1.Geneza civiliației în spatiul carpato-dunareano-pontic. Tracii.

Subiectul 1.
Civilizaţie-este un nivel de edzvoltare al comunităţii umane care se atinge prin
acumularea culturii, materiale şi spirituale.
Geografic şi istoric,spaţiul românesc include teritoriile la est Râul Nistru, la vest
Râul Tisa,la sud Dunărea,la sud-est Marea Neagră, la nord-Carpaţii Păduroşi.
Prima populaţie sedentară, cunoscută în acest spaţiu au fost tracii.
Traci-popor indoeuropean care era constituit din mai multe grupuri.
Primele informaţii scrise despre traci aparţin lui Homer (Iliada) Herodot
(Istoria).
Homer-autor antic. Herodot-părintele istoriei.
Datele arhiologice demonstrează,cultura material uniformă a tracilor.În sec XI
i.Hr., cultura materială a tracilor la Sud de Balcani, începe a se deosebi faţă de
cea de la Nord, din cauza influenţei greceşti. Tracii de Nord care populau
spaţiul românesc sunt numiţi septantrionali.
Cei mai numeroşi şi dezvoltaţi dintre aceştia erau getodacii.
Subiectul 2.
Primele formaţiuni statale sunt documentate în sec VI î.Hr.
Cauzele apariţiei statului sânt de ordin intern:
Economice- trecerea de la economia de consum la economia de producer, a
determinat apariţia surplusului care a influenţat apariţia pieţii arhaice.
Socială- diferenţierea de avere a influenţat apariţia categoriilor sociale.Pătura
priviligiată dorea să-şi legifereze statutul.
Politică- aristocraţia doreşte să monopolizeze puterea.
Culturală- persoanele au aceeaşi religie,obiceiuri,tradiţie.
Cauzele externe presupun existenţa unui stat vecin în calitate de model sau
pericolul military exterior. Obligator pentru apariţia statului o să fie interne.
Primul imperiu asirian.
În sec IV-a izvoarele antice menţionează formaţiuni statale ale getodacilor care
s-au aliat cu regale Macedoniei Filip al II-lea.
În timpul lui Alexandru Macedon s-a început expediţia împotriva
tribalilor.Armatele au trecut la Nord de Dunăre însă au revenit în războiul din
Asia.
În sec III-lea în.Hr. se creează formaţiuni statale după modelul regatelor.Cel mai
puternic era condus de Drumiheti, stăpânea teritoriile de stepă şi silvostepă a
Moldovei.
Autorii antici menţionează că împuternicirile regelui Dromiheti erau supreme,
deciziile sale aveau putere de lege.
În sec II în.Hr. la Nord de Dunăre exista o formaţiune condusă de regale Oroles,
acesta a luptat cu triburile germanice ale bastarnilor.
Evoluţia statalităţii la getodaci are următoarele etape:
Sec VI-III în.Hr- se caracterizează prin formaţiuni mici în cazul cărora deciziile
erau aprobate de un sfat al bătrânilor.
Sec III-II în.Hr- se consolidează regatele timpurii , cel mai puternic fiind ai lui
Dromiheti.
Sec I în.Hr- se formează statul centralizat , condus de Burebista apoi de
Decebal.
În sec I în.Hr toate teritoriile populate de getodaci au fost unite într-un singur
stat condus de Burebista 82-44 în.Hr.
Cele mai importante transformări au fost realzate pu acentraliza statutul
Principalele reforme au fost:
Reforma administrativă-teritoriile au fost împărţite în regiuni,în fiecare regiune
regele numea un guvernator.
Reforma fiscală- au fost numiţi funcţionari care erau remuneraţi de stat şi aveau
obligaţia de a colecta impozitul agricol.În consecinţă s-a format visteria statului.
Reforma judecătorească-au fost emise legi numite belignes care erau obligatorii
pu toată populaţia indifferent de statutul social.
Reforma religioasă-preoţii au fost trecuţi în categoria priviligiată.
Militara- armata a fost impartita in subdiviziuni, conducatorul fiecareia fiind
numit de catre rege.
Reforma militară-a fost creată o armată numeroasă circa 200 000 persoane bine
echipate,conducătorii fiind numiţi de rege.
În politica externă scopul lui Burebista a fost de a lichida pericolul militar.
Inițial a reconstruit sistemul de cetăți. A luptat cu Celții și a obținut victorie. A
inclus sub protecție toate orașele Polis-grecești de pe litoralul de Nord al Mării
Negre până la Apolonia în componența statului.
Cel mai mare pericol era din partea Românilor (de la Sud). Burebista s-a
implicat în luptă politică internă din Roma susținându-l pe Pompei împotriva lui
Cezar.
Învingător la Roma a devenit Cezar. Acesta pregătea o expediție militară
împotriva Daciei. În anul 44 în urma unui complot Cezar a fost omorât. În
același an a fost omorât și Burebista. Statul sa dezmembrat partea cea mai
puternică era în interiorul arcului Carpatic. În sec I era noastră(85/86)
conducător al Daciei devine Decebal. El a reușit să reunească teritoriile Daciei.
Perioada lui decebal. În anul 85 armata Dacilor a invadat teritoriile la Sud de
Dunăre care erau controlate de imperiul roman. Romanii au început expediția
militară de pedeapsă. Au urmat 3 războaie Daco-Romane 85-89, 101-102, 105-
106.
85-89 Domațian. Operațiunile militare au avut caracter schimbător. În anul 89 a
fost încheiat un acord de pace care prevedea: Romanii se obligă să reformeze
armata dacilor și să le reconstruiască sistemul de cetăți. Se obligau să achite o
sumă anuală oficialităților din Dacia. Dacii se obligau să nu invadeze imperiul
Roman și să protejeze hotarul dealungul Dunării.
Relațiile dintre Daci și Romani sau înrăutățit odată cu venirea lui Trăian la
putere. Acesta a elaborat un proiect care trebuia să apere imperiul Roman.
Împăratul roman Trăian dorea să cucerească Dacia deoarece: -avea teritorii bune
pentru agricultură; - avea mult aur și argint;-ocupa un teritoriu strategic.
101-102. Evenimentele din cel de al II-lea război au fost de scurtă durată în
favoarea Romanilor. În 102 a fost încheiat un acord de pșace prin care Decebal
se obliga să retrocedeze tot ce a primit în acordul 89. Sădistrugă cetățile de la
hotar. Dușmanii Romei să fie considerați dușmani ai Daciei. Această înțelegere
este considerată drept armistițiu, deoarece nici una din părți nu și-a realizat
scopul. În construcția podului de piatră peste dunăre; Romanii au început un nou
război. Operațiunile militare s-au încheiat în 106 cu victoria Romanilor. Dacia a
fost transformată în provincie de rang imperial.
3.Cultura și religia.
Civilizația Geto-Dacă sa constituit începând cu mil.III(î. Hr.). Cele mai multe
informații reflectă cultura materială și spirituală din 6(î.Hr.) era noastră.
Referitor la religia Geto-Dacilor există 3 teorii de bază:
Monoteistă- presupune că Geto-Dacii credeau într-o singură zeitate
Zalmoxis/zomolxis.Se argumentează prin informațiile din lucrarea lui Herodot.
Dualistă- presupune că Geto-Dacii aveau relir asemănătoare celor orientale cu
două zeități a cerului și a pământului. Se argumentează prin faptul că în unele
izvoare pe lângă Zamolxis este menționat și Gebeleizis.
Politeistă- menționează că geto-dacii aveau un panteon(ierarhie) de zeități zeul
suprem fiind zamolxis.
Concepul religios.
Geto-Dacii credeau în nemurirea sufletului și viața după moarte. Geto-
Dacii erau.........practicau.... și înhumarea.
Specific Geto-Dacilor era cultura cetăților. Cel mai important centru era
capitala Sarmisagetuza, care avea sistem de apeduct și canalizare și calendar
solar.
După cucerirea Romană, elementele culturii dacilor sau combinat cu cele
romane, creând o civilizație nouă, miedevală.
2.Civilizatia geto-dacilor. A.Evolutia statalitatii la getodaci: sec. Vi-i In.
Hr. B.Statul unitar condus de Burebista. C.Razboaiele geto-daco-romane.
D. Cultura si religia geto-dacilor.
În antichitate tracii de nord – geții, dacii, tyrageţii, crobizii, tribalii, costobocii,
carpii ş.a. – populau regiunile de la nord de Balcani. Arealul de vieţuire al
geţilor cuprindea un vast teritoriu între Balcani şi Nipru şi între regiunile
muntoase ale Transilvaniei şi Marea Neagră. Aceştia erau agricultori şi
crescători de vite.
Primele informaţii despre geţi sînt atestate în operele literare greceşti din secolele
VI-V î.Hr. cum ar fi Hecateu din Milet, Sofocle, Herodot şi Tucidide. Herodot îi
aminteşte pe geţi, ca opunîndu-se trecerii armatelor lui Darius I peste Dunăre în
timpul campaniei persane împotriva sciţilor (514 î.Hr.), numindu-i pe geţi „…cei
mai viteji şi mai drepţi dintre traci”.

Religia geto-dacilor. Religia geto-dacilor avea un caracter specific, fiind o

religie henoteistă. Geţii venerau mai multe zeităţi dar una din acestea era
considerată cea mai importantă, care stapînea asupra tuturor zeilor.
Alături de zeul suprem, dominant, panteonul geţilor conţinea şi alte divinităţi
cum ar fi, probabil, zeiţa vetrei şi a focului ce corespundea Hestiei greceşti şi
Vestei romane, un zeu războinic şi ocrotitor, în acelaşi timp, al ogoarelor
geţilor, Gebeleizis, zeul fulgerului, tunetului, ploii. Unii istorici moderni au
inclus printre divinităţile nord-danubiene pe Bendis (cunoscută în Tracia), zeiță
a Lunii, a pădurilor şi a farmecelor, zeița dragostei şi a maternității şi pe
Sabazius (corespundea la greci lui Dionysos).
Divinitatea principală şi supremă a geţilor a fost Zalmoxis (Zamolxis) despre
care autorii antici ne oferă informaţii bogate. Herodot este cel care afirmă că
geţii „sînt cei mai viteji şi cei mai drepţi dintre traci” şi îl înfăţişează pe
Zalmoxis ca o divinitate de seamă, la care se duc cei care mor. Informaţiile cele
mai preţioase aduse de Herodot sînt în legătură cu mitul şi cultul lui Zalmoxis.
Herodot afirmă că geţii se cred nemuritori. Această „imortalizare” se
dobîndeşte prin intermediul unei iniţieri. O altă caracteristică a credinţelor
geţilor a fost credinţa antifatalistă privind destinul uman. Ei credeau că soarta
omului depinde de el însuşi, de faptele lui. Astfel de credinţe sînt atestate şi la
alte popoare indo-europene cum ar fi vechii indienii. În Grecia concepţii
asemănătoare le întîlnim şi în orfism, curent mistico-religios care s-a constituit,
potrivit grecilor în baza ideilor promovate de legendarul Orfeu, considerat de
greci de origine tracă.
Religia constituia prin autoritatea şi organizarea ei o mare forţă în statul lui
Burebista şi a lui Decebal. Înfăptuirile politice interne şi externe ale lui
Burebista au fost realizate şi cu ajutorul marelui-preot Deceneu.

3.Provincia romana Dacia.

