinţe sunt
publice. Transmisia dezbaterilor parlamentare la radio sau televiziune nu
este uzitatã.
Proiectele de lege fiscalã şi anumite legi în materii financiare se
introduc în mod obligatoriu la Camera Comunelor.
Aceste proiecte de legi nu pot fi întârziate şi nici împiedicate de
Camera Lorzilor. Proiectele de legi votate de una din Camere se trimite de
la o camerã la alta pânã intervine acordul. Dacã acordul nu intervine înainte
de sfârşitul sesiunii parlamentare, legea eşuiazã, afarã de proiectele de legi
în materie financiarã.
Iniţiativa legislativã o au: parlamentarii, guvernul, colectivitãţile
locale, campaniile create printr-o lege a societãţilor private şi particularilor.
Procedura legislativã cuprinde în sistemul britanic mai multe
etape:
1)moţiunea, solicitând aprobarea de a prezenta un proiect sau o
propunere de lege;
2)prezentarea şi prima lecturã a acestuia, de principiu;
3)a doua lecturã; discutarea principiilor generale; depunerea de
amendamente care pot sã repunã textul în discuţie;
4)examinarea în comisii, pe articole şi formularea de
amendamente. Osebit de aceasta trebuie menţionatã faza aşa numitã a
"raportului" (afarã de cazul în care textul nu a fost deja amendat în cadrul
comisiilor) şi depunerea de noi amendamente, a treia lecturã a legii şi
adoptarea sa. Urmeazã transmiterea cãtre cealaltã Camerã, unde aceleaşi
faze sunt reluate şi apoi, mai multe consultãri între Camere, unde aceleaşi
faze sunt reluate şi apoi mai multe consultãri între Camere, pânã când se
realizeazã un acord asupra unui text unic.
 In final, legea devine obligatorie prin sancţionarea de cãtre
Reginã şi publicarea textului legii. Regina poate sã dizolve Camera
Comunelor la cererea primului ministru, în schimb Camera Lorzilor nu
poate fi niciodatã dizolvatã.

g) Controlul parlamentar
Si în sistemul englez se funcţioneazã pe principiul "separaţiei
puterilor", al egalitãţii, cooperãrii şi controlului reciproc al acestora.
Controlul parlamentar asupra miniştrilor se concretizeazã în
aceeia cã poate cere fiecãrui membru al guvernului sã raporteze în faţa
acestuia în legãturã cu modul în care îşi îndeplinesc atribuţiile. Miniştrii
rãspund solidar în faţa parlamentului. Ei pot rãspunde însã şi individual
pentru comiterea unor fapte ce îi fac nedemni de funcţia pe care o ocupã.
Procedura de judecare a miniştrilor pentru fapte de: trãdare, dare sau luare
de mitã, înşelãciune etc., este cunoscutã sub denumirea de "impeachment"
şi se desfãşoarã de cãtre ambele camere legislative, care presupune
declanşarea urmãririi în Camera Comunelor şi judecarea în Camera
Lorzilor. Un ministru rãspunde în faţa Camerei Comunelor pentru întreaga
activitate a ministerului pe care o conduce; el nu se poate apãra pretinzând
cã nu a cunoscut o anumitã problemã pentru care este chemat sã rãspundã
(ex.: un accident aviatic sau feroviar grav, insubordonarea colaboratorilor
sau implicarea acestora în acţiuni ilegale antistatale etc.)
In anul 1967 s-a instituit Comisarul parlamentului pentru
administraţie, care printre altele are şi prerogative de a ancheta modul de
administrare a departamentelor ministeriale.

h) Monarhul
In Anglia statutul politic şi juridic al monarhului se exprimã prin
maxima "Regele domneşte dar nu guverneazã."
Rolul politic al monarhului este pur formal cu atribuţiuni foarte
limitate, fiind mai degrabã un simbol. El este iresponsabil din punct de
vedere politic şi se bucurã de o adevãratã imunitate în materie penalã şi
civilã.
Monarhul are urmãtoarele atribuţii:
a)desemnarea ca primul ministru, în mod obligatoriu a liderului
partidului care a câştigat alegerile generale; de asemeni numeşte în înalte
funcţii publice (miniştri, judecãtori, ofiţeri în forţele armate, diplomaţi);
b)sancţionarea legilor; într-adevãr cutuma îi recunoaşte un
drept de veto, dar de acest drept nu s-a uzat de circa 250 de ani;
c)prezintã "Mesajul Tronului" la deschiderea fiecãrei sesiuni
parlamentare care de fapt este o pledoarie în favoarea programului de
guvernare al partidului, aflat la putere;
d)acordã ordinele şi decoraţiile;
e)dizolvã Camera Comunelor, la cererea primului ministru;
f)declanşarea stãrii de rãzboi şi încheierea pãcii;
g)încheierea tratatelor;
h)recunoaşterea altor state şi guverne.

i) Guvernul
Prin "Reform Act" din anul 1832, s-a consacrat obligaţia numirii
primului ministru în persoana liderului partidului majoritar în Camera
Comunelor.
 Dintre principalele atribuţii ale primului ministru britanic,
evidenţiem: este liderul partidului sãu, este responsabil de desemnarea
miniştrilor, care sunt numiţi de Reginã la propunerea sa; demite miniştrii
dacã circumstanţele solicitã acest lucru.; selecteazã pe acei miniştri care
urmeazã sã constituie cabinetul; prezideazã şedinţele Cabinetului; este
liderul Camerei Comunelor (Spikear), controlând activitatea ei şi acţionând
ca purtãtor al sãu de cuvânt.

j) Cabinetul
Cabinetul este organul executiv, rezultat din alegerile generale.
Compoziţia sa - de la premier la miniştri - exprimã victoria electoralã a
uneia dintre cele douã partide politice. Partidul care a câştigat alegerile
generale va ocupa majoritatea locurilor în Camera Comunelor şi va deţine
astfel majoritatea parlamentarã.
Cabinetul are urmãtoarele atribuţii:
a)executive; hotãrãşte asupra liniei generale de dezvoltare a
ţãrii acţionând pe douã direcţii: "convingerea" Parlamentului sã
adopte/aprobe o anumitã mãsurã iniţiatã de guvern; dupã adoptarea
mãsurilor propuse, sã acţioneze cu întreaga autoritate pentru executarea
mãsurii respective;
b)în procesul legislativ; aproximativ 90% din numãrul legilor
votate de parlament sunt iniţiate de guvern, conform programului
guvernamental;
c)cu caracter financiar. Deşi bugetul este votat de Parlament,
acesta nu face altceva decât sã voteze proiectul ce i se transmite de Guvern.

k) Opoziţia
Spre deosebire de alte state, în Marea Britanie opoziţia are un
caracter instituţionalizat la fel ca şi guvernul. In anul 1937 prin Actul
Coroanei s-a stabilit salariul pentru primul ministru cât şi pentru şeful
opoziţiei.
Opoziţia în acest caz are sarcina nu numai de a sesiza greşelile,
de a critica, dar şi un rol constructiv.
Pentru britanici opoziţia este un factor de echilibru, de control
permanent, de asigurare a libertãţii cuvântului, a criticii deciziilor
guvernamentale.

