Licență

Monahul este luptătorul cel mai hotărât în slujba Duhului, este cavalerul eminent al
spiritului. Se recomandă această luptă şi la alte categorii de oameni, ca luptători ai spiritului,
cum sunt poeţii, muzicienii, filozofii. Şi într-o măsură oarecare sunt şi aceştia monahi. Dar ei
se mulţumesc să ridice pentru contemplaţia spectatoare colţuri din marea cortină ce acoperă
lumea infinită a spiritului, dar nu se angajează1 nici ei şi nu reuşesc să angajeze nici pe alţii,
nu reuşesc să se rupă de această lume şi să trăiască numai în aceea de dincolo, absorbindu-o în
ei înşişi, sau ridicându-se în ea, care se oferă pe ei înşişi cu voia ca să fie scrişi - cum zice
Sfântul Maxim Mărturisitorul - cu condeiul Duhului.

S-a spus că viaţa duhovnicească se realizează la frontierele dintre adâncurile omului şi

realitatea lumească, mai bine zis că ea se trezeşte printr-o continuă săltare a omului dincolo de
psihicul său natural. Ea e contactul cu transcedenţa divină sau trăirea reală a transcedenţei.
Omul trebuie să se ridice la frontiera de sus a vieţii sale naturale, sau dincolo de aceasta
frontieră, pentru a intra în lumea Duhului. Monahul ca om al Duhului, e aşadar omul ce se
transcende necontenit, ce se lansează deasupra graniţei sale omeneşti, ce trăieşte în contact
real cu transcedenţa divină. Dar precizăm că transcedenţa divină, în contact cu care se
realizează viaţa duhovnicească, nu trebuie căutată în direcţia infra-umanului, ci deasupra lui.
Prelungirile infraumanului se înfundă tot mai mult în imanenţă, în imanenţa inferioară a
animalităţii, sau a animalităţii demonice. Numai prelungirile superioare ale umanului,
prelungirile ascendente ale caracterului personal şi raţional duc spre transcendenţa adevărată,
spre ordinea Duhului, spre Dumnezeu. Dar faptul că viaţa duhovnicească se găseşte pe linia
acelor prelungiri ascendente, pe linia înţelegerii limpezi şi a libertăţii, ridicarea la ea cere
bărbăţie. Regiunea în care poţi ajunge fără desfăşurare 2de bărbăţie şi de raţiune, regiunea în
care mai degrabă cazi, decât te ridici prin eforturi grele, nu poate fi o regiune a spiritului.
Astfel, monahul e nu numai un cavaler al Duhului, ci şi un bărbat al tăriei, un chip al
bărbăţiei. Bărbăţia i se cere pentru că orice suiş spre o formă superioară de existenţă necesită
o desfăşurare de putere. Dar bărbăţia i se cere şi pentru că el nu rămâne în suişul lui înlăuntrul
posibilităţilor umane, ci transcede aceste posibilităţi, se rupe de tot ce e uman, săltându-se
dincolo de ele. Monahul are de realizat o detaşare completă de tot conţinutul uman al
existenţei şi dacă chiar şi numai detaşarea de forma inferioară a existenţei umane pentru o
formă mai înaltă, dar umană, cere o desfăşurare de forţă.

„Cel blând,... face puterile 3lui naturale să slujească raţiunii spre naşterea virtuţii şi
refuză cu totul să pună lucrarea lor la dispoziţia simţirii”.

