MOARA CU NOROC de Ioan Slavici ( nuvela realista,psihologica)

Moara cu noroc de Ioan Slavici este o nuvela, apartinandn genului epic, in proza, cu
un fir narativ central, cu un conflict centrat, cu personaje putine si construita de obicei in jurul
unui personaj principal.Opera literara este o nuvela psihologica pentru ca personajul dintr-o
astfel de opera este prezentat atat exteror, cat si interior, dar accentul este pus pe viata
interioara si prin confictele lui interioare prezente in monolog.Este nuvela realista datoria:
temei familiei si dorintei de a se imbogatii, a perpectivei obiective, personajele tipice pentru o
categorie sociala, verosimilitatea.

Tema nuvelei este patima banului si consecintele tragice a protagonistului asupra

personajelor.Tema poate fi privita din mai multe perspective: sociala, prin care se prezinta
incercarea lui Ghita de a-si schimba statutul social si de a asigura familiei sale un trai mai
bun; moralizatoare, prin care se prezinta confictul interior trait de Ghita, care dornic de
prosperitatea economica, isi pierde treptat increderea in sine si in familie.

Titlul este mai intr-un cuvant ironic.Carciumea numita Moara cu noroc, ajunge sa
insemne pe parcurs Moara cu ghinion care aduce nenorociri, deoarece castigurile obtinute aici
ascund abteri grave.

Perspectiva narativa este obiectiva, intamplarile din nuvela fiind relatate la persoana
a 3-a, de catre un narator detasat, omniscient si omniprezent.

Fiind o nuvela psihologica, conflictul central este unul psihologic, moral si anume
conflictul interior al protagonistului.Personajul principal Ghita, este dornic de a ramane om
cinstit, dar pe de alta parte dornic de a se imbogati alaturi de Lica.

Simetria incipitului cu finalul se realizeaza prin descrierea drumului.Protagonistul

Ghita este prezent inca din expozitiune, fiind un cizmar sarac, dar harnic si muncitor, ce
hotaraste sa ia in arenda carciuma de la Moara cu noroc, pentru a putea castiga cati mai multi
bani intr-un mod mai rapid.O vreme afecerile ii merg bine, fiind multumiti de castigul cinstit
carciumarul, sotia sa Ana si batrana mama a acesteia.Ghita este fericit alaturi de sotia Ana si
de cei 2 copii, iar batrana mama Anei, vegheaza la linistea familiei.

Aparitia lui Lica Samadaul, seful porcarilor si al turmelor de porci din imprejurimi, la
Moara cu noroc constituie intriga nuvelei, declansand din acest moment in sufletul lui Ghita
conflictul interior si tulburand echilibrul familiei.Lica ii cere sa-i spuna cine trece pe la
carciuma, iar Ghita isi da seama ca nu poate ramane la Moara cu noroc fara acordul
Samadaului.Mai intai Ghita isi ia toate masurile de apasare impotriva lui Lica: merge la Arad
sa cumpere 2 pistoale, isi face rost de 2 caini si isi angajeaza inca o sluga pe Marti.

Desfasurarea actiunii ilustreaza procesul de instrainare a carciumarului fata de

familie si al dezumanizarii provocata de dorinta de imbogatire prin complicitatea cu
Lica.Ghita incepe treptat sa-si piarda increderea in sine, se inchide in el, se poarta brutal cu
Ana, pe care o protejase pana atunci si fata de copii.La un moment dat, ajunge sa regrete ca
are familie si copii, pentru ca nu iti poate asuma total riscul imbogatirii lui alaturi de
Lica.Dornic sa faca avere se indeparteaza treptat de Ana si devine complicele lui Lica la
diverse nelegiuri, primind in schimb bani obtinuti din jafuri si crime.Este anchetat in doua
randuri, fiind acuzat de complicitate in jefuire orendasului de unde este eliberat pe chezasie si
chiar in uciderea unei femei si a unui copil.Prin toate acestea isi pierde imaginea de om cinstit
pe care o avea in fata oamenilor.Carciumarul se aliaza cu jandarmul Pintea, fost hot si tovaras
lui Lica, pentru al da in vileaj pe Samadaul, dar acesta nu este cinstit nici fata de el, pentru ca
doreste sa isi pastreze o parte din banii obtinuti din afaceri necurate.

Punctul culminant ilustreaza dezumanizarea lui Ghita.La sarbatorile Pascale, acesta

isi arunca sotia in bratele Samadaului , lasand-o singura la carciumea in timp ce el merge sa il
anunte pe jandarm ca Lica are asupra lui banii furati.Degustata de lasitatea sotului si nestiind
motivul real pentru care a plecat, Ana fiind foarte disperata in asa fel incat razbunandu-se si se
daruieste lui Lica.

Deznodamantul este tragic.In momentul in care Ghita constata ca sotia l-a inselat, o
ucide fiind si el la randul lui ucis de Rautz din ordinul lui Lica.Un incediu provocat la Moara
cu noroc de catre oamenii lui Lica, darama toata aceasta carciuma.Pentru a nu cadea viu in
mainile lui Pintea, Lica se sinucide, izbucnindu-se cu capul de un copac.Singurele personaje
care supravietuiesc sunt batrana si copiii, fiinte morale si inocente.

Limbajul nuvelei este unul regional, ardelenesc, un limbaj popular.

- Specie a genului epic, în proză, de dimensiuni relativ reduse (se situează între schiţă
şi roman), cu un fir narativ central şi o construcţie epică riguroasă, cu un conflict
concentrat, care implică un număr redus de personaje.
- Naraţiunea se desfăşoară liniar, cronologic, prin înlănţuirea secvenţelor narative.
- Se observă tendinţa de obiectivare,de atenuare a prezenţei naratorului care nu se implică
în subiect şi se detaşează de personaje. Întâmplările sunt relatate alert şi obiectiv; naratorul
intervine relativ puţin prin consideraţii personale, iar descrierile sunt minime.
- Acţiunea nuvelei este mai dezvoltată decât a schiţei, pusă pe seama unor personaje, ale
căror caractere se desprind dintr-un puternic conflict.Relaţiile temporale şi spaţiale sunt
clar delimitate. Timpul derulării evenimentelor este precizat, ceea ce confera verosimilitate.
- Se acordă o importanţă mai mare caracterizării complexe a perso¬najelor decât
acţiunii propriu-zise. Personajele sunt caractere formate şi se dezvăluie în desfăşurarea
conflictului. În funcţie de rolul lor în acţiune, ele sunt construite cu minuţiozitate (biografia,
mediul, relaţiile motivate psihologic) sau sunt portretizate succint.
- Specie epică, în proză, apărută în literatura europeană în secolul al XV-lea (denumirea
fr. nouvelle, it. novella, relevă noutatea, caracterul inedit al subiectelor abordate, ceea ce a
devenit ulterior tendinţa de obiectivare). Ca specie modernă, nuvela are o construcţie epică
riguroasă.
Nuvela comparativ cu alte specii epice în proză:
- Prin dimensiune, nuvela şi povestirea se situează între schiţă şi roman:
schiţa < nuvela şi povestirea < romanul
- Spre deosebire de roman, nuvela este concepută pentru o lectură nefracţionată.
Deosebiri nuvelă - povestire:
Nuvelă
- tendinţa spre obiectivare a nuvelei (naraţiunea la persoana a IlI-a)
- autorul nuvelei îşi construieşte personajul prin mai multe detalii
- raportul cu realitatea: nuvela urmăreşte realizarea
verosimilităţii
Povestire
- caracterul subiectiv, prin situaţia de transmiţător a naratorului (naraţiunea la persoana I)
- autorul povestirii este mai interesat de situaţia epică încare se află personajul
- povestirea poate porni de la date mai îndepărtate ale realului (întâmplări senzaţionale
sau insolite), dar perspectiva narativă susţine iluzia autenticităţii
Tipuri de nuvelă:
- după curent literar: renascentistă, romantică, realistă, naturalistă etc;
- după temă: istorică, psihologică, fantastică, filozofică, anecdotică, socială.