II. SISTEMUL CONSTITUTIONAL AL FRANTEI

A. Caracteristicile generale ale Constituţiei din 04.X.1958.

Dupã perioada de imobilism şi ineficienţã a celei de a IV-a
Republici, generalul De Gaulle, în calitate de prim-ministru, a trecut la
elaborarea unei noi constituţii, respectiv cea din 04.X.1958 care a cuprins
douã idei fundamentale:
a)necesitatea întãririi puterii executive, îndeosebi a
prerogativelor constituţionale ale şefului statului cãruia îi revine, pe de o
parte rolul de arbitru între toate forţele politice, între cetãţenii francezi şi
organele statului, iar pe de altã parte, misiunea de a fi "garantul
independenţei naţionale ale integritãţii teritoriale al respectãrii acordurilor
comunitãţilor şi a tratatelor" (art. 5 din Constituţie);
 b)configurarea unui Parlament "raţionalizat" ale cãrui funcţii sã
fie limitate la controlul Guvernului şi votarea legilor, în anumite domenii ale
vieţii sociale.
Constituantul francez a avut în vedere o separare netã, absolutã
a celor trei puteri, realizarea unui echilibru stabil între ele, şi
împuternicirea Preşedintelui Republicii de a asigura medierea celor trei
puteri. Este de reţinut cã totuşi Preşedintele Republicii era unul din capii
puterii executive.
Importanţa socialã a funcţiei prezidenţiale este pusã în evidenţã
cu deosebire în condiţiile moderne de guvernare caracterizate printr-o mare
diversitate de interese economice, sociale, militare, politice de opţiuni, de
strategii mai mult sau mai puţin efemere care ar fi disputate de partidele
puternice în propriul interes şi manipulate în defavoarea unor largi
categorii de cetãţeni1).
Opţiunea legiutorului constituţional pentru un executiv puternic,
poate fi explicatã şi de faptul cã îndelungatul regim parlamentar anterior nu
reuşise sã dovedeascã faptul cã este în stare sã soluţioneze noile probleme,
în special economice, cu care se confrunta Franţa dupã al doilea rãzboi
mondial2).
In prezent, aceastã situaţie este criticatã motivându-se cã
situaţia din anul 1958 s-a schimbat şi deci s-ar impune, reconsiderarea
rolului Parlamentului, astfel încât sã existe o egalitate între acesta şi
Guvern. Se considerã cã criza algerianã (insurecţia din 13 mai 1958 privind
eliberarea de sub dominaţia francezã) şi accesul la putere a guvernului De
Gaulle, au fost motivele care au determinat stabilirea acestui raport între
cele douã puteri.
Francezii au lansat o expresie respectiv "faptul majoritar", adicã
acea stare de fapt în care culoarea politicã a majoritãţii din parlament este
aceeaşi cu cea a preşedintelui Republicii.
Dar conceptul de "fapt majoritar" a avut o evoluţie interesantã
în Franţa. In anul 1986, preşedintele era socialist, iar majoritatea din
Parlament era de dreapta. De asemenea, din 1995, Jean Chirac(preşedinte
de dreapta), a fost nevoit sã coabiteze cu o majoritate parlamentarã de
stânga.
Regimul politic francez, este greu de definit, majoritatea
denumindu-l "regim prezidenţialism".
Acesta se caracterizeazã prin:
a)separaţia aproape strictã a celor trei puteri;
b)preponderenţa puterii executive faţã de cea legislativã;
c)concentrarea puterii de decizie statalã la nivelul Preşedintelui
Republicii;
d)iresponsabilitatea politicã a şefului statului;
e)alegerea Preşedintelui prin vot universal direct;
f)numirea membrilor guvernului de şeful statului la propunerea
premierului;
g)dizolvarea Paramentului de cãtre executiv;
h)responsabilitatea politicã a Guvernului faţã de parlament.
___________________________
1)
Rezultatul alegerilor locale din martie 1992 este mai mult decât elocvent
sub acest aspect. Finanţãrile scandaloase ale companiilor unor
candidaţi,înţelegerile oculte dintre diferite formaţiuni politice, specularea
de cãtre formaţiuni de extremã dreaptã a unor realitãţi sociale critice, a
unor nemulţumirii justificate ale unor categorii sociale, pot fi sursa nu
numai a unor scandaluri politice (a se vedea demisia premierului Edith
Cresson) ci şi a unor tulburãri sociale grave, care fac necesarã intervenţia
Preşedintelui Republicii de pe poziţiile unui arbitru situat pe poziţii
echidistante faţã de toţi actorii politici. (Cristian Ionescu, op. citate, fila
447)
2)
Jean Gicquel, Andr‚ Hauriou, Droit constitutionnel ei institutions politiques
- Editions Montchrestien, Paris, 1985, p. 671
Potrivit Constituţiei franceze, numãrul partidelor politice nu este
limitat, singura condiţie este ca acestea sã accepte "principiile suveranitãţii
naţionale şi ale democraţiei".
In rândul partidelor politice franceze sunt douã curente: de
stânga şi de dreapta.
Programul politic al stângii constã, cu diferenţieri de la socialişti
la comunişti, în:
a)limitarea proprietãţii private;
b)naţionalizarea industriei;
c)descentralizarea aparatului de stat şi acordarea unei
autonomii regionale şi locale.
d)încurajarea formelor de participare a muncitorilor la
activitatea intreprinderilor în care lucreazã, inclusiv la procesul de adoptare
a deciziilor (autogestiune);
e)respectarea libertãţilor individuale şi a drepturilor politice;
f)întãrirea responsabilitãţii structurilor puterii de a asigura, la
nivel central şi local, egalitatea şanselor;
g)promovarea unei politici externe independente şi întãrirea
capacitãţii militare de apãrare a ţãrii1).
Dreapta francezã în principiu se pronunţã pentru:
a)menţinerea şi apãrarea proprietãţii private;
b)mãsuri conservatoare în domeniul vieţii economice şi sociale
menite sã apere interesele deţinãtorilor de capital şi ale marilor industriaşi;
c)respectarea principiilor Bisericii catolice;
d)menţinerea disparitãţilor sociale şi favorizarea privilegiilor de
clasã;
e)întãrirea statului şi centralizarea puterii;
f)întãrirea independenţei naţionale îndeosebi în ceea ce priveşte
raporturile Franţei cu aliaţii ei din NATO şi din Piaţa Comunã.
Potrivit legii partidelor politice din 1934, Preşedintele Republicii
poate dizolva orice partid sau grupare politicã atunci când acesta
desfãşoarã o activitate subversivã (de exemplu, atenteazã la unitatea
naţionalã sau la forma republicanã de guvernãmânt).

B. Preşedintele Republicii
Iniţial (1958), Preşedintele Republicii a fost ales de un Colegiu
electoral format din membrii celor douã Camere la care se adaugã membrii
Consiliilor generale şi ai adunãrilor teritoriale de peste mãri. Dupã
modificarea Constituţiei din anul 1962,
_______________________________
1)
Roy Macridis (Modern Political Sistems Europe, Pretince-Hall, Inc.,
Englewood Cliffs. New Jersey, 1987, pag. 104-105
Preşedintele Republicii este desemnat printr-un sufragiu universal direct
pentru un mandat de 7 ani.
 "Preşedintele Republicii nu este rãspunzãtor de actele
îndeplinite în exercitarea atribuţiilor sale, cu excepţia cazului de înaltã
trãdare. El nu poate fi pus sub urmãrire penalã decât de cãtre cele douã
Camere care hotãrãsc prin votul identic, deschis, al majoritãţii absolute a
membrilor ce le compun; el este judecat de cãtre Inalta Curte de Justiţie" se
dispune prin art. 68 din Constituţie.1)
Pentru considerente de ordin metodologic, prerogativele
prezidenţiale au fost clasificate în trei categorii:
a)competenţe personale ale Preşedintelui;
b)atribuţii de decizie;
c)dreptul de veto.
a)Competenţele personale, ale Preşedintelui Franţei
Preşedintele Republicii prezideazã Consiliul de miniştri (art. 9),
precum şi consiliile şi comitatele superioare ale Adunãrii Naţionale (art.
15); aceste atribuţii nu pot fi delegate.
b)Atribuţii de decizie ale Preşedintelui Franţei
-Vegheazã la respectarea Constituţiei şi asigurã prin arbitraj
funcţionarea normalã a puterilor publice, precum şi continuitatea statului
(art. 5). Astfel, preşedintele poate sesiza Consiliul Constituţional în legãturã
cu constituţionalitatea unei legi ordinare, poate considera cã, printr-o
emisiune de televiziune s-au încãlcat libertãţile publice etc. De asemenea,
Preşedintele poate lua orice decizii pe care le considerã necesare pentru
arbitrare, soluţionarea unui conflict care ar afecta funcţionarea autoritãţii
de stat conform legilor votate de Parlament.
-Numeşte primul-ministru şi membrii guvernului la propunerea
primului-ministru şi primeşte demisia acestora.
-promulgã legile;
-cu consultarea primului-ministru şi a preşedinţilor celor douã
camere poate declara dizolvarea Adunãrii Naţionale;
-se preocupã de asigurarea autoritãţii de stat constituţionale
conform art. 16 din Constituţie2);
-are dreptul de a graţia (art. 17);
d)Dreptul de veto
____________________________
1)
Articolul este prezentat în forma în care a fost datã prin Legea
Constituţionalã nr. 93-952 din 27.07.1993.
2)Art. 16 "Atunci când instituţiile Republicii, independenţa naţiunii,
integritatea teritoriului sãu şi îndeplinirea angajamentelor sale
internaţionale sunt ameninţate într-un mod grav şi iminent şi, când
funcţionarea normalã a puterilor publice constituţionale este întreruptã,
Preşedintele Republicii ia mãsurile cerute de aceste împrejurãri, dupã
consultarea oficialã a Primului-ministru, a preşedinţilor adunãrilor, ca şi a
Consiliului Constituţional. El informeazã naţiunea cu privire la aceasta
printr-un mesaj. Aceste mãsuri trebuie sã fie inspirate de voinţa de a
asigura puterilor publice constituţionale, într-un timp cât mai scurt,
mijloacele de îndeplinirea misiunilor. Consiliul Constituţional este consultat
cu privire la aceste mãsuri. Parlamentul se întruneşte de drept. Adunarea
Naţionalã nu poate fi dizolvatã în timpul exercitãrii puterilor excepţionale."
-Preşedintele promulgã legile; în cazul când îşi exercitã dreptul
de veto, acesta solicitã Parlamentului, rediscutarea legii şi o nouã
deliberare sau sesizeazã Consiliul Constituţional pentru a judeca dacã legea
respectivã este constituţionalã.
C. Parlamentul