Decebal în confruntare cu Traian După moartea lui Burebista, statul geto-dacilor
s-a dezbinat în mai multe regate. Decebal este regele care i-a unit din nou pe
daci într-un singur stat. El s-a dovedit a fi un conducător înțelept, deosebit de
viteaz, iscusit și priceput în arta militară. Pe parcurs a dezvoltat statul, a
construit cetăți, a format o armată puternică. Deși era un stat puternic, Dacia nu
a putut să reziste în fața Imperiului Roman (un stat imens), condus de împăratul
Traian. Romanii erau hotărîți să devină stăpîni pe bogățiile Daciei. Împăratul
romanilor a purtat două mari războaie cu regele Decebal (în anii 101–102 și
105–106 d.Hr.). Oștile lui Decebal cu mult eroism au opus rezistență. Însă
oștirile romane, fiind mai numeroase și mai bine înarmate, au reușit să
cucerească Dacia.
Romanizarea dacilor După ocuparea Daciei, romanii au introdus legile și
obiceiurile lor, transformînd-o în provincie romană. Din acest moment, trăind și
muncind împreună, dacii și coloniștii romani au preluat unii de la alții limba
vorbită, tradițiile, religia, îndeletnicirile etc. Astfel dacii au fost romanizați.
Treptat se formează un nou popor – daco-romanii, strămoșii direcți ai românilor,
și o nouă limbă – limba română.
Dacia romană a fost o provincie romană după cucerirea Daciei de
către Imperiul Roman sub conducerea lui Traian în 106 și a durat până în 271,
deci un total de 165 de ani. Cum Dacia nu fusese cucerită complet, deseori
aveau loc incursiuni ale dacilor liberi cu scopul de a hărțui legiunile romane din
această zonă. De asemenea, au existat și multe revolte împotriva stăpânirii
romane în interiorul provinciei, astfel că ocupația romană nu a fost deloc ușoară.
În aproximativ 100 din cei 165 de ani au existat conflicte armate. Provincia
romană Dacia cuprindea Transilvania (fără partea sud-estică dintre Olt și
Carpați), Banatul și vestul Olteniei, restul teritoriilor ocupate fiind alipite
Moesiei Inferioare. Noua provincie era una imperială, subordonată împăratului,
fiind administrată de un guvernator numit de Senat și purta titlul de "legatus
Augusti pro praetore", fiind de rang consular. Capitala provinciei era Ulpia
Traiana Sarmizegetusa, fondată în 108-110 din ordinul guvernatorului Daciei
romane, Decimus Terentius Scaurianus.
4.Geneza civilizatiei medievale romanesti. Obstea sateasca.
Formarea statelor medievale românești este un proces istoric care se
derulează începând cu secolul al VIII-lea și sfârșind cu secolul al XIV-lea, prin
care nobilimea din țările medievale române se emancipează treptat de stăpânirea
împărățiilor sau regatelor vecine, și care se încheie cu
întemeierea voievodatelor istorice românești: Țara Românească și Moldova.
Problema organizării social-politice a populaţiei autohtone din nordul Dunării
după secolul al III-lea e.n. constituie o problemă destul de complicată, în primul
rând, în virtutea faptului că lipsesc, aproape cu desăvârşire, izvoarele scrise, iar
izvoarele arheologice oferă date destul de modeste. Problema se complică şi
datorită situaţiei politice deosebite în care s-au aflat teritoriile nord-dunărene în
perioada anterioară anului 271 e.n., în sensul că nu toate regiunile din nordul
Dunării au avut acelaşi statut politico-juridic. O parte a acestor teritorii au intrat
efectiv în componenţa provinciei romane Dacia şi Moesia Inferior. În pofida
acestui fapt, cu toate că au avut loc schimbări esenţiale în modul de viaţă al
geto-dacilor, specialiştii consideră că populaţia autohtonă rurală a continuat să
fie organizată, ca şi mai înainte, în obşti săteşti.
În noile condiţii, unicele instituţii cu caracter politic, singurele proprietare ale
pământurilor din nordul Dunării, au rămas obştile săteşti. Într-un anumit sens, şi
anume, în sensul evoluţiei societăţii locale spre formarea instituţiilor statale,
comunităţile daco-romane din nordul Dunării au trebuit să urmeze din nou roata
istoriei pentru a crea statul, dar, în condiţii destul de vitrege, urmând a înfrunta
năvălirile distrugătoare ale slavilor şi ale nomazilor, precum şi izolarea tot mai
pronunţată faţă de Roma.
Năvala hunilor din a doua jumătate a sec. al IV-lea a dus la înlăturarea goţilor, la
lichidarea uniunilor de triburi existente în spaţiul est-carpatic, rămăşiţele
populaţiei autohtone, s-au retras în locuri mai ascunse, continuând să menţină
vechea formă de organizare – obştea sătească. Hunii au dominat în răstimpul
376-454, fiind urmaţi de gepizi (454-568). Izolarea spaţiului românesc de lumea
romană s-a datorat atât migraţiei unor triburi (huni, goţi, avari, slavi), cât şi
faptului că pe la sfârşitul secolului al VI-lea – începutul secolului al VII-lea, în
Imperiul Bizantin limba latină a fost înlocuită cu limba greacă. Această izolare a
fost parţial compensată cu transferul de populaţie romanizată din sudul Dunării,
mai ales în fosta Dacie. O sursă din secolul al VII-lea, Miracula Sancti Demetrii,
informează despre transferul din sud spre nord de către avari în Panonia
(Sirmium) a unei mari mulţimi de români din provinciile sud-dunărene.
Specialiştii au observat şi lipsa influenţelor germanice şi turanice din acest timp
în antroponimia, toponimia şi limba română. Stelian Brezeanu explică această
situaţie prin lipsa unei simbioze între românii creştini ortodocşi şi migratorii
arieni sau păgâni.
n istoriografia românească este acceptată teza conform căreia, după părăsirea
Daciei de către romani, a avut loc încetarea vieţii urbane organizate, dar, se
atenţionează că descoperirile arheologice atestă continuitatea locuirii oraşelor,
devenite acum ruine şi se subliniază că viaţa orăşenească a continuat pe o fâşie
îngustă din nordul Dunării. În concluzie la cele spuse supra se poate afirma că
societatea românească în secolele IV-VIII a fost o societate rurală, a lipsit o
clasă politică, celula de bază a fost obştea sătească, care, în temei, corespundea
unui sat. Conform opiniei specialiştilor, trăsătura caracteristică fundamentală a
obştii săteşti, numită şi teritorială sau vicinală, consta în faptul că apartenenţa la
obşte nu era determinată de criteriul de rudenie, ci de criteriul teritorial, în
virtutea căruia, membri ai obştii săteşti erau persoanele care, prin voinţa întregii
comunităţi, aveau un drept de posesiune asupra unei părţi din teritoriul comun al
obştii. În virtutea acestui criteriu, teritoriul avea nu numai o funcţie economică,
dar şi una socială, de determinare a apartenenţei la obşte.
Obligaţiile obşteşti ale membrilor obştii, treptat, se transformă într-o formă
primitivă a rentei în natură; funcţiile sociale, deţinute de unele persoane în
obştea sătească, a constituit premisa fundamentală a însuşirii de către acestea şi
a unor bunuri funciare, pentru prelucrarea cărora erau atraşi alţi membri ai obştii
săteşti. Prin aceasta s-a pus începutul prestaţiilor în muncă, care au evoluat spre
aservirea celorlalţi membri ai comunităţii săteşti. În aşa fel, obligaţiile obşteşti
ale ţăranilor, treptat, se transformă într-o formă primitivă a rentei în muncă –
boierescul; centrele fortificate, atestate de sursele istorice, începând cu sfârşitul
secolului al IX-lea–începutul secolului al X-lea, apar la un anumit grad de
dezvoltare social-economică a societăţii româneşti şi constituie un element al
pro-\ cesului de feudalizare a societăţii. În acest centru era o căpetenie puternică.
Pentru construcţia centrului fortificat, era nevoie de braţe de muncă, muncă pe
care o prestau ţăranii. Sistemul de fortificaţii pe teritoriile locuite de români sunt
identificate şi arheologic în Transilvania – Cenad, Dăbâca, Biharea, Moreşti;
nordul Moldovei – Cobâla-Botoşani; Banat – Slon, Pescari; Dunărea de Jos –
Capidava, Dinogeţia; regiunea dintre Nistru şi Răut – Alcedar, Echimăuţi.
Absenţa totală a aşezărilor fortificate în unele zone locuite de români este
explicată prin lipsa unor tradiţii de viaţă orăşeneşti, natura raporturilor
autohtonilor cu nomazii târzii, care nu puteau admite existenţa centrelor
fortificate ale localnicilor.
Aşadar, structura socială a comunităţilor româneşti în perioada prestatală (în
Transilvania, până la cucerirea efectivă a ei de către Ungaria în secolul al XII-
lea), cuprindea două pături sociale principale: nobilimea de obşte – cnezii, juzii,
vătămanii, bătrânii satului din consiliul căpeteniei, care, treptat, se desprind de
membrii de rând ai obştii; ţărănimea, care, deşi liberă, îndeplinea, în limitele
vechiului drept românesc, anumite obligaţii în muncă şi în natură, în folosul
nobilimii de obşte. Slujitorii cultului şi robii prezentau pături sociale puţin
numeroase. În aşa fel, procesul genezei relaţiilor feudale şi a vieţii statale pe
teritoriile din nordul Dunării, locuite de români, se prezintă ca un proces de
evoluţie şi dezmem- 18 brare a obştii săteşti. Opinia enunţată anterior, consideră
Victor Spinei, precum că în această regiune, procesul genezei relaţiilor feudale a
fost similar cu acelaşi proces care a decurs în Europa Occidentală şi a fost un
rezultat al simbiozei elementelor antice (sclavagiste) cu structurile preluate de la
comunităţile tribale în descompunere, nu se adevereşte.

5.Formarea voievodatului Transilvania.

A avut loc in doua etape:
1.sec. IX-XI:aparitia formatiunilor politice prestatale romanesti mentionate
desursele maghiare si atestate si de descoperirile arheologice: – sec. X:
inaintarea ungurilor asezati in Campia Panonica in Transilvania s-alovit de
rezistenta romanilor de aici organizati in voievodate (mentionatein Gesta
Hungarorum); – sec. XI: dupa crearea regatului Ungariei prin incoronarea lui
Stefan I ca‘rege apostolic’ si crestinarea ungurilor in rit catolic a inceput
cucerireaorganizata a Transilvaniei, prin infrangerea voievozilor
formatiunilor politice romanesti din centrul Transilvaniei si Banat.
2 .a doua ju m. a s ec. XI- XI I: –organizarea treptata a teritoriului cucerit
prin crearea comitatelor, unitatiadministrativ-teritoriale aflate sub autoritatea
regelui Ungariei; primulcomitat creat a fost Bihor (1111), apoi au fost create
Crasna si Dabaca(1164), Alba, Cluj, Timis (1117), Satu Mare (1187), Caras
(1200) si lainceputul sec. al XII-lea, Tarnava, Arad, Zarand; –dupa incercarea
esuata a regalitatii maghiare de a impune propriul modelde organizare politica
– pricipatul(primul pricipe al Transilvaniei,Mercurius, a fost mentionat in
documente din anul 1111), a avut locorganizarea politica a Transilvaniei ca
voievodat (institutie specificromaneasca) cu o larga autonomie in cardul
regatului maghiar, condusa deun voievod numit de rege. Astfel, in anul 1176,
voievod al Transilvanieiera Leustachius.
–organizarea politica a Transilvaniei a fost insotita si de organizareareligioasa
prin infiintarea episcopatelor catolice; –pentru intarirea stapanirii maghiare in
Transilvania, au fost colonizatisecui, sasi, cavaleri ai ordinelor cavaleresti
(teutoni si ioaniti):a.
secuii:
de origine turca, au participat la actiunile militare alemaghiarilor impotriva
romanilor. Mai intai s-au asezat in Bihor,apoi, in sec. al XII-lea, se gaseau pe
Tarnave si Mures, in sec. alXIII-lea s-au asezat in estul Transilvaniei, la limita
Carpatilor Orientali. Conform intelegerii pe care o aveau cu maghiarii,
secuiiaveau rolul de a apara trecatorile Carpatilor impotriva invaziilor din
rasarit. In schimb isi pastrau forma proprie de organizare siconducere. b.
Sasii:
au fost colonizati in scopuri de aparare, dar si economice. Eiau fost adusi din
zona Rhinului si Flandra dar, cel mai numerosgrup a fost adus din Saxonia.
Primul grup a fost colonizat la jum.sec. al XII-lea in judetele Alba si Hunedoara.
Un alt grup s-astabilit in zona Sibiului. Ultimul grup a fost colonizat
la inceputulsec. al XIII-lea in zona Brasovului. Sasii au contribuit ladezvoltarea
oraselor medievale Sibiu, Tarnave, Brasov, Orastie,Bistrita. Privilegiile acestora
au fost consemnate in ‘Bula de aur asasilor’ (1224) acordata acestora de regele
Andrei al II-lea.c.
Cavalerii teutoni:
au fost adusi, in anul 1211, in Tara Barsei deregele Andri al II-lea cu scopul de a
opri incursiunile cumanilor aflati in Muntenia. Cu toate ca se bucurau de
numeroase privilegii,teutonii au incercat sa-si extinda stapanirea la sud de
Carpati si saiasa de sub autoritatea regelui Ungariei. De aceea, in 1225 ei aufost
alungati din Tara Barsei.d.
Cavalerii ioaniti (ospitalieri):
au fost colonizati in Banat, de catreregele maghia Bela al IV-lea care a
consemnat privilegiile acestoraintr-o diploma din anul 1247. In aceasta diploma
sunt mentionateformatiunile politice romanesti de la sud de Carpati

Primele formațiuni statale medievale s-au format în sec VIII, acestea se numeau
cnezate de vale sau valahii populare. Acestea erau formate din sate sau obști
sătești.
Procesul de formare al statelor medievale în spatiul românesc a avut loc după
formula:de la sat la stat deoarece, procesul de unificare teritorială a fost
continuu. Obștile sătesti unite in cnezate de vale sau vlahii populare s-au unit în
voievodate.
Principalele instituții care dețineau putereau erau adunarea tării.Din cauza
conflictelor militare, conducatorul țării, voievodul, avea mai multe prerogative
militare. În sec IX în regiunea arcului carpatic erau cunoscute voievodatele
conduse de Gelu, Glad și Menumorut. Voievodatele au opus rezistență militară
ungurilor. În sec X invazia maghiară s-a oprit din cauza conflictelor interne,
însă a reînceput în sec XI.
Cronica maghiară menționează în arcul carpatic 2 voievodate: Cea a lui Gelu, a
lui Atum. Procesul de unificare a voievodatelor în Transilvania a coincis în timp
cu expansiunea maghiară de aceea nu s-a reușit formarea unei țări independente.
În sec XIII regiunea Arcului Carpatic a fost inclusă în componența Imperiului
Maghiar. Regele Ungariei numea voievodul din Transilvania, acesta avea
imputerniciri limitate.Administrația maghiară a promovat procesul de
conolizare. În calitate de coloniști au fost aduși: unguri, sași, secui. Aceștea erau
scutiți de serviiul militar, erau improprietăriți cu pământ și aveau dreptul să se
organizeze în nități proprii.
Izvoarele istorice din perioada timpurie a Evului Mediu existenţa a numeroase
autonomii locale ale românilor în tot spaţiul carpato-danubiano-balcanic. Statele
medievale de la nordul Dunării s-au format tocmai pe baza acestor formaţiuni
politice prestatale, a acestor autonomii locale, care au fost unificate sub
autoritatea unei puteri politice mai mari.
Astfel, în interiorul arcului carpatic şi în Banat sunt atestate în secolele IX-X de
către Cronica notarului anonim Gesta Hungarorum V cele trei formaţiuni politice
româneşti, conduse de Glad, Gelu şi Menumorut. Aceste voievodate se
întindeau pe un anumit teritoriu, rapectiv:
-in Banat, între Dunăre şi Mureş - Glad;
- în centrul Transilvaniei, între Porţile Meseşului şi maiginea sudică şi estică a
podişului Tnnsilvamei - Gelu;
-înCrişana, între Tisa, Mureş şi Someş – Menumorut.
Aceste formaţiuni locale au fost supuse cuceririi de catre maghiari dup aşezarea
lor in Panonia (circa 896). Puterea militară a acestor formaţiuni prestatale rezultă
din : tot de "Cronica notarului anonim": Menumorut nu este înfrânt de maghiari
decât după 13 zile de lupte, Glad îi intâmpină pe trimişii regelui maghiar cu o
oaste mare de calareti si pedestrasi, iar Gelu a fost infrant dupa o lupta
înverşunată. Pe langa cetele inarmate voievozii români aveau aşezări întărite:
Biharea, Saîu Mare, Orşova, Cuvin, Dăbâca.
în secolul al XI-lea, voievodatele din Transilvania devin mai întinse teritorial si
mai puternice economic şi militar. "Legenda sfântului Gerhard" (Legenda Sancti
Gerhardi episcopi) menţionează pentru această perioadă două voievodate
româneşti:
unul în Banat, condus de Ahtun, urmaş al lui Glad,
cel de-al doilea, in centrul Transilvaniei, pe locul voievodatului lui Gelu, condus
de Gyla (Gyula) cu reşedinţa la Bălgrad (Alba Iulia).
Voievodatele româneşti, s-au confruntat cu expansiunea maghiară, care devine
sistematica din a doua jumătate a secolului al XI-lea. Pătrunderea maghiarilor s-
a făcut sub forma expediţiilor militare, în urma cărora autonomiile locale
româneşti au fost supuse autoritatii regelui maghiar. Regalitatea maghiară a
trecut, apoi, la organizarea teritoriului Transilvaniei în unităţi administrative,
numite comitate.
Transilvania este organizată politic ca voievodat, având în frunte un voievod şi un
vicevoievod. Voievozii aveau largi prerogative şi o mare autonomie faţă de
Coroana maghiara. Voievodul Transilvaniei ocupa locul patru în ierarhia
demnitarilor regatului maghiar, dupa Palatin, Cancelar şi Banul Slavoniei.
Voievodul ROLAND BORŞ A (1288-1294) formal recunoştea autoritatea
regală, dar se comporta ca un adevărat suveran, numind comiţi şi acordand
privilegii. Un alt voievod, LADISLAU KAN (1295 -1315) a avut un rol
important In viata politică a Ungariei, ajungând să joace rolul de arbitru al
situaţiei din regat.
Stăpânea cetăţi, oraşe, domenii, ocne de sare, schimba episcopii. In cetatea sa de
la Deva îşi crease o Curte voievodală, asemănătoare celei regale, cu dregători
proprii: jude, stoinic, logofăt, dieci.
In secolul al XII-lea, intre anii 1113 - 1176, regalitatea maghiară încearcă
înlocuirea voievodului cu un principe. Astfel, documentele menţionează între
1111 - 1113 peMercurius ca principe al Thansilvaniei, dar acesta nu şi-a exercitat
atribuţiile conferite de titlu. Noua instituţie a determinat frământări ale
populaţiei locale, ceea ce a ftcut ca regalitatea să revina la vechea formă de
conducere: voievodatul. In 1176, este menţionat, de izvoare istorice Leustachiu
ca voievod al Transilvaniei, instituţia voievodală simbolizând poziţia de
autonomie internă a voievodatului.
Aşadar, formaţiunile politice prestatale româneşti din interiorul arcului carpatic-
voievodate, cnezate - au stat la baza formării statului medieval Transilvania ca
voievodat.Traditia statala existent anterior venirii ungurilor In Câmpia Panonică
a reprezentat un factor important ia organizarea întregului teritoriu ca o singură
entitate statală – voievodatul Transilvaniei.