NUVELA ISTORICĂ- prezintă fapte şi evenimente istorice, personajele au fost de

asemenea personaje istorice, este inspirată din trecutul istoric (cronici, lucrări ştiinţifice,
folclor, letopiseţe, lucrări istorice); nuvela istorică este o specie tipic romantică ( în literatura
română nuvela istorică a apărut în perioada paşoptistă atunci când s-a dezvoltat romantismul
românesc) ; se distanţează de realitatea istorică prin apelul la ficţiune şi prin viziunea
autorului; are ca temă evocarea artistică a unei perioade din istoria naţională, locul şi timpul
acţiunii fiind precizate; subiectul prezintă întâmplări care au ca punct de plecare evenimente
consemnate de istorie; personajele au numele, unele trăsături şi acţiuni ale unor personalităţi
istorice, dar elaborarea lor se realizează prin transfigurare artistică, în conformitate cu
viziunea autorului; reconstituirea artistică a epocii se realizează şi prin culoarea locală
(mentalităţi, comportamente, relaţii sociale, obiceiuri, vestimentaţie, limbaj), conferită de arta
naraţiunii şi a descrierii.
 POVESTEA LUI HARAP –ALB de Ion Creanga ( BASM CULT)

Basmul - este o specie a genului epic in proză de întindere medie care prezintă lupta
între bine şi rău în care binele învinge întodeauna.

Particularităţiile basmului cult :

- clişee compoziţionale : Formule tipice (iniţiale, ,ediane, finale);

- motive narative : călătoria, lupta victoria eroului, probele depăşite, demascarea şi pedepsirea
răufăcătorului, căsătoria şi răsplata eroului;

- specificul reperelor : - temporale (timpul fabulos, mitic);

- spaţiale (tărâmul acesta, tărâmul celălalt), sunt vagi, imaginare, redate la modul cel mai
general;

- stil elaborat, îmbinarea naraţiunii cu dialogul şi cu descrierea;

- cifre magice, simbolice (3,7,9,12);

- obiecte miraculoase;

- întrepătrunderea planurilor real-fabulos; fabulosul este tratat în mod realist;

- convenţia basmului (acceptată de cititor): acceptarea de la început a supranaturalului ca
explicaţie a întâmplărilor incredibile;

- personajele îndeplinesc o serie de funcţii (antagonistul, ajutoarele, donatorii), ca în basmul

popular, dar sunt individualizate prin atribute exterioare şi prin limbaj;

- existenţa unui tipar narativ (bildungsroman) care constă în:

a) o situaţie iniţială de echilibru;

b) un eveniment care dereglează echilibrul iniţial;

c) apariţia donatorilor şi a ajutoarelor;

d) acţiunea reparatorie (trecerea probelor);

e) refacerea echilibrului şi raplata eroului.

 PADUREA SPANZURATILOR –roman realist

de Liviu Rebreanu

Roman realist de analiza psihologica

Romanele realiste fac obiectul a ceea ce am putea numi un contract implicit cu

cititorul: ceea ce se spune este adevărat și, totuși, este o operă ficțională și totul e inventat.
Iată un aspect care poate să pară paradoxal, dar care cuprinde esența romanului realist: ceea ce
citesc s-ar fi putut întâmpla. Acest lucru permite o identificare foarte puternică a lectorului cu
personajul principal, pentru puținii care își regăsesc propriile emoții. din acest considerent
romanul realist este foarte precis în ceea ce privește termenii, contextul istoric și social,
descrierile și portretele care servesc chiar la inserția istoricului prin metaforă.Romanul
psihologic obiectiv/de analiză are drept obiect investigarea detaliată a vieţii interioare,
observarea psihologică, iar drept subiect are cazurile de conştiinţă. Este scris la persoana a III-
a (perspectiva narativă obiectivă), pentru că pune accent pe descrierea stărilor sufleteşti, a
problemelor de conştiinţă sau chiar pătrunderea în zonele obscure ale inconştientului.

Romanul Pădurea spânzuraţilor este şi o dramă de conştiinţă a omului pus faţă în faţă
cu o istorie necruţătoare. Pe fundalul evenimentelor tragice din Primul Război Mondial,
tânărul Apostol Bologa – român din Transilvania integrata pe atunci în Imperiul Austro-
Ungar, trăieşte o experienţă cu implicaţii existenţiale; în limitele ei noţiunile: viaţă, moarte,
iubire, datorie, Dumnezeu, suferinţă şi izbăvire îşi schimbă conţinutul.

Rebreanu îşi realizează eroul prezentându-i viaţa la nivelul a două timpuri:trecutul înfăţişat
prin retrospectiva asupra copilariei şi adolescenţei personajului; prezentul cuprinzând partea
ultimă a vieţii, aceea în care – mustrat lăuntric de partea de vină pe care o avea în
condamnarea lui Svoboda – Bologa se îndreaptă şi el spre spânzurătoare.