Aşa cum am arãtat dupã cea de-a IV-a Republicã, activitatea

Parlamentului a fost raţionalizatã în favoarea Guvernului, stabilindu-se
limite constituţionale a cãror depãşire o constatã Consiliul Constituţional.
Activitatea Parlamentului a fost limitatã astfel:
a)supunerea de cãtre Preşedintele Republicii prin referendum a
oricãrui proiect de lege, privind organizarea autoritãţii de stat, ocolindu-se
astfel forul legislativ (art. 11 din Constituţie).
b)dizolvarea de cãtre Preşedintele Republicii, a Adunãrii
Naţionale; (Senatul nu poate fi dizolvat)
c)controlul constituţionalitãţii legilor şi al regula-mentelor celor
douã camere ale Parlamentului (art. 61);
d)stabilirea organizãrii bicamerale a Parlamentului pentru a
împiedica concentrarea puterii legislative de cãtre o singurã camerã;
e)stabilirea precisã a domeniului legii, cu alte cuvinte a
materiilor care pot fi reglementate prin lege şi anume: drepturile civile şi
garanţiile fundamentale acordate cetãţenilor; naţionalitatea, statutul şi
capacitatea persoanelor, succesiunile şi libertãţile, regimul electoral,
stabilirea crimelor şi delictelor ca şi a pedepselor; principiile fundamentale
ale organizãrii apãrãrii naţionale ş.a. (art. 34 din Constituţie). Toate
celelalte materii pot fi reglementate de cãtre puterea executivã. Potrivit art.
38 din Constituţie "pentru executarea programului sãu, Guvernul poate sã
cearã Parlamentului autorizaţie de a adopta prin ordonanţe, pe o perioadã
limitatã, mãsuri care sunt în mod obişnuit de domeniul legii." Ordonanţele
Guvernului sunt adoptate dupã consultarea Consiliului de Stat şi intrã în
vigoare din momentul publicãrii; ordonanţa devine caducã dacã proiectul
legii de ratificare a acesteia nu este depus la Parlament înainte de data
stabilitã prin legea de abilitare.
Realitãţile politice actuale, par însã sã infirme necesitatea
menţinerii unui parlamentarism raţionalizat.
Parlamentul Franţei are douã camere: Senatul (321 senatori) şi
Adunarea Naţionalã (277 deputaţi).
Adunarea Naţionalã este aleasã prin vot universal, egal, direct şi
secret pentru un mandat de 5 ani, care poate continua pânã la constituirea
noului for legislativ dacã nu a fost dizolvat de preşedinte.

Senatul este ales printr-un sufragiu universal indirect pentru un

mandat de 9 ani. Aceasta înseamnã cã alegãtorii desemneazã membrii unui
colegiu electoral1) care la rândul sãu va alege senatorii în cele 322 de
circumscripţii.
Membrii Adunãrii Naţionale reprezintã naţiunea iar senatorii
reprezintã colectivitãţile locale şi pe francezii rezidenţi în strãinãtate.
Senatul se înnoieşte din 3 în 3 ani cu 1/3 din numãrul total al
senatorilor.
Datoritã modului de recrutare al senatorilor, se favorizeazã
marile aglomerãri urbane - municipalitãţile şi nu se permite manifestarea
directã a electoratului. Senatul este considerat mai puţin democratic,
reprezentativ, decât Adunarea Naţionalã. De altfel, cele douã camere nu
sunt egale, Adunarea Naţionalã are atribuţii mai multe decât Senatul.2)
 Rolul Senatului poate fi rezumat la trei funcţii principale:
a)formeazã o contrapondere, la puterea exercitatã de Adunarea
Naţionalã;
b)datoritã mandatului de 9 ani, înlãturã influenţele concentrãrii
puterii de cãtre un preşedinte influent sau de cãtre un partid care ar
dobândi o zdrobitoare majoritate parlamentarã.
Astfel, Senatul are un rol de a echilibra raportul de forţe,
nepermiţând Adunãrii Naţionale sã adopte mãsuri discreţionare;
c)contribuie la îmbunãtãţirea proiectelor de lege aprobate de
Adunara Naţionalã.
Lucrãrile camerelor sunt conduse de preşedinţii acestora, care
pentru Adunarea Naţionalã este ales pe durata legislaturii, iar pentru Senat
pentru o duratã de 3 ani.
Senatul nu poate fi dizolvat de Preşedintele Republicii.
In ceea ce priveşte statutul parlamentarului sunt stabilite
urmãtoarele reguli:
-Nici un membru al Parlamentului nu poate fi urmãrit, cercetat,
arestat, deţinut sau judecat pentru opiniile sau voturile exprimate de cãtre
el în exercitarea funcţiilor sale.
-In materie criminalã sau corecţionalã, nici un membru al
Parlamentului nu poate face obiectul unei arestãri sau al oricãrei alte
mãsuri care îl priveazã sau îi restrânge libertatea decât cu autorizarea
Biroului adunãrii din care face parte.
Aceastã autorizare nu este cerutã în caz de crimei 3) sau de
delictului flagrante ori de condamnare definitivã.
-Detenţia, mãsurile private de libertate sau restrictive de
libertate, ori urmãrirea unui membru al Parlamentului sunt suspendate pe
durata sesiunii dacã adunarea din care face parte o cere.
________________________________
1)
Colegiul electoral este format din deputaţi, consilieri generali şi delegaţi ai
consiliilor municipale.
2)
Autorii de specialitate atrag atenţia asupra faptului cã bicameralismul
francez este inegalitar. (Victor Duculescu, op. cit. pag. 207)
3)
In dreptul francez, infracţiunile se împart în funcţie de gravitatea lor în
crime (a cãror sãvârşire este sancţionatã cu pedepse criminale) şi delicte (a
cãror comitere este sancţionate cu pedepse corecţionale).
-Calitatea de parlamentar este incompatibilã cu activitãţile
publice; cumul orizontal al mai multor demnitãţi: deputat, senator,
preşedinte al republicii şi parlamentar, este interzis; de asemenea, este
incompatibilã cu calitatea de membru al Consiliului Constituţional al
Consiliului Economic şi Social, al Consiliului Superior al Magistraturii şi al
Guvernului, precum şi cu funcţii într-o intreprindere privatã.1)
-Interdicţia cumulului se extinde la funcţionari internaţionali, la
conducãtorii intreprinderilor naţionalizate şi a stabilimentelor publice
naţionale.
De menţionat cã, pentru opiniile sau voturile exprimate de cãtre
parlamentar în exercitarea funcţiilor sale, acesta nu rãspunde, în nici un fel.
Controlul Parlamentului asupra Guvernului este asemãnãtor
celui prevãzut de Constituţia României, cum de altfel şi procedura
legislativã, a acestuia.
In sistemul constituţional francez mai existã şi Consiliul
Constituţional, care se alege şi funcţioneazã asemnãtor cu Curtea
Constituţionalã a României, având atribuţii grupate pe trei categorii:
jurisdicţia în materie de contencios electoral; avizare sau consultare privind
anumite proceduri constituţionale şi controlul constituţionalitãţii legilor.

