Doctrina socului

Afirmaţia că totul a fost spus şi că nu ar exista decât (prea) puţine idei

majore în teoria cunoaşterii, restul neconstituind decât o serie de variaţiuni
pe teme clasice, a devenit practic un cvasitruism. Teoria Declinului
Occidentului, elaborată de Oswald Spengler, reprezintă poate cel mai la
îndemână exemplu prin care se încearcă formalizarea empirică a premisei
că omul, societăţile, civilizaţiile şi chiar întregul Univers, în infinita sa
complexitate, ar constitui secvenţele aceluiaşi "refren", repetat ad infinitum.
Inspirat de cele mai noi reţete hollywoodiene de "pâine şi circ" - în
care "pâinea" a venit pecartela reţetelor economice de parvenire socială,
variind de la îndoctrinarea cu morcovul "infiltraţiilor cu bunăstare" (aşa-
numitul trickle-down economics), până la disciplinarea celor refractari
cu nuiaua electricăa terapiilor de şoc ale Şcolii friedmanite de la Chicago,
în vreme ce "circul" a fost oferit de schemele piramidale Ponzi şi de
cacofonia mediatică a proslăvirii noilor patroni ai României, NATO şi UE -
voi reveni din orbitele abstracte la realităţile economice care ne-au făcut să
ne pierdem încrederea în capitalismul crizelor ciclice. Aceste crize
punctează, la intervale regulate, doctrina falimentului garantat al unui
sistem economic care promite mereu să pună capăt revenirilor periodice la
realitatea falimentului: promisiuni urmate invariabil de necesitatea
resuscitării sale din banii contribuabilului pe seama căruia s-a îmbogăţit şi
pe care i-a irosit în speculaţii de cazinou.
Doctrina şocului. Naşterea capitalismului dezastrelor, apărută recent
la editura Vellant, este una dintre cărţile esenţiale ale prezentului care
atestă o altă faţă a lucrurilor decât cea prezentată de corul mediatic
autohton. Ea este, din acest punct de vedere, mai mult decât un simplu
necrolog al capitalismului, reprezentând un manual de gherilă urbană care
înarmează cititorul cu informaţia ce îi va permite să reziste tentativelor
complexului militar-industrial al corporatismului de ştergere a culturii
anterioare şi de creare a unei tabula rasa în care să cultive dogma
fundamentalismului găunos al capitalismului pieţei "libere".
Fără să pretindă că investigaţiile ei ar fi un model de neutralitate
axiologică şi metodologie ştiinţifică - mai puţin cunoscute unui public român
rămas credincios "realităţilor" societăţii americane, aşa cum erau ele
prezentate în Dallas - jurnalista canadiană Naomi Klein adoptă pentru titlul
cărţii o adaptare a doctrinei militare americane a "Şocului şi Evlaviei" atunci
când îşi formalizează propria doctrină a şocurilor economice brutale,
administrate contribuabililor (la bunăstarea societăţii) de înalţii profeţi ai
capitalismului dezastrelor.
Adevărurile pe care îşi bazează critica societăţii capitaliste
multilateral falimentare sunt rezultatele unei munci de investigaţie care
poate fi comparată prin rezultatele sale cu munca jurnaliştilor de la
Washington Post, Bob Woodward şi Carl Bernstein. Ea semnalează aici un
adevărat Watergate al capitalismului de cazinou, instiuit prin reţetele de
parvenire socială ale economismul friedmanit al Şcolii de la Chicago.
Gravitatea acuzaţiilor sale nu permite irosirea timpului cu descifrarea
artificiilor limbajului de lemn, fie acesta chiar şi unul academic. Ea spune
lucrurilor pe nume, identificând "cruciaţi" precum Fondul Monetar
Internaţional sau Banca Mondială - instituţii cărora România le plăteşte
întreit datoriile (peste 50 de miliarde de euro, în prezent!) pe care reuşise
să le achite cu mari sacrificii, în urmă cu douăzeci de ani...
Doctrina şocului prezintă o perspectivă diferită de doctrina
capitalismului pieţelor "libere", cu care publicul a fost bombardat în ultimele
două decenii. În acest sens, este esenţială menţionarea celuilalt pilon de
investigaţie prin care este demascată evlavia ideologică faţă de
economismul omniscient al Şcolii de la Chicago, care a stat la baza reţetei
originale de şocare a umanităţii şi de regresare a sa la o stare de obedienţă
fetală, dependentă de drogul satisfacerii unor false nevoi de consum şi
gratificaţii instantanee. Naomi Klein atrage atenţia asupra naturii
transgresiunilor acestui proiect de inginerie socială urmărind instituirea unei
ordini mondiale care să pună capăt istoriei şi speranţelor instituirii unei
societăţi mai echitabile.