6.Formarea tarii Romanesti.

În regiunea dintre Carpații meridionari si râul Dunărea prin procesul de
unificare a obștilor sătești s-au format cnezate de vale unite ulterior în
voievodate. Diploma iuamiților menționează cnezatele lui Ioan, Farcaș, Litovoi
și Sineslav.Procesul de unificare a continuat de la inceputul sec XIV. Teritoriile
erau unificate în timpul domnitorului Basarab. Imperiul Maghiar încerca să-și
extindă dominatia spre Sud, inițial Basarab a încheiat o înțelegere prin care
achita un tribut anual Ungariei. Ungaria avea pretenții teritoriale fata de
regiunea Banatului. Regele Carol Robert a început război impotriva lui Basarab.
Regele a refuzat acordul de pace propus de Basarab. Lupta decisivă a avut loc
în 1330 la Posada. Basarab a obținut victorie, acest an este considerat de
independență pentru T.R.
A cunoscut trei etape:
1.- Invazia mongola din 1241 a oprit expansiunea maghiara la sud deCarpati si a
permis afirmarea cnezatelor si voievodatelor romanestiamintite in ‘Diploma
Cavalerilor Ioaniti’;-Incercarea unui urmas al lui Litovoi, voievod din dreapta
Oltului, deunigicare a acestor formatiuni prestatale si de iesire de
sub suzeranitatemaghiara, in 1272-1275. Ca raspuns, regele maghiar Ladislau
IV aorganizat, in 1277, o expeditie militara in urma careia voievodul roman
afost ucis, iar fratele lui, Barbat, a fost luat prizonier.
2.- incercarea de unificare a formatiunilor politice prestatale romanestidintre
Carpati si Dunare a pornit din stanga Oltului, de la voievodatul luiSeneslau, pe
fondul crizei politice a regatului maghiar si slabiriidominatiei tatare asupra
teritoriilor romanesti la inceputul sec. al XIV-lea;
-uni fi car ea politi ca a cn ezat elor si voi evod at elor ro man esti d e
catr e Basarab I Intemeietorul (1310-1352)-1324 – recunoasterea stapanirii
lui Basarab asupra teritoriului ce cuprindeaBanatul Severinului, Oltenia,
Muntenia si teritorii de la nordul gurilor Dunarii (Basarabia) , de catre Carol
Robert de Anjou;- 9-12 noi embri e 1330 – b at ali a d e l a Pos ad a si
infr ang er ea lui Carol Rob ert de Anjou; cucerirea independentei noului stat
fata de regalitatea maghiara;- contribu ti a adus a l a int emei er ea Tarii
Ro man esti d e catr e voi evo zii roman i din Transilvania care, nemultumiti
de politica maghiarilor in Transilvania,au trecut la sud de Carpati, fapt
consemnat de cronicile din sec. XVII-XVIII si cunoscut ca ‘descalecatul lui
Negru Voda din Fagaras’.
3.– consolidarea statului prin cearea institutiilor interne si afirmarea ca
statmedieval de sine statator in timpul urmasilor lui Basarab I:
NicolaeAlexandru (1352-1364), Vladislav Vlaicu (1364-1377), Radu I (1377-
1384), Dan I (1384-1386), pana la sfarsitul sec. al XVI-lea

Contextul istoric
Pe la 1310, Basarab I, fiul unui anume Thocomerius[b], avea să devină domnitor
atestat al întregului teritoriu al Țării Românești. Basarab I a refuzat să mai
plătească tribut Ungariei și s-a confruntat cu regele acesteia, Carol Robert de
Anjou. Acesta din urmă a hotărât lichidarea statului muntean (pe care îl
considera o piedică în calea expansiunii sale spre Marea Neagră) și a strâns o
armată pentru a-l readuce pe voievod sub autoritatea sa. Deși inițial Basarab s-a
retras din cetatea de scaun, el a strâns o oaste și l-a surprins pe regele maghiar la
întoarcerea acestuia în țară, între 9–12 noiembrie 1330, la Posada, distrugându-i
aproape total armata,[8] însuși regele scăpând după ce și-a schimbat hainele cu
unul din supușii săi. Domnia lui Basarab I a durat până în 1352, el numindu-
se Mare Voievod și Domn.
Bătălia de la Posada a constituit războiul de independență a Țării Românești. În
următorii ani, Basarab și succesorii săi și-au extins autoritatea și asupra
teritoriului dinspre părțile tătărești adică sudul-estul Moldovei de mai târziu și
nordul Deltei Dunării cu garnizoana Chilia (teritoriu ce a căpătat din această
cauză numele de Basarabia),[9] precum și asupra părții extracarpatice a
banatului de Severin. În aceeași perioadă, navigatorii și
negustorii genovezi întemeiază mai multe scale (contoare) la Dunăre și în Marea
Neagră: printre ele, două sunt pe teritoriul Țării Românești: San-Giorgio
(azi Giurgiu) și Licostomo (azi Periprava).
Legenda lui Negru Vodă și bazele ei reale
Partea inițială a Letopisețului Cantacuzinesc, o cronică datată cel mai devreme
pe la 1568 (deci la peste 200 de ani de la evenimente) relatează că Țara
Românească a fost fondată de un anume Radu Negru, voievod
din Transilvania care ar fi „descălecat” împreună cu mai mulți cnezi și ar fi
devenit domn al Țării Românești. Alte izvoare istorice nu atestă niciun domnitor
cu acest nume și nici vreun cneaz sau voievod ardelean care ar fi devenit domn
al Țării Românești, astfel că această relatare este considerată în general a fi o
legendă.
Legenda are însă și baze reale, în aceea că, în anul 1301, în Regatul Ungariei s-a
stins dinastia arpadiană. Regii maghiari arpadieni fuseseră toleranți cu românii
din Transilvania cucerită, lăsându-i în general să se organizeze singuri, în ciuda
diplomei papale din 1204 (de după cruciada a patra; act care a definitivat Marea
Schismă), în care „schismaticii” (ortodocșii) erau declarați eretici și supuși
persecuțiilor. Regii angevini, începând chiar cu Carol Robert, dar culminând
ulterior cu Ludovic I, au luat însă mult mai în serios rolul conferit Ungariei de
Sfântul Scaun, acela de „regat apostolic”, cu misiunea de a răspândi
catolicismul. Românii, deși majoritari în Transilvania, erau răspândiți în tot
teritoriul acelui voievodat și nu au reușit să-și formeze o stare (în sensul de
pătură privilegiată participantă la conducerea țării) cu o bază teritorială
compactă și clar definită, ci au rezistat presiunilor în țările lor — Țara
Maramureșului, Țara Făgărașului etc. Unii dintre ei au ales calea pribegiei,
astfel mai mulți cnezi făgărășeni, în frunte cu voievozii lor, au hotărât la
începutul secolului al XIV-lea să emigreze la sud de Carpați (unde deja exista o
comunitate de origine transilvăneană, un anume comes Laurentius fiind atestat
pe la 1300[10]), consolidând voievodatele românești deja separate de țaratul
bulgar aflat în declin, formațiuni statale în care au fost în poziția de a impune o
politică mai independentă față de regii Ungariei.

7.Formarea tarii moldova.

În regiunea dintre Carpații de Est și Râul Nistru a avut loc acelaș proces de
unificare a formațiunilor timpurii. În sec XIII aceste teritorii erau conduse de
voievodul Dragoș care a reușit să centralizeze statul. Urmașii lui Dragoș, SAS și
BALE au acceptat protecția Imperiului Ungariei în schimbul unor plăți.
Ungaria considera acest teritoriu spațiu al influenței sale. În 1359 în regiunea
Maramureș DIN Transilvania a început o revoltă a boierilor români impotriva
Ungariei. Boierii cereau privilegii egale cu cele ale eristocratiei din Ungaria.
Printre persoanele revoltate era și Bogdan. Divergențele dintre boieri au
determinat eșecul acestei lupte. Bogdan cu armata a trecut în Țara Moldovei
unde a fost susținut de boierimea locală. Documentele menționează că în 1365
Ț.M. era independentă. Procesul de unificare a statelor medievale a fost
intrerupt de invazia ungurilor care au reușit să cucerească teritoriile de legătură
a spațiului românesc. Aceasta a permis familiilor influente din Moldova și
Muntenia să-și impună dinastiile și să consolideze statalitatea în teritoriul pe
care le stăpâneau. Moldova și Muntenia aveau o formă de organizare politică
identică. În fruntea statului se afla domnitorul, transmitea puterea electiv
ereditar. Marea boierime era în drept să aleagă din fii domnitorului
moștenitorul. O altă instituție era Sfatul domnesc- organ consultativ permanent
din care faceau parte reprezentanții Marii Boierimi și a clerului. În cazul
domnitorilor influenți aceștea în timpul vieții asociau pe unii din fii la domnie.
După moarte boierii erau obligați să-l recunoască în calitate de moștenitor.
Aduarea Țării- se convoca doar în cazuri excepționale, era un organ consultativ
din care faceau parte toti boierii, preoții și reprezentanții țărănimii libere.
În Transilvania voievodul era numit de regele Ungariei și nu putea promova o
politică de sine stătătoare.
A cunoscut trei etape:1. 1353 – crearea de catre regalitatea maghiara, in
contextul luptelor cu tatarii, aunei marci de aparare in nord-vestul Moldovei cu
centrul la Baia, pusa sub conducereavoievodului maramuresean Dragos,
structura ce s-a suprapus peste structurile romanestidin zona. Aceasta marca este
considerata Moldova Mica si era vasala regelui Ungariei.2. –rascoala romanilor
din Maramures sub conducerea voievodului Bogdan cestapanea un cnezat
format din 22 de sate, aflat pe valea Izei, cu resedinta la Cuhea.Rascoala a fost
urmata de ‘descalecatul’ acestuia in Moldova.- 1359 – a avut loc ‘descalecatul’
lui Bogdan in Moldova, unde i-a alungat peurmasii lui Dragos.- Ludovic de
Anjou a castigat independenta Moldovei.3. Desavarsirea teritoriala prin
incorporarea Tarii de Jos (sudul Moldovei), siconsolidarea instutionala a statului
medieval Moldova care s-au realizat sub urmasii luiBogdan: Latcu (1365-1374),
Petru Musat (1347-1391), Roman I (1391-1394), Stefan I(1394-1399).
8.Tara romaneasca in timpul domniei lui mircea cel batrin.
Mircea cel Bătrân (n. 1355, Țara Românească[*], România – d. 31
ianuarie 1418, Curtea de Argeş, România) a fost domnul Țării
Românești între 23 septembrie 1386 - noiembrie 1394 (sau mai 1395) și
între ianuarie 1397 - 31 ianuarie 1418.
A fost fiul lui Radu I și fratele lui Dan I (dar numai după tată), căruia i-a urmat
la tron.[1] În actele oficiale apare ca „În Hristos Dumnezeu, binecredinciosul și
de Hristos iubitorul și singur stăpânitorul, Io Mircea mare voievod și domn...”.
În istoriografia română apare și sub numele Mircea cel Mare.[2]
În timpul lui Mircea cel Bătrân, Țara Românească a ajuns la cea mai mare
întindere teritorială din istoria sa. Acest fapt a adus cu sine și o întărire a autorității
sale, exprimată în titulatura pompoasă (care încludea și titlul de despot „al țărilor
lui Dobrotici”) și în reprezentarea numismatică.Podunavia din titlurile lui Mircea
cel Bătrân era Timocul din Serbia de astăzi.
În timpul domniei lui, Țara Românească a ajuns la cea mai mare întindere
teritorială din istoria sa. Fiul lui Radu I şi fratele lui Dan I a fost supranumit şi
Mircea cel Mare în istoriografia română, datorită dibăciei sale în orânduirea ţării.
Titulatura de Bătrân nu a fost folosită cu sensul termenului din prezent. La
mijlocul secolului al XIV-lea cuvântul bătrân era folosit în cancelaria domnească
cu sensul de primul şi, întrucât în Ţara Românescă nu se obişnuia numerotarea
domnitorilor ca în Occident, cu cifre romane, s-a apelat la supranumele cel
Bătrân, pentru a sublinia faptul că era primul domnitor cu numele Mircea.
La urcarea pe tron, Mircea cel Bătrân găseşte o ţară aflată în plină ascensiune
economică şi politică, datorită chibzuinţei înaintaşilor săi. Acţiunile sale se vor
îndrepta spre dezvoltarea economiei, spre întărirea armatei, consolidarea
administraţiei şi construirea lăcaşurilor de cult.
Luarea acestor măsuri a ajutat Ţara Românescă să reziste tendinţei de expansiune
a Ungariei şi Poloniei până la gurile Dunării. Mircea este domnitorul care a
implementat măsuri prin care a întărit economia ţării. Amintim emiterea de
monede cu valori potrivite, încurajarea comerţului cu statele vecine prin
încheierea de tratate în plan comercial. Totodată, apar noi surse de venit pentru
bunăstarea populaţiei prin deschiderea minelor de aramă şi sare, încurajarea
creşterii animalelor şi cultivării cerealelor.
În plan administrativ are loc o creştere a funcţionarilor publici, care sunt
însărcinaţi cu adunarea impozitelor, după legi clar definite. Mircea cel bătrân
ctitoreşte o serie de bieserici pe întregul teritoriu al ţării, creându-se o şcoală de
pictură religioasă. În timul reorganizării statale, Mircea cel Bătrân, pentru
păstrarea independenţei ţării încheie alianţe cu ţările vecine. În lupta
împotriva Imperiului Otoman, păstrează o legătură puternică cu regele
Ungariei, Sigismund de Luxemburg. Ca vasal al Ungariei, domnului Ţării
Româneşti i s-a recunoscut ca feude ducatele Făgăraş, Almaş şi Ducatul de
Severin.