III. SISTEMUL CONSTITUTIONAL AL GERMANIEI

a) Organizarea federativã.
Din anul 1935 pânã în anul 1945 Germania a fost un stat unitar. In
anul 1949 s-a revenit la organizarea federativã a statului în landuri.
Landurile au o organizare proprie în domeniul activitãţii legislative,
executive şi judecãtoreşti.
La nivelul Parlamentului federal se reglementeazã din punct de
vedere legislativ, cele mai importante domenii ale vieţii sociale, cum ar fi
securitatea statului; apãrarea naţionalã; relaţiile internaţionale; problema
cetãţeniei ş. a. Landurile sunt autonome şi beneficiazã de dreptul de
a fi reprezentate în Parlament prin Bundesrat.
Instituţia parlamentului are o organizaţie bicameralã: Bundestag
şi Bundesrat. Alegerea membrilor primei camere se face prin vot universal,
egal, direct şi secret.
Fiecare alegãtor dispune de douã voturi. Un vot îl acordã
persoanei care şi-a prezentat candidatura în circumscripţia electoralã unde
este arondat, iar altul listei prezentate de un partid politic în Landul în care
domiciliazã.
______________________________
1)
Parlamentarul nu trebuie sã întrerupã orice legãturã cu profesia pe care a
exercitat-o înainte de alegere. Aşa de pildã un medic va putea fi în
continuare membru al Ordinului medicilor, un farmacist va putea continua
sã-şi exploateze oficiul sãu, un notar, un avocat, un agricultor etc., fiecare se
poate întoarce la meseria de bazã, dar pentru a evita ca mandatul sã nu
favorizeze prea mult afacerile persoanelor alese în anumite demnitãţi, sunt
puse anumite restricţii exercitãrii profesiei de avocat, şi cumulul nu este
posibil cu o funcţie într-o intreprindere având legãturi financiare (subvenţii
sau garanţii de împrumuturi)cu persoanele publice. Victor Duculescu, opere
citate, pag.208
Bundesratul este format din reprezentanţii guvernelor
landurilor.
Preşedintele Bundestagului este ales pe durata mandatului
legislativ, iar cel al Bundesratului este ales anual.
Membrii Bundestagului reprezintã întregul popor şi sunt
independenţi de cel care i-au ales.
Deputaţii se bucurã de statutul clasic al parlamentarilor. In plus
sunt scutiţi de obligaţia de a depune mãrturie în ce priveşte persoanele de
la care deţin informaţii sau despre datele pe care le-au folosit în exercitarea
mandatului, lor parlamentar (art. 47). Atâta timp cât acest drept este în
vigoare este inadmisibilã sechestrarea de documente.
In art. 46 din Constituţia Germaniei se prevede:
"1)Un deputat nu poate fi urmãrit în nici un moment, judiciar
sau disciplinar, din cauza votului lui sau a unei declaraţii pe care a fãcut-o
în Bundestag sau într-una din comisiile sale sau sã fie tras la rãspundere în
alt mod în afara Bundestagului. Aceasta nu se aplicã pentru injuriile
defãimãtoare. 2)Un deputat nu poate fi tras la rãspundere sau arestat
pentru fapte pedepsite de lege decât cu încuviinţarea Bundestagului, afarã
numai dacã a fost arestat în flagrant delict sau în cursul zilei urmãtoare
comiterii faptei. 3)Incuviinţarea Bundestagului este de asemenea, necesarã
pentru orice altã îngrãdire a libertãţii personale a unui deputat sau pentru
pornirea unei proceduri judiciare împotriva unui deputat în baza art. 18 (din
Constituţie). 4)Orice acţiune penalã şi orice urmãrire în baza art. 18
împotriva unui deputat, orice arest sau orice alte îngrãdiri ale libertãţii sale
personale trebuie suspendate la cerera Bundestagului".
b) Procedura legislativã se desfãşoarã paralel în Bundestag şi Bundesrat,
legea adoptatã fiind rezultatul colaborãrii celor douã adunãri parlamentare.
Potrivit Constituţiei, iniţiativa legislativã se poate exercita de Guvernul
federal precum şi de membrii Bundestagului şi ai Bundesratului. Depunerea
unui proiect de lege la Bundesrat este motivatã de faptul cã proiectul de
lege nu trebuie sã afecteze caracterul federal al organizãrii statale sau
competenţele exclusive ale landurilor.
In termen de cel mult 3 zile de la data când proiectul de lege i-a
fost notificat, Bundesratul îl transmite Bundestagului pentru iniţierea
procedurii legislative propriu-zise. In aceastã fazã Bundesratul nu-l va
examina în detaliu. Dupã primirea de la Bundesrat, a proiectului în primã
fazã este supus unei examinãri normale din partea deputaţilor din
Bundestag. Cu acest prilej, se enunţã principiile generale ale viitoarei legi.
Dupã aceastã primã lecturã, proiectul este înaintat unei comisii
permanente de specialitate formatã din membrii diferitelor partide
reprezentate în Bundestag. In comisie proiectul este discutat în detaliu,
prezentându-se şi amendamente.
Membrii comisiei voteazã orice modificare adusã proiectului.
Concluziile dezbaterii şi formele definitive ale textelor convenite în comisie
se consemneazã într-un raport şi se prezintã din nou Bundestagului.
In a doua lecturã, Camera ia în dezbatere raportul comisiei. Cu
prilejul dezbaterilor se discutã şi se voteazã articol cu articol. In situaţia în
care se considerã cã trebuie clarificat alte probleme legate de proiect,
acesta este returnat comisiei care a întocmit raportul. Cea de-a treia lecturã
constã în aprobarea final a proiectului în întregul sãu. Dupã adoptare în
Bundestag, proiectul este trimis Bundesratului. Camera Superioarã poate
adopta proiectul în forma aprobat de Bundestag sau poate cere constituirea
unei comisii mixte pentru a dezbate proiectul în care i s-a remis. Dacã,
Comisia propune modificarea proiectului, modificãrile sunt supuse aprobãrii
Bundestagului. Dupã ce comisia a prezentat concluziile, Bundesratul are
posibilitatea de a opune veto proiectului votat de Bundestag. Veto-ul
Bundesratului poate fi înlãturat dacã proiectul este votat din nou de
majoritatea membrilor Bundestagului. Rolul legislativ al Bundesratului este
foarte limitat.
c. Controlul parlamentar este limitat.
Responsabilitatea politicã a Guvernului federal în faţa
Parlamentului poate fi asumat în douã situaţii.
In primul caz Primul-ministru (cancelarul) solicit Bundestagului
un vot de încredere, care poate fi acordat de majoritatea deputaţilor. In caz
contrar, Cancelarul beneficiaz de dreptul de a propune Preşedintelui
Republicii într-un termen de 41 de zile de la rezultatul votului, dizolvarea
Bundestagului şi organizarea alegerilor anticipate. In termenul de 41 de zile
Bundestagul poate propune preşedintelui un nou prim-ministru evitând
astfel dizolvarea.
 In situaţia în care Preşedintele Republicii nu dispune dizolvarea
Bundestagului, iar aceast Camerã nu desemneaz ãun nou Cancelar,
Cancelarul cãruia i s-a refuzat votul de încredere poate cere Preşedintelui
sã declare cu acordul Bundesratului, starea de necesitate legislativ.
Menţionãm cã starea de necesitate legislativ nu presupune
acordul Bundestagului. Starea de necesitate legislativ, presupune cã
Guvernul poate adopta în regim de urgenţ, numai cu aprobarea
Bundesratului acte normative cu caracter primar, pentru o perioadã de cel
mult 6 luni.
In al doilea caz, Bundestagul, din proprie iniţiativã adoptã o
moţiune de cenzurã împotriva Guvernului fapt ce antreneazã înlãturarea
acestuia. In moţiunea de cenzurã aprobatã se va desemna şi noul Cancelar.

d) Preşedintele Republicii
Preşedintele federal este ales pe 5 ani de cãtre Adunarea
Federalã compus din membrii Bundestagului şi dintr-un numãr de membrii
egal cu cel al deputaţilor, aleşi potrivit principiului reprezentãrii
proporţionale în adunãrile reprezentative ale landurilor. Acesta nu poate fi
reales decât o singurã datã.
Preşedintele federal are urmãtoarele prerogative:
a)reprezentara Germaniei pe plan internaţional;
b)închis tratatele internaţionale;
c)acreditarea şi primirea reprezentanţilor diplomatici;
d)numirea şi revocarea judectorilor;
e)exercitarea dreptului de graţiere;
f)promulgarea legilor;
g)atribuţii în ceea ce priveşte formarea Guvernului federal.
Acesta nu rãspunde din punct de vedere politic de actele sale.
Preşedintele federal este însã rãspunzãtor pentru încãlcarea Constituţiei
sau a unei legi federale. Cererea de punere sub acuzare trebuie prezentatã
de cel puţin 1/4 din membri, oricãrei camere legislative. Decizia de punere
sub acuzare trebuie adoptate cu votul a 2/3 din numrul membrilor Camerei
în care s-a iniţiat procedura.
Competenţa de a judeca şi stabili vinovãţia Preşedintelui revine
Tribunalului Constituţional Federal.
Dacã acest organism constatã cã preşedintele este vinovat poate
decide revocarea din funcţie a acestuia.

Guvernul Federal
Guvernul Federal este compus din Cancelarul Federal şi din
miniştri federali.
Cancelarul Federal este ales de Bundestag fãrã dezbateri, la
propunerea Preşedintelui Federal. Este ales cel care întruneşte majoritatea
voturilor Bundestagului. Cel ales trebuie sã fie numit de Preşedintele
Federal. Dacã cel propus nu este ales, Bundestagul poate în termen de
patrusprezece zile dupã turul de scrutin sã aleagã un Cancelar Federal cu
mai mult de jumtate din membri si. Dacã alegerea nu se realizeazã în
luntrul acestui termen, atunci are loc un nou tur de scrutin în care este ales
cel care obţine cele mai multe voturi. Dacã cel ales întruneşte voturile
majoritãţii Bundestagului, Preşedintele trebuie sã-l numeascã în şapte zile
de la alegere. Dacã cel ales nu întruneşte aceast majoritate, Preşedintele
Federal trebuie în termen de şapte zile fie sã-l numeascã fie sã dizolve
Bundestagul.
Miniştri federali sunt numiţi şi revocaţi de cãtre Bundestag la
propunerea Cancelarului Federal. Cancelarul Federal şi miniştri federali
depun înaintea Bundestagului jurmântul.
Cancelarul Federal hotãrşte liniile directoare ale politicii şi
poartã rãspunderea pentru aceasta. In limitele acestor linii directoare
fiecare ministru federal conduce departamentul sãu în mod independent şi
sub propria rãspundere. Asupra divergenţelor de opinie dintre miniştrii
federali decide Guvernul Federal. Cancelarul Federal conduce treburile sale
dup un Regulament Interior hotãrât de Guvernul Federal şi aprobat de
Preşedintele Federal.
Ministrul Federal are putere de conducere şi de comandã asupra
forţelor armate.
Cancelarul Federal şi miniştrii federali nu pot sã exercite nici o
altã funcţie salariat, nici o ocupţie sau profesiune şi nici sã aparţin, fãrã
aprobarea Bundestagului, direcţiei sau consiliului de administraţie ale unei
intreprinderi bazate pe profit.
Bundestagul nu poate sã pronunţe neîncrederea în Cancelarul
Federal decât prin alegerea, cu majoritatea membrilor sãi, a unui succesor
şi solicitând Preşedintelui Federal sã-l revoce pe cel în funcţie.
Preşedintele Federal trebuie sã se conformeze cererii şi sã-l
numeascã pe cel ales.
Intre propunere şi alegere trebuie sã treacã patruzeci şi opt de
ore.
Dacã o propunere a Cancelarului Federal de a i se acorda
încrederea nu a fost aprobate de Bundestag cu majoritatea membrilor sãi,
atunci Preşedintele Federal, la propunerea Cancelarului Federal, poate, în
termen de douzeci şi una de zile, sã dizolve Bundestagul. Dreptul de
dizolvare se stinge de îndatã ce Bundestagul alege un nou Cancelar Federal
cu majoritatea membrilor sãi.
Intre propunere şi scrutin trebuie sã treacã patruzeci şi opt de
ore.
Funcţia de Cancelar Federal şi cea de ministru federal iau
sfârşit în mod automat la revenirea unui nou Bundestag funcţia de ministru
federal ia de asemenea sfârşit prin încetarea din orice motive a funcţiei
Cancelarului Federal. La cererea Preşedintelui Federal, Cancelarul Federal,
iar la cererea Cancelarului Federal sau a Preşedintelui Federal, miniştri
federali sunt obligaţi sã continue conducerea afacerilor pânã la numirea
unor succesori.