De pe aeroportul Kogălniceanu la Guantánamo - pământ "închiriat"
pe termen nelimitat de la vecinii cubanezi, ostracizaţi de acest "cowboy
global" care are nevoie de un spaţiu în afara graniţelor SUA unde să
comită, cu impunitatea celui care ştie că nu poate fi pedepsit, transgresiuni
ale legilor internaţionale - de la Bagdad în Afghanistan şi până în Teritoriile
Ocupate de Israel (cealaltă ţară din lume care poate comite în acest ţarc
virtual crime de război, ucigând copii şi civili, folosind bombe cu fosfor
împotriva celor care fug din calea urgiei disproporţionate, dărâmând spitale
şi moschee şi ignorând cu aceeaşi impunitate puţinele rezoluţii ale
Organizaţiei Naţiunilor Unite care au reuşit să treacă de veto-ul american,
din 1948 încoace!), globalizarea corporatistă vizează înglobarea umanităţii
(cu forţa) într-o masă amorfă de consumatori pe credit, cărora le sunt
inoculate ideologii consumiste, cu sprijinul nemijlocit al concertului
(propagandistic) conglomeratelor mass-media.
În plus, atunci când nevoile "Războiului împotriva terorii (morilor de
vânt!)" o cer, sunt modificate graniţele statale, ocupate şi "pacificate"
teritorii râvnite pentru bogăţiile lor strategice, distorsionate şi denigrate
religiile neconforme "eticii protestantismului", eliminaţi "deţinătorii de arme
nucleare" precum Sadam Hussein sau Slobodan Milosevic, în vreme ce
altor suspecţi - răpiţi şi spălaţi pe creier, aşa cum sfătuieşte manualul
Kubark, în locuri care nu există pe hartă - le sunt negate drepturile conferite
de statutul internaţional al prizonierului de război, fiind reduşi la statutul de
infractor comun al "combatantului inamic", bieţi cobai umani cărora le-a fost
răpită orice speranţă şi pe trupurile şi mintea cărora se poate experimenta
în voie...
Dincolo de adjuncţii locali ai securiştilor NATO, care vor nota
atitudinea "nepatriotică" şi "ostilă" integrării României în singurul bloc militar
al planetei - evidenţiată în aceste rânduri prin interminabila trecere în
revistă a transgresiunilor "capitalismului dezastrelor" semnalate în această
carte de referinţă - ar mai trebui poate menţionat un detaliu marginal al
culturii europene, ilustrat prin elitismul desuet al unor intelectuali nostalgici
după aura de romantism pe care le-o conferea odată statutul de dizidenţi ai
regimului ceauşist al "socialismului multilateral dezvoltat" - şi nu "comunist",
aşa cum a fost imprimat tendenţios în limbajul curent de aceşti
dezinformatori de opinie - care vor fremăta probabil cu indignare la auzul
unor astfel de acuzaţii, pe deplin justificate. Polarizarea şi mai profundă a
societăţii româneşti, atestată de coeficientul GINI mai degrabă decât de
numărul de jeepuri şi telefoane mobile cu care a fost compensată
devalizarea activelor ţării de întreprinzători care au ştiut să profite de acest
discurs revizionist, nu este însă scopul urmărit aici, chiar dacă această
lucrare seminală de investigaţie jurnalistică constituie un prilej ideal pentru
schimbarea paradigmei şi în acest colţ mioritic de Europă.
Desigur, va mai dura până când monopolul dezinformatorilor de
opinie la care făceam aluzie anterior - centrat în jurul unor baroni ai presei,
care asigură "libertatea" presei în România prinbalcanizarea (pentru
aducerea la zi a Dex-ului patriot, termenul înseamnă în limbile din care
provine divizarea unor teritorii, interese etc.) şi marginalizarea opiniilor
critice - va putea fi oprit, iar filtrele dreptului la replică dat reţetelor
neoliberale friedmanite ale Şcolii de la Chicago - din care se constituie
"Consensul de la Washington" sau "Noul Secol American" - vor putea fi
dezactivate şi decartate în lada de gunoi a istoriei, acolo unde le este de
fapt locul. Apariţia Doctrinei şocului în România constituie din acest motiv o
critică insolită făcută erzatzului discursiv prin care a fost instaurată
plutocraţia câştigătorilor tranziţiei de la economia centralizată a
socialismului ceauşist către haosul privatizărilor abuzive şi al schemelor
Ponzi care au structurat interacţiunile acestor entităţi corporatiste
birocratice închise, unde până şi falimentul capitalului de încredere în
societatea consumistă a sosit cu ceva întârziere.
