PRINCIPIUL RELAŢIONĂRII

 Principiul relaţionării exprimă esenţa procesului de comunicare, indiferent de tipul

comunicaţional: privat sau public, individual sau de masă, direct sau mediat, agresiv sau
defensiv, empatic sau raţional, etc.

 Dincolo de amănuntele care particularizează comunicarea, principiul relaţionării oferă acea

deschidere spre stabilirea unui memo, dar nu se identifică cu acordul.

 Principiul relaţionării ne ajută să descoperim sensul şi natura comunicării în diferite situaţii de la

prietenie, colegialitate, rudenie, ierarhie, etc.

 În economie, unde ordinea economică a pieţei este mai mult sau mai puţin conjugată cu ordinea
statului de drept, relaţionarea are ca obiectiv funcţionalitatea economiei în condiţii
concurenţiale.

 Relaţiile de schimb, de cooperare, de informare, fluxurile economice reale şi monetare sunt

parte a procesului de comunicare.

 Principiul relaţionării poate fi pus în evidenţă urmărind câteva modele de comunicare unde
natura legăturii dintre comunicator şi comunicatar este definită atât de amploarea şi consistenţa
mesajului, a canalului de transmisie, a codurilor, cât şi de conjunctură.

 Din perspectiva principiului relaţionării, comunicarea reprezintă tot „ceea ce permite stabilirea
unei relaţii între persoane, între obiecte sau între obiecte şi persoane. Ea desemnează fie
acţiunea de a comunica, fie rezultatul acestei acţiuni” Bertrand, C. J. (coord) (2001), O
introducere în presa scrisă şi vorbită.

 Prin urmare, comunicarea înseamnă trecerea mesajului de la sursă, cu ajutorul unui

transmiţător, printr-un canal la un destinatar.

 MODELUL ELEMENTAR AL COMUNICĂRII

 În teoria tradiţională a comunicării toate acestea reprezintă structura elementară a comunicării

aşezată într-o formă liniară: E – sursa de informaţie sau emiţătorul, m – mesajul, ideea sau
informaţia difuzată, K – canalul de transmitere a mesajului sau suportul mesajului, D –
destinatarul, m’ – mesajul recepţionat.

 De regulă, mesajul transmis (m) nu coincide cu mesajul recepţionat (m’), deoarece în fluxurile
comunicaţionale se interpun o mulţime de elemente, neluate încă în calcul, care perturbă şi
distorsionează intenţiile emiţătorului. Acest model este cea mai simplă formă de a comunica
intenţionat.

 Complicând puţin procesul de comunicare, introducând pe lângă elementele modelului liniar, E

– sursa de informaţie sau emiţătorul, m – mesajul, ideea sau informaţia difuzată, K – canalul de
transmitere a mesajului sau suportul mesajului, D – destinatarul, m’ – mesajul recepţionat şi Z –
 factorii perturbatori, C– codurile, R – retroacţiunea, răspunsul, feed-back-ul se obţine modelul
circular Shannon - Weaver.

 Atunci când, pe canalul de transmisie intervin elemente perturbatoare – zgomotele – mesajul

este deformat sau distorsionat (zgomot alb – claxoane de maşini, zgomotul făcut de picamăr,
etc.).

 Codarea, prin urmare, desemnează „traducerea” mesajului într-un limbaj compatibil cu canalul
de transmisie şi receptorul, adică transformarea unei idei sau a unei opinii într-un mesaj
constituit din semnale organizate după convenţiile unuia sau mai multor coduri.

 Decodarea se referă la noua traducere a mesajului pe care, de astă dată, o face receptorul,
extrăgând semnificaţiile necesare, adică la înţelegerea şi interpretarea semnelor codate care
compun mesajul.

 Condiţia comunicării efective o constituie concordanţa dintre codare şi decodare, cu alte

cuvinte cele două acţiuni trebuie să fie pe aceeaşi fază.

 Procesul astfel descris nu se aplică decât la transmisia de semnale (semnal, semn, simbol) de la o
sursă de informare către un destinatar şi nu priveşte conţinutul şi semnificaţia mesajului, care
poate fi compus din cuvinte scrise sau vorbite, din imagini, muzică, etc.

 Modelul tradiţional, după cum se poate observa, are o mare problemă: „prezintă destinatarul ca
o ţintă pasivă şi ilustrează concepţia autoritară a actului de comunicare, deoarece nu există
retroacţiune, feed-back”. Într-adevăr, comunicarea presupune:

a) un emiţător (destinator),

b) un canal de transmisie,

c) un mesaj,

d) un receptor (destinatar).

 Dar presupune şi o relaţie între emiţător şi receptor, relaţie care produce un anumit tip de efect
într-un context dat, altfel spus,

Comunicarea poate fi deci:

– o acţiune asupra celuilalt,

– o interacţiune cu celălalt sau

 o reacţie faţă de celălaltModelul care prevalează trece de la „linie” la „cerc”, valorificând

circularitatea procesului.
 În ultimă instanţă interacţiunea dovedeşte că procesul de comunicare este mereu unul de
construire, de inventare sau de auto-organizare.

 Potrivit acestui model, rolurile emiţătorului şi receptorului se pot schimba între ele:
emiţătorul (sursa) difuzează mesajul către un receptor, care prin retroacţiune (feed-back),
devine la rândul său un emiţător (o nouă sursă) ce retrimite un mesaj prelucrat la primul
emiţător, asimilat astfel cu noul receptor.

 În sensul acesta, ciclul se reia după aceeaşi reţetă.