Granițele Valahiei s-au schimbat deseori până la mijlocul secolului al XVI-lea,

însă în timpul domniei lui Mircea Țara Românească a ajuns la întinderea
teritorială maximă din Evul Mediu: de la Olt în nord la Dunăre în sud și de
la Porțile de Fier în vest până la Marea Neagră în est.
Titulatura domnească prezentă în actele rămase de la Mircea cel Bătrân poate
oferi o cronologie aproximativă a întinderii teritoriale valahe, căci, potrivit
istoricului Anca Ghiață, „o cronologie strictă a stăpânirii Țării Românești
ținând seama numai de prezența sau absența unor formule în titulatura
domnitorilor nu poate fi unicul criteriu în deslușirea realităților istorico-
teritoriale”. Pentru a completa imaginea de ansamblu, trebuie cercetate și actele
de danie, dovezile arheologice, cronicile (cu precădere contemporane) etc.
9.Tara moldovei in timpul lui stefan cel mai mare.
În vremea lui Ștefan cel Mare, Moldova se întindea peste toate ținuturile de la
Carpații răsăriteni până la Nistru. Țăranii răzeși, proprietari de pământ, erau
chemați la solicitarea domnului la „oaste“ în schimbul unor privilegii. Alături de
ei, un rol important îl jucau cetele boierilor, care veneau cu oșteni de pe moșiile
lor, și cetele târgurilor, alcătuite din târgoveți, care se puteau strânge mai repede
în caz de nevoie. Oastea mare a lui Ștefan era deci o ,,oaste de țară“, la vremea
aceea puțini fiind lefegii (mercenari). Țara era apărată de cetăți ca Soroca,
Tighina și Cetatea Albă la Nistru, cetatea Chilia la Dunăre, cetățile Hotinului și
Sucevei la Nord, spre Carpați Cetatea Neamțului, iar pe Siret cetatea
Romanului. Țara era stabilă politic și bogată. Incursiunile pretendenților la
domnie erau rare, și opoziția boierilor slabă. Buna securitate a drumurilor îmbia
pe negustorii italieni, polonezi sau armeni să treacă prin Moldova de la Marea
Neagră spre Liov (Lemberg) și invers, aducând din Orient mirodenii, covoare,
blănuri, metale și pietre prețioase iar din Apus postavuri și arme. Vămile culese
de la aceștia aduceau bani în vistieria domnească. Astfel se explică mijloacele
materiale care i-au permis lui Ștefan să lupte și să construiască fără încetare în
lunga lui domnie. Căci el trebuia să se bizuie numai pe puterile Moldovei, pe
sprijinul vecinilor - polonezi sau unguri - nu se putea bizui, căci și unii și alții
voiau să aibă Moldova sub suzeranitatea lor. Pericolul mare îl reprezenta însă
expansiunea Imperiului Otoman, care - după cucerirea Constantinopolului la
1453, de către sultanul Mehmed al II-lea Fatih - își continua înaintarea spre
inima Europei.

Conducătorul iscusit Ştefan cel Mare, nepot al lui Alexandru cel Bun, a venit în
scaunul domniei la doar 20 de ani. Îndată ce a urcat pe tron, a făcut să sporească
autoritatea domnitorului și încrederea supușilor săi. A reorganizat Sfatul
domnesc. A încurajat țăranii să cultive pămîntul și să crească vite. A făcut ca
orașele să devină mari centre de comerț. A organizat construcția de noi drumuri
și a susținut negustorii. Pe timpul lui, vistieria statului a devenit tot mai bogată.
Apărătorul țării Domnitorul știa că datoria cea dintîi este să-și apere țara.
Marile puteri vecine (Imperiul Otoman, Regatul Poloniei, Regatul Ungariei)
rîvneau să-și supună Țara Moldovei. De aceea tînărul domn formează o oaste
puternică, reconstruiește cetățile de la hotar. Ștefan cel Mare nu era dornic de
războaie, încheia tratate de pace, alianțe cu vecinii. Recurgea la arme cînd căile
pașnice nu erau de folos. A purtat 36 de lupte de apărare, dintre care 34 le-a
cîștigat. Oastea lui Ștefan cel Mare a învins oștiri pe care nu le mai învinsese
nimeni pînă atunci. Cea mai renumită victorie a lui a fost în anul 1475 la Vaslui
(în bătălia de la Podul Înalt).
Ștefan cel Mare a domnit aproape 50 de ani cu multă înțelepciune și bărbăție.
Niciodată Țara Moldovei, care se întindea de la munții Carpați pînă la apele
Nistrului și Mării Negre, n-a fost mai bogată și mai respectată de străini ca în
anii lui de domnie.
Ştefan-Vodă a ştiut să prețuiască jertfele oștenilor săi, înălțînd după fiecare luptă
mănăstiri şi biserici întru pomenirea vitejilor luptători. Opera de zidire a
sfintelor lăcaşe a izvorît și din marea credință în Dumnezeu a voievodului.
Astfel, marele domnitor a zidit 44 de lăcaşe sfinte.
Ștefan al III-lea (n. 1438-1439, Borzești - d. 2 iulie 1504, Suceava),
supranumit Ștefan cel Mare sau, după canonizarea sa de către Biserica
Ortodoxă Română, Ștefan cel Mare și Sfânt, a fost domnul Moldovei între
anii 1457 și 1504. A fost fiul lui Bogdan al II-lea, domnind timp de 47 de ani,
cea mai lungă domnie din epoca medievală din Țările Române.
Ștefan cel Mare este considerat o personalitate marcantă a istoriei României,
înzestrată cu mari calități de om de stat, diplomat și conducător militar. Aceste
calități i-au permis să treacă cu bine peste momentele de criză majoră, generate
fie de intervențiile militare ale statelor vecine fie de încercări, din interior sau
sprijinite din exteriorul țării, de îndepărtare a sa de la domnie. În timpul domniei
sale Moldova atinge apogeul dezvoltării sale statale, cunoscând o perioadă
îndelungată de stabilitate internă, prosperitate economică și liniște socială.
Pe plan intern și-a bazat regimul pe o nouă clasă conducătoare formată din
oameni proveniți preponderent din mica boierime, ridicați la demnități pe baza
meritelor militare, loialității față de domn sau a înrudirii apropiate cu acesta. De
asemenea a sprijinit foarte mult dezvoltarea răzeșimii prin împroprietăriri
colective ale obștilor de răzeși, în special în urma războaielor și bătăliilor
purtate, fapt care i-a asigurat loialitatea acestei clase, liniștea socială în țară și
forța umană pentru a avea o armată de masă -„oastea cea mare”.
Pe plan extern a reușit să ducă o politică realistă având două mari linii
directoare: impunerea sau susținerea unor conducători favorabili în țările vecine
mici – Țara Românească și Hanatul Crimeii – și o politică de alianțe care să nu
permită nici uneia din marile țări vecine – Imperiul Otoman, Regatul
Poloniei și Regatul Ungariei să obțină o poziție hegemonică față de Moldova. A
încercat, fără succes, realizarea unui sistem de alianțe internaționale împotriva
turcilor, trimițând soli la Papa de la Roma, Veneția, Ungaria, Polonia, Cehia
și Persia.
În plan militar a urmărit două direcții majore de acțiune. Prima a fost crearea
unui sistem de fortificații permanent la granițele țării - în timpul său
construindu-se sau dezvoltându-se rețeaua de cetăți ce cuprindea cetățile de
la Suceava, Neamț, Crăciuna, Chilia, Cetatea
Albă, Tighina, Orhei, Lăpușna și Hotin. Cea de-a doua direcție majoră a fost
crearea unei armate moderne cu o componentă permanentă, profesionistă și
semiprofesionistă și o componentă de masă, formată din corpuri de răzeși
înarmați, mobilizați în cazul marilor campanii militare.
Pe parcursul domniei a dus peste 40 de războaie sau bătălii, marea lor majoritate
victorioase, cele mai semnificative fiind victoria de la Baia asupra lui Matei
Corvin în 1467, victoria de la Lipnic împotriva tătarilor, în 1469 sau victoria de
la Bătălia de la Codrii Cosminului asupra regelui Poloniei Ioan Albert, în 1497.
Cel mai mare succes militar l-a reprezentat victoria zdrobitoare din Bătălia de la
Vaslui împotriva unei puternice armate otomane conduse de Soliman-
Pașa - beilerbeiul Rumeliei, la 10 ianuarie 1475. În urma pierderii acestei bătălii,
În anul următor sultanul Mehmed al II-lea va conduce în persoană o expediție în
Moldova încheiată cu înfrângerea armatei Moldovei, în bătălia de la Valea
Albă-Războieni.
După 1476, Ștefan a fost nevoit să accepte suzeranitatea Imperiului Otoman,
obținând condiții foarte bune pentru Moldova. În schimbul unui tribut anual
modic, țara își conserva intacte instituțiile și autonomia politică internă.
Ștefan cel Mare a fost un mare sprijinitor al culturii și al bisericii, ctitorind un
număr mare de mănăstiri și biserici atât în Moldova, cât și în Țara Românească,
Transilvania sau la Muntele Athos. Pentru aceste merite a
fost canonizat de Biserica Ortodoxă Română, cu numele de Ștefan cel Mare și
Sfânt, la 20 iunie 1992.
A fost căsătorit de trei ori, cu Evdochia - fiica marelui cneaz de Kiev, Maria din
Mangop - din familia imperială bizantină și Maria Voichița - fiica lui Radu cel
Frumos, căsătorii în care s-au născut șapte copii. Începând cu 1497 l-a asociat la
domnie pe fiul său Bogdan al III-lea, care-i va succede la tron. A murit la 2 iulie
1504 fiind înmormântat la Mănăstirea Putna.
10.Principatele romane in sec.xiv-xvii.

11.Unirea principatelor in timpul lui mihai viteazul.

La 1 noiembrie 1599, la trei zile după bătălia de la Șelimbăr, Mihai Viteazul
intră triumfal în Alba Iulia, oraș pe care îl va transforma, după cucerirea
Moldovei, în prima capitală a celor trei țări.
La 27 mai 1600, Mihai Viteazul emite un hrisov care atestă Unirea și se
intitulează „voievod și domn a toată Țara Românească și al Ardealului și al Țării
Moldovei”. De la 1600, „nici un român n-a mai putut gândi unirea fără uriașa lui
personalitate, fără paloșul sau securea lui ridicată spre cerul dreptății, fără chipul
lui de curată și desăvârșită poezie”, scria metaforic Nicolae Iorga.
Rămân însă unele întrebări cruciale legate de Unirea de la 1600. Două dintre
acestea au fost ridicate de istoricul Florin Constantiniu. A acționat Mihai
viteazul potrivit unui plan chibzuit dinainte, având drept obiectiv aducerea sub
autoritatea sa a celor trei țări române? Și, indiferent de existența unui astfel de
plan, poate fi considerată cea dintâi unire a românilor din anul 1600 o
manifestare a conștiinței unității lor de neam?

Mihai Viteazul a intrat în istorie ca întîiul unificator al românilor într-un singur

stat pe teritoriul fostei Dacii. Mihai-Vodă, domnitorul neînfricat Cînd
domnitorul Mihai a urcat pe tronul Țării Românești, sultanul turc a hotărît să
transforme țările române în provincii ale Imperiului Otoman. Oștirile turcești au
trecut Dunărea și înaintau în Țara Românească. Dar armatele domnitorului au
opus rezistență și i-au învins pe otomani la Călugăreni (anul 1595). În această
luptă marele domnitor a demonstrat calități deosebite și a fost supranumit Mihai
Viteazul.
Unirea țărilor române Mihai Viteazul înțelegea că înlăturarea pericolului
otoman putea fi realizată doar prin unirea țărilor române într-un stat puternic. În
anul 1599, domnul muntean înfrînge armata principelui transilvănean Andrei
Bathory și unește Transilvania cu Țara Românească. La Alba-Iulia, Mihai
Viteazul a fost întîlnit de români cu mare triumf. Apoi, la începutul anului 1600,
oastea lui Mihai Viteazul trece Carpații și intră în Țara Moldovei. Domnitorul
Ieremia Movilă, ostil față de planurile domnitorului muntean, fuge din țară.
Mihai Viteazul devine stăpîn și peste Țara Moldovei. Astfel a fost realizată,
pentru prima dată în istorie, unirea tuturor românilor într-un singur stat.
 Sigiliul lui Mihai Viteazul cuprindea trei simboluri: vulturul Țării
Româneşti, capul de bour al Țării Moldovei, leii Transilvaniei și inscripția: „Io,
Mihai Voievod, cu mila lui Dumnezeu, domn al Țării Româneşti, al Ardealului
şi a toată Țara Moldovei”.
Domnia lui Mihai Viteazul a exprimat confruntarea dintre cele două
formule de organizare a statului: domnească și boierească. Așa cum se va vedea
mai jos, boierii au încercat, prin tratatul de la Alba Iulia (1595), încheiat în
numele voievodului cu principele Transilvaniei, Sigismund Bathori, să reducă
statutul domnului la acela de simplu reprezentant al suzeranului său transilvan și
să transfere autoritatea reală în mâinile marii boierimi. Mihai Viteazul a
urmărit blocarea acestui proces și revigorarea statului domnesc, ceea ce explică
efortul său de a-și constitui un mare domeniu, care să-i furnizeze forța
economică necesară confruntării cu elita politică a țării.
Înainte însă de a ajunge la măsurarea forțelor, domn și boieri au acționat unitar
în luptă pentru scoaterea țării de sub dominația otomană.
Sporul haraciului și al altor obligații materiale către Poartă, introducerea
confirmării trienale și anuale a domniei (mucarerul mare și mic), darurile
(peșcheșurile) pretinse de sultan și marii dregători otomani, toate acestea au sleit
resursele Țării Românești și Moldovei, amenințate de falimentul economic.
Povara îndatoririlor către Poartă a lovit și în țărănime și în boierime,
solidarizându-le temporar în încercarea de a înlătura exploatarea turcească.
Uciderea creditorilor turci aflați în Țara Românească este semnificativă pentru
mobilurile economice ale ridicării antiotomane (creditorii turci au fost uciși și la
Iași).
Cele trei Țări Române s-au alăturat marii coaliții – Liga Sfântă –, în care forța
principală era Imperiul habsburgic. În iarna 1594-1595 și la începutul anului
1595, oastea munteană s-a aflat în ofensivă, obținând victorii asupra forțelor
otomane la Orașul de Floci, Hârșova și Silistra și a celor tătare (Putineiu). Mihai
însuși a trecut Dunărea și a ars Rusciukul, provocând mari pierderi turcilor.
În martie, în timp ce muntenii, sprijiniți de ardeleni, pun stăpânire pe Brăila,
moldovenii cuceresc Ismailul. Formal, conducătorul acestui front al Țărilor
române era principele Transilvaniei, Sigismund Bhatori, care se făcuse
recunoscut ca suzeran de Aron Tiranul, domnul Moldovei, înlocuit apoi, în
aprilie 1595, cu Ștefan Răzvan (calificat de Mihai Viteazul „nu țăran, ci
grădinar”, poate țigan?), cu același statut de vasalitate. Pentru a reglementa
raporturile munteano-transilvane, în același spirit, o delegație de boieri, trimisă
de Mihai Viteazul, a semnat la Alba Iulia un tratat cu totul dezavantajos pentru
voievodul muntean (20 mai 1595). Mihai a explicat foarte răspicat solului
polonez Lubieniecki că boierii „au săvârșit nu ceea ce aveau în instrucțiunile lor,
ci ceea ce era în interesul lor, obținând anumite privilegii pentru ei”.
Analiza clauzelor acestui tratat confirmă evaluarea lui Mihai Viteazul. Domnul
Țării Românești deveneaun locțiitor, în propria sa țară, al principelui
Transilvaniei, în timp ce puterea revenea în fapt sfatului domnesc alcătuit din 12
boieri, aflați la adăpost de primejdia de a-și pierde capetele sau averile, întrucât
condamnarea lor la moarte și confiscarea bunurilor nu puteau fi pronunțate de
domn decât cu aprobarea principelui Transilvaniei.
Aflat în ajunul unei iminente invazii otomane, Mihai Viteazul nu-și putea
îngădui deteriorarea raporturilor cu Transilvania, care îi asigura atât spatele
armatei, când avea să se declanșeze ofensiva otomană, cât și un ajutor sub forma
unui corp de oaste.
Tratatul de la Alba Iulia a fost prefigurarea programului politic al clasei
boierești, preocupată să instaureze un regim nobiliar, în cadrul căruia autoritatea
domnească era subordonată sau controlată de marea boierime.
12.Regimul fanariot in principatele romane.
La începutulsec XVIII domnitorii din Md și Muntenia încercau să facă aliante
cu I R sau Austriac pentru a lupta impotriva turcilor.
În 1710 sultanul a numit domnitor în TM pe Dimitrie Cantemir. Domnitorul
dorea să instaureze un regim al monarhiei ereditare pentru aceasta avea nevoie
de independenta statului. A incheiat alianțe cu țarul Rusiei, Petru I.
Campania de la Prut s-a incheiat cu infrângerea armatelor crestine.
Imperiul Otoman a decis să numească in Md și Muntenia in calitate de
domnitori, persoane de incredere din Mariidragomani greci care locuiau in
cartieru fanariot din Constantinopol.
Dominatia fanariotă are urmatoarele aspecte negative:
În domeniul politic: crește dependența față de turci deoarece domnitorul devine
un simplu functionar care isi cumpără dreptul de a conduce tara.
În domeniul economic: - au crescut obligatiile financiare; - s-a mărit suma
tributului anual, erau achitate și plăți suplimentare peșkeș (cadouri valoroase
care se achitau de 2 ori pe an la Bairan și de ziua sultanului) respect (mita
achitată inaltilor functionari turci). Imperiul și-a impus monopolul asupra
comerțului extern.
Aspectul militar: Au fost lichidate armatele regulate,s-a păstrat doar Garda e
corp a domnitorului. Principatele erau obligate să ajute deplasarea armatei
otomane pe teritoriul său.
Aspectul cultural: Au fost create șoli însă toate în limba greacă astfel a început
grecizarea societății. Funcționarii și o mare parte din preoți la fel erau greci
fanarioți.
În perioada fanariotă, din cauza razboaielor cu imperiile vecine, imperiul a cedat
teritorii române asupra cărora nu avea niciun drept. In 1775 Nordul Md, cu
centrul la Cernăuți a fost dat Austriei.
În 1792 prin pacea de la Iași Imperiul Rus a anexat teritoriul dintre Bugul de
Sud și Râul Nistru.
În 1812 in urma războiului ruso-turc 1806-1812 I. Rus a anexat teritoriile dintre
Nistru și Prut.
Dominația fanariotă are o serie de aspecte pozitive:
1. Are loc modernizarea societății după modul occidental. Este considerabil de
tranzactie de la evul mediul la epoca modernă. Principalele reforme care au fost:
Reforma fiscală A fost lichidată responsabilitatea selectivă, și a fost înlocuită cu
cea personală, capitația la sate, patenta la oraș. Impozitul a fost împărțit în 4
rate, fapt care permitea persoanelor să-l achide mai ușor.
Reforma socială boierii au fost împărțiți în ranguri, primele 2 se numeau
neamuri și împreuna cu preotii erau scutiți de impozite. A fost lichidată șerbia,
țăranii deveneau oameni liberi, personal, ei nu au fost improprietăriți cu pământ
și rămâneau dependenți economic.
La începutul sec XIX aspectele negative ale Regimului au inceput să prevaleze
toate categoriile sociale erau nemulțămite.
Boierimea a fost înlăturată de la putere, orășenii și țăranii nu aveau acces la
viata externă; preoții români au fost înlocuiți cu cei greci. În 1821 Tudor
Vladimirescu, din Ț.R. începe revolta impotriva Regimului Fanariot. În timpul
revoltei au fost 2 declaratii:
1. mentiona că revolta este impotriva fanariotilor;
2. mentiona principiile de organizare a viitorului stat.
Din cauza neînțelegerilor cu liderii miscării netionaliste grecești și din cauza
intervenției otomane revolta a fost inabușită, totuși în 1822 sultanul a revenit la
domniile pământene.