Pentru contextualizarea diacronică a proiectului neoliberal de
inginerie socială şi înţelegerea cauzelor crizei fără precedent a
capitalismului pieţei "libere" - acuzat, în această carte de referinţă, de
incontestabile crime împotriva umanităţii - va fi nevoie să revizităm câteva
dintre episoadele luptei pentru supremaţie militară şi economică în care
Occidentul îşi angajează "fratele vitreg", adversarul său ideologic.
Chiar în primul episod sunt analizate interferenţele militare în spaţiul
academic al cercetării civile, aşa cum se întâmplă în cazul doctorului Ewen
Cameron, fostul preşedinte al Asociaţiei Americane de Psihiatrie şi al
Asociaţiei Mondiale de Psihiatrie. Această veritabilă reîncarnare a
doctorului Mengele, a cărui fervoare ideologică este sponsorizată de
securiştii Agenţiei CIA în scopul descoperirii (în cadrul unui departament al
Universităţii McGill!) a unor tehnici de controlare a minţii, cum au fost cele
ale programului MKULTRA - ce aveau să fie formalizate, în 1963, în
manualul KUBARK de interogare a suspecţilor. Aceleaşi metode de
torturare a adversarilor ideologici - variind de la aplicarea electroşocurilor în
zona genitală, la simularea înecării (aşa-numitul water boarding) şi de la
izolarea senzorială (fonică şi vizuală) până la dezorientarea acestora prin
privarea de somn pe durata unor interogatorii interminabile, comise de
torţionari care lucrează în schimburi - sunt folosite şi astăzi de unităţi
specializate ale armatei americane (şi nu numai) în scopul extragerii de
contrainformaţii.
Urmează apoi o serie neîntreruptă de acţiuni secrete de instruire
(desfăşurate pe teritoriul american), subvenţionare şi sprijinire directă a
unor puciuri militare şi mişcări contrarevoluţionare vizând schimbarea
regimurilor ostile intereselor corporaţiilor americane, începând din Chile,
Brazilia, Argentina (unde compania Ford ajunge să participe direct la
represiunea în care au fost făcuţi "dispăruţi" aproximativ 30.000 de oameni,
transformându-şi chiar una dintre halele de producţie într-un centru de
detenţie şi tortură), continuând cu restul ţărilor aparţinând Conului de sud şi
ajungând apoi până în Indonezia, Africa de Sud sau Europa de Est.
În fine, prin formalizarea Doctrinei şocului, Naomi Klein denunţă
Parteneriatul Public-Privat... al Parvenirii (PPP+P), care şterge delimitările
ce ar trebui să îl separe pe înaltul funcţionar public de afaceristul veros
(aşa cum se întâmplă în cazul unor înalţi demnitari de la Donald Rumsfeld
sau Dick Cheney, la întreaga clasă politică românească - foşti
nomenclaturişti ajunşi peste noapte dizidenţi "anti-comunişti") invitând la
reconstituirea societăţii civile în care să fie denunţati aceşti croitori abili ai
hainelor corporatismului - o "nouă burghezie" ce
administrează contribuabililor şocuri economice brutale (menite să le
inducă obedienţa faţă de structurile birocratice ale "capitalismului egoist")
urmărind, prin intermediul unei raţionalităţi limitate şi unei legalităţi formale
autoritare, să instituie şi să consolideze totalizator o nouă ordine mondială.
Este posibil ca spectrul falimentului să precipite evenimentele
devansând etapele procesului de conştientizare a falsităţii propagandei
neoliberale şi urgentând schimbările revoluţionare (în accepţiunea largă şi
cât se poate de concretă a termenului!). Deja, o serie de mari bănci
americane au fost naţionalizate, fiind totodată acerb criticată decizia
acordării unor sume publice exorbitante pentru salvarea altora de la
faliment, aşa cum s-a întâmplat în cazul AIG.
În ciuda celor afirmate anterior privitor la scopul acestui eseu este
totuşi necesar să fie deschisă aici o paranteză pentru evidenţierea celor
direct responsabili pentru ceea ce s-a întâmplat, aşa cum este cazul lui Joe
Cassano, şeful produselor financiare oferite de acest colos financiar
falimentar. Salvarea concernului AIG, cu o sumă publică "care ar fi asigurat
sistemul american de pensii pentru un secol" (potrivit afirmaţiilor laureatului
premiului Nobel, Joseph Stiglitz) nu este una dintre grijile domnului
Cassano, care se va bucura liniştit de cele 280 de milioane de dolari
câştigaţi cu "sudoarea frunţii" sale super-abile. Încet-încet, reuşim să-i
identificăm pe magnaţii vinovaţi de precipitarea crizei sistemice a
capitalismului pieţei "libere"... de avizul societăţii civile.