Puterea judecãtoreascã
Titlul IX din Constituţia Germaniei este numit "Puterea
judecãtoreascã"
Puterea judecãtoreascã este încredinţat judecãtorilor, ea este
exercitat de Tribunalul Constituţional Federal, de tribunalele federale şi de
tribunalele landurilor.
Tribunalul Constituţional Federal statueaz:
1.asupra interpretãrii Legii Fundamentale în caz de litigii,
privind întinderea drepturilor şi obligaţiilor unui organ federal suprem sau
ale altora interesate, înzestrate cu drepturi proprii de Legea Fundamentalã
sau de Regulamentul Interior al unui organ federal suprem.
 2.în caz de divergenţe de opinii sau de dubiu asupra
compatibilitãţii formale sau materiale a dreptului federal sau a dreptului de
land cu Legea Fundamental sau asupra compatibilitãţii dreptului de land cu
orice alt drept federal, la cererea Guvernului Federal, a unui Guvern de land
sau a unei treimi din membrii Bundestagului.
3.în caz de divergenţ de opinii, dac o lege corespunde condiţiilor
domeniului legiferãrii concurente landurilor1) la propunerea Consiliului
Federal (Bundesratu), a unui guvern de land sau a Reprezentanţei Populare
a unui land.
4.în caz de divergenţã de opinii asupra drepturilor şi obligaţiilor
Federaţiei şi ale landurilor, în special în ceea ce priveşte aplicarea
dreptului federal de cãtre landuri şi aplicarea controlului federal.
____________________________
1) In Germania domeniul legiferãrii este împãrţit în dou: domeniul de
legiferare exclusiv al Federaţiei şi domeniul de legiferare concurent
5.în celelalte litigii de drept public între Federaţie şi landuri,
dintre diferitele landuri, şi în interiorul unui land afarã de cazul când este
deschis recursul la o altã jurisdicţie.
6. asupra recursurilor constituţionale care pot fi introduse de
oricine consider cã a fost lezat de puterile publice într-unul din drepturile
sale fundamentale sau alte drepturi garantate de legea fundamental.
7. asupra recursurilor constituţionale introduse de comune şi de
asociaţii de comune pentru violarea printr-o lege a dreptului de
autogestiune în virtutea articolului 28, dar pentru violarea printr-o lege de
land numai în mãsura în care nu poate fi introdus un recurs înaintea
Tribunalului Constituţional al Landului. Tribunalul Constituţonal are dublu
grad de jurisdicţie (judecã în primã şi în ultimã instanţã). Totodatã,
jurisdicţia sa se extinde şi asupra deciziilor tribunalelor obişnuite cãrora le
anuleazã sentinţele aflate în contradicţie cu Legea fundamentalã.
Tribunalului Constituţional federal îi revin, de asemenea, competenţa de a
judeca acuzaţiilor ce se aduc Preşedintelui federal şi judecãtorilor.

