Arhitectura ca ştiinţă tehnică (firmitas)

Componenta tehnică în soluţionarea unui obiect arhitectural cuprinde, din

punctul de vedere al arhitectului, trei aspecte: I. sistemul tehnic; II. materialele de
construcţie; III. tehnologia. Controlul asupra aspectului tehnic şi acordarea
componentelor sale duce la nevoia pronunţată de ordine.

I. Sistemul tehnic, adică structura de rezistenţă a obiectelor

arhitecturale, are câteva funcţii aproape generale: să ancoreze construcţia în sol; să
favorizeze închiderile verticale, în cazul unei clădiri; să acopere structura (inclusiv
nivelele construcţiei); să rezolve sarcini constructive specifice, în cazul structurilor
speciale ca poduri, baraje, tuneluri, turnuri, canale fluviale…
Din punctul de vedere al arhitectului, există două tipuri fundamentale de
sisteme constructive:

■ Sistemele masive sunt acel tip de structură de rezistenţă, în care elementele

structurii
îndeplinesc concomitent funcţia structurală şi funcţia arhitecturală de separare a
spaţiilor.
Elementele definitorii ale acestui sistem sunt pereţii portanţi. Ei pot fi monoliţi
– cum suntpereţii din chirpici sau diafragmele din beton armat, ori pot fi din elemente
compuse – cum suntpereţii din cărămidă, piatră, bârne de lemn, paiantă etc.
Din cauză că pereţii au rol structural, planurile acestor construcţii sunt cam
rigide, greu dearticulat spaţial şi incapabile să permită o flexibilitate funcţională. Ele
conduc la spaţii limitate, iar golurile au restricţii de mărime, pentru că slăbesc
rezistenţa. În general, sistemele masive aparţin trecutului, deşi în România se
construieşte şi astăzi destul de mult în acest sistem. Varianta nouă este însă
îmbunătăţită prin utilizarea betonului armat, la planşeu, centuri şi sâmburi în zidărie.
Acoperişurile pur masive pot fi şi ele alcătuite din elemente compuse – cum
sunt cele de tip boltă şi cupolă, iar mai recent monolite – cum este dala groasă. În
trecut, acoperirea suprafeţelor mari era o problemă dificilă, pentru că materialele
tradiţionale nu rezistă la întinderi. De aceea se utilizau soluţii combinate, în care
întinderile din planşee erau preluate de grinzi, arce sau ferme. Descoperirea betonului
armat a fost una de mare însemnătate, pentru că armătura din placa monolită este
capabilă să preia întinderile şi să conducă forţele în reazeme.
Prima formulă folosită în timpurile arhaice a fost aceea a bolţii şi cupolei false.
Rândurile circulare din blocuri de lut sau piatră avansau progresiv către centrul
cercului (din plan), până când volumul se închidea. Descoperirea, de către etrusci, a
arcului cu bolţari radiali a fost una crucială,pentru că a prilejuit dezvoltarea, de către
romani, a acoperirii cu bolţi şi cupole cu bolţari radiali. Acest sistem de acoperire
evită întinderile şi rezistă bine la compresiune. Astfel, romanii au putut crea spaţii
interioare ample. Marile realizări constructive ale romanilor se datorează, în plus, şi
unui excelent material pe care tot ei l-au creat: betonul roman.

■ Sisteme din schelet. Spre deosebire de cele masive, aceste structuri se definesc
prin aceea că elementele cu funcţie structurală sunt diferite de cele cu rol de separare
a spaţiilor. Pentru arhitecţi, independenţa pereţilor de sistemul structural - asigurat
prin schelet – a însemnat un imens avantaj, pentru că a permis mari libertăţi spaţiale,
funcţionale şi volumetrice. Făcând parte din sistem, golurile pot fi tot atât de mari cât
limita interioară a elementelor structurale liniare.
Arhetipul structurii în cadre este modulul trilitic, utilizat de-a lungul vremii în
piatră, lemn şi apoi beton armat. Exceptând bazilica tăvănuită (o soluţie încă
ambiguă), primele mari construcţii care au utilizat sistemul din schelet au fost
catedralele gotice, prin introducerea nervurilor ogivale la bolţi. Datorită lor, coaja
boltită dintre nervuri a devenit o simplă membrană nestructurală. Astfel reduse,
eforturile din boltă preluate de ogive se descărcau pe de o parte în stâlpi, pe de alta în
contraforţii exteriori, eliberând astfel pereţii de împingerile bolţii şi permiţând
înălţimi şi goluri mari (pag. 65 şi 69). Următorul salt tehnic pe linia structurilor din
schelet a avut loc abia în secolul 19, cu osatura metalică a construcţiilor inginereşti
(pag. 105, 106). În fine, structurile pe cadre din beton armat au prilejuit entuziasmul
arhitecţilor modernişti, care, cu ajutorul lor au
putut crea limbajul arhitecturii moderne: peretele cortină, spaţiul fluid (cu
compartimentări din panouri amovibile), construcţia pe piloţi cu parterul liber,
benzile orizontale de ferestre, Raumplanul.

II. Materialele de construcţie pot fi grupate în: 1) cele din care este
alcătuită structura de rezistenţă, 2) cele ale altor elemente de construcţie - pereţi
neportanţi, scări, celule spaţiale… şi 3) finisajele. Alegerea elaborată a tuturor
acestora, în acord cu Ideea proiectului, dă măsura calităţii arhitectului. În funcţie caz,
de posibilităţi, dar şi de „filozofia” autorului, pot fi utilizate materiale locale,
tradiţionale şi/sau materiale noi. Reabilitările construcţiilor vechi, de pildă, permit
combinaţii interesante de texturi „naturale” şi accente artificiale ale materialelor noi.

III. Tehnologia folosită poate fi un mijloc de a exprima cultura locală şi/sau

poate
reprezenta nivelul de performanţă al epocii. Curentul contemporan high tech, de
exemplu, are ca program ideologic obţinerea expresivităţii prin exacerbarea aspectului
tehnologic, aflat într-o cursă zilnică de depăşire a propriului record de ieri.

IV. Tehnologizare şi ecologizare