Alan Greenspan, preşedintele atotputernicului Federal Reserve
(1987-2006) - cel care numea instrumentele financiare derivate "extrem de
folositoare" (considerând reglementarea lor o "greşeală") şi autorul implicit
al "bulei" de creştere economică iraţională prin reducerea ratei dobânzilor -
unul dintre puţinii care se consideră astăzi "parţial responsabil" pentru
neimpunerea unor controale mai drastice asupra pieţei; Phil Gramm,
patriarhul dereglementării, preşedintele comisiei senatoriale în domeniul
bancar (1995-2000) - "ideologul de serviciu" care a militat activ pentru
abrogarea decretului Glass-Steagall, deschizând astfel drumul apariţiei
mega-băncilor, aceste veritabile "molii" producătoare de "găuri negre" în
ţesătura Universului; Robert Rubin, ministru de finanţe (1995-1999) - cel
care a luptat cot la cot cu Phil Gramm, pentru abrogarea decretului Glass-
Steagall în scopul creării Citigroup, de unde avea să primească 115
milioane de dolari pentru eforturile sale; Sandy Weil, CEO al Citigroup
(1998-2003) - gigantul bancar ale cărui dimensiuni colosale ar fi trebuit să îi
garanteze intangibilitatea - autorul "bulei" ipotecilor de "mâna a doua"
(subprime mortgages), un adevărat "gentleman" care a sărbătorit cei 45 de
miliarde de dolari primiţi din banii contribuabililor printr-o vacanţă de vis în
Mexic; Henry Paulson – CEO la Goldman Sachs (1999-2006) şi ministru
de finanţe (2006-2009) - cel care a militat pentru suspendarea limitelor
îndatorării băncilor şi care ulterior a aranjat salvarea Goldman Sachs de la
faliment şi mulţi alţii de teapa lui Dick Fuld, CEO al Lehman Brothers
(1993-2008) - încă un "gentleman" care a încercat să îi "vândă" soţiei sale
"căsuţa" pe care o deţineau Florida, în valoare de 13 milioane de dolari,
pentru 100 (o sută!) de dolari - sau Christopher Cox, preşedintele SEC
(2005-2009), regulatorul agenţiilor de rating şi autorul programului de
"auto-reglementare voluntară a pieţelor" (în 2004), Angelo Mozilo, şeful
Countrywide Financial (1969-2008), cel mai mare furnizor de ipoteci
"subprime", John Thain, fost şef la Merrill Lynch (2007-2009) - cel care
propunea un bonus personal de 10 milioane de dolari exact în momentul
imploziei companiei pe care o gestiona precum şi efectuarea unor lucrări
de redecorare ale biroului personal, în valoare de 1,2 milioane de dolari
sau Ken Lewis, actualul CEO de la Bank of America, cel care-a
achiziţionat Merrill Lynch fără să observe că avea pierderi de 15 miliarde
de dolari, pe care le-a acoperit împrumutând alte 20 de miliarde din banii
publici... sunt numele care închid prematur această paranteză.
Pot oare astfel de indivizi abjecţi să fie traşi la răspundere sau oare
se află ei într-o stratosferă din care nu pot fi atinşi de rigorile legii? Am
enumerat doar câteva dintre eminenţele cenuşii ale capitalismului pieţei
"libere", importat angro de parveniţii oportunişti ai clasei politice româneşti,
pe care patronii trusturilor presei "libere" din România îi protejează de
atenţia "masei de manevră" pentru a preveni implicit evaluarea legală a
afacerilor acestor trişori locali, câştigători ai tranziţiei ceauşiste către noua
nomenclatură "de dreapta" a patricienilor, tăricenilor, "bomboneilor" şi
băseştilor mioritici, cei care se dau în tractoare 4X4 pe câmpiile proaspăt
asfaltate ale "Buricureştiului" (sic!) mahalalei europene...