„Pădurea spânzuraţilor s-a născut dintr-o fotografie pe care mi-a arătat-o un prieten, la
sfârşitul anului 1918. Fotografia reprezenta o pădure plină de Cehi spânzuraţi în dosul
frontului austriac dinspre Italia. Fotografia m-a impresionat puternic şi m-a urmărit multă
vreme. Auzisem că execuţii similare au suferit şi mulţi români. Mi se povestise că chiar la
Bistriţa, deci în ţara mea, au fost spânzuraţi mai multi preoţi şi ţărani români bucovineni.
 Aveam o nuvelă proaspătă, Catastrofa, al cărui erou, român şi ofiţer în armata austriacă, e
adus de împrejurări să lupte contra armatelor româneşti. Sub impresia fotografiei cu cehii
spânzuraţi, m-am hotărât să reiau pe eroul meu din Catastrofa pentru un roman, care să se
cheme Pădurea spânzuraţilor. Câteva luni mai târziu, am aflat că un frate al meu, despre care
familia mea credea că ar fi prizonier undeva prin Rusia, că acel frate al meu, student devenit
ofiţer artilerist în armata austriacă, adus să lupte pe frontul românesc împotriva românilor, a
încercat să treacă la români; a fost însă prins, condamnat şi executat prin ştreang, încă din Mai
1917. Nu se ştia nici localitatea unde a fost executat, necum împrejurările sau oarecari
amănunte.Am început să scriu romanul de vreo patru ori, câte treizeci până la cincizeci de
pagini. Simţeam însă că n-am găsit nici ritmul, nici atmosfera. În schimb, în vreme ce scriam,
în liniştea apăsată, am început să percep nişte bătăi uşoare în fereastra mea, delicate ca ale
unor degete imateriale. Deschideam, cercetam întunerecul. Nu era nimeni şi nimic… Când
însă bătăile acestea misterioase s-au repetat nopţi de-a rândul, insistent – fiindcă sunt, repet,
credincios şi superstiţios – mi-am zis că nu poate fi decât sufletul fratelui meu, care cere
îngrijirea creştinească ce nu i-a fost de sigur acordată.

Şi atunci am pornit să caut şi să găsesc negreşit, orice ar fi, mormântul fratelui

spânzurat. Şi, după multe cercetări şi destule peripeţii, l-am descoperit în sfârşit la Ghimeş,
într-o livadă, la marginea fostei frontiere. L-am desgropat apoi şi osemintele le-am mutat
dincoace de pârâul care fusese graniţă, pe pământul vechi românesc, aşa cum ceruse el în
ultimele momente şi cum nu i se admisese.

Şi de atunci am putut scrie liniştit la Pădurea spânzuraţilor. Au încetat bătăile

misterioase în geam, am găsit un început care m-a mulţumit şi o semnificaţie pentru eroul
romanului… Fără tragedia fratelui meu, Pădurea spânzuraţilor sau n-ar fi ieşit deloc, sau ar fi
avut o înfăţişare anemică, livrească, precum au toate carţile ticluite din cap, la birou, lipsite de
seva vie şi înviorătoare pe care numai experienţa vieţii o zămisleşte în sufletul
creatorului…” (Liviu Rebreanu, Mărturisiri, 1932)

Tema romanului o constituie evocarea realistă şi obiectivă a Primului Război

Mondial, în care accentul cade pe condiţia tragică a intelectualului ardelean care este
silit să lupte sub steag străin împotriva propriului neam; Pădurea spânzuraţilor este
„monografia incertitudinii chinuitoare" (G. Călinescu). Rebreanu este în acest roman
„un analist al stărilor de conştiinţă, al învălmăşelilor de gânduri, al obsesiilor tiranice".
(Tudor Vianu)
Subiectul romanului
Apostol Bologa, locotenent român în armata austro-ungară în timpul Primului Război
Mondial, face parte din Curtea Marţială care-l condamnă la moarte prin spânzurare pe ofiţerul
ceh Svoboda pentru că încercase să dezerteze la ruşi. Caracterizat ca un om al datoriei, care se
implică până şi în "bunul mers" al execuţiei, Bologa este prezentat retrospectiv, luminându-i-
se astfel resorturile sufleteşti care au condus, în final, la propria-i moarte.
Fiu al unui avocat român, luptător pentru cauza naţională, din oraşul transilvănean
Parva, Apostol Bologa este educat de un tată sobru şi o mamă religioasă, aceasta din urmă
având o influenţă considerabilă: copilul îşi găseşte un suport sufletesc în credinţa în
Dumnezeu. Când - liceean fiind - îşi pierde tatăl, credinţa i se prăbuşeşte "ca o clădire veche
cu temelii ca rădăcinile stejarului". Mai târziu, ca student la filosofie, îşi caută un reazem în
ideeadatoriei.
Când izbucneşte războiul, se înrolează ca voluntar pentru a-i face pe plac logodnicei
sale Marta; luptă pe diferite fronturi, dar atunci când este mutat pe frontul românesc, întreaga
fiinţă i se revoltă, constiinţa apartenenţei etnice i se trezeşte şi hotărârea de a dezerta este pusă
în aplicare. Prins de o patrulă, este judecat şi executat. Pe un plan mai profund, drama lui
Bologa este o parabolă despre eroare, pedeapsă şi izbăvire, între cele trei repere existenţiale
fiind lungul drum al frământărilor şi al suferinţelor; eroarea omului (determinată, de fapt, de
marea eroare a destinului istoric) izvorăşte din convingerea că personalitatea umană nu se
poate realiza plenar decât în cadrul respectării datoriei; în aceeaşi clipă, începe însă şi
pedeapsa care se manifestă sub forma remuşcărilor şi a nevoii de izbăvire, a contradicţiei
dintre dragostea de viaţă şi moartea văzută ca mijloc de instaurare a adevărului absolut. Prin
moarte, Bologa încetează de a mai fi o identitate, el devine Omul care dobandeşte Adevarul
cu preţul a ceea ce avea mai bun.

Conflictul interior al protagonistului

Unul dintre cele mai convingătoare puncte de vedere asupra romanului Pădurea
spânzuraţilor îl oferă Nicolae Manolescu într-o carte devenită lucrare de referinţă pentru
romanul românesc. Criticul consideră că adevăratul conflict al romanului este acela dintre
„nevoia de opţiune personală şi neputinţă de a rezista unor imperative exterioare conştiinţei".
Personajul este „incapabil a discerne între propriile dorinţe şi dorinţele străine. Crizele lui se
datorează descoperirii acestei confuzii". În crizele sale, Apostol Bologa are de fiecare dată
„revelaţia unui fals profund care i-a fundat existenţa: se aruncă atunci într-o altă soluţie de
viaţă care i se pare momentan adevarată, dar care se dovedeşte ulterior la fel de falsă". Este
adevărat că există trei imperative care strivesc în Apostol Bologa libertatea de opţiune (datoria
faţă de stat, ideea naţională şi credinţă), în fond, cum criticul însuşi subliniază, „un trio
represiv". În această situaţie, drama lui Apostol Bologa constă în faptul că, după ce căuta un
acord cu „aceste instanţe supraindividuale, descoperă că a fost manipulat" (Arca lui Noe. Eseu
despre romanul românesc). În această situaţie, personajul căuta, mai puţin declarat, soluţia
unei eliberări, un liman de statornicie care se va dobândi în ultimă instanţă prin contopirea sa
cu întregul, odată cu înlăturarea limitelor diferenţiatoare (orgoliul individualităţii ori numele).