1
Sfântul Maxim Mărturisitorul, Răspuns către Talasie, trad. Pr. Prof. Dr. D. Stăniloae, Fil. Rom. Vol. III, Ed.
Harisma, București, 1994, p.255.
2
Preot Dumitru Stăniloae, Sensu ascezei monahale, Tipărită cu binecuvântarea înalr Prea Sfințitului Andrei
Arhiepiscop Alba Iuliei, Ed. Reîntregirea, Alba Iulia, 2005, p.8.
3
Sfântul Maxim Mărturisitorul, Tâlcuire la Tatăl nostru, trd, pr. Prof. Dr. D. Stăniloae, Fil. Rom. Vol. II, Ed.
Harisma, București, 1993, p.276.
 Când îmi aduc aminte de Hristos, ocărât, batjocorit, hulit, răstignit, scuipat, aşa este şi
călugăria călugărului, răstignire, ocări, sudalme, batjocuri, boală, necaz, toate acestea trebuie
să le rabde pentru Hristos călugărul. Nimic nu este mai mare în lume decât omul. Nouă de ne-
ar spune cei mai mari savanţi de la răsărit şi de la Apus ce este omul, poate am crede, dar ei
nu pot să spună ce este acest om. Omul este făcut de Dumnezeu şi numai Dumnezeu ştie ce
este acest om. După trup este ţărână, iar după suflet mai mare decât toate. Auzi ce zicea
Psalmistul: "Omul ca iarba şi zilele lui ca floarea câmpului, aşa va înflori". Nu,te mândri, nu
te umfla, nu umbla cu capul în sus că eşti cineva, că suntem praf şi cenuşă: "Uscatu-s-a iarba
şi floarea a căzut, iar Dumnezeu rămâne în veac". "Omul deşertăciunii si-a asemănat, zilele lui
ca umbra reci" Ce se mai zice? "Că s-au stins ca fumul zilele mele!" Ce zice Duhul Sfant?
"Anii noştri sunt ca iarba şi ca floarea câmpului". De aceea călugărul ştie, ca viaţa se trece şi
caută să ajungă la Hristos Stăpânul călugărilor. Ajutorul cel mare al călugărilor este Hristos şi
Maica Domnului. întrebat fiind stareţul mănăstirii4 Sihăstria, de sunt călugări în iad., a
răspuns: Nu sunt! căci adevăratul călugăr ajunge acolo unde a spus Sfantul Constantin către
Paisie, că sunt în slava cerurilor unde nu te poţi uita să priveşti de strălucire. Fraţilor, să luaţi
aminte la ispite, ca sunt mari. Când te-ai făcut călugăr, trebuie să te păzeşti de multe şi mai,
ales de eşti şi preot să te fereşti de a da mâna cu femei, căci diavolul deşfrâului este foarte
”viclean,, să te fereşti de a le primi în chilie, să te fereşti să nu vorbeşti cu ele, numai la
Spovedanie sau numai în Biserică. Căci uşor se poate pierde harul preoţiei şi al curăţiei.
Numai de ai dat mâna cu femeie şi diavolul ţi-a provocat necurăţia, ai curvit deja. Nu-i voit
să săruţi pe obraz nici pe mama, nici o femeie chiar călugăriţă de ar fi. Numai de te-ai uitat la
faţa femeii şi ai poftit-o, ai curvit şi ai pierdut harul preoţiei de eşti preot. Trebuie mare băgare
de seamă. Nu coresponda cu femei, mai bine nu scrie la nimeni, lasă aceasta celor mai
înduhovniciţi.

Unitatea Bisericii nu este numai spirituală ea se manifestă și la nivel instituțional și

structural. Vitalitatea ei este subliniată de modul de interacțiune între elementele constitutive
ale sistemului eclezial care asigură comunicarea slujitorilor și competențelor într-un fel
armonios, astfel încât Dumnezeu treimic să fie slăvit în bună înțelegere. Prezența și lucrarea
Bisericii în lume ca extindere a lui Hristos în umanitate este mărturisitoare prin persoane –
mădulare vii-,comunități și tot ceea ce exprimă dimensiunea instituită și instituțională. Așa
cum în Hristos se întâlnesc două firi: dumnezeiască și omenească, în Biserică se întâlnesc
dimensiunea sacramental-eshatologică și cea instituțională. De echilibru în care se manifestă
cele două dimensiuni ține eficacitatea mărturiei și misiunii în societate.

