Duminica după Înălţarea Sfintei Cruci

Sfânta Cruce - simbol al credinţei noastre

Cruce sfântă părăsită/ Lângă margine de drum/ Coperişul tău se strică/

Cu creştinii de acum... E un refren al unei cunoscute pricesne aparţinând folclorului
religios, ce se cântă cu jale în bisericile noastre E o durere exprimată în cânt. Unii vor
spune că e mult prea pesimistă. Dar e atât de reală. Este glasul credincioşilor care
încearcă să trezească sărăcia
spirituală în care trăieşte omul contemporan. Crucea, altarul de jertfă pe care s-a
răstignit Hristos, armă împotriva duhurilor necurate, cade astăzi în desuetudine.
La vremea ce o trăim, Crucea, dacă nu este prigonită de-a dreptul, este
minimalizată, ruptă de Dumnezeu. Crucea, care odinioară ocrotea în tăcere casele
creştinilor şi le ferea de rele, care străjuia intrările satelor, care îndruma călătorul
obosit să-şi rezeme fruntea de picioarele sângerânde ale Hristosului răstignit, această
cruce astăzi rămâne prea puţin cunoscută. Asta nu înseamnă că existenţa ei materială
nu-şi mai face simțită prezența. Din contră. O vedem așezată şi astăzi la rang de cinste
în aceleaşi locaţii. Ba mai mult, este afișată cu îngâmfare, chiar provocator, la
decolteurile prea largi ale doamnelor dornice de a-şi etala frumuseţea. Acelaşi simbol
al crucii, de mărime considerabilă, atârnând de lanţuri grele din aur care-ţi iau ochii,
se bălăngănesc în ritm de manele la gâtul fiecărui şmecher care doreşte să-şi arate
bogăţia. În acelaşi timp vezi aceeaşi cruce atârnând jalnic la urechea unui băiat de
cartier care-şi scutură capul nebuneşte în ritmuri de hip-hop în lumina difuză şi plină
de fum a barurilor si cluburilor de noapte. Mulţi ar spune: şi ce e rău în asta? E nevoie
de prezenţa crucii în toate locurile şi poate că prezenţa ei mai sacralizează cumva acest
mediu desacralizat. Oare să fie aşa? Eu nu cred că simpla prezenţă a crucii la gâtul
cuiva poate spiritualiza persoana respectivă.
Pentru persoana care nu crede în “Crucea lui Hristos” crucea rămâne un simplu
obiect de decor, un element de înfrumuseţare care nu diferã cu nimic de alte simboluri
orientale purtate la gât, pe mână, sau în alte locuri de pseudo-creştini. Purtată în felul
acesta, crucea devine o ofensă adusă lui Hristos. Aceşti oameni, au curajul să-L
sfideze pe Dumnezeu, purtând asupra lor simbolul jertfei iubirii supreme a Lui faţă de
noi, dar săvârşind în prezenţa acestui simbol sacru, fapte imorale. Acum înţeleg de ce
Sfântul Apostol Pavel spunea: “cuvântul crucii este nebunie pentru cei ce pier, iar
pentru noi, cei ce ne mântuim, este puterea lui Dumnezeu”. (I Cor. I, 18). Acest
cuvânt face diferenţa dintre cei care, poartă acelaşi simbol al crucii, dar într-un mod
diferit. Cel ce poartă crucea cu credinţa că are asupra lui prezenţa harică a lui
Dumnezeu, arată şi celor din jurul său că el nu numai că poartă însemnul creştin, ci
este un trăitor care se ghidează după Legea lui Hristos. Iar bucuria pe care i-o dă
purtarea crucii, îl face să simtă că poartă asupra lui puterea lui Dumnezeu, în tot ceea
ce face. Crucea poate să fie şi pentru noi, un simplu obiect de decor sau o putere a lui
Dumnezeu. Depinde cum ne raportăm la ea. Însuşi Hristos ne învaţă, că este foarte
important cum ne raportăm la lucrurile din jurul nostru. Hristos ne readuce în