Desigur, situaţia financiară deosebit de precară pe care o traversăm
în prezent nu trebuie să ne determine să ignorăm, aşa cum a făcut-o
Naomi Klein, schimbările epistemice majore care au făcut posibile
avansurile în domeniul cunoaşterii, în general, şi în teoria politică, în
particular. Atitudinea triumfalistă adoptată de la sfârşitului Războiului Rece,
ilustrată prin zvonurile "Sfârşitului istoriei", este tocmai
reculul şocurilor care au repus, în cele din urmă, istoria în mişcare, într-o
dialectică asemănătoare felului în care mecanica cuantică a dat naştere
fizicii solidelor - cea care, împreună cu electronica, au făcut posibilă
crearea super-computerelor de astăzi şi care au revoluţionat, la rândul lor,
comunicaţiile, industria şi comerţul. Fără existenţa unor condiţii sociale
favorabile, niciuna dintre aceste descoperiri nu s-ar fi putut petrece - ele
fiind "epistemologic posibile şi totodată dezirabile social" [vezi Bunge,
Mario Augusto, Treatise on Basic Philosophy, vol. 6, Epistemology &
Methodology II: Understanding the World, p. 169, Springer, 1983].
Astfel, condiţiile pe care Karl Marx (1818-1883) le considera, acum
un secol şi jumătate, necesare apariţiei "dictaturii proletariatului" sunt
practic aceleaşi condiţii generale care au dus astăzi la instaurarea
"dictaturii corporatismului", în mai toate ramurile principale ale economiei
mondiale. "Locomotiva" globalizării, aşa cum preferă Zygmunt Bauman să
numească acest tăvălug, are mai degrabă aspectul unei "motociclete cu
ataş". Ea este condusă de companiile multinaţionale - motoarele"Societăţii
deschise", de care vorbea apologetul capitalismului, Karl Popper - cele
care exploatează "resursele" umane, nevoite să consimtă la acest lucru
pentru a supravieţui în defuncta societate civilă, înlocuită cu o societate a
acţionarilor egoişti, obsedaţi doar de creşterea profitului şi reducerea
cheltuielilor sociale aferente. În acest ataş se află "cămătăria ştiinţifică" a
schemelor friedmanite - o versiune modernă a NEP-ului leninist, prin care
instituţiile financiare internaţionale contribuie hotărâtor la globalizarea
economică, politică şi militară a planetei, transformând-o într-o "comună
globală" de s(t)ate forţate să adopte necritic reţetele revizionismului agresiv
al capitalismului de-reglementat.
Din toate reţetele de parvenire - asezonate cu profituri groteşti,
adăpostite în refugii tarifare în care Argus-ul fiscului este orbit, aruncându-i-
se în ochi praful insulelor exotice unde-şi au reşedinţa aceste "spălătorii de
bani" - reiese o clonă monstruoasă, formată din mobilitatea extremă a
capitalului şi autarhia pieţelor de capital - din sediile centrale ale cărora
sunt dictate statelor naţionale politicile economice pe care acestea sunt
nevoite să le adopte, potrivit toanelor unor agenţi de bursă temperamentali,
ce pedepsesc cu asprime orice abatere de la ortodoxia Şcolii de la
Chicago, atunci când pariază împotriva monedei naţionale a statului găsit
"vinovat" de comunism, urmărind să-i adâncească criza economică şi
nevoia contractării unor noi împrumuturi, la care sunt ataşate din ce în ce
mai multe condiţii înrobitoare.
Falimentul sistemului capitalist al crizelor ciclice, care urmează la
două decenii după falimentarea adversarului ideologic, pare să confirme
tezele spengleriene ale sfărşitului civilizaţiei occidentale urgentând nevoia
schimbării de paradigmă şi găsirea unei rezoluţii care să permită ieşirea din
acest impas fundamental.
Citiţi şi răspândiţi realităţile fundamentale, dezvăluite în Doctrina
şocului. Naşterea capitalismului dezastrelor; altfel veţi continua să repetaţi
la nesfârşit greşelile şi să deveniţi părtaşii morali ai unui sistem
eminamente falimentar. A sosit momentul schimbării de paradigmă, iar
criza economică actuală pe care o traversează sistemul capitalist este cea
mai bună oportunitate pentru înlocuirea elitelor tehnocrate de la putere şi
pentru a vă asigura vouă ÅŸi copiilor voştri un viitor mai bun şi mai decent.
"A Treia Cale" - un meniu à -la-carte, alcătuit din ceea ce a fost mai
bun în cele două sisteme - este calea către o democraţie consociaţională,
de tipul dialogicii utilizate în sistemul Linux de operare, care să permită
contribuţii metodologice eterogene pentru transformarea fenomenului
globalizării egoiste într-un proces regional, european şi, în ultimă instanţă,
global de instituire a unei economii sociale a cooperării tuturor reţelelor
umane, care să permită dezvoltarea creatoare a individualităţii umane, a
proporţionalităţii şi creării unui tip de autonomie sectorială pentru a face
posibilă renaşterea politicilor consensualismului într-o comunitate de state-
naţiune, în care societatea civilă să fie reinstaurată ca principal actor social.