În teologia dreptului canonic se artă că Biserica Trup al lui Hristos nu este constituită
dintr-o mulțime de persoane, ci din comunitatea celor îmbrăcați în Hristos și care se
împărtățesc încă de aici cu Tainele Îmărăției, participând la viața Bisericii întregi inclusiv prin

4
Pelerinul Român, de diacon Gheorghe Băbuță, Românule ortodox, adapă-te din Izvoarele calde, limpezi și
cristaline ale ”Mamei tale”, Biserica Domnului Iisus și așa călătorind vei sosi la ceruri. Așa cum spune Sfântul
Apostol Pavel: Neprivind noi cele ce se văd, ci la cele ce nu se văd, fiincă sunt trecătoare, iar cele ce nu se văd
sunt veșnice (II Cor. 4,18). ”Pelerinul” ești tu și eu, diaconul Gheorghe Băbut Nemonahul, Păcătosul de la
”Biserica cu Lună”, din Oradea. Editura de Mănăstirea ”Portărita”, pg.107
sistemul și structura canonică bisericească. Comunitatea locală, constituită în jurul
episcopului și integrată în Biserică din întreaga lume în cadrul sinodalității este Biserica una,
sfântă, sobornicească și apostolică.

De la începuturile Bisericii, persoanele așezate în comunități pentru a manifesta

autoritatea eclezială aveau o dublă misiune: în primul rând, de a răspândi Evanghelia, și în al
doilea rând, de a veghea la buna rânduială. Fiecare mădular al Bisericii, persoană sau
comunitate, au fost așezate în grija episcopului, iar episcopul la rândul lui și-a manifestat
plenitudinea slujirii în comuniune cu poporul încredințat 5spre păstorire și cu ceilalți episcopi,
în cadrul sinidalității. Vector de unitate, episcopul, prin sinodalitate, poartă cu el în
comuniunea Bisericii comunitatea ce îi este încredințată. Din acest motiv în Sinod se
manifestă nu doar comuniunea colegială a episcopilor, ci în primul rând comuniunea
Bisericilor păstorite de aceștia.

În abordarea raportului dintre colegialitate și sinodalitate există o dificultate provocată

în primul rând de faptul că teologii și canoniștii răsăriteni nu folosesc noțiunea de colegiu. Ea
provine din dreptul asociativ roman, desemnând puterea unui grup de persoane în sânul
Bisericii. La Sfântul Ciprian al Cartaginei întâlnim pentru prima dată noțiunea juridică de
colegiu al episcopilor pentru a arăta că un episcop nu poate să se manifeste decât în
coresponasabilitate cu ceilalți episcopi, și că un episcop izolat nu are nici putere nici
demnitate.

În Orient a fost preferată noțiunea de sinodalitate episcopală prin care se manifestă

puterea primită prin hirotonie, dar nu în nume personal, ci în numele Bisericii
păstorite.Bisericile locale mandatează pe episcopoo lor să le reprezinte în Sinod și, acolo unde
este prezent episcopul, este prezentă Biserica păstorită de el. În sinodalitatea episcopală
episcopii sunt frați și îl numesc pe primat frate, recunoscându-l totodată ca vector de unitate și
concordie.

Pentru înțelegerea rolului sinodalității și a primtului în viața Bisericii, un text foarte