Constructia personajului principal

Prin romanul Pădurea spânzuraţilor se face un pas remarcabil în direcţia modernizării

romanului psihologic. Drama lui Apostol Bologa este declanşată de criza psihologică,
personajul apare ca subiect trăitor şi observator al propriilor stări de conştiinţă şi subconştiinţă
obsesivă. Monologul interior al eroului şi autoanaliza("«Am pierdut pe Dumnezeu», îi
fulgeră prin minte"), cuvintele personajului ce se constituie în mărturisiri ale propriilor
concepţii("Lege, datorie, jurământ ...sunt valabile numai până în clipa când îţi impun o crimă
faţă de conştiinţa ta, nici o datorie din lume n-are dreptul să calce în picioare sufletul
omului"), caracterizarea făcută direct de către narator("Apostol Bologa se făcu roşu de
luare-aminte şi privirea i se lipise pe faţa condamnatului. îşi auzea bătăile inimii ca nişte
ciocane."), introspecţiaînvălmăşelilor de gânduri şi obsesii ce nasc situaţii dramatice, prin
repetarea unor cuvinte cu valoare de simbol(datoria, lumina din privirea condamnatului,
legea, iubirea), precum şi armonizarea naturii mohorâte, reci, sumbre cu zbuciumul dramatic
din conştiinţa personajului.

Indirect, prin retrospecţie şi flash-back sunt relevate elemente biografice, care

motivează evoluţia personajului. Apostol Bologa este fiul aprigului avocat Iosif Bologa, ce
fusese doi ani întemniţat - ca semnatar al Memorandumului - şi al Măriei, care avea pentru
copilul ei "o dragoste idolatră" şi al cărui suflet era "plin de credinţă în Dumnezeu". Venit din
închisoare, tatăl vrea să facă din fiul lui "un om şi un caracter" şi îl povăţuieşte că, pentru a
dobândi stima oamenilor, dar mai ales pe a lui însuşi, trebuie să stabilească un echilibru între
conştiinţa sa şi lumea din afară, având grijă ca sufletul să fie tot una cu gândul, gândul cu
vorba şi vorba cu fapta, iar "ca bărbat să-ţi faci datoria şi să nu uiţi niciodată că eşti român!"
Având această structură educaţională, copilul evoluează cu o bază de principii ce păreau
solide,primuldezechilibru interior producându-se la moartea tatălui său, când are sentimentul
că "Am pierdut pe Dumnezeu". Bologa se înrolează în armata austro-ungară dintr-un orgoliu
juvenil, având opinia că "numai războiul e adevăratul generator de energii", fiind singura
modalitate de selecţie a valorilor umane: "războiul este [...] cel mai eficace element de
selecţiune. Numai în faţa morţii pricepe omul preţul vieţii şi numai primejdia îi oţeleşte
sufletul".
Statul, datoria şi războiul, repetate obsesiv, sunt cuvinte cu valoare de simbol pentru
concepţia eroului şi principalele lui coordonate de conştiinţă. Prima zguduire a concepţiilor
sale despre viaţă, ce păreau atât de solide, are loc atunci când este surprins de privirea
dispreţuitoare de moarte a condamnatului ceh şi el nu înţelege lumina din ochii acestuia.
Ca student la Facultatea de Filozofie, îşi formase câteva principii asupra vieţii,
eticii, considerând că "omul singur nu e cu nimic mai mult decât un vierme" şi că numai
"colectivitatea organizată devine o forţă constructivă". în contactul direct cu lumea eterogenă
a frontului -cehi, ruşi, polonezi, unguri, români, nemţi- toate aceste principii se răstoarnă total,
devenind convins de valoarea unică a omului în univers: "nimic nu e mai presus de om" sau
"omul este centrul universului [...], omul e Dumnezeu!"

Concepţiile despre viaţă - "Conştiinţa să-ţi dicteze datoria, nu legile"- precum

şi despre datoria faţă de stat - "Eu nu afirm că statul nostru e bun! [...], dar câtă vreme există,
trebuie să ne facem datoria..."-se vor schimba fundamental. După ce fusese rănit, într-
un dialogpurtat cu Varga în tren, Bologa susţine ideea că legea şi datoriasunt valabile "numai
până în clipa când îţi impun o crimă faţă de conştiinţa ta" şi că nici o datorie nu are dreptul "să
calce în picioare sufletul omului".

Vestea că divizia lor se mută pe frontul din Ardeal şi că va fi nevoit să lupte împotriva
românilor duce la prăbuşirea definitivă a conştiinţei personajului, mai ales că încercarea de
a obţine mutarea pe alt front este respinsă cu fermitate de generalul Karg, chiar dacă
doborârea reflectorului rusesc fusese un merit militar deosebit. Devine periculos de sincer
pentru un ofiţer al statului Austro-Ungar şi-i destăinuieşte generalului Karg că în sufletul său
"s-a prăbuşit o lume", exprimându-şi nădejdea că omul ar trebui să-şi stăpânească pornirile,
astfel ca "să nu facă niciodată inima ce nu vrea creierul şi mai cu seamă creierul să nu facă ce
sfâşie inima!"

Plecat acasă în convalescenţă, Apostol rupe logodna cu Marta şi, întors pe front, stă în
gazdă la groparul Vidor şi se îndrăgosteşte puternic de fata acestuia, Ilona, cu care se şi
logodeşte. Bologa dezertează într-o noapte, trecând linia frontului chiar prin sectorul
ungurului Varga, care-l suspecta demult şi care are acum prilejul să-l aresteze, găsind asupra
lui şi "harta cu poziţiile frontului". Refuză cu încăpăţânare să fie apărat de Klapka, simţindu-şi
sufletul inundat de iubire, deoarece numai "prin iubire cunoşti pe Dumnezeu şi te înalţi până
la ceruri...". Moartea nu-l înfricoşează, ba se întreabă chiar "dacă dincolo de moarte nu e
adevărata viaţă?" întreaga sa fiinţă e cuprinsă de iubirea totală, faţă de oameni şi de
Dumnezeu, căci "cu iubirea în suflet poţi trece pragul morţii" şi cine are fericirea să o simtă
"trăieşte în eternitate...".

Apostol Bologa moare ca un erou al neamului său, din dragoste pentru ţara sa,
pentru libertate şi adevăr, pentru triumful valorilor morale ale omenirii, în timp ce îi răsună
în ureche glasul preotului: "Primeşte, Doamne, sufletul robului tău Apostol... Apostol...
Apostol...".
Eugen Lovinescu apreciază că romanul Pădurea spânzuraţilor este o proză psihologică "în
sensul analizei evolutive a unui singur caz de conştiinţă, un studiu metodic, alimentat de fapte
precise şi de coincidenţe, împins dincolo de ţesătura logică, în adâncurile inconştientului".

Constructia romanului

Structural, romanul este alcătuit din patru cărţi, fiecare având câte 11 capitole, cu
excepţia ultimei, care are doar 8 capitole, fapt ce a fost interpretat de critica literară prin aceea
că viaţa tânărului Bologa s-a sfârşit prea curând şi într-un mod nefiresc. Romanul are două
planuri distincte, care evoluează paralel, dar se intercondiţionează, unul al tragediei
războiului, altul al dramei psihologice a personajului principal.

