Karl Löwith, Istorie și Mântuire; Implicațiile teologice ale Filosofiei Istoriei, Cluj-Napoca,

Editura Tact, 2010, 291 p.;

Privită sub auspiciile unei incertitudini, filosofia istoriei renaște în cadrul istoriografiei
românești asemeni unui hibrid, căutându-și necontenit un loc în arealul cercetărilor științifice
contemporane. Această îmbinare complementară dintre Filozofie și Istorie este privită de
majoritatea cercetătorilor români cu o anumită doză de superstiție, dovada faptului numărului
restrâns de cercetări în acest domeniu. Ignoranța își joacă și ea, desigur, augurul său rol,
asemeni unui judecător ce își conștientizează puterea de decizie: Filosofia se folosește de Istorie
doar pentru a prezenta pe scară evolutivă schimbările și noile adaptări ale gândirii occidentale
în raport cu timpul curgător, concomitent cu Istoria care, pe când începe să-și conștientizeze
propria sa capacitate metafizică, consideră că orice reflecție asupra unui timp trecut se poate
numi pe sine o Filosofie. Mai mult decât atât, meditația asupra scrisului istoriografic nu
reprezintă o filosofie a istoriei, ci o teorie a felului cum a fost gândită istoria ca disciplină.
Incertitudinea filosofiei istoriei își dobândește această însușire prin lipsa unui element
concret de argumentare. Istoricul, aflat în fața unui discurs filosofic, nu poate accepta un mod
de gândire fără o certitudine; un document diplomatic, un izvor primar sau un eveniment trecut
real alcătuiesc argumentul cercetătorului în cauză. În lipsa unor dovezi tangibile și concrete,
filosofia istoriei nu analizează speculativ evenimentul istoric, ci semnifică o interpretare
sistematică a istoriei universale în conformitate cu un principiu primordial.
Karl Löwith, autorul lucrării Istorie și Mântuire; Implicațiile teologice ale Filosofiei
Istoriei, își pornește argumentarea în conformitate cu această direcție, enunțată mai devreme,
prin apelul la filosofia creștină. Gânditor german, redactează peste 300 de articole de-a lungul
cercetărilor sale, și lucrări științifice de mare importanță, traduse în multe limbi universale.
Cele mai cunoscute scrieri ale sale sunt: Von Hegel bis Nietzsche. Der revolutionare Bruch im
Denken des neunzehten Jahrhunderts [De la Hegel la Nietzsche. Ruptura revoluționară în
gândirea secolului al XIX-lea] (1939), Nietzsches Philosophie der ewigen Wiederkehr des
Gleichen [Filosofia lui Nietzsche a eternei reîntoarceri a aceluiași] (1935) sau Heidegger.
Denker in dürftiger Zeit [Heidegger. Gânditor în vremuri de nevoință] (1953).
 Pentru Karl Löwith, filosofia istoriei este o interpretare teologică a evenimentelor în
raport cu timpul continuu. Istoria pentru religia creștină nu este îndreptată înspre trecutul
glorios, ori spre prezentul ce trebuie trăit – precum concluzionau marii gânditori ai Antichității;
existența unui scop în istorie presupune un obiectiv final care transcende evenimentele reale.
Iar întreaga semnificație a istoriei prin apelul la obiectivul final se concentrează într-un viitor
așteptat, într-un viitor de natură escatologică. În raport cu gândirea modernă, Löwith dorește
să demonstreze că filosofia istoriei își are originea în credința iudaică și creștină până în
momentul când Iluminismul își clădește un sistem de secularizare a modelului ei escatologic.
Fiind structurată într-un mod regresiv, începând de la filosoful contemporan Burckhardt și
sfârșindu-se cu perspectiva biblică a Istoriei, autorul consideră că acea conștiință istorică,
trecută sub auspiciile timpului nemilos, se poate pierde în întregime dacă nu este cercetată
metodic. Istoria trebuie recuperată, istoricii sunt obligați, în cadrul unui astfel de studiu, să
caute necontenit conceptul prim al tuturor lucrurilor, înțelegând pe parcursul său evolutiv,
întreaga schimbare a lumii. Mai mult, prin existența acestui ciclu descendent temporal,
gânditorul acestei cercetări nu dorește altceva decât să demonstreze că indiferent de
conjuncturile epocilor umane, baza concepțiilor de origine creștino-iudaică au rămas
neschimbate de la un filosof modern la altul.
Primul caz, cel al lui Burckhardt, demonstrează principiul lui Löwith mai sus amintit.
Filosoful englez pornește de la concepția că întreaga istorie nu reprezintă o știință obiectivă
despre fapte neutre, ci consemnarea evenimentelor pe care o epocă le găsește remarcabile la o
alta. Mai mult decât atât, istoria este o continuitate sub auspiciile timpului. Însă, din perspectiva
lui Burckhardt, această continuitate reprezintă mai mult decât o desfășurare inerțială, fiindcă
ea implică un efort conștient de reamintire și reînnoire a moștenirii europene, în loc să accepte
încremenirea în obișnuință. Acest model de reîntoarcere la primele principii îl observăm atât
în mentalitatea anticilor, cât și în cea a creștinilor. Schema temporală a lui Burckhardt se
conturează în raport cu concepția augustiniană a timpului liniar cu un început și sfârșit,
determinate de existența Spiritului și a Sufletului împreunate.