13.Revolta condusa de tudor vladimirescu.

După înfrângerea lui Napoleon Bonaparte, care a fost exponentul unui mare
curent revoluționar și naționalist în întreaga Europă, controlul asupra
continentului a fost preluat de Sfânta Alianță, o alianță ce avea scopul de a evita
războiul pentru reglementarea problemelor între marile puteri, și pentru a
conserva status quo-ul la nivel european, asigurându-și ajutorul reciproc pentru
înăbușirea unor eventuale revolte naționale în zone problematice, cum erau
Italia, Polonia și Balcanii. Țarul Alexandru I al Rusiei, devenit cel mai puternic
suveran de pe continent, se afla în poziția de a extinde influența imperiului său
în Peninsula Balcanică în detrimentul otomanilor, și avea la dispoziție și
mijloacele necesare: se putea erija în protectorul ortodocșilor de pe teritoriul
Imperiului Otoman, încurajându-i discret să se răscoale împotriva otomanilor.[31]
În Țara Românească, domnitorii fanarioți au fost împărțiți — unii au rămas
fideli Imperiului Otoman în cadrul căruia au avut o ascensiune care le-a adus
domnia, dar alții au aderat la mișcările naționaliste grecești care vizau eliberarea
poporului grec de sub dominația turcească; puternic încurajată de
la Petersburg, Eteria a acționat și pe teritoriul Țării Românești. Boierii români,
la rândul lor, se pregăteau de răscoală pentru a redobândi puterea politică în țară,
și în mișcarea lor lider militar a devenit Tudor Vladimirescu. Participant de
partea Rusiei la Războiul Ruso-Turc din 1806-1812 și la origine moșnean,
Vladimirescu și-a organizat în secret o grupare paramilitară denumită panduri,
după numele trupelor neregulate croate, pe baza milițiilor oltenești de haiduci.
Sprijinit de marea boierime, Tudor și-a coordonat eforturile cu Eteria și cu
revoluționarii sârbi și albanezi.
Tudor a primit, în contextul operațiunilor Eteriei, misiunea de a crea o
diversiune care să lase impresia unei revolte împotriva fanarioților, dar fidelă
Porții. Oportunitatea a venit la 18/30 ianuarie 1821, când domnitorul Alexandru
Suțu a murit,[d] iar țara a rămas, provizoriu, condusă de o căimăcămie formată
din boierii Grigore Brâncoveanu, Grigore Ghica și Barbu Văcărescu, boieri care
l-au încurajat pe Tudor să acționeze, așteptându-se și la o eventuală susținere a
Rusiei. Din fortărețele sale din zona înaltă a Olteniei, el a lansat proclamația de
la Padeș la 23 ianuarie/4 februarie 1821, apoi a pornit cu armata sa
spre București, unde a preluat el însuși puterea, fixându-le marilor boieri și
mitropolitului domiciliu forțat la vila „Belvedere”.
În Moldova vecină, Eteria acționa direct la indicațiile lui Alexandru Ipsilanti,
care, în luna februarie, nu-și ascundea încrederea într-o intervenție rusească.
Cum însă țarul, aflat la o conferință a Sfintei Alianțe la Laibach, a dezavuat
acțiunile lui Tudor și ale lui Ipsilanti, cei doi s-au văzut dintr-o dată singuri,
nevoiți să-și limiteze pierderile. Ei și-au împărțit zonele de acțiune în Țara
Românească, Tudor primind Oltenia și Muntenia inferioară, iar Ipsilanti
Muntenia superioară. Pus în fața unei intervenții otomane și confruntat cu acte
de indisciplină ale armatei sale de panduri, Tudor, care nu se declarase până
atunci fățiș împotriva otomanilor, a sperat la o înțelegere cu aceștia. Părăsind
Bucureștiul și îndreptându-se spre Oltenia, Tudor s-a confruntat cu și mai multă
adversitate din partea căpitanilor de panduri. Unii dintre ei i-au transmis lui
Iordache Olimpiotul corespondența lui Tudor cu otomanii, iar acesta l-a arestat
pe Tudor fără să întâmpine opoziție din partea pandurilor. Tudor Vladimirescu a
fost ucis de eteriști, dar acțiunile ambelor părți erau oricum pierdute după
dezavuarea de către țar.
După 1821, grecii au continuat însă luptele în Balcani, iar Poarta nu a mai avut
încredere în elementul grecesc pentru guvernarea Țării Românești, revenind la
domnii „pământeni” (băștinași). Primul domn după acțiunea lui Vladimirescu a
fost astfel numit Grigore al IV-lea Ghica. Ceea ce părea la început să aibă titlu
de provizorat a fost chiar oficializat prin convenția de la Akkerman (Cetatea
Albă) din 1826, prin care s-a fixat durata mandatului unui domnitor la 7 ani și
numirea sa de către Divan. Tot prin această convenție, otomanii au retrocedat
Țării Românești porturile dunărene Turnu, Giurgiu și Brăila.
 14. Revolutia din 1848 din principatele romane.
Revoluția Română de la 1848 a fost parte a revoluției europene din același
an și expresie a procesului de afirmare a națiunii române și a conștiinței
naționale. Un factor deosebit de important l-a constituit Revoluția Franceză din
februarie 1848 care a avut repercusiuni asupra întregii Europe.
Deoarece Franța era un stat național unitar, revoluția de aici a avut un
predominant caracter social, pe când în celelalte țări a luat diferite forme, după
necesitățile locale. Astfel că, principiul libertăților cetățenești cerute de
revoluționarii francezi a evoluat și s-a transformat în libertăți naționale pentru
popoarele supuse, iar peste revendicările sociale s-a suprapus ideea de unitate
națională[1].
Revoluţia română a izbucnit în contextul evenimentelor revoluţionare din spaţiul
european. Revoluţii burgheze au izbucnit în Franţa, Imperiul Habsburgic, spaţiul
italian şi cel german.

Cauzele revoluţiei româneşti de la 1848

 politica de maghiarizare a românilor din Transilvania;

 încălcarea autonomiei Principatelor de către Imperiul Ţarist;
 acutizarea problemei ţărăneşti;
 dezvoltarea conştiinţei naţionale;
 necesitatea progresului economic şi politic al Principatelor.

Revoluția Română de la 1848 s-a desfășurat în condițiile în care părți din

teritoriul național se aflau în stăpânirea imperiilor vecine
(Transilvania, Bucovina), în timp ce Moldova și Muntenia erau constrânse să
accepte protectoratul Rusiei țariste și suzeranitatea Imperiului Otoman
În Moldova, mișcarea revoluționară a avut un caracter pașnic, ea mai fiind
denumită în epocă și revolta poeților și s-a concretizat printr-o petiție în
martie 1848 și printr-un program în august 1848. Petiția-proclamațiune
cuprindea 35 de puncte și a fost redactată, de către Vasile Alecsandri, la o
întrunire a tinerilor revoluționari moldoveni care a avut loc la
hotelul Petersburg din Iași, cu știrea domnitorului Mihail Sturza, în data de 27
martie. Această "petițiune a boierilor și notabililor moldoveni" avea un caracter
moderat datorită atitudinii rezervate a principelui Sturza, care era presat de
prezența trupelor ruse la graniță. Simțind pericolul unei mișcări și în Moldova,
sub influența celor de afară, domnitorul însuși le-a cerut petiția. Cu toate că
memoriul lor nu cuprindea decât reforme moderate, mai mult de ordin
administrativ și cultural, în conformitate cu Regulamentul Organic, domnitorul
l-a folosit ca pretext pentru arestarea capilor mișcării. Printre aceștia se
aflau Alexandru Ioan Cuza, Lascăr Rosetti, Răducanu Rosetti, Mitică
Rosetti, Grigore Romalo, Manolache Costache Epureanu, Alexandru
Moruzi, Zaharia Moldovanu, Alexandru Miclescu, Nicolae Catargiu, Vasile
Canta și Dimitrie Filipescu.[3] Aceștia urmau să fie trimiși în exil în Turcia, însă
unii dintre aceștia au reușit să-i cumpere pe cei care trebuiau să-i treacă Dunărea
(una dintre persoanele care au jucat un rol definitoriu a fost Maria Rosetti, care
"mergea pe talvegul Dunării cu copilul în brațe și cu pungile de galbeni" pentru
a-i elibera pe cei căzuți prizonieri), ajungând la Brăila. De aici au reușit să plece
în Transilvania, de unde au trecut în Bucovina [4].
În vara lui 1848 se aflau în Bucovina - și mai ales în Cernăuți - circa 50 de
fruntași ai tineretului revoluționar moldovean, printre care: Alexandru Ioan
Cuza, C. Negri, D. Canta, Vasile Alecsandri, Al. Russo. Acestora li s-a adăugat
și Mihail Kogălniceanu, care avusese un conflict cu fiul domnitorului. În august
1848 este redactat un program în 36 de puncte, care a fost publicat de
Kogălniceanu sub titlul „Dorințele partidei naționale din Moldova”. Acest
program se deosebea radical de petiția din martie, fiind împotriva
Regulamentului organic și a protectoratului țarist. Se cereau, printre altele:
egalitate politică și civilă, instrucțiune gratuită, împroprietărirea țăranilor și se
încheia cu o dorință arzătoare: unirea Moldovei cu Țara Românească[4][5], unirea
fiind considerată drept „cheia bolței fără care s-ar prăbuși edificiul național.”[6]
În Țara Românească, revoluția s-a bucurat de mai mult succes decât
în Moldova, deoarece tinerii revoluționari munteni, spre deosebire de cei
moldoveni, au încercat traducerea ideilor în fapte. În acest scop i-au atras în
tabăra lor pe intelectualii mai de seamă din acea vreme, precum și o parte a
administrației și armatei.

 7 iunie 1848 Craiova: Gheorghe Magheru, Nicolae Bălcescu și Costache

Romanescu alcătuiesc, în ilegalitate, primul guvern provizoriu revoluționar.
 9 iunie 1848: De teama unor conflicte armate se hotărăște
citirea proclamației revoluționare la Islaz, un mic port la Dunăre din
Romanați pentru că doi dintre cei mai importanți membri ai clubului
revoluționar craiovean conduceau destinele în Romanați. Este vorba de Ioan
Maiorescu (fusese numit prefectul județului) și căpitanul Nicolae
Pleșoianu ai cărui dorobanți primiseră ordin să se deplasase din Craiova la
Islaz. Bibescu ordonase paza tuturor porturilor pentru a aresta, imediat după
debarcare, agitatori revoluționari veniți de la Paris. Sub oblăduirea lui Ioan
 Maiorescu și Nicolae Pleșoianu va fi organizată de către Popa Șapcă, o mare
adunare populară la Islaz.
Guvernul provizoriu format la Islaz îi cuprindea pe ofițerii: Gheorghe Magheru
și Nicolae Pleșoianu, pe preotul Radu Șapcă, pe membrii clubului
craiovean: Ștefan Golescu, Ioan Maiorescu și ca secretar al guvernului
provizoriu, pe Costache Romanescu. Acestora li s-au alăturat Ion Heliade
Rădulescu și Christian Tell.