IV. SISTEMUL CONSTITUTIONAL AL STATELOR UNITE

ALE AMERICII
A) Democraţia americanã şi sistemul sãu de valori
In general, autorii sunt de acord cã sursele gândirii politice a
coloniştilor sosiţi pe "Noul Continent" au constat în acea perioadã în:
a)preceptele Bisericii puritane;
b)documentele corporaţiilor comerciale ale celor 13 colonii;
c)dreptul englezesc;
d)experienţa politic dobândit în urma celor douã revoluţii din
Anglia din 1640-1649 şi cea din 1688, prin care puterile coroanei au fost
limitate de burghezie.
Acestor surse primare li s-au adãugat convingeri politice, proprii
modului de viaţã al coloniştilor, potrivit cãrora, legitimitatea actului de
conducere nu este conferit de şeful Statului - Monarhul - ci de voinţa
poporului, deţinãtorul suveran al puterii.1) Legitimitatea se întemeiazã, în
concepţia americanã, pe preeminenta ideii de drept, pe respectul neabtut al
normelor constituţionale şi al marilor principii politice consacrate prin
legile statului. Idei ca "un stat are nevoie de un guvern de legi şi nu un
guvern de oameni"2) sau " nici un om nu este suficient de bun pentru a
guverna un alt om, fãrã consimţãmântul acestuia"3), ori "prima îndatorire a
guvernanţilor este sã-i opreascã pe cei care pericliteazã drepturile
inalienabile ale individului, printre care sunt dreptul la viaţã, dreptul la
libertate, dreptul de a cãuta fericirea şi dreptul de a avea
___________________________
1) Cristian Ionescu, op. cit. vol. I
2)
Cf. Robert Andrews, The Concise Columbia Dictionary of Quatations,
Columbia University Press, New York 1989, p. 67
3)
Art. 30 al Declaraţiei de drepturi cuprinse în Constituţia Statului
Massachusetts.
credinţã"1) sunt numai câteva principii care au stat la baza formãrii
democraţiei în America. Cunoscutul om politic şi preşedinte american
Abraham Lincoln fãcea o precizare important în ceea ce priveşte distincţia
ce existã între guvernãmânt şi administraţie: "unul este perpetuu, cealaltã
este temporar şi schimbãtoare. Un om poate fi loial guvernãmântului sãu şi
totuşi sã se opun unor principii specifice şi metode de administraţie."2)
Legãtura organicã dintre guvernãmânt şi democraţie reprezintã
unul din punctele cele mai puternice al concepţiei americane reflectatã în
constituţii şi alte documente politice. In acest sens Lyndon Jonson aratã cã,
scopurile guvernãmântului trebuie sã fie preocuparea neobosit pentru
bunãstarea şi demnitatea fiecãrui individ, iar Adlay E Stevenson arta, la
rândul sãu cã încrederea public este indispensabilã pentru credinţa în
democraţie. La drept cuvânt Wiliam Henry Harrison afirma cã, singurul
drept legitim de a guverna este o aprobare a puterii guvernului de cãtre cei
guvernaţi.
Unul dintre pilonii Declaraţiei de Independenţã, a fost hotãrârea
ferm a coloniilor americane de a se împotrivii despotimul şi tiraniei
autoritãţilor administrative desemnate de Coroana Britanicã Nu era însã o
luptã împotriva abuzurilor sãvârşite de Guvernatorul sau de armata englezã
în înfãptuirea legilor britanice, ci o luptã împotriva legilor ca atare, a
sistemului de guvernãmânt britanic. Aceasta explicã importanţa acordatã de
americani principiului separaţiei puterilor care este o alternativã la regimul
absolutist3).
Preşedintele James Madison arat în aceast privinţã cã
acumularea tuturor puterilor - legislativ, executiv şi judecãtoreascã- în
aceleaşi mâini, fie ale unuia singur sau ale unora puţini, fie ereditari,
autonumit sau electiv, poate fi considerat pe drept cuvânt ca cea mai bunã
definiţie a tiraniei.4)
Edmund Burke insistând pe colaborarea puterilor,în cadrul
separaţiei lor, arta "Parlamentul nu este congres de ambasadori, ce exprim
interese diferite şi ostile..., ci adunare deliberativ a unei naţiuni care are un
singur interes, ca un întreg."5)
Sam Rayburn, membru al Camerei Reprezentanţilor vorbeşte de
"legi înţelepte şi drepte" ca fiind acelea care ajutã ca ţara sã devinã mai
fericitã şi mai prosperã, aspect care contribuie la legitimitatea legiî 6).
Acelaşi Sam Rayburn devenit Speaker al Camerei Reprezentanţilor fãcea o
constatare de mare actualitate şi astãzi,
____________________________
1)
Respectfully Quated, A Dictionary of Quotations Requested from the
Congressional Research Service, edited by Suzy Platt, Congressional
Reference Division, Library of Congress, Washington, 1989, p. 150
2) Respectfully Quated, A Dictionary of Quotations Requested from the
Congressional Research Service, edited by Suzy Platt, Congressional
Reference Division, Library of Congress, Washington, 1989, p. 143
3)
Johnny H. Killian (editor). The Constitution of the United States of
America. Analysis and Interpretation Congressional Research Servie,
Library of Congress, Washington D.C. 1987, p. XVII-XVIII
4)
Respectfully Quated, A Dictionary of Quotations Requested from the
Congressional Research Service, edited by Suzy Platt, Congressional
Reference Division, Library of Congress, Washington, 1989, p. 153
5
) Cf. Robert Andrews, op. cit. p. 189
6)
Respectfully Quated, A Dictionary of Quotations Requested from the
Congressional Research Service, edited by Suzy Platt, Congressional
Reference Division, Library of Congress, Washington, 1989, p. 55-56
artând cã într-o democraţie este esenţial capacitatea de a selecta oamenii
cei mai energici, cei mai inteligenţi şi cei mai integri în organele
reprezentative ale ţãrii, fiind astfel o pledoarie pentru votul uninominal. "Un
om de acest tip şi caracter serveşte mai eficient şi mai efectiv atunci când el
rãspunde în faţa poporului sãu."1)
O gândire de o valoare deosebit este cea a lui Theodore
Roosevelt care aratã "loialitatea noastrã se datoreşte în întregime Statelor
Unite. Ea se datoreazã preşedintelui numai şi în mãsura în care el serveşte
în mod eficient Statelor Unite. Este de datoria noastrã sã-l sprijinim când
serveşte bine ţara. Este datoria noastrã sã ne opunem lui când o serveşte
rãu.2)
Dupã pãrerea lui Harry Truman exprimatã în anul 1956,
preşedintele american este singurul lobbist, pe care îl au 150 de miliarde de
americani. Ceilalţi 20 de milioane sunt în stare sã angajeze pe alţii ca sã le
reprezinte interesele, dar cineva trebuie sã se ocupe şi de interesele celor
150 de milioane.3)
In anul 1968 Richard Nixon îşi punea întrebarea: pentru ce
cineva ar dori sã fie preşedinte astãzi?
Rãspunsul este nu gloria şi faima; astãzi sarcinile slujbei
depãşesc privilegiile. Aceasta nu pentru cã instituţia prezidenţialã oferã
cuiva şansa "de a fi" cineva, ci deoarece îi oferã şansa "de a face ceva"4).
Ne permitem sã credem cã totuşi gloria şi faima a fost şi este un
scop mobilizator atunci când acestea izvorãsc nu din ceea ce eşti, ci din
ceea ce faci.
Sistemul politic american se întemeiazã pe recunoaşterea
drepturilor statelor ce constituie federaţia americanã. Abraham Lincoln
aratã, la Chicago, în 1858, cã
tot aşa precum individul este împuternicit de natura sã facã ce doreşte cu el
însuşi şi cu rodul muncii sale, în mãsura în care nu interfereazã cu
drepturile altor oameni, tot aşa orice comunitate, ca stat, ar dreptul de a
face ceea ce doreşte în legãturã cu preocupãrile sale, fãrã a se interfera cu
drepturile altor state, iar guvernul federal în principiu nu are dreptul de a
interveni în ale probleme decât aria problemelor generale care privesc ţara
ca un întreg.5)
Cunoscutul jurist şi preşedinte al Curţii Supreme, John Marshall,
arãtase în anul 1819, în speţã Mc Culloch v. Maryland cã "nici un visãtor
politic nu a fost vreodatã atât de nesãbuit încât sã gândeascã sã sfarme
frontierele care despart statele şi sã topeascã poporul american într-o masã
comunã".6)
 In ceea ce priveşte sistemul juridic american, acesta este astel
structurat încât sã asigure imparţialitatea şi aplicarea neabãtutã a legilor.
Respectul deosebit al ____________________________
1)
Respectfully Quated, p. 58, citat de Victor Duculescu în "Drept
Constituţional comparat", Ed. Lumina Lex Bucureşti, 1999
2)
Ibidem, p. 283
3)
Ibidem, p. 285
4)
Ibidem, p. 282
5)
Ibidem, p. 331
6)
Ibidem, p. 332
americanilor faţã de justiţie decurge din convingerea cã ea poate corecta
abuzurile puterii, afirmându-se independenţa şi ocrotind în mod eficace
drepturile şi libertãţile omului.
Consacrare a principiului separaţiei puterilor încã din anul
1803, Curtea Supremã de Justiţie, americanã a statuat cã un "act
incompatibil cu Constituţia este nul", ramurii juridice a guvernãmântului
revenindu-i sarcina de a restabili legalitatea.
Referindu-se la dorinţa poporului de a vedea promovatã justiţia,
publicistul american Philip Randolph estima cã salvarea unei rase, a unei
naţiuni sau a unei clase trebuie sã vinã dinãuntrul sãu. Liberatatea nu este
concedatã, ea se câştigã. Justiţia nu este datã, ea se revendicã. O inscripţie
aparţinând unui autor neidentificat, aflatã la intrarea Departamentului
Justiţiei din Washington, înscrie o idee dragã tuturor americanilor, şi anume
aceea cã "justiţia în viaţã şi conduita statului este posibilã numai dacã ea
sãlãşluieşte mai întâi în inimile şi sufletul cetãţenilor".1)
La 12.06.1776, sub influenţa concepţiilor dreptului natural,
Declaraţia adoptatã de Adunarea din Virginia înscrie principiul cã, toţi
oamenii sunt prin naturã liberi şi independenţi şi au drepturi inerente, pe
care trebuie sã le pãstreze atunci când se unesc într-o societate.
Declaraţia mai înscrie principiul cã toate puterile decurg din
împuternicirea datã de popor şi, în consecinţã, demnitarii nu sunt decât
mandatari şi slujitori ai poporului. Guvernãmântul trebuie sã fie instituit
pentru folosul comun, protecţia şi securitatea poporului, naţiunii sau
comunitãţii. O ideea de excepţionalã importanţã este aceea care postuleazã
cã dacã un guvern s-ar dovedi inadecvat sau contrar acestor scopuri,
majoritatea comunitãţii are un drept indubitabil, inalienabil şi de
necontestat de a-l reforma, a-l modifica sau înlãtura."2)
Din cele prezentate rezultã principalele valori ale democraţiei
americane, valori care sunt raportate la cetãţeanul şi poporul american şi
devin valori internaţionale
atunci când se raporteazã la cetãţeanul şi poporul fiecãrui stat.

B. Constituţia americanã
"Cele treisprezece colonii care au scuturat jugul englez la
sfãrşitul secolului trecut, cum am mai spus, aceeaşi religie, aceeaşi limbã,
aceleaşi moravuri, aproape aceleaşi legi, luptau contra unui duşman comun:
aveau deci puternice motive pentru a stabili o legãturã strânsã între ele şi
pentru a se contopi într-o singurã şi aceeaşi naţiune. Dar fiecare dintre ele
având dintotdeauna o existenţã separatã şi o administraţie gata constituitã,
îşi crease interese şi deprinderi specifice şi era potrivnicã unei uniuni
trainice
_________________________
1)
Ibidem, p. 184
2)
Living Document of American History, selected bi dr. Steele Commanger,
United States Informations Service, p. 10
şi complete care ar fi fãcut sã disparã însemnãtatea ei individualã într-un
prestigiu comun.1)
Legiuitorul constituant a optat pentru o structurã statalã
federalã, în ciuda unor factori care ar fi putut determina constituirea unui
stat unitar, cum sunt:
a)sentimentul naţional şi limbã comunã;
b)lipsa unor formaţiuni statale distincte în perioada anterioarã
(cele 13 colonii nu pot fi considerate state în sensul modern al cuvântului
între 1776-1787);
c)piaţã comunã şi monedã unicã:
d)obiective de politicã externã similare;
e)probleme de apãrare naţionalã comune;
f)lipsa unor conflicte etnice, religioase ş.a.2)
La 17 iulie 1787 Constituţia americanã a fost adoptatã, apoi
Declaraţia Drepturilor cuprinzând 10 amendamente care erau cuprinse în
Constituţia federalã, ceea ce a grãbit ralierea statelor americane la acest
document.
Principiul autonomiei a fost consacrat în Amendamentul X
adoptat în 1791 potrivit cãruia "puterile care nu sunt delegate de Statele
Unite de cãtre Constituţie şi nici nu sunt interzise de aceasta statelor sunt
rezervate statelor respective sau poporului."
Beneficiind de autonomie, statele federaţiei au putut avea
propria Constituţie, precum şi reglementãri de interese legal, aplicabile
circuitului civil, în domeniul bugetar, administrativ, fiscal, judecãtoresc etc.
Principiul autonomiei este garantat, orice lege care ar viola
autonomia unui stat membru al federaţiei putând fi atacatã în faţa
instanţelor judecãtoreşti pentru neconstituţionalitate.3)
In prezent, conţinutul federalismului american poate fi
caracterizat prin urmãtoarele trãsãturi:
a)Autonomia constituţionalã a fiecãrui stat;
b)Larga manifestare a iniţiativei populare;
c)Descentralizarea administrativã4);

