Tot romanul Trandafiri pentru Ana să fie visul cuiva, visul lui Gabi, peste ani si ani.

„Iubirea ca moartea e de tare,căci asemenea morții care, pentru a distruge, este de o violență
extremă, și iubirea pentru a mântui, are aceeași violență.”

Sf. Augustin

Noiembrie 2013

E o seara ploiasă de Noiembrie, la ora șase fix mă apropii de geamul care dă înspre ulicioară și
aștept să o văd pe fata în uniformă. Stau lângă geam timp de câteva minute și observ că strada e
mai goală decât acum un an. De atunci mulți oameni din sat pare că au pierit. În timp ce mă
gândesc dacă fata o să mai vină sau nu, sub lumina becului de pe stâlp se zărește aceeași cămașă
albă, o fustă gri, paltonul negru descheiat la nasturi, aceeași grabă și un element în plus, o
umbrelă. Ce contradicție, m-am rupt de casă pentru un an, m-am întors la aceeași viață de zi cu zi
și să am impresia că ceva s-a schimbat. O privesc, nu știu prea multe despre chipul exagerat de
alb și ochii mari, negrii, cel mai adesea căzuți cu privirea în pământ. Fata locuiește la câteva case
distanță, oricum, nici ea nu pare că vine dintr-o familie înstărită. Taicăs-o e un bețiv și maicăsa e
o femeie care nu dă doi bani pe ea însăși, de altfel e o femeie chiar de treabă. Vecinii spun că e o
fată inteligentă. Mă depărtez de geamul aburit, pe care apa se scurge șiroi. Ana e o imagine tot
mai îndepărtată. Nu știu dacă e o fată inteligentă dar e o fată norocoasă.

04.01.2020
 Existența începuse să capete o altă nunață. Necunoscutul se așterne docil la picioarele mele,
ca și acel câine care vine la picioarele stăpânului de teamă și nu din iubire. Cu doar câteva luni în
urmă eram încă sub vraja lui, apoi am devenit cert convinsă că am văzut tot ceea ce un om ar
putea vedea și că am trăit tot ceea ce s-ar fi putut trăi până acum. L-am iubit descoperindu-i
brațele hegemonice, în a căror stăpânire am gustat libertatea, apoi m-am lasat pradă privirii care
cuprinde în ea însăși infinitul, și tot așa până l-am epuizat prin setea de cunoaștere. L-am adus
din nou la o stare de sclav. L-am supus unui munci neomenesc de silnice, transformându-l într-
un bulgăre de pământ, nici măcar un Sisif nu am putut face din el, mai cu seamă nici măcar din
cauza lui, ci din ca
 09.01.2020

Aspir înspre continuitate, ordine, și tot frumosul care se naște din lungimea unei bucăți de
vreme. Am început să desenez și apoi să cos un halat teluric , de culoarea pământului care să-mi
vină ca o mănușă. Am transpirat nopți la rând sub flacara plăpândă și firavă din fire a
lumânărilor plantate prin tot atelierul . Tot ceea ce vine din firea omului e nespus de firav.
Realitatea în sine, acest dușman, prieten, stăpân și sclav al universului care zace în mine e doar o
umbră a haosului îmblânzit. În primii ani de viața am început să cunosc, să trăiesc și să fiu. Ca și
copil, Ana era o realitate învățată , sau chiar indusa, conștient sau mai puțin conștient de către
genitorii mei. Imaginea lor mă pătrunde până la sfârșitul haosului infinit în care zac acum și zac,
zac ca și un Frankenstein în mâinile monstrului creat. Ana era singura și unica realitate pe care
am cunoscut-o, eu eram Ana. Un copil fericit înspăimântat de a pierde aceasta fercire. În această
fericire în care nu am trăit niciodată

fiecare zi traăita și fiecare gând se conturează după forma existenței pierdurte. După singura
formă de viața
Căci din pământ am fost plămădiți și în pământ ne întoarcem. Dacă omul ar fi plămădit din vis
 12.01.2020

Am ajuns aproape de miezul nopții. Am închis ușa de la intrare și am început să fac tot ceea nu
aș fi făcut în mod uzual, mai cu seama în vechea viață, și cu atât mai puțin în prima parte a
timpului în care am ajuns aici. Mi-am turnat un pahar de Proseco și nu am început să citesc, nici
să desenez, nici să scriu și nici să vorbesc cu celelate entități virtuale, ca de obicei. Singura m-am
așezat de-a lungul ca și o plantă dezțelenită pe canapeaua arhitectului și am pornit televizorul. Pe
ecran se defila o fetiță într-un spațiu imaginat, copie a ritualuilui irevocabil în care ordinea și
mai cu seama rutina mă plasează și pe mine. Mă târăște într-un timp în care fiecare clipă servește
unui scop viitor, lipsindu-mă astfel de greutatea trecutului. În general sunt mulțumită de modul în
care rutina acționează asupra mea. E un medicament bun, mă face să ignor, aproape chiar să uit
trecutul. Există totuși o inconveniență. Anulându-mi trecutul, rutina îmi anulează și prezentul. Pe
scurt realizez că în cea mai mare parte a timpului, petrecut în casa arhitectului sau la universitate,
sunt anulată. Pe ecran se mișcă acum cu o viteză înspăimântătoare un avion vechi ce ajunge să
cadă într-un deșert, aici recunosc figura Micului Prinț. Fetița trăiește în povestea Micului Prinț.
Ea nu-și suspendă prezentul, nici trecutul, ci le înlocuiește cu un spațiu înafara timpului. În deșert
totul e cât se poate de versatil, la fel ca și în clădirea cu lumi albastre în care mi-am petrecut una
din nopțile anterioare, la o altă petrecere organizată în cadrul evenimentului Pitti. Ceva s-a
schimbat în mine și această schimbare începuse cu luni în urmă. Această nouă formă care se vrea
născută, a început să prindă contur în mintea mea încă din ziua în care mă aflasem la masa lipită
de geam, cu ochii ațintiți înspre curtea copilăriei mele. Centru de Creativitate era încă un vis cât
se poate de palpabil, începusem să-i simt pulsul și să demarez o multitudine de proiecte care
aveau să-l pună pe picioare. Dar dintr-o oarecare durerere amestecată cu setea de necunoscut am
decis să las totul și să creez ceva mai mare decât atât, o altă realitate.

Felul în care influențează ceea faci, locul în care ești, ceea ce ai modul de gândire