 11 iunie 1848, București: Știind că a pierdut sprijinul armatei, Bibescu

semnează, la București, proclamația de la Islaz care va deveni
noua constituție. A doua zi, rușii au protestat prin consulul lor și au
amenințat că vor invada țara. În aceste condiții, Gheorghe Bibescu abdică.
Guvernul provizoriu revoluționar se deplasează întâi la Craiova pentru a
înlătura grupul care îl sprijinea pe Bibescu.
 13 iunie 1848: Craiova a fost ales ca loc de întrunire a guvernului provizoriu
și prima capitală a revoluționarilor pașoptiști, înainte ca aceștia să ajungă la
București.
În Transilvania mișcarea românească a avut un caracter preponderent național.
O parte din români au aderat la revoluția burgheză maghiară. Dieta de la Cluj a
avut în componența ei și câțiva români, iar apoi cea de la Debrețin ceva mai
mulți. Burghezia maghiară revoluționară, care a pus pe picioare o armată bine
organizată, a căutat să-și impună controlul asupra întregului Ardeal. În acest
context au fost reprimate toate mișcările de împotrivire ale românilor, sașilor și
ungurilor rămași fideli Casei de Habsburg. La 29 mai 1848 Dieta de la Cluj a
proclamat unirea Transilvaniei cu Ungaria, fapt care a nemulțumit deopotrivă
părți importante ale românilor transilvani, ale sașilor și maghiarilor. Însuși
poetul Sándor Petőfi se ridicase împotriva hotărârii unirii Transilvaniei cu
Ungaria, argumentând că în Dieta care luase decizia se aflaseră din 300
reprezentanți numai 3 români și 24 de sași. În martie 1848 izbucnise revoluția la
Viena, mișcare care a pătruns mai apoi în Ungaria, unde intelectualitatea liberală
maghiară dorea să impună stat național independent de Austria. Ideea de
libertate și de unitate națională era înțeleasă de burghezia maghiară în sensul
formării unei națiuni civice maghiare după modelul preconizat de Revoluția
franceză, adică neținând seama de componența etnică eterogenă a țării, ba
tocmai prin asimilarea etniilor diferite de cea maghiară și omogenizarea forțată a
specificului diferitelor regiuni și prin impunerea unei singure limbi oficiale,
adică maghiarizare. Liderii românilor din Transilvania nu au împărtășit ideea
creării unui stat național maghiar de acest tip unde românii ardeleni, majoritari
în Ardeal, ar fi urmat să rămână mai departe fără drepturi politice egale cu ale
maghiarilor, minoritari în Transilvania și au convocat o adunare proprie în care
să discute problemele care îi preocupau. Adunarea românilor transilvăneni a
avut loc la Blaj pe 15 mai 1848, fiind cunoscută istoriografic, ca Adunarea de la
Blaj. Se formează în Munții Apuseni o armată de voluntari români condusă de
avocatul Avram Iancu. Aceștia reușesc două victorii importante împotriva
armatelor revoluționare maghiare, la Abrud și Mărișel. Pe lângă români, se
ridicaseră la luptă în Croația și croații, fiindcă nici ei nu doreau să facă parte din
statul național ungar, preconizat de revoluționarii maghiari ai lui
Kossuth. Nicolae Bălcescu s-a dus chiar la Budapesta pentru a încerca aplanarea
conflictului revoluționar româno-maghiar, dar Kossuth și membrii nobilimii
maghiare au refuzat în context să acorde drepturi egale românilor transilvani,
încercând doar să câștige timp trimițându-l pe Bălcescu să negocieze pacea cu
moții lui Avram Iancu în numele revoluționarilor unguri și încercând să îl
convingă pe acesta din urmă să se alăture defensivei maghiare împotriva forțelor
austro-ruse. În lupta de la Șiria lângă Arad, armatele revoluționare ungurești au
fost cu totul zdrobite de ruși, iar Ungaria și Transilvania (Ardealul) vor fi
predate de ruși austriecilor potrivit prevederilor Sfintei Alianțe.
15.Unirea principatelor romane 1859.
Unirea Principatelor Române a avut loc la jumătatea secolului al XIX-lea prin
unirea statelor Moldova și Țara Românească sub numele Principatele Unite ale
Moldovei și Țării Românești. Procesul unirii, bazat pe puternica apropiere
culturală și economică între cele două țări, a cunoscut o etapă decisivă, care s-a
dovedit a fi ireversibilă, prin alegerea colonelului moldovean Alexandru Ioan
Cuza ca domnitor al ambelor principate, la 5 ianuarie 1859 în Moldova și la 24
ianuarie 1859 în Țara Românească. Unirea Moldovei și a Țării Românești a fost
realizată de Alexandru Ioan Cuza în anul 1859. Înainte de aceasta, au fost
convocate adunări cu reprezentanții poporului: țărani, boieri, orășeni, oameni de
cultură, pedagogi, slujitori ai bisericii. Reprezentanții adunărilor și-au exprimat
dorința de unire a țărilor române într-un singur stat. Astfel, susținuți de popor,
oamenii politici l-au ales pe Al. Ioan Cuza domnitor mai întîi al Țării Moldovei
(5 ianuarie 1859), apoi al Țării Românești (24 ianuarie 1859). În acest fel, s-a
înfăptuit Unirea țărilor române într-un singur stat, numit România.
Procesul a început odată cu adoptarea Regulamentelor Organice între 1831-
1832 în Muntenia și Moldova, care stipulau necesitatea unificării politice,
urmate de acorduri vamale între 1833 și 1835 și lichidarea posturilor vamale
între cele două țări începând cu 1 ianuarie 1848, în timpul domniilor lui Mihail
Sturdza, respectiv Gheorghe Bibescu. Deznodământul războiului Crimeii a
stăvilit pentru un timp ambițiile geopolitice ale imperiului rus la Dunărea de jos,
fără a consolida efectiv imperiul Otoman de care depindeau principatele, ceea ce
a creat un context favorabil realizării unirii.[1] Votul popular favorabil unirii în
ambele țări, rezultat în urma unor Adunări ad-hoc în 1857 a dus la Convenția de
la Paris din 1858, o înțelegere între Marile Puteri, prin care se accepta o uniune
mai mult formală între cele două țări, cu guverne diferite și cu unele instituții
comune. La începutul anului 1859 liderul unionist moldovean Alexandru Ioan
Cuza a fost ales ca domnitor al Moldovei și Țării Românești, act care a adus
cele două state într-o uniune personală. În 1862, cu ajutorul unioniștilor din cele
două țări, Cuza a unificat Parlamentul și Guvernul, realizând unirea politică.
După înlăturarea sa de la putere în 1866, unirea a fost consolidată de succesorul
său, principele Carol de Hohenzollern-Sigmaringen, iar constituția adoptată în
acel an a denumit noul stat România.
Unirea Principatelor Române a avut loc la jumătatea secolului al XIX-lea și
reprezintă unificarea vechilor state Moldova și Țara Românească. Unirea este
strâns legată de personalitatea lui Alexandru Ioan Cuza și de alegerea sa ca
domnitor al ambelor principate la 5 ianuarie 1859 în Moldova și la 24
ianuarie 1859 în Țara Românească. Totuși, unirea a fost un proces complex,
bazat pe identitatea culturală și istorică între cele două țări. Procesul a început în
1848, odată cu realizarea uniunii vamale între Moldova și Țara Românească, în
timpul domniilor lui Mihail Sturdza, respectiv Gheorghe Bibescu.
Deznodământul războiului Crimeii a creat un context european favorabil
realizării unirii. Votul popular favorabil unirii în ambele țări, rezultat în urma
unor adunări ad-hoc în 1857 a dus la Convenția de la Paris din 1858, o
înțelegere între Marile Puteri, prin care se accepta o uniune formală între cele
două țări, cu guverne diferite, însă cu unele instituții comune; principatele
trebuiau să se numească Principatele Unite Moldova și Valahia. La începutul
anului următor, Alexandru Ioan Cuza a fost ales domnitor al Moldovei și Țării
Românești, aducându-le într-o uniune personală. În 1862, cu ajutorul
unioniștilor din cele două țări, Cuza a unificat Parlamentul și Guvernul,
realizând unirea politică. Procesul de unificare a continuat și după înlăturarea sa
de la putere (1866), atunci când pe tron a fost adus și numit principe, Carol de
Hohenzollern-Sigmaringen, constituția adoptată în acel an denumind noul
stat România.[12]

Ideea Unirii Moldovei și a Țării Românești, avansată încă din secolul al XVIII-
lea a devenit, după războiul Crimeii (1853 - 1856) o temă de prim plan a
dezbaterii politice, atât în cele două Principate, cât și pe plan internațional.
Situația externă se arăta favorabilă; înfrângerea Rusiei și hegemonia politică
a Franței ofereau un context prielnic punerii în practică a proiectului, cu atât mai
mult cu cât Napoleon al III-lea, împărat al francezilor, dorea un bastion
răsăritean favorabil politicii sale, care să contrabalanseze expansiunea rusească
și să contribuie, alături de Italia, la subminarea sau chiar destrămarea monarhiei
austro-ungare.
Un rol important l-a jucat propaganda unionistă, întreprinsă de către
liderii partidei naționale, în cele două țări și în străinătate. Activitatea
desfășurată în emigrație, îndeosebi în Franța, a cunoscut diverse forme: apeluri
către opinia publică europeană; afirmarea programului politic în publicații
ca România viitoare (1850, Paris), Junimea română (1851), Republica
română (Paris, 1851, Bruxelles, 1853); afilierea la „Comitetul Central
Democratic European”, cu sediul la Londra, care urmărea declanșarea unei noi
revoluții europene; memorii către Napoleon al III-lea, împăratul Franței și
către Palmerston, premierul britanic; constituirea la Paris a unui Comitet cu
deviza „Dreptate! Fraternitate! Unitate!”; sprijinul unor personalități marcante
(Paul Bataillard, Edgar Quinet, Hippolyte Desprez). Această propagandă
unionistă a necesitat mari sume de bani pentru cointeresarea materială a unor
personalități franceze, iar I.C. Brătianu s-a remarcat prin vânzarea moșiei soției
sale pentru a asigura aceste fonduri.
Actul istoric de la 24 ianuarie 1859 reprezenta primul pas pe calea înfăptuirii
statului național român unitar. Impusă sub o puternică presiune populară, cu
deosebire la București, alegerea ca domn al Țării Românești a lui Alexandru
Ioan Cuza avea să-și găsească o confirmare deplină la marea manifestare
prilejuită de sosirea alesului națiunii în capitala munteană.
Cea mai stringentă problemă era recunoașterea internațională a alegerilor.
Faptul împlinit la 24 ianuarie 1859 era considerat de Poartă și de Austria drept o
încălcare a Convenției de la Paris. Situația creată în cele două Principate urma
să facă, de altfel, obiectul unei noi Conferințe internaționale, care se deschidea
la Paris, la 26 martie/7 aprilie - 25 aug./6 sept. Misiuni speciale, conduse de
persoane apropiate lui Alexandru I. Cuza, au vizitat capitalele Marilor Puteri
garante și au reușit să câștige sprijin pentru cauza românească. Încă în a doua
ședință a Conferinței (1/13 aprilie) Franța, Rusia, Anglia, Prusia și Sardinia au
recunoscut dubla alegere de la 24 ianuarie 1859. Imperiul Otoman și Austria
însă tergiversau; mai mult, se află că se punea la cale o intervenție militară peste
Dunăre. Alexandru I. Cuza răspunse energic. La 20 aprilie, la Florești, între
Ploiești și Câmpina, armata moldo-munteană era concentrată spre a face față
oricărei situații. După alte amenințări, sub presiunea celorlalte puteri garante,
Poarta a acceptat oficial, odată cu Austria, în a 3-a ședință a Conferinței de la
Paris (25 august/7 septembrie), să recunoască, la rândul ei, dubla alegere.
Detensionarea situației, atât în relațiile cu Imperiul Otoman, cât și cu cel
Habsburgic, îl determină pe domn să ordone închiderea taberei de la Florești (1
septembrie 1859).
16.Domnia lui Alexandru Ioan Cuza.
Domnitorul Unirii românilor Unirea Moldovei și a Țării Românești a fost
realizată de Alexandru Ioan Cuza în anul 1859. Înainte de aceasta, au fost
convocate adunări cu reprezentanții poporului: țărani, boieri, orășeni, oameni de
cultură, pedagogi, slujitori ai bisericii. Reprezentanții adunărilor și-au exprimat
dorința de unire a țărilor române într-un singur stat. Astfel, susținuți de popor,
oamenii politici l-au ales pe Al. Ioan Cuza domnitor mai întîi al Țării Moldovei
(5 ianuarie 1859), apoi al Țării Românești (24 ianuarie 1859). În acest fel, s-a
înfăptuit Unirea țărilor române într-un singur stat, numit România.
Domnitorul reformator Cuza-Vodă a fost o personalitate înțeleaptă. Pentru
a dezvolta statul, domnul a înfăptuit un șir de reforme. În urma reformei agrare,
țăranii au primit pămînt. Reforma învățămîntului a asigurat instruirea primară
obligatorie și gratuită pentru toți copiii. La Iași și București au fost deschise
primele universități. În realizarea unirii țărilor române, Alexandru Ioan Cuza a
fost susținut de oamenii simpli, dar și de personalități celebre. Printre ei au fost
marii cărturari și patrioți ai neamului Mihail Kogălniceanu și Vasile Alecsandri.
Mihai Viteazul a avut un urmaș devotat ideii Unirii – Alexandru Ioan
Cuza. În anii de domnie, el a realizat unirea românilor într-un singur stat –
România.
O parte a Moldovei, numită Basarabia, nu se regăsea în noul stat unit,
deoarece se afla în componența Imperiului Rus din anul 1812. • Pe timpul
domniei lui Cuza-Vodă, oraşul Bucureşti a fost proclamat capitala României. •
Alexandru Ioan Cuza a fost de profesie militar, în grad de colonel. • Reforma
învățămîntului, promovată de Alexandru Ioan Cuza, a introdus în şcoală
alfabetul latin.
Alexandru Ioan Cuza (sau Alexandru Ioan I; n. 20 martie/1
aprilie 1820, Bârlad, Moldova – d. 3 mai 1873,[2] Heidelberg, Imperiul
German[3]) a fost primul domnitor al Principatelor Unite și al statului
național România. Prin alegerea sa ca domn al Moldovei, la 5 ianuarie 1859, și
al Țării Românești, la 24 ianuarie 1859, a fost înfăptuită Unirea celor două
principate.
Ales domnitor, Cuza a dus o susținută activitate politică și diplomatică pentru
recunoașterea Unirii Moldovei și Țării Românești de către Puterea suzerană
(Imperiul Otoman) și Puterile Garante și apoi pentru desăvârșirea
Unirii Principatelor Române prin înfăptuirea unității constituționale și
administrative. Aceasta s-a realizat în ianuarie 1862, când Moldova și Țara
Românească au format statul român unitar modern, adoptând oficial numele de
România,[4] cu capitala la București, cu o singură adunare și un singur guvern.[5]
În anul 1866, o largă coaliție a partidelor vremii, cunoscută sub denumirea
de Monstruoasa Coaliție din cauza orientărilor politice diferite ale membrilor
săi, l-au forțat pe Alexandru Ioan Cuza să abdice.
Unirea Principatelor Române a avut loc la jumătatea secolului al XIX-
lea și reprezintă unificarea vechilor state Moldova și Țara Românească. Unirea
este strâns legată de personalitatea lui Alexandru Ioan Cuza și de alegerea sa ca
domnitor al ambelor principate la 5 ianuarie 1859 în Moldova și la 24
ianuarie 1859 în Țara Românească. Totuși, unirea a fost un proces complex,
bazat pe identitatea culturală și istorică între cele două țări. Procesul a început în
1848, odată cu realizarea uniunii vamale între Moldova și Țara Românească, în
timpul domniilor lui Mihail Sturdza, respectiv Gheorghe Bibescu.
Deznodământul războiului Crimeii a creat un context european favorabil
realizării unirii. Votul popular favorabil unirii în ambele țări, rezultat în urma
unor adunări ad-hoc în 1857 a dus la Convenția de la Paris din 1858, o
înțelegere între Marile Puteri, prin care se accepta o uniune formală între cele
două țări, cu guverne diferite, însă cu unele instituții comune; principatele
trebuiau să se numească Principatele Unite Moldova și Valahia. La începutul
anului următor, Alexandru Ioan Cuza a fost ales domnitor al Moldovei și Țării
Românești, aducându-le într-o uniune personală. În 1862, cu ajutorul
unioniștilor din cele două țări, Cuza a unificat Parlamentul și Guvernul,
realizând unirea politică. Procesul de unificare a continuat și după înlăturarea sa
de la putere (1866), atunci când pe tron a fost adus și numit principe, Carol de
Hohenzollern-Sigmaringen, constituția adoptată în acel an denumind noul
stat România.[12]
Domnia lui Cuza Vodă a fost caracterizată de o nerăbdătoare dorință de a
ajunge din urmă Occidentul, dar efortul domnului și al sprijinitorilor săi
întâmpină rezistența forțelor conservatoare și a inerțiilor colective. Mai grav, el
stă sub semnul provizoratului, căci domnia lui Cuza este percepută ca pasageră;
țara a vrut un domn străin, l-a acceptat însă pe cel autohton, dar n-a renunțat la
vechea doleanță; în așteptarea contextului prielnic, ea îngăduie un provizorat.[13]
După Convenția de la Paris din 1858, marile puteri au lăsat guvernul fiecărui
principat român în grija unei comisii provizorii, formate din trei caimacami,
până la alegerea domnitorilor. Principala atribuție a comisiilor era aceea de a
supraveghea alegerea noilor adunări elective. Campania electorală din Moldova
a dus la alegerea unei adunări favorabile unirii cu Țara Românească. Unioniștii
moldoveni au putut impune cu ușurință candidatura la domnie a colonelului
Alexandru Ioan Cuza, care a fost ales domn cu unanimitate de voturi la
5/17 ianuarie 1859. Ideea alegerii domnului moldovean și la București a fost
oficial sugerată muntenilor de către delegația Moldovei, care mergea
spre Constantinopol pentru a anunța rezultatul alegerii de la Iași. În Țara
Românească, adunarea electivă a fost dominată de conservatori, care erau însă
scindați. Neputându-se pune de acord asupra unui candidat propriu,
conservatorii munteni au sfârșit prin a se ralia candidatului Partidei Naționale
care a fost ales la 24 ianuarie/5 februarie 1859, domn al Țării Românești.
Astfel, românii au realizat de facto unirea, punând la 24 ianuarie 1859, bazele
statului național modern român. Sprijinul lui Napoleon al III-lea a fost decisiv
pentru dezarmarea opoziției Turciei și a Austriei față de dubla alegere, astfel că
la 1/13 aprilie 1859 Conferința de la Paris a puterilor garante dădea
recunoașterea oficială a faptului împlinit de la 24 ianuarie 1859.[13]Turcia l-a
recunoscut pe Alexandru Ioan Cuza ca domnitor al Principatelor în 1861.[14]
Conform deciziei Convenției de la Paris, la 15 mai 1859 este înființată Comisia
Centrală la Focșani, ce avea ca scop redactarea primului proiect
de Constituție din istoria modernă a României și realizarea altor proiecte de
unificare legislativă a Principatelor. Proiectul de Constituție nu a fost aprobat
însă de domnitorul Cuza, Comisia Centrală din Focșani fiind desființată
în februarie 1862
Reforme:
Prin reforma agrară tăranii au fost improprietăriti cu pamant fara
rascumparare. Marimea lotului era in dependent de numarul animalelor mari in
gospodarie(3 animale-5 ha). Pamanturile care apartinuse centrelor religioase din
Constantinopol si Antiohia au fost reintoarse in fondul funciar.
Prin reforma electorala s-a incercat lichidarea cenzului de avere, insa
marile puteri nu au permis aceasta schimbare. In consecinta domnitorul a reusit
sa obtina dreptul intelectualilor si a pensionarilor sa participle la alegeri
indifferent de avere.
Prin reforma învățământului din Iași și București. Atunci s-a impus
învățământul primar gratuit și obligatoriu.
În domeniul justitiei au fost aprobate Codul Penal și Cel de procedura.
Acestea au fost elaborate in baza codurilor lui Napoleon, insa au fost excluse
unele prevederi, cum ar fi: bataia, pedepsele corporale și pedeapsa cu moartea.
Prin reforma politica a fost adoptat documentul Statutul dezvoltator al
conventiei de la Paris, prin care parlamentul devenea bicameral iar cea mai mare
parte a membrilor senatului erau numiti de domnitor.
17.Basarabia in sec. XIX.