important este canonul 34 Apostolic. ,, Se cuvine ca episcopii fiecărui neam să cunoască pe
cel dintâi dintre dânșii și să-l socotească pe el drept căpetenie, și nimic mai important să nu
facă fără încuviințarea acestuia; și fiecare să facă numai cele ce privesc parohia (eparhia) sa și
satele din cuprinsul ei. Dar nici acela să nu facă ceva fără încuviințarea tuturor, căci numai
astfel va fi înțelegere și se va Slăvi Dumnezeu prin Domnul în Duhul Sfânt: Tatăl, Fiul și
Duhul Sfânt.” ( Ioan Floca notă subsol canonul pg 26) Acest canon stă la baza organizării
sinodale la nivel regional, dar arată, în același timp, și modalitatea în care se manifestă
comuniunea ierarhic-sinodală și obiectivul acesteia. În general, analizele pe marginea acestui
canon pun în evidență clarificarea raportului dintre primat și episcopii din vecinătate, sau
episcopii unuii neam. Ultima frază din canonul 34 Ap, pusă în legătură cu alte canoane din
secolul IV-V, lansează și o perspectivă interesantă asupra funcției primatului: aceea de a
asigurarea armoniei între vocile care se exprimă în Biserică.

5
Pr. Conf. Dr. Patriciu Vlaicu, Asist. Dr. Răzvan Perșa, Tradiția canonică și misiunea Bisericii, Lucrările
conferinței internaționale de Drept Canonic și Teologie Ortodoxă 3-5 Septembrie 2015, Bruxelles,Presa
Universitară Clujeană 2018, pp. 51-62.
 Sfântul Ioan Gură de Aur dă o definiţie mult mai complexă monahului atunci când îi
scrie fiicei sale duhovniceşti Olimpiada, într-una din scrisorile expediate în drumul spre exilul
său: „ …s-au dezbrăcat pentru lupta împotriva tiraniei firii şi au străbătut curat cursa fecioriei,
imitând în aceasta vieţuirea îngerilor şi arătând într-un trup muritor preludiul învierii – căci în
veacul acela, zice Hristos, oamenii, nici nu se însoară, 6nici nu se mărită (Luca 20, 35) – şi s-
au luat la întrecere cu puterile netrupeşti, ambiţionând nestricăciunea într-un trup stricăcios
şi au realizat prin fapte ceea ce pentru mulţi e insuportabil chiar şi să audă, îndepărtând patima
ca pe un câine furios care latră necontenit şi potolind marea furioasă şi plutind senin în valuri
sălbatice şi purtate de un vânt prielnic pe o mare dezlănţuită, stând în cuptorul poftei firii şi
nefiind arși, ci călcând în picioare aceşti cărbuni aprinşi ca pe un lut…”

Monahismul a fost, este și va fi un model de viață a creștinului definindu-se ca o

instituție distinctă în sânul Bisericii încă din primele veacuri, când au fost înființate mănăstiri,
schituri, diferite reguli specifice trăirii călugărești, devenind în decursul timpului importanți
susținători ai dreptei credințe și cârmuitori ai Bisericii.

Perioada dintre secolele IV – VIII este cea mai importantă perioadă pentru viaţa
monahală din punct de vedere legislativ şi organizatoric. Dacă până în secolul al IV-lea,
pustia era casa călugărilor, începând cu domnia lui Constantin cel Mare, care decretează
creştinismul ca religie licită, şi culminând cu Teodosie cel Mare, care dă o lege în 380 d. Hr.
prin care creştinismul devine religie oficială a Imperiului Bizantin, comunitatea monahală se
aşează tot mai des în cetăţile importante ale imperiului. Cel mai elocvent exemplu în acest caz
este Mănăstirea Studion, întemeiată în anul 462 de către consulul Studios, al cărui nume îl
poartă. Călugării vieţuitori din acest aşezământ au rămas cunoscuţi în istorie pentru apărarea
dreptei credinţe, în special în perioada de criză iconoclastă a secolelor VII – IX.

6
Sfântul Ioan Gură de Aur, Scrisori din exil, 17 scrisori către Olimpiada, scrisoarea a VIII-a, în vol. Scrisori din
exil. Către Olimpiada şi cei rămaşi credincioşi. Despre deprimare, suferinţă şi Providenţă, volum realizat de
Diac. Ioan I Ică jr., Ed. Deisis, Sibiu, 2003, p.160 – 161.