Trecând peste concepția materialist-dialectică a filosofului Karl Marx asupra istoriei ca
un etern conflict economic între ierarhiile sociale, Karl Löwith își concentrează atenția asupra
filosofului Hegel în lucrarea sa Prelegeri de filosofie a istoriei. Pentru gânditorul german al
secolului al XVIII-lea, întreaga desfășurare a timpului istoric se realizează sub oblăduirea
augură a lui Dumnezeu. Planul general al faptelor, indiferente de natura lor ori de momentul
conjunctural în care ele apar, sunt realizate de către Rațiune. Planul detaliat al marilor fapte
istorice este determinat de însăși divinitatea omnipotentă și omniprezentă. Pe această temă,
Hegel introduce ideea „vicleniei rațiunii”, care acționează în fața și în spatele pasiunilor
oamenilor, ca agenți ai acestora. Nu ține esența istoriei de o întâmplare aflată sub controlul
hazardului natural, ci că rezultatul final al marilor acțiuni istorice este întotdeauna ceva ce n-a
fot intenționat niciodată de oameni. Astfel, marile personalități istorice, transformați în eroi de-
a lungul timpului, au acționat în conformitate cu ce le-a dictat providența să facă. Ei împlineau
fără să știe un scop general în istoria Europei.
Un alt capitol important este dedicat lucrării filosofului francez Voltaire, Eseu asupra
moravurilor și spiritului națiunilor. El este primul modernist care a schimbat valoarea teologică
a filosofiei istoriei, înlocuind principiul providenței cu cel al progresului și rațiunii. Astfel, atât
pentru el, cât și pentru filosofii pozitiviști ce-i vor urma în secolele următoare, scara timpului
nu va mai fi liniară, ci ascendentă; pornind de la un moment involutiv, rațiunea va evolua înspre
un punct în care va triumfa, egalându-se cu puterea providenței. Scopul istoriei nu va mai fi
reprezentat de mântuirea augustiniană ori viclenia divinității în raport cu marile fapte istorice,
ci câștigarea unei competiții existențiale dintre om – forța rațiunii – și divinitate – forța naturii.
Încercarea de înțelegere a filosofului italian Giambattista Vico de către contemporanii
săi, dar și de posteritate, a fost și este în continuare una extrem de complicată. Opera marelui
gânditor, Știința Nouă, poate fi selectată cu ușurință de către cei ce doresc să nuanțeze o idee
și s-o ridice pe cele mai înălțătoare culmi. Însă, o astfel de greșeală, tranșând întreaga operă
doar pentru a căuta un argument valoros, reprezintă un mod eronat de abordare. Cu toate că
filosoful Karl Löwith nu insistă suficient asupra aspectului metafizic a teogoniei lui Vico,
consider important faptul că autorul și-a propus să nuanțeze diferența dintre aspirațiile
gânditorului italian și evoluția ideilor filosofice europene în secolul al XVIII-lea. Mai mult
decât atât, după opinia noastră, Vico este autorul excepție în cazul unei implicații a teogoniei
în filosofia istoriei; poziția în Istorie și Mântuire este nulă, din moment ce gânditorul italian
tratează subiectul dintr-o altă perspectivă, cea antică. Însuși conceptul de filosofie a istoriei
diferă de cel pe care-l identificăm în argumentația lui Löwith. Filosofia istoriei la Vico are la
bază o metafizică a neamului omenesc, adică o teologie naturală a tuturor națiunilor, cu care
fiecare popor și-a închipuit de la sine, în mod natural, proprii săi zei și aceasta ca urmare a unui
instinct natural al divinității, care îi este firesc omului ca atare. Mai mult decât atât, metafizica
poetică – adică a primilor istorici – are la bază o formă veridică a miturilor greco-romane
(historia verum). Oricât de mult am căuta o analogie cu concepția creștină a lui Löwith, Vico,
filosoful „păgân” al secolului al XVIII-lea, nu se poate integra în argumentația teologică
creștină a filosofiei istoriei.
 Lucrarea lui Karl Löwith se încheie într-o notă optimistă. Epilogul, profund ancorat în
concepția de speranță în raport cu evoluția mentalităților colective, inspiră cititorul, aflat la
sfârșitul lecturii științifice, să nu dețină un răspuns concret. Tocmai această cotitură,
reprezentată prin oscilația gândirii moderne între rațiune și credință – între timpul ciclic și cel
liniar – desăvârșește opera gânditorului german, transformând-o într-o cercetare unică, capabilă
să dețină o perspectivă importantă în arealul filosofiei istoriei – disciplină uitată în tenebrele
timpului continuu.