Ca şi în romanul "Ion", construcţia este circulară şi simetrică, romanul "Pădurea

spânzuraţilor" începe şi se termină cu imaginea spânzurătorii şi cu privirea luminoasă,
încărcată de iubire a condamnatului. Compoziţional, romanul ilustrează câteva simboluri
sugestive pentru ideatica romanului, care se constituie în adevărate obsesii cu rol de accente
psihologicepe parcursul întregului roman:imaginea spânzurătorii(de 20 de ori), cuvântul
"datorie " (de 9 ori), iar lumina din ochii condamnatului devine laitmotiv. Atmosfera
dezolantă a peisajului de toamnă mohorâtă, cu cer rece, în care câmpia este neagră, arborii
sunt desfrunziţi, iar ploaia, vântul, întunericul, cimitirul, precum şi sârma ghimpată constituie
manifestări ale naturii aflate în concordanţă cu stările sufleteşti ale personajelor (elemente ale
naturalismului).

Perspectiva narativa
Perspectiva narativă este cea „heterodiegetică”, naraţiunea fiind realizată la persoana a
III-a cu „autor extradiegetic”,naratorul necorespunzând de fapt personajului implicat. După
studiile de teorie critică tiparul narativ este deci cel auctorial cu focalizare internă – fixă,
naratorul ştiind atât cât personajul central. Dar procedeul rebrenian constă în „a nara ceea ce
personajele înseşi văd şi simt” iar perceperea lumii româneşti este nuanţată din perspectiva
unuia dintre actori. Ceea ce duce la concluzia că încercând să concilieze vocea auctoriala cu
cea actorială, naratorul a obţinut un tipar narativ hibrid, cel actorial extern indirect. Noua
tehnică constă într-o anumită interiorizare a viziunii, impreseia de obiectiv ţine de felul cum
orizonturile subiective ale personajelor se intersectează, producând viziunea fără ajutorul
autorului. E un alt tip de obiectivitate obţinut prin înlocuirea cu ceea ce personajele înseşi pot
vedea şi înţelege în limitele câmpului lor de observaţie.
 O SCRISOARE PIERDUTA DE I.L. CARAGIALE - COMEDIA

Comedia este specia genului dramatic, în versuri sau în proză, ce se particularizează

prin folosirea categoriei estetice a comicului, categorie bazată pe contrastul dintre esenţă şi
aparenţă (dintre ceea ce sunt personajele în realitate şi ceea ce vor să pară), fapt care stârneşte
rîsul.

În opinia mea, tema comediei “O scrisoare pierdută” este cea socială, cu implicaţii
politice. Pot spune că tema acestui text dramatic se reflectă în construcţia şi în atitudinea
personajului Zoe, autorul utilizând cu fineţe tipurile de comic, pentru a sublinia aceste aspecte.
Referitor la comicul de nume, apelativul „coana” şi diminutivul „Joiţica” evidenţiază atitudinea
duplicitară a Zoei: lui Pristanda îi permite să i se adreseze astfel, în schimb, pentru cei din jur ea
pare o persoană onorabilă. Se observă că în cazul ei, autorul nu foloseşte comicul de limbaj. Ea
este caracterizată prin comicul de caracter, fiind încadrată ca tip uman în tipul adulterinei, al
femeii voluntare, al cochetei. Comicul de situaţie este obţinut, în cazul acestui personaj, prin
pierderea şi regăsirea succesivă a scrisorii, prin discuţiile dintre Zoe şi Tipătescu având ca
subiect pierderea scrisorii.

Statutul social al lui Zoe este subliniat în indicaţiile scenice de la începutul piesei:
„Zoe, soţia celui de mai sus”, părând că autorul nu acordă o importanţă prea mare acestui
personaj, ales să fie ultimul în această listă. Dar, tocmai acest statut îi creează un zbucium
permanent pe parcursul desfăşurării acţiunii. Criticul literar Şerban Cioculescu este de părere
că, în această piesă, numai Zoe trăieşte cu adevărat o dramă. Compromiterea publică, pentru o
femeie din secolul al XIX-lea, care a ajuns la o poziţie socială şi materială remarcabilă, prin
căsătoria cu un bărbat „zaharisit” şi care are un amant în plină ascensiune, ar fi însemnat
distrugerea ei definitivă.Statutul psihologic subliniază o femeie cu un caracter extrem de
puternic, hotărâtă să zdrobească pe oricine s-ar împotrivi planurilor ei. Ea manipulează toate
personajele masculine, în încercarea de a obţine ceea ce îşi doreşte, anume liniştea sufletească
pe care o avea înainte să piardă scrisoarea. Statutul moral pune în evidenţă calităţile şi
defectele acesteia. Este o femeie voluntară, care întotdeauna ştie ce vrea şi care nu se lasă
învinsă de niciun obstacol ivit în cale. Deşi apare ultima, în lista de personaje, pentru a sublinia
rolul neînsemnat pe care îl aveau femeile în viaţa politică, în vremea respectivă, ea dovedeşte
contrariul: are un rol determinant, manipulând după propria dorinţă, pe toţi bărbaţii implicaţi în
jocurile politice din piesă. Face orice pentru a-şi atinge scopul: se lamentează, porunceşte,
lăcrimează teatral sau dă ordine, totul pentru a obţine scrisoarea pierdută şi, odată cu ea,
onoarea.

Trăsătura sa dominantă de caracter este luciditatea. Prima ei replică din piesă este
„Sunt nenorocită, Fănică”, iar până la finalul operei este înfăţişată într-o permanentă stare de
surescitare, de disperare. Cu toate acestea, Zoe este mereu lucidă. O primă scenă
semnificativă care pune în evidenţă această trăsătură este cea a discuţiei cu Tipătescu, în care
se încearcă găsirea unei soluţii care să-i scape din situaţia compromiţătoare în care se află. Zoe
numeşte principiile lui Tipătescu „nimicuri politice”, detaşându-se perfect de emoţii şi căutând
lucid cea mai bună cale de a păstra în continuare tot ceea ce a dobândit prin căsătoria cu
Trahanache, fără a se compromite în faţa societăţii. O altă scenă semnificativă este cea cea în
care îl trimite pe Pristanda să meargă la Caţavencu şi „să-i cumpere scrisoarea cu orice preţ”,
acest lucru demonstrând o perfectă adaptare la situaţie, spre deosebire de impulsivul Tipătescu,
hotărât să îl ţină în continuare arestat pe oponentul său politic.

Patru elemente de structură şi compoziţie ale textului dramatic ales, semnificative

pentru tipologia personajului sunt: acţiunea, conflictul, relaţiile temporale şi spaţiale, finalul.