18.Romania in timpul primului razboi mondial.

19.Unirea din 1918.
Marea Unire din 1918 a fost procesul istoric în urma căruia toate provinciile
istorice locuite de români s-au unit în anul 1918 în cuprinsul aceluiași stat
național, România. Etape preliminare au fost Mica Unire din 1859 a Țării
Moldovei cu Țara Românească și dobândirea independenței în urma războiului
din 1877-1878, pe fondul renașterii naționale a românilor în parcursul secolului
al XIX-lea.
Unirea Basarabiei, a Bucovinei și, în cele din urmă, a Transilvaniei cu Regatul
României (așa-zisul Vechi Regat) a dus la constituirea României Mari. Ea a fost
scopul intrării României în Primul Război Mondial de partea Antantei și a fost
favorizată de mai mulți factori istorici:

 acțiunea politică decisivă a elitelor din Regatul României și din Austro-

Ungaria în conjunctura favorabilă de la sfârșitul Primului Război Mondial
 prăbușirea Imperiului Austro-Ungar și a Imperiului Rus
 afirmarea principiului autodeterminării și al celui al naționalităților pe plan
internațional, în contextul prezenței pe scară largă a sentimentului național în
rândul populației românești.
Printre personalitățile care au avut contribuții importante la participarea
României la război și la realizarea Marii Uniri a fost regele Ferdinand, care a
achiesat la împroprietărirea țăranilor români și la introducerea votului universal.
Regele a refuzat să promulge Pacea de la Buftea, ceea ce a făcut posibilă
participarea României pe picior de egalitate cu statele victorioase la tratativele
de pace de după Primul Război Mondial. Regina Maria a animat munca de
ajutorare a răniților, fiind nelipsită din focarele de epidemie și din tranșee. După
război a călătorit la Paris, unde a intervenit pe lângă personalitățile politice
occidentale pentru recunoașterea unirii. Chiar și în momentele în care nu a fost
la guvernare, liderul liberal Ionel Brătianu a influențat decisiv desfășurările
politice.
Încheiată de facto la 1 decembrie 1918, odată cu unirea Transilvaniei,
recunoașterea diplomatică a Marii Uniri a solicitat eforturi pe parcursul
următorilor ani. În ciuda constituirii ei într-un scop esențial al politicii externe în
următoarele două decenii, recunoașterea din partea Uniunii Sovietice nu a venit
niciodată, iar dinspre ea avea să vină în iunie 1940 ultimatumul declarat, în
conivență cu Germania nazistă, care a pus în acțiune dezmembrarea României
Mari în profitul Uniunii Sovietice, Ungariei, precum și Bulgariei.
Noua întindere a statutului și noua structură socio-economică au produs
schimbări fundamentale ale sistemului politic. Din cele două partide mari ale
Vechiului Regat a supraviețuit doar Partidul Național Liberal, căruia în perioada
interbelică i s-a opus Partidul Național Țărănesc, condus de Iuliu Maniu. Viața
culturală a cunoscut o perioadă de efervescență fără precedent, manifestată în
artă și știință.
Din câștigurile teritoriale ale anului 1918, doar Transilvania și Bucovina de
Sud au rămas României după cel de-al Doilea Război Mondial.
Basarabia, Bucovina de Nord și ținutul Herța au fost încorporate URSS,
iar Cadrilaterul a rămas Bulgariei. Ideea unirii Republicii Moldova cu România,
deși neasumată de niciunul dintre cele două state, a rămas prezentă în discursul
public din România și Republica Moldova.
Parlamentul României a adoptat, la 31 iulie 1990, Legea nr. 10 din 1990, prin
care a fost abrogată Hotărârea Consiliului de Miniștri nr. 903 din 18 august
1949 privind declararea zilei de 23 august ca sărbătoare națională și a proclamat
în locul ei ziua de 1 decembrie drept sărbătoare națională.[1]

20.Romania in perioada interbelica.

În condițiile primului Război Mondial în mai multe regiuni europene s-a
intensificat mișcarea de eliberare națională. În urma revoluției din februarie
1917 din Rusia, guvernul provizoriu a declarat dreptul popoarelor la
autodeterminare.
Populația din Basarabia s-a bazat pe acest drept și după instaurarea îm Rusia a
partidului Bolșevic. La 27 martie Sfatul Țării organul legislativ al Basarabiei a
votat unirea cu România. La15 noiembrie Congresul din 1918 a votat unirea, iar
la 1 decembrie Adunarea Națională din Transilvania a votat unirea.
Viața politică poate fi împărțită convențional în următoareleetape: 1918-1926-
sub aspect economic influențează 2 doctrine: național țărănistă numită a porților
deschise și liberală numită prin noi înșine.
Sistemul politic era pluripartitist . În 1923 a fost adoptato Constituția care
declara regimul monarhiei constituționale și sistemul primei majoritare. Erau
garantate drepturile și libertățile personale. În 1927 după moartea regelui
Ferdinand rege a devenit Mihai. Aceasta era minor și din numele său statul era
condus de o regență formată din 3 persoane. În 1930 rege a devenit Carol al II-
lea care în 1938 a instaurat regimul autoritar.

21.Crearea RASS Moldoveneasca.

Republica Autonomă Sovietică Socialistă Moldovenească (română cu alfabet
chirilic Република Аутономэ Советикэ Сочиалистэ Молдовеняскэ,
în rusă Молда́вская Автоно́мная Сове́тская Социалисти́ческая
Респу́блика, în ucraineană Молда́вська Автоно́мна Радя́нська
Соціалісти́чна Респу́бліка; abreviată RASS Moldovenească, RASSM) a fost
o entitate teritorială „autonomă” creată de autoritățile sovietice în
componența Ucrainei sovietice la 12 octombrie 1924. Cuprindea
raioanele transnistrene de astăzi ale Republicii Moldova, plus
raioanele Ananiev, Balta, Bârzula, Codâma, Cruteni, Ocna
Roșie și Pesceana din actuala regiune Odesa a Ucrainei.
Crearea respectivei unități moldovenești a fost inițiată de Grigore Kotovski, dar
în scurtă vreme a devenit un motiv de dispută cu Comisarul Poporului pentru
Afaceri Externe al URSS, Gheorghi Cicerin, care considera înființarea acestei
regiuni administrative ca prematură. În plus, Cicerin considera că astfel se dă o
mână de ajutor „expansionismului șovinismului românesc”. În schimb, Kotovski
susținea că această nouă republică ar fi propagat comunismul
în Basarabia învecinată, existând șanse să aducă revoluția comunistă
în România și chiar și în Balcani.
La început, pe 7 martie 1924, s-a luat decizia prudentă de creare a unei regiuni
„autonome” moldovenești în cadrul RSS Ucrainene, dar până în cele din urmă,
punctul de vedere al lui Kotovski a avut câștig de cauză și regiunea a fost
ridicată la rangul de republică autonomă pe 12 octombrie. Capitala oficială a
fost proclamat „orașul vremelnic ocupat Chișinău”, capitala executivă fiind până
în 1929 orașul Balta și după această dată și până la desființare (1940),
orașul Tiraspol.
Inițial, RASSM a fost constituită din raioanele Camenca și Veliko-Kosnițki din
cadrul guberniei Podolia; și
raioanele Ananiev, Bârzula, Cruteni, Dubăsari, Grigoriopol, Rîbnița, Slobozia,
Stavrov și Tiraspol din gubernia Odesa precum și dintr-o parte a
raioanelor Valea-Hoțului și Balta (satele Pasițel, Ghidirim, Baital). La începutul
lunii decembrie 1924 a fost adăugat și restul raionului Balta, cu orașul
omonim și satele Grădinița și Iaschi.
Republica avea o suprafața de 8.300 km² și includea 11 raioane din stânga
fluviului Nistru. Ulterior, teritoriul s-a reorganizat în 14 raioane.
Crearea RASSM urma o tendință generală din Uniunea Sovietică a acelor
vremuri, de creare a autonomiilor teritoriale și acordare a unor drepturi culturale
pentru diferite naționalități. Prin crearea RASSM conducerea sovietică a sperat
să încurajeze iredentismul pro-sovietic în Basarabia și să-și sporească influența
în România, efectul contat nefiind însă atins.
Crearea RASSM în anul 1924 a reprezentat un jalon important nu doar în
destinul românilor transnistreni şi al celor basarabeni, dar şi în destinul
românilor de pretutindeni. Acest eveniment are o semnificaţie contradictorie în
special din cauza consecinţelor sale imediate, precum şi a celor cu efecte de
lungă durată.

Formarea RASSM a însemnat crearea unei statalităţi româneşti (moldoveneşti)

acolo unde aceasta nu a existat niciodată – pe malul stîng al Nistrului. Contrar
intenţiilor adevărate ale Moscovei, formarea acestei autonomii a contribuit într-
o oarecare măsură la conservarea şi emanciparea elementului românesc
(moldovenesc) într-o regiune unde acesta, deşi era autohton, se afla în pragul
dispariţiei. RASSM, indiferent de atitudinea pe care o manifestăm faţă de acest
fapt istoric, a servit drept bază pentru crearea statului moldovenesc
contemporan.
Consecinţele pozitive ale evenimentului se sfîrşesc însă aici (de altfel, încerc să
vad partea bună a lucrurilor nu fără o doză mare de scepticism).

Pe de altă parte:
După refuzul României de a accepta desfăşurarea unui plebiscit în Basarabia,
autonomia moldovenească de pe malul stîng al Nistrului a servit drept pretext
pentru raptul teritorial la care a fost supusă România Mare în iunie 1940[Este
vorba, în primul rînd, de răpirea de către URSS a Basarabiei, Bucovinei de Nord
şi a ţinutului Herţa.]. Lozinca „reunirii fraţilor de pe malul stîng şi malul drept”
şi a „reîntregirii RASSM” a fost laitmotivul propagandei sovietice în relaţiile
dintre România şi URSS în anii1924-1940.