C. Autonomia constituţionalã
In cadrul organizãrii federale, fiecare stat beneficiazã de o
Constituţie proprie - o transpunere la nivel local a Constituţiei Uniunii. In
fruntea ierarhiei administrative a fiecãrui stat se aflã un guvernator ales
prin sufragiu direct (cu excepţia statului Mississipi) pentru un mandat de
doi sau, dupã caz, de patru ani, potrivit reglementãrilor locale.
Guvernatorul este ajutat de un viceguvernator.
___________________________
1)
Alexis de Tocqueville, Despre democraţie în America,vol. I,Ed. Humanitas
Bucureşti,1992, p. 168
2)
Charles Debbach şi alţii, Droit constitutionel et Institutions politiques,
Economico, Paris, 1983, p. 208-209
3)
Charles Debbach şi alţii, op. cit. p. 208-209
4)
Cristian Ionescu, op. cit. vol. I, p. 425
 In unele state, guvernatorul poate fi revocat de alegãtori. In
raporturile sale cu parlamentul local, guvernatorul deţine un drept de veto
("item veto").
Cu excepţia statului Nebraska, parlamentul local are o
compunere bicameralã: Camera Reprezentanţilor şi Senatul. Mandatul celor
douã corpuri legislative este de doi sau patru ani, în funcţie de
reglementãrile constituţionale locale.
In ceea ce priveşte prerogativele acordate celor douã Camere,
Senatul are puteri limitate în raport cu cele ale Camerei Reprezentanţilor.
Activitatea legislativã cuprinde domenii foarte diverse de interes local în
fiecare stat este creatã o reţea se instanţe judecãtoreşti, în fruntea cãrora
se afla o Curtea Supremã, ea însãşi subordonatã Curţii Supreme Federale. 1)

D) Iniţiativa popularã
Iniţiativa popularã constituie o formã a democraţiei semi-directe
(democraţiei participative).
In opinia cunoscutului expert american în prognoza socialã,
John Naisbitt, principiul cãlãuzitor al democraţiei participative este acela cã
oamenii trebuie sã ia parte la procesul decizional care le afecteazã într-un
fel sau altul viaţa.
Democraţia participativã se poate manifesta prin diferite
iniţiative de interes local sau chiar naţional ori prin referendum popular
organizat pentru aprobarea sau respingerea unei legi votate de Congresul
local.
Iniţiativa organizãrii referendumului o pot avea organizaţii
cetãţeneşti sau chiar corpul legiuitor.
In ceea ce priveşte iniţiativa popularã a cetãţenilor este necesar
ca aceasta sã întruneascã adeziunea (sub formã de semnãturi) a
aproximativ 10 - 12% din numãrul total al populaţiei cu drept de vot.
Intre referendum şi iniţiativa popularã exista o diferenţã de
continuitate, deoarece iniţiativele cetãţenilor declanşeazã o procedurã de
votare. Altfel spus, iniţiativa propriu-zisã este supusã votului
reprezentanţilor, pe când referendumul este un instrument prin care
cetãţenii îşi exprimã opinia privind diferite proiecte legislative iniţiate de
organismele competente.
Prin intermediul unei iniţiative populare cetãţenii unui stat pot
cere, de pildã, revocarea mandatului unui funcţionar
local, al unui membru al Camerei Reprezentanţilor sau al Senatului sau
chiar al guvernului etc.

E. Descentralizarea administrativã în Statele Unite

Aceasta presupune:
-administraţie proprie pe plan local;
-statele au buget local propriu;
___________________________
1)
Charles Cadoux, Droit constitutionnel et institutions politiques, vol. 2,
Cujas, Paris, 1982, p.109
-pot înfiinţa funcţii publice de interes local, servicii publice,
poliţie localã etc.
Organismele federale asigurã soluţionarea problemelor de
interes naţional putând interveni pe plan local în îndeplinirea atribuţiilor ce
le sunt conferite. Conflictele între organismele federale şi locale, vor fi
soluţionate de instanţã.
Federalismul american exprimat în formula "States Rights"
(Drepturile Statelor) s-a determinat prin centralizarea puternicã a
autoritãţii şi concentrarea ei la Washington D.C. - centrul puterii legislative
(Congresul) al celei executive (Administraţia), precum şi al celei
judecãtoreşti (Curtea Supremã de Justiţie). Treptat, puterea şi autonomia
statelor componente s-au diminuat, în timp ce autoritatea centralã s-a
întãrit.
In justificarea acestei centralizãri se aratã:
a)intervenţia directã a guvernului federal în viaţa economicã la
nivel naţional cu repercursiuni la nivelul statelor federate, inclusiv prin
alocarea unor uriaşe investiţii în proiecte de interes local, sprijinul acordat
de stat unor coloşi industriali tradiţionali din diferite state;
b)susţinerea de cãtre autoritãţile federale, a unor programe
locale de asistenţã socialã pentru unele categorii de persoane defavorizate;
c)sprijinirea de cãtre guvernul federal a unor programe de
anvergurã în domeniul cercetãrii ştiinţifice şi tehnologice;
d)implicarea statului în soluţionarea unor probleme globalizate
la nivelul Uniunii, cum sunt: consumul de droguri, delicvenţa, criminalitatea
organizatã ş.a.;
e)problemele protecţiei mediului înconjurãtor;
f)asumarea de cãtre Uniune a rolului de mare putere militarã şi
politicã mondialã;
g)probleme legate de întãrirea capacitãţii militare a Uniunii .
Interesant este faptul cã sporirea prerogativelor puterii centrale
s-a fãcut cu acordul şi cu sprijinul substanţial al Curţii Supreme de Justiţie
care a dat câştig de cauzã când Administraţiei, când Congresului, în
tendinţa acestora de a-şi aroga noi responsabilitãţi pe plan local.1)

F. Partidele politice
In Statele Unite ale Americii funcţioneazã mai multe partide:
Partidul Republican, Partidul Democrat, Partidul Independent American,
Partidul Comunist, Partidul Socialist al Muncii şi altele.
Dar aderenţa electoralã, precum şi câştigarea puterii politice,
detaşeazã net primele douã partide politice.
__________________________
1)
Charles Debbarch şi alţii, op. cit. p. 209
La originea Partidului Democrat a stat lupta pentru autonomia
statelor membre ale federaţiei şi limitarea autoritãţii acesteia, iar a
Partidului Republican, luptã pentru întãrirea autoritãţii centrale.
In prezent, aspect remarcat de analiştii americani, ca şi de cei
strãini: cele douã partide politice nu se înfruntã pe motive politice sau
ideologice, ci în domenii economice şi sociale de interes naţional sau local.
In procesul de cucerire şi exercitare a puterii politice, partidele
politice americane îndeplinesc patru funcţii principale:
a)Funcţia electoralã care constã în formularea unor programe
electorale, propunerea de candidaţi, organizarea şi conducerea campaniilor
electorale, atragerea şi mobilizarea suporturilor, supravegherea alegerilor,
analiza rezultatelor.
b)Funcţia de conducere/opoziţie, exercitatã concomitent de
partidul de la putere cât şi de partidul care este în opoziţie.
 c)Funcţia de selectare. Aceatã funcţie constã în îmbinarea
intreselor cât ma largi a valorilor naţionale şi forjarea într-o forţã politicã
coerentã şi unitarã, capabilã sã domine sau sã determine fizionomia
instituţiilor de guvernare şi activitatea de guvernare însãşi.
d)Funcţia de educare politicã şi civicã a cetãţenilor.
Activitatea partidelor politice din Statele Unite se caracterizeazã
prin:
-Nu pune accentul pe doctrinã şi ideologie.
-Are un caracter pragmatic, militând pentru eficienţã, prioritãţi
economice, electorale, politice, financiare.
-Acţioneazã mai ales în perioadele electorale.
-Nu are nici bazã sociologicã sau de clasã; apartenenţa unor
cetãţeni la un partid sau altul este dictatã de "oportunitãţile de familie, de
tradiţie, de gruparea alegãtorilor n jupul unor personalitãţi."1)
-Dupã câştigarea alegerilor în promovarea pe diferite funcţii în
administraţie pun accentul pe "merit sistem" şi nu pe "spoil sistem" 2),
respectiv pe competenţã nu pe clientelismul politic.
In Statele Unite grupurile de presiune sunt foarte active,
exprimând interesele şi revendicãrile membrilor lor, deşi nu urmãresc
câştigarea puterii politice. In acest sens, pot fi citate organizaţiile
agriculturilor, industriaşilor, patronilor, cele ecologiste, feministe precum şi
ale puternicelor sindicate AFL-CIO.
In S.U.A. existã chiar o legislaţie care precizeazã condiţiile
desfãşurãrii activitãţii de cãtre lobby-uri. In anul 1946 a fost adoptatã o lege
care o înlocuieşte pe cea
din 1927. Indivizii sau organizaţiile care primesc fonduri în scopul
favorizãrii, ___________________________
1)
Victor Duculescu, op. cit. p. 68
2)
"Spoils sistem", aderã la obţinerea unei funcţii publice cu sprijin politic,
sisteme în care se regãseşte clientelismul politic, formal juridic a fost
înlãturat în Statele Unite, prin Pendleton Act din anul 1883 A. Iorgovan,
Tratat de Drept Administrativ, vol. 2, Ed. Nemira, Bucureşti, 1996, p.619
împiedicãrii sau influenţãrii adoptãrii unei legi de cãtre Congres trebuie sã
se înscrie pe lângã Secretariaul Camerelor. Lobby-urile trebuie sã furnizeze
lista oamenilor care le finanţeazã şi lista celor pe care ele le finanţeazã, la
rândul lor. Nesocotirea acestor obligaţii atrage pedeapsa amenzii sau
închisorii.
Statisticile aratã cã în S.U.A. se înregistreazã o creştere a
influenţei lobby-urilor în detrimentul celei a partidelor. Dacã în anul 1937,
16% dintre americani se considerã în afara partidelor, în anul 1992,
procentul acestora a ajuns la 27%.