Acţiunea este simplă. Zoe nu este prezentă în expoziţiune, ci este inclusă în scena care
subliniază intriga. Tipătescu, prefectul judeţului, trimite o scrisoare de dragoste amantei sale,
Zoe, soţia bunului său prieten, Zaharia Trahanache. Caţavencu deţine această scrisoare, pe care
o foloseşte ca armă de şantaj politic. Evenimentele se precipită şi se succed într-un ritm alert.
Trahanache vede în scrisoarea aflată la Caţavencu doar un fals josnic, Tipătescu ordonă lui
Pristanda să îl aresteze pe Caţavencu, pentru a recupera scrisoarea, dar Zoe îi cere poliţistului să
îl elibereze imediat, pentru a negocia cu el condiţiile redobândirii documentului.
Deznodământul este fericit, ca în orice comedie, Zoe dobândind scrisoarea, pe care i-o
înapoiază cetăţeanul turmentat.

Un element esenţial în construcţia subiectului dramatic este conflictul, ce constă în

confruntarea dintre două sau mai multe personaje cu idei, opinii diferite. În piesa „O scrisoare
pierdută” există un număr semnificativ de conflicte, unul dintre acestea, este cel dintre Zoe şi
Caţavencu. La fel de important, dar de intensitate mai mare este cel dintre Zoe şi Tipătescu, Zoe
fiind hotărâtă să lupte chiar împotriva amantului ei, pentru redobândirea liniştii sufleteşti.

Relaţiile temporale şi spaţiale nu fixează acţiunea cu precizie. Aceasta se desfăşoară

„în capitala unui judeţ de munte, în zilele noastre”, după cum precizează autorul. Toate
evenimentele care compun acţiunea se derulează pe parcursul a trei zile, la finalul campaniei
electorale şi în perioada desfăşurării alegerilor. Acţiunile personajelor sunt puse în evidenţă prin
fixarea ca reper spaţial a locuinţei lui Ştefan Tipătescu, amantul Zoei. Discuţiile dintre cei doi,
hotărârea Zoei de a îl elibera pe Caţavencu, discuţia cu acesta, discuţia acesteia cu Dandanache,
toate au loc în casa prefectului, acolo unde Zoe este ca la ea acasă. Şi confuzia pe care o face
Dandanache, privind identitatea lui Tipătescu şi a lui Trahanache: „(Arătând spre Tipătescu)
Dumneaei...soţia dumitale.”, subliniază tot această idee.

Finalul subliniază din nou importanţa personajului feminin în structura textului. În

legătură cu finalul piesei, critica literară remarca: „Veselia tuturor personajelor din final este
semnul exterior al deriziunii absurdului. Personajele nu realizează nonsensul existenţei lor,
singura reacţie finală la această absenţă a lor este veselia inconştientă.” (Ion Constantinescu).
Finalul o aduce din nou pe Zoe în prim-plan: după ce cetăţeanul turmentat îi restituise
scrisoarea, Caţavencu trebuie să se supună dorinţelor Zoei, nemaiavând documentul cu care să o
şantajeze. Ea este cea care îl va ierta, cu generozitate, dar îl va obliga să organizeze petrecerea
de după alegerile pe care acesta le pierduse catastrofal. Caţavencu o numeşte „un înger”, iar
cetăţeanul turmentat „o damă bună”.

Referitor la construcţia personajelor lui Caragiale, critica literară subliniază: „Veselia

ineptă a personajelor din finalul tuturor celor patru piese comice este semnul exterior al
deriziunii absurdului. Personajele nu realizează nonsensul existenţei lor, singura reacţie finală la
această absenţă a lor este veselia inconştientă.

TEMA SI VIZIUNEA DESPRE LUME:

Comedia este specia genului dramatic, în versuri sau în proză, ce se particularizează

prin folosirea categoriei estetice a comicului, categorie bazată pe contrastul dintre esenţă şi
aparenţă (dintre ceea ce sunt personajele în realitate şi ceea ce vor să pară), fapt care stârneşte
rîsul.

„O scrisoare pierdută” se încadrează în specia literară comedie, având toate

caracteristicile acestei specii literare. O primă trăsătură o constituie prezenţa tipurilor de
comic: de nume, de limbaj, de caracter, de situaţie, de moravuri.

Comicul de nume derivă din numele alese de către autor, care fac trimitere la caracterul
personajului, stârnind râsul cititorului sau al spectatorului. Numele lui Pristanda provine din
substantivul „pristanda”- joc moldovenesc ce constă în a bate pasul pe loc; prenumele „Zaharia”
provine din verbul „a se zaharisi”, adică „a îmbătrâni”, iar numele „Trahanache” derivă din
substantivul „trahana”-cocă moale uşor de modelat. Numele lui Caţavencu derivă atât din
substantivul „caţă”-femeie rea, bârfitoare, cât şi din substantivul „caţaveică”-haină cu două feţe.
Apelativele „coana” şi „conu” evidenţiază atitudinea duplicitară a lui Tipătescu şi a Zoei: lui
Pristanda îi permit să li se adreseze astfel, în schimb, pentru cei din jur ei par nişte persoane
onorabile. Prenumele „Agamiţă” este ales în contrast cu „Agamemnon”, numele eorului grec,
pentru a sublinia diferenţele majore dintre cei ce le poartă, iar „Dandanache” provine de la
„dandana”, încurăctură, boacănă, însoţit de sufixul „ache”, sugerând îmbătrânirea.

Comicul de limbaj este pus în evidenţă prin ticuri verbale: „ai puţintică răbdare”,
„Stimabile, onorabile”, „Curat ca un câine”, „Curat murdar”, prin confuzii paronimice:
„renumeraţie”, prin necunoaşterea sensului unor termeni: „capitalişti”, „faliţii noştri”, prin
cacofonii: „Va să zică că nu le are”, nonsensuri: „Să se revizuiască primesc, dar să nu se
schimbe nimica, să nu se revizuiască primesc, dar să se schimbe pe ici pe colo, prin punctele
esenţiale”, ”Iubesc trădarea, dar îi urăsc pe trădători”, pronunţarea incorectă a unor cuvinte:
„bampir”, „famelie”, „prinţi-puri”, truisme (adevăruri evidente): „o societate care nu merge
înainte, stă pe loc”, „o societate fără prinţipuri, va să zică că nu le are”.

Comicul de caracter derivă din încadrarea personajelor în anumite tipuri umane, prin
scoaterea în evidenţă a trăsăturilor dominante de caracter: Zoe-tipul adulterinei, al femeii
voluntare, al cochetei, Trahanache-tipul încornoratului, Tipătescu-tipul junelui-prim, al
amorezului, al cuceritorului, Caţavencu- tipul demagogului, Farfuridi şi Brânzovenescu-tipul
prostului fudul, cetăţenul turmentat-tipul alegătorului nehotărât, Dandanache-tipul canaliei,
Pristanda-tipul slugarnicului.

Comicul de situaţie este obţinut prin pierderea şi regăsirea succesivă a scrisorii, prin
arestarea abuzivă a lui Caţavencu, prin discuţiile dintre Zoe şi Tipătescu având ca subiect
pierderea scrisorii, prin discuţiile dintre prefect şi Trahanache, având acelaşi subiect, prin scena
numărării steagurilor, cea a numărării voturilor, prin răsturnările bruşte de situaţie şi
introducerea elementului-surpriză Agamemnon Dandanache.