memorie evenimentul istoric petrecut în Pustiul Sinai. Pentru faptul că au păcătuit faţă
de Dumnezeu, evreii ieşiţi din robia egipteană, au fost pedepsiţi, prin trimiterea
asupra lor a şerpilor veninoşi. Dumnezeu l-a sfătuit însă pe Moise să facă un şarpe de
aramă şi să-l înalţe pe un stâlp. Cel care era muşcat de şarpe şi privea spre acest şarpe
de aramă, se tămăduia pe loc.
Să privim deci la Cruce cu credinţă, pentru a primi puterea harului. Iar dacă nu
avem credinţă în puterea ei harică, să renunţăm a o purta într-un mod necuviincios,
pentru a nu o profana. Şi totuşi, te îndemn pe tine, cel ce ai purtat acest semn al crucii
până acum fără să te gândeşti, să încerci să descoperi câtă putere stă ascunsă în el.
Încearcă ! Să zicem toţi Amin, şi aşa să fie! Vă propun în încheiere o pildă
cutremurătoare :
"Se spune că la marginea unui sat, stătea Însuşi Domnul Iisus Hristos
răstignit pe cruce. Oamenii veneau mereu la capătul satului pentru a-I cere să le
împlinească dorinţele pe care ei le aveau. Şi astfel veneau oamenii in fiecare zi şi
spuneau: Doamne Iisuse, te rog ajută-mă să-mi găsesc un loc de muncă mai bun,
ajută-mă Doamne Iisuse să mă căsătoresc cu un băiat harnic şi bun, dă-mi
Doamne o maşină mai bună, o casa mai frumoasă...şi tot felul de astfel de cereri.
Domnul Hristos, era istovit de greutăţile pe care i le provoca crucea, era
aproape sfârşit de atâta durere, însă nimeni nu venea măcar cu o cană de apă, o
bucăţică de mâncare, un gând bun, sau orice simplu gest care să-I aline durerile.
Era părăsit de toţi, era singur acolo răstignit pe o cruce la marginea satului,
nimeni nu era interesat să-L viziteze, ci doar atunci când aveau trebuinţă de ceva.
Iar El, mereu cu o dragoste părintească îi privea, le zâmbea, şi le împlinea toate
dorinţele lor. Şi ei, în bucuria lor, fugeau grăbiţi spre casă, uitând chiar şi să-I
mulţumească. Domnul aştepta, şi mereu aştepta ca să vină cineva, să Îl dea jos de
pe cruce, să-L primească în casa lor. Însă nimeni nu se găsea. Sleit de puteri, plin
de răni şi sânge, aproape de moarte, cu o ultimă suflare Domnul îi roagă să-L dea
jos de pe cruce, şi să-L primească în casa lor pentru a le aduce o mare bucurie:
viaţa veşnică. Oamenii, mai cu o jumătate de gură se hotărăsc într-un final să-L
elibereze, şi Îl duc în mijlocul satului unde s-au strâns mulţi oameni, care i-au
spus mai pe ocolite că nu Îl pot primi în satul lor: Vezi tu Doamne, noi aici avem
unele obiceiuri, petrceri distracţii şi nu putem renunţa la ele. Nu te putem primi
în satul nostru. Domnul, cu lacrimi în ochi, îndurerat, Îi roagă atunci pe
oamenii de faţă să Îl primească în casele lor. Oamenii toţi refuzând, Îi spun
Domnului: Vezi Tu Doamne, noi nu putem să Te primim în casele noastre, dar ce-
ar fi să vii Tu din nou, ca să Te răstignim pe cruce? Domnul Iisus văzând dorinţa
oamenilor, cu lacrimi de sânge se pleacă supus, şi cu toată dragostea, acceptă să
fie din nou răstignit de către cei pe care El i-a creat. Şi astfel, merge din nou să se
rastignească, îndurând din nou acele groaznice suferinţe, răbdând din nou
loviturile ciocanelor care Ii zdrobesc mâinile şi picioarele cu piroane imense.
Apoi, moare din nou singur şi uitat, răstignit de cei cărora le făcuse atâta bine...
"