G. Preşedintele
Alegerile prezidenţiale comportã de obicei mai multe faze:
a)alegerile primare într-un anumit numãr de state;
b)convenţiile naţionale ale celor douã partide;
c)deschiderea companiei electorale;
d)desfãşurarea scrutinului, când alegãtorii desemneazã pe
electori, dispunând de un mandat imperativ de a alege o persoanã sau alta
în funcţie de preşedinte;
e)alegerea preşedintelui de cãtre electori
f)investitura preşedintelui şi a vicepreşedintelui.
 Comparând instituţia preşedintelui cu cea a Congresului şi a
Curţii Supreme de Justiţie vom constata, cã puterea în stat este deţinutã
practic de Preşedinte, cã acesta beneficiazã de o largã autonomie, şi
independenţã în domenii majore ale guvernãrii faţã de celelalte organisme
cã între Congres şi Preşedinte sunt puţine punţi de colaborare fiecãruia
dintre ele revenindu-i o fracţiune din putere, cã este împiedicatã orice
ingerinţã a unei puteri în sfera de activitate a alteia, cã instanţa judiciarã
supremã joacã rolul unui arbitru între cele douã puteri aflate într-un conflict
constituţional, din care de multe ori Congresul iese "şifonat" 1).
Ales odatã la patru ani prin votul electorilor, el nu rãspunde în
faţa Congresului şi nu poate fi silit sã îl demisioneze dacã este "în
minoritate", cum se întâmplã cu un prim-ministru într-un regim
parlamentar.
Cu toate acestea, el nu are dreptul sã dizolve Congresul şi sã
procedeze la organizarea unor noi alegeri.
In sistemul prezidenţial din Statele Unite nu existã - ca şi în
sistemele europene - un "Consiliu de miniştri", organ colectiv, care s-ar
întruni şi ar adopta decizii. Ultimul cuvânt îl are preşedintele, în luarea
hotãrârilor. Abraham Lincoln a rostit o celebrã formulã referitor la aceasta:
"şapte - da, un nu al preşedintelui, prin urmare hotãrârea este nu" 2).
Preşedintele este asistat de 15 secretari (miniştri) care sunt colaboratori
individuali ai preşedintelui şi instalaţi la conducerea unor departamente
pentru a executa politica sa, fiind personal responsabili faţã de preşedinte.
Preşedintele poate, în mod discreţionar, sã-i numeascã sau sã-i înlãture din
funcţie.
_____________________________
1)
Clinton Rossiter. The American Prsidency. Time Reading Program,New
York, 1963,p. 71
2)
Philippe Ardant, Institutions Politiques et Droit Constitutionnel. L.G.D.J,
Ediţia a 8-a,Paris, 1997, p. 312
In jurul preşedintelui funcţioneazã numeroase oficii, agenţii,
precum şi comisii printre care enumerãm: Agenţia Centralã de Investigaţii
(C.I.A.), Consiliul Naţional al Securitãţii, Sistemul Federal de Rezerve
(monetarã, bancarã), Agenţia de Informaţii a Statelor Unite, Comisia
penrtu Comerţul Internaţional al S.U.A., N.A.S.A. etc.
Preşedintele nu are iniţiativa legislativã însã are dreptul de
veto, care poate fi înlãturat în situaţia în care fiecare dintre cele douã
Camere ale Congresului voteazã din nou proiectul în cauzã cu o majoritate
de douã treimi.
Se considerã a fi funcţii tradiţionale ale Preşedintelui:
a) funcţia de şef al statului:
b) funcţia de şef al puterii executive;
c) funcţia de comandant şef al forţelor armate;
d) funcţia de şef al diplomaţiei;
e) funcţia de participare la activitatea legislativã;
f) funcţia de informare a poporului american cu privire la starea
Uniunii;
g) funcţia de şef al partidului care l-a propus la preşedinţie.

Congresul
Congresul este format din douã camere legislative: Senatul şi
Camera Reprezentanţilor şi are un principal douã funcţii: votarea legilor şi
controlul activitãţii executivului. Membrii Camerei Reprezentanţilor sunt
aleşi prin vot universal egal, secret şi direct, potrivit legilor electoral ale
fiecãrui stat, folosindu-se sistemul majoritar, uninominal şi cu un singur tur
de scrutin. Durata unui mandat este de 2 ani.
Senatul este compus din 100 senatori, reprezentanţi ai Statelor (cât 2
pentru fiecare stat cu excepţia statului Nebraska). Senatorii se aleg la fel ca
deputaţii, dar pe 6 ani. O treime din numãrul senatorilor este înnoitã din doi
în doi ani. Ambele camere au puteri egale, cu excepţia materiei taxelor şi
impozitelor, în care Camera Reprezentanţilor deţine o prioritate faţã de
Senat. La rândul sãu Senatul are prerogative exclusive în domeniul relaţiilor
internaţionale.
Puterile Congresului se exprimã prin:
a) puterea de legiferare;
b) puteri fiscale;
c) puterea de investigaţie;
d) puterea de a pune sub acuzaţie şi de a-i judeca pe înalţii
funcţionari, inclusiv pe Preşedintele Statelor Unite;
e) puteri în domeniul relaţiilor internaţionale.

Curtea Supremã de Justiţie

In sistemul american, jurisdicţiile americane includ:
-Curtea Supremã de Justiţie;
-Tribunalul de Apel;
-Tribunalul de district;
-Tribunale teritoriale disctrictuale;
-Tribunalul S.U.A. pentru comerţul internaţional;
-Tribunalul cu privire la plângerile federale;
-Tribunalul pentru impozite;
-Curtea pentru apelurile veteranilor.
Curtea Supremã de Justiţie este compusã din 9 magistraţi, din
rândul cãrora este numit preşedintele acesteia, respectiv Chief Justice.
Aceştia sunt numiţi exclusiv de Preşedintele S.U.A., având astfel un caracter
politic.
Potrivit Constituţiei, puterea judecãtoreascã este competentã a
lua în discuţie, orice fel de cazuri atât cele ce se dezbat în baza dreptului
cât şi a unor principii de echitate, în virtutea Constituţiei, a legilor şi a unor
tratate ratificate de S.U.A. Autoritatea judecãtoreascã, judecã
constituţionalitatea legilor precum şi disputele între statele federaţiei.
Controlul partidelor asupra constituţionalitãţii legilor se realizeazã numai
pe calea excepţiei de neconstituţionalitate, deci atunci când sunt într-un
proces şi li s-a vãtãmat un drept.

TEME pentru referate:

-Comparaţi puterile conferite de Constituţie
Preşedintelui României şi Preşedintelui S.U.A.
-Comentaţi principiul separaţiei puterilor, al egalitãţii,
cooperãrii şi controlului reciproc al acestora, în S.U.A..
 -Comentaţi principiul separaţiei puterilor al egalitãţii,
cooperãrii şi controlului reciproc al acestora în Franţa.
-Garantarea drepturilor şi libertãţilor în Anglia.

BIBLIOGRAFIE

1.Victor Duculescu -Drept Constituţional Comparat, Vol. I,

Editura Lumina Lex Bucureşti, 1999, p.53-95; 1890245; 327-360;
390-415
2.Cristian Ionescu -Drept Constituţional şi Instituţii Politice, Vol.
I, Editura Lumina Lex, Bucureşti-1997, p. 357-397; 410-463
3.Ioan Deleanu -Drept Constituţional şi Instituţii Politice,
Tratat vol. I şi II,Editura Europa Nova-1966
4.Ioan Muraru -Drept Constituţional şi Instituţii Politice, Vol.
I şi II, Editura Actami, Bucureşti-1995
5.Tudor Draganu -Drept Constituţional şi Instituţii Politice,
Vol.I şi II, Târgu Mureş,1993, 1995;
6.Giovani Sartori -Teoria Democraţiei Revizuitã, Editura
Polirom, 1999
7.Alexis de Tocqueville-Despre democraţie în America, Editura
Humanitas, 1995
8.Friedrich A. Hayik - Constituţia Libertãţii, Institutul
European, 1998.