Comicul de moravuri vizează satirizarea moravurilor epocii respective: triunghiul

conjugal, adulterul (Trahanache-Zoe-Tipătescu), şantajul politic (ame-ninţarea cu publicarea
scrisorii dacă nu sunt votaţi în alegeri: Caţavencu şi Dan-danache), abuzul de putere
(Tipătescu), furtul din avutul statului şi slugărnicia (Pris-tanda), demagogia politică (Caţavencu,
Farfuridi), falsificarea alegerilor.
 O a doua trăsătură a comediei o reprezintă modul de construcţie a finalului, care
întotdeauna este fericit. Scrisoarea este găsită din nou de către cetăţeanul turmentat şi oferită
destinatarului, adică Zoei, astfel încât Caţavencu nu îl mai poate şantaja pe Tipătescu. Lupta
politică dintre cele două partide ia sfârşit, deoarece cel ce câştigă alegerile nu este niciunul
dintre cei doi candidaţi propuşi, ci un al treilea, Agamiţă Dandanache, trimis de la centru.
Astfel, membrii partidului de guver-nământ şi cei ai opoziţiei se îmbrăţişează, se felicită
reciproc şi toate conflictele sunt stinse şi uitate, ca în orice comedie.

Patru dintre elementele de construcţie importante în acestă operă sunt: acţiunea,

conflictul, elemente de compoziţie, relaţii temporale şi spaţiale.

Acţiunea este simplă: Tipătescu, prefectul judeţului, trimite o scrisoare de dragoste

amantei sale, Zoe, soţia bunului său prieten, Zaharia Trahanache. Aceasta o pierde. Este găsită
de către cetăţeanul turmentat, de la care o fură Caţavencu, liderul opoziţiei şi adversarul politic
al lui Tipătescu. Acesta îl şantajează pe prefect şi doreşte voturile sale, precum şi cele ale
membrilor partidului de guvernământ, pentru a fi ales deputat. În caz contrar va face publică
scrisoarea în ziarul al cărui director este. Scrisoarea este din nou pierdută şi găsită tot de către
cetăţeanul turmentat, care o înapoiază destinatarului.

Expoziţiunea face cunoscută lectorului două personaje: Ştefan Tipătescu, prefectul

judeţului şi Ghiţă Pristanda, „poliţaiul oraşului”, care discută despre un ar-ticol din ziarul
„Răcnetul Carpaţilor”. Din această scenă se poate deduce rivalitatea politică dintre Tipătescu,
reprezentantul partidului de guvernământ şi Caţavencu, directorul ziarului, reprezentantul
partidului de opoziţie.

Intriga este conţinută în episodul în care poliţaiul Pristanda îi povesteşte prefectului

despre discuţia pe care a ascultat-o pe furiş, căţărat pe ulucile casei lui Caţavencu, despre
scrisoarea pe care acesta găsit-o şi care urma să-i aducă voturile necesare câştigării alegerilor.
Pristanda îi spune prefectului că nu a reuşit să audă despre ce scrisoare este vorba.

Această verigă lipsă este făcută cunoscută cititorului, în cadrul desfăşurării acţiunii, în
actul al II-lea când Trahanache, preşedintele organizaţiei locale a partidului de guvernământ şi
prietenul prefectului, îi aduce acestuia vestea că a avut o întrevedere cu Caţavencu şi a aflat că
acesta deţine „o scrisoare de amor în toată regula”, adresată de Tipătescu soţiei lui Trahanache,
Zoe. Evenimentele se precipită şi se succed într-un ritm alert. Trahanache vede în scrisoarea
aflată la Caţavencu doar un fals josnic, Tipătescu ordonă lui Pristanda să îl aresteze pe
Caţavencu, pentru a recupera scrisoarea, dar Zoe îi cere poliţistului să îl elibereze imediat,
pentru a negocia cu el condiţiile redobândirii documentului. Caţavencu solicită, în schimbul
scrisorii, să-i fie sprijinită candidatura ca deputat. De la Bucureşti, soseşte o depeşă, care anunţă
obligaţia colegiului al II-lea de a-l alege „cu orice, preţ, dar cu orice preţ” pe Agamemnon
Dandanache, un candidat necunoscut, care urmează să sosească de la Bucureşti.

Punctul culminant este reprezentat de discursurile candidaţilor Farfuridi şi Caţavencu.

Încercările acestuia din urmă de a dezvălui alegătorilor imoralitatea prefectului şi a Zoei sunt
zădărnicite de Ghiţă Pristanda şi de oamenii săi, care provoacă o încăierare.

Deznodământul este fericit, ca în orice comedie. Caţavencu pierde scrisoarea, pe care o

găseşte din nou cetăţeanul turmentat, care i-o înapoiază Zoei, Dandanache este ales deputat, iar
Zoe îi cere lui Caţavencu, pe care îl iertase, să conducă manifestaţia publică şi banchetul
organizate în cinstea proaspătului deputat.

Un element esenţial în construcţia subiectului dramatic este conflictul, ce constă în

confruntarea dintre două sau mai multe personaje cu idei, opinii diferite. În piesa „O scrisoare
pierdută” există în primul rând un conflict principal, generat de lupta pentru putere dintre
reprezentanţii celor două partide politice: partidul de guvernământ, reprezentat prin Tipătescu,
Trahanache, Frafuridi şi Brânzovenescu şi partidul din opoziţie, reprezentat de Caţavencu,
Ionescu şi Popescu. Conflictul secundar este reprezentat de suspiciunile lui Farfuridi şi cele ale
lui Brânzovenescu, privitoare la posibila trădare politică a prefectului Tipătescu.

Relaţiile temporale şi spaţiale nu fixează acţiunea cu precizie. Aceasta se desfăşoară

„în capitala unui judeţ de munte, în zilele noastre”, după cum precizează autorul. Toate
evenimentele care compun acţiunea se derulează pe parcursul a trei zile, la finalul campaniei
electorale şi în perioada desfăşurării alegerilor.

Unul dintre personajele care au o importanţă deosebită în această operă este Zoe. Chiar
dacă prima ei replică din piesă este „Sunt nenorocită, Fănică” şi până la finalul operei este
înfăţişată într-o permanentă stare de surescitare, de disperare, Zoe este lucidă, luciditatea fiind
trăsătura sa dominantă de caracter. O primă scenă semnificativă care pune în evidenţă
această trăsătură este cea a discuţiei cu Tipătescu, în care se încearcă găsirea unei soluţii care
să-i scape din situaţia compromiţătoare în care se află. Zoe numeşte principiile lui Tipătescu
„nimicuri politice”, detaşându-se perfect de emoţii şi căutând lucid cea mai bună cale de a
păstra în continuare tot ceea ce a dobândit prin căsătoria cu Trahanache, fără a se compromite în
faţa societăţii.O altă scenă semnificativă este cea cea în care îl trimite pe Pristanda să meargă
la Caţavencu şi „să-i cumpere scrisoarea cu orice preţ”, acest lucru demons-trând o perfectă
adaptare la situaţie, spre deosebire de impulsivul Tipătescu, hotărât să îl ţină în continuare
arestat pe oponentul său politic.

Relaţia acestui personaj cu celelalte personaje din operă sintetizează poziţia sa

importantă în derularea evenimentelor. În relaţie cu Trahanache, Zoe se dovedeşte a fi un abil
manipulant: „Eu te votez, eu cu bărbatul meu!”, „la drept vorbind, Joiţica a stăruit mai mult.”
Prin căsătoria cu acesta, ea o obţinut avere, poziţie socială înaltă, puterea de a influenţa viaţa
politică şi socială din judeţ. În relaţie cu Tipătescu, Zoe îşi evidenţiază firea pragmatică. Ea
este indignată de atitudinea lui, respinge propunerea acestuia de a fugi în lume şi se hotărăşte
să lupte împotriva tuturor, dacă ţelul său este ameninţat, chiar şi împotriva lui Tipătescu.

În opinia mea, deznodământul comediei evidenţiază concepţia despre viaţă a

autorului. Alegerile sunt câştigate de un personaj-surpriză, Agamiţă Dandanache, pe care
însuşi Caragiale îl numeşte „mai prost decât Farfuridi şi mai canalie decât Tipătescu”, iar cel
care ţine discursul final este Caţavencu, tocmai cel ce îşi şantajase oponentul politic.

În legătură cu finalul piesei, critica literară remarca: „Veselia tuturor personajelor din
final este semnul exterior al deriziunii absurdului. Personajele nu realizează nonsensul
existenţei lor, singura reacţie finală la această absenţă a lor este veselia inconştientă.” (Ion
Constantinescu).
 JOCUL IELELOR- DRAMA
de Camil Petrescu

Drama este o specie a genului dramatic caracterizată prin ilustrarea vieții reale, printr-
un conflict complex și puternic al personajelor, cu întamplări și situații tragice în care eroii au
un destin nefericit.
Camil Petrescu deschide seria dramelor de idei din literatura română cu piesa „Jocul
ielelor”, publicată în 1947, în volumul „Teatru”, compoziția dramei este foarte încărcată
fiind alcătuită din trei acte, 20 de tablouri și 30 de scene. Acțiunea se desfășoară în mai multe
spații: redacția ziarului „Dreptatea socială”, subsolul tipografiei, închisoarea deținuților
politici și cabinetul ministrului de justiție. Principalele modalități de expunere sunt dialogul si
monologul dramatic, iar acțiunea și descrierea sunt prezente în indicațiile scenice și în
replicile personajelor.
Tema o constituie drama de conștiință a personajului principal, „Gelu Ruscanu” însetat
de dreptatea absolută care este o iluzie. Tiltlu este o metaforă și înseamnă „jocul ideilor”.
Omul care vede idei absolute este mistuit de jocul lor halucinant, întocmai cum cel care are
curajul să privească dansul ielelor, înebunește și moare. De la început Camil Petrescu face
precizarea că această operă este „o dramă a absolutui” și că atât personajele cât și partidele
politice la care se face referire sunt de ficțiune. Tot aici este precizat timpul și locul unde se
petrec evenimentele: mai 1914, în București.
Conflictul dramatic este deplasat din zona exterioară, a faptelor, în conștiința
personajelor. De aceea protagoniștii dramei sunt personaje-conștiință, nu caractere sau tipuri
umane precum în comedie. Conflictul dramatic este construit în jurul intenției lui Gelu
Ruscanu de a publica o scrisoare a fostei sale iubite și urmarește frământările sufletești ale
acestui personaj.
Directorul ziarului „Dreptatea socială”, Gelu Ruscanu posedă date prin care poate
compromite Guvernul prin persoana lui Șerban Saru-Sinești, ministrul justiției. Gelu
intenționează să recurgă la date compromițătoare pentru a restabili adevărul și dreptatea. O
scrisoare a Mariei, soția lui Sinești și fosta amanta a lui Gelu îi dezvaluie acestuia crima și
furtul pe care și-a întemeiat cariera ministrul justitiei: a distrus un testament și a asasinat o
bătrână pentru a-i pune mâna pe moștenire. Maria află intenția amantului de a publica
scrisoarea compromițătoare și îl imploră să renunțe la ea pentru ca să nu o nenorocească. Gelu
însă este neclintit in hotărârea luată. El opune acestei rugăminți ideea dreptății absolute, care
este deasupra intereselor individuale.
În tentația lui Gelu se lovește de rezistența partidului. Un membru socialist Petru Boruga
închis cinsprăzece ani putea fi eliberat de Sinești in schimbul scrisorii. Presiuni asupra lui face
si matușa lui Irena care îi relatează o tragedie despre el, nu știa nimic și în care era implicat
Sinești. Astfel Gelu află despre tatăl său, pe care îl divinizase toată viața , că era un jucător
inrăit de cărți, că-și petrecea nopțile la club deși era un avocat cu o reputație strălucită.
Pierzând la un joc o sumă enormă, pe carew trebuia să o achite imediat, a delapidat banii de la
societatea la care era avocat și cel care i-a dat suma să o pună la loc a fost Sinești, secretarul
respectivei societăți.
 În redacția ziarului vine chiar Sinești pentru a încerca un șantaj: el posedă scrisoarea
timisă de tatăl lui Gelu, in care îl ruga să ia din depozitul societații 20 de mii de lei să îi
trimită la club. Gelu îl acuză de șantaj având ca argument că a așteptat atația ani s-o
folosească împotriva lui, dar Sinești îi oferă aceiași motivație întrbându-l de ce amantul care
avea scrisoarea de la nevastă-sa de multă vreme, abia acum o dă publicității. Cu generozitate
Sinești îi înapoiază lui Gelu scrisoarea tatălui său motivând că o păstrează de atâția ani (20 de
ani) pentru că a fost scrisă cu câteva ceasuri înainte de a se sinucide.
Gelu rămane uimit când află că tatăl său nu a murit într-un accident stupid de vânătoare,
ci s-a sinucis. Sinești îi relatează că acesta este versiunea asupra căreia au căzut de acord să se
facă publicitate adică aceea a accidentului. Numai câteva persoane știau că s-a sinucis cu
pistolul pe care i l-a trimis iubita sa în acest scop. Sfâșiat de durere, aflat în fața acestei
dileme, Gelu nu poate supraviețui, obsedat de ideea dreptății absolute se sinucite împușcându-
se.
Piesa „Jocul ielelor” este o dramă de conștiință construită din manifestarea unor
concepții utopice, imposibil de aplicat în lumea reală. Drama ilustrează teoria noocrației
necesare. Autorul pledează pentru superioritatea intelectualului în societate. Acest principiu
este fals și de aici izvorăște drama personajului principal.