Delimitarea graniţelor dintre RASSM şi „republica-metropolă” RSS Ucraineană

ce s-a făcut în anii 1924-1929[În urma acestor rectificări teritoriale, RASSM s-a
„căpătuit” cu cîteva raioane aproape în exclusivitate ucrainene (Balta, Pesciansk
şi Krasnookneansk). Din cauza acestei „generozităţi” din partea Kievului,
moldovenii – din grup etnic majoritar, au ajuns în minoritate în autonomia unde
ei, numai formal, erau naţiune titulară. În acelaşi timp, zeci de localităţi
majoritar moldoveneşti din regiune au fost lăsate în afara graniţelor RASSM] a
contribuit la accelerarea procesului de deznaţionalizare şi asimilare a românilor
moldoveni din Bugo-Nistria.
Impunerea argoului „şantist”, rusificat pînă la grotesc, ca limbă oficială în
RASSM a contribuit la crearea unei pseudo-conştiinţe „naţionale” nu numai la
românii din stînga Nistrului, dar şi la cei din stînga Prutului. Înstrăinarea între
români, care s-a produs în anul 1812, a prins rădăcini adînci după anul 1924.

Crearea RASSM şi plăzmuirea „linghii şî nărodului maldavenesc” au fost nişte

acţiuni criminale ale Moscovei îndreptate cu bună ştiinţă împotriva poporului şi
statului român. Aceste acţiuni nu au nimic în comun cu „grija” declarată pentru
binele „poporului-frate moldovenesc”.

Aşa zisele „eliberări” din anii 1812 („de sub jugul otoman”) şi 1940 („de sub
jugul boierilor români”) şi delimitările teritoriale cu „Ucraina-soră” din anii
1924-1929 şi 1940 au dus, în realitate, la etnocidul românilor moldoveni de pe
ambele maluri ale Nistrului. Dispariţia lor ar fi permis unirea prin filiera
dobrogeană a celor două masive slave (de miazăzi şi răsărit) în unul singur.
Scopul geostrategic al acestei acţiuni a fost dezenclavizarea Rusiei spre mările
calde prin strîmtorile Bosfor şi Dardanele.

22.Romania in anii razboiului doi mondial.

După o perioadă de neutralitate de mai bine de un an (în decursul căreia Regatul
României a permis evacuarea guvernului, tezaurului și forțelor poloneze spre
Egiptul britanic, dar a pierdut importante teritorii în profitul aliaților de atunci
ai Germaniei naziste, anume URSS, Ungaria și Bulgaria), România își schimbă
alianțele odată cu sosirea la putere a lui Ion Antonescu. Se aliază cu Puterile
Axei în octombrie 1940 și intră în război de partea acestora în iunie 1941, în
scopul de a recupera măcar teritoriile luate de URSS : Basarabia, Bucovina de
Nord și Ținutul Herței. După trei ani și două luni de campanii militare împotriva
URSS, care duc armata română până în stepa din nordul Caucazului și înapoi, la
data de 23 august 1944, armata sovietică fiind deja în Moldova de nord încă din
luna martie, Regele Mihai I își dă acordul pentru înlăturarea prin forță a
mareșalului Antonescu dacă acesta va refuza semnarea armistițiului cu Națiunile
Unite. În urma refuzului net al lui Antonescu, Regele Mihai l-a destituit și l-a
arestat, iar România a trecut de partea Aliaților. Participarea României la cel de-
al Doilea Război Mondial s-a caracterizat, așadar, prin două campanii: cea din
est pentru eliberarea Basarabiei și Bucovinei, pierdută, și cea din vest pentru
eliberarea Transilvaniei, câștigată. La încheierea războiului, pe planul
diplomatic, doar participarea de partea Axei a fost luată la socoteală și România
a semnat Tratatul de pace de la Paris (1946) ca stat dușman învins.
Pe 23 august 1939 Germania nazistă și Uniunea Sovietică au semnat pactul
Ribbentrop-Molotov, al cărui protocol secret prevedea împărțirea Poloniei și
României între cele două puteri totalitare. În România, URSS
revendica Bucovina de Nord și Basarabia. În septembrie, Polonia este invadată
și împărțită conform pactului. România a rămas, oficial, o țară neutră, dar a
adăpostit refugiații polonezi și, mai ales, a transportat armata, guvernul și
tezaurul băncii poloneze de la frontiera din Bucovina până în teritoriul britanic
(Alexandria din Egipt), prin căile ferate, șoselele și porturile românești de
la Marea Neagră, mulțumită mobilizării CFR, SMR și LARES.
În iunie 1940, ca urmare a ultimatumului dat de Uniunea Sovietică, România a
fost nevoită să evacueze și să cedeze, fără luptă, Basarabia și Bucovina de Nord.
Pe lângă aceste teritorii, a mai fost răpit și Ținutul Herța, care nu făcea parte nici
din Bucovina, nici din Basarabia, și nu fusese revendicat de URSS. Evacuarea
armatei și administrației române a fost însoțită de acțiuni antiromânești ale
sovieticilor. Două treimi din Basarabia au fost alipite unei mici republici
sovietice autonome pre-existente, formând Republica Sovietică Socialistă
Moldovenească, restul fiind anexate Republicii Sovietice Socialiste Ucrainene.
Ocupația sovietică a desfășurat o campanie de distrugere a ființei naționale
românești prin deportări în masă[3] și prin interzicerea valorilor românești[4].
Instalat la 4 iulie 1940 în speranța de a câștiga bunăvoința Germaniei hitleriste,
guvernul Ion Gigurtu a introdus o legislație antisemită după modelul german,
potrivit cu ideologia de extremă dreapta care îl călăuzea. El însă nu a reușit să
obțină sprijinul Germaniei, deoarece aceasta îi sprijinea pe cei care pierduseră
Primul Război Mondial și care solicitau din ce în ce mai virulent revizuirea
granițelor[5]. Astfel că, la 30 august 1940, prin Dictatul de la Viena, puterile
Axei au forțat România să cedeze Ungariei jumătate din Transilvania. Zona
respectivă a fost cunoscută de atunci drept „Transilvania de Nord”, pentru a fi
deosebită de „Transilvania de Sud”, care a rămas sub guvernarea românească.
Pe 7 septembrie 1940, prin Tratatul de la Craiova, „Cadrilaterul” (partea sudică
a Dobrogei) a fost cedată Bulgariei.
Pe 22 iunie 1941, unități ale armatelor germană și română au început campania
din est împotriva Uniunii Sovietice, prima operațiune numindu-se „Operațiunea
München”, de recucerire a Basarabiei și Bucovinei. Armata Română a început
lupta împotriva forțelor sovietice în dimineața zilei de 22 iunie 1941, pe un front
cuprins între munții Bucovinei și Marea Neagră. Înaintarea a fost, însă, inegală
și cu mult în urma succeselor armatelor germane pe alte fronturi. În timp ce
grupul de armate centru înaintase sute de kilometri în Bielorusia, lichidând două
uriașe pungi, la Minsk și Smolensk, luând sute de mii de prizonieri, armatele
române și germane abia cu greu făceau progres în Basarabia. La 5 iulie 1941
intră în Cernăuți primele trupe române. La 10 iulie orașul Soroca este eliberat de
către Divizia blindată română, care, apoi, se îndreaptă către localitatea Bălți pe
care o eliberează la 12 iulie. Localitatea Orhei este eliberată în data de 15 iulie
de către unități din Divizia 5 infanterie română. Pe 16 iulie, ca urmare a
acțiunilor întreprinse de Corpul 3 român și Corpul 54 german, este eliberat
orașul Chișinău. A doua zi, pe 17 iulie, Cartierul general al Comandamentului
frontului germano-român transmite că odată cu victoria pentru cucerirea
masivului Cornești, “cheia strategică a Basarabiei e în mâna noastră” și
că Hotinul, Soroca, Orheiul și Chișinăul au fost eliberate. Pe 21 iulie, Divizia 10
infanterie trece Dunărea și eliberează localitățile Ismail, Chilia Nouă, Vâlcov și
continuă să meargă către Cetatea Albă cu scopul eliberării totale a
Basarabiei.[13] Într-o lună de lupte, armata română înaintase 100 de kilometri.
Armatele germane de pe celelalte fronturi înaintaseră peste 600 de kilometri.
Odată Basarabia eliberată, opoziția din România, reprezentată de Iuliu Maniu, s-
a declarat împotriva înaintării armatei române dincolo de Nistru. În scrisoarea
adresată de Iuliu Maniu generalului Ion Antonescu, el felicita armata română
pentru eliberarea Basarabiei și a Nordului Bucovinei, considerând ca o înaintare
dincolo de Nistru înseamna agresiune.
La 27 iulie 1941, Hitler îi trimite lui Antonescu un mesaj de felicitare pentru
eliberarea Basarabiei și Bucovinei și îi cere să treacă Nistrul și să ia sub
supraveghere teritoriul dintre Nistru și Bug. Dacă până la eliberarea teritoriilor
românești, Antonescu a avut sprijin total din partea societății românești, în
momentul în care s-a înfăptuit acest lucru, a apărut întrebarea dacă să se meargă
doar “până la Nistru sau până la victoria finală”. Iuliu Maniu atunci declara că
mai departe nu este războiul românilor și că atenția ar trebui îndreptată
către Ardeal. Antonescu a hotărât să treacă Nistrul cu speranța că Hitler va face
dreptate românilor în problema Ardealului. Astfel că la scrisoarea trimisă
de Hitler în 27 iulie, răspunde afirmativ la 31 iulie, arătându-și totodată și
încrederea în “justiția pe care Führerul cancelar Adolf Hitler o va face poporului
român și drepturilor statornice seculare, misiunii sale din Carpați, de
la Dunăre și de la Marea Neagră”.[14]
În iunie-august 1940, printr-un pachet de legi similare Legilor de la Nürnberg,
autoritățile române i-au exclus din serviciul public pe funcționarii evrei.
Etnicilor evrei li s-a interzis exercitarea oricăror funcții publice, fiind înlăturați
nu numai din aparatul funcționăresc, din armată și din magistratură, ci și din
societățile comerciale, din echipele sportive etc. Totodată, li s-a interzis
cumpărarea de imobile.[16] În continuare, prin Decretul-lege din 9 august 1940,
publicat în Monitorul Oficial nr. 193/1940, au fost interzise căsătoriile etnicilor
români cu etnici evrei, iar cele deja existente au fost declarate nule. În octombrie
1940 bunurile funciare ale evreilor au fost naționalizate.
Atrocitățile au început în luna iunie 1941 prin pogromul de la Iași. În așa-
numitele trenuri ale morții (trenuri cu deportați plimbate atâta timp
prin Moldova, până când pasagerii au murit de sete și de foame) au fost uciși
aproximativ 4.400 de evrei.[17] În conformitate cu raportul oficial al Comisiei
Internaționale privind Studierea Holocaustului în România: „În trenul morții
care a plecat din Iași către Călărași, în sudul României, care transporta probabil
până la 5.000 de evrei, doar 1.011 au ajuns la destinație în viață după șapte zile.
(Poliția română a numărat 1.258 de trupuri). Trenul morții către Podu Iloaiei (la
15 km de Iași) îmbarcase aproape 2.700 de evrei la plecare, dintre care doar 700
au mai coborât în viață. Trupele române care au ocupat orașul Odessa s-au făcut
responsabile de masacrele de la Odesa, de la Dalnic și din lagărul de concentrare
Bogdanovca în timpul cărora 40.000 de evrei au fost împușcați în toamna
anului 1941.[18][19][20]

23.RSS Moldoveneasca in anii 1940. 1945-1953: Foametea, deportarile,

fiscalitatea excesiva.
Republica Sovietică Socialistă Moldovenească (în româna
moldovenească cu alfabet chirilic, Република Советикэ Сочиалистэ
Молдовеняскэ, în rusă Молда́вская Сове́тская Социалисти́ческая
Респу́блика; abreviată RSS Moldovenească sau RSSM) a fost o republică
constituentă a Uniunii Sovietice din 2 august 1940[1] până în 1991.
Protocolul Adițional Secret (ruso-german) imperialist, al Pactului Molotov-
Ribbentrop, privitor la sferele de influență și dominație în Est-Europa, semnat
între Uniunea Sovietică și Germania nazistă la 23 august 1939, a dus la trecerea
la 28 iunie 1940 prin ultimatum (din partea guvernului URRS) și cedare (din
partea Consiliului de Coroană al României) a teritoriilor
dintre Prut și Nistru (Basarabia), dar și a nordului Bucovinei, în componența
URSS. Ținutul Herța, deși nu a fost inclus în protocol, a fost ocupat de
asemenea de către armata sovietică. Inițial, Basarabia fără
județele Hotin, Ismail și Cetatea Albă, plus o parte a RSSA
Moldovenești (aproximativ corespunzătoare teritoriului actual al Transnistriei)
au fost incluse în RSS Moldovenească nou-înființată la 2 august 1940, printr-un
decret semnat de Stalin, pretinzându-se că inițiativa a aparținut majorității
oamenilor muncii din regiune. Numai în perioada dintre 28 iunie și 10 iulie s-au
înregistrat circa 1100 soviete la sate, 2 - în localitățile urbane, 4 - la nivel de
plase și județe. În componența lor au intrat circa 8000 de muncitori, țărani și
intelectuali. Aceste cifre ilustrează faptul că formalitățile trebuiau respectate:
noua republică sovietică nu putea fi creată fără acordul unor reprezentanți ai
categoriilor sociale nevoiașe, în numele cărora s-a instaurat puterea sovietică în
cea mai mare parte a Imperiului Rus, începând cu 1917. Astfel RSS
Moldovenească a devenit o republică unională separată în cadrul URSS, cu
drept teoretic de secesiune.
La 22 iunie 1941 România, aliată cu Germania, a atacat Uniunea Sovietică. Până
la 26 iunie 1941 Basarabia și nordul Bucovinei au revenit în cadrul României.
La 27 iunie 1941 Antonescu a ordonat armatei române să continue înaintarea
peste râul Nistru în teritoriul sovietic, ocupând astfel și Transnistria.
În februarie-august 1944 Uniunea Sovietică a reocupat Moldova răsăriteană și a
organizat din nou RSS Moldovenească. Din punct de vedere juridic, frontiera de
pe râul Prut a fost legalizată oficial în patru rânduri de comunitatea
internațională (inclusiv România):

 la tratatul de pace de la Paris în 1947 ca frontieră româno-sovietică;

 la data de 28 august 1991 ca frontieră moldo-română prin recunoașterea
independenței Republicii Moldova de către România;
 la data de 8 decembrie 1991 prin recunoașterea CSI (inclusiv RM) de către
România;
la data de 27 iunie 2014 prin acordul de asociere RM-UE.
Din iunie 1940, timp de cinci săptămâni, noua RSS Moldovenească cuprindea
întreaga Basarabie (delimitată în 1812) și întreaga RASSM (delimitată în 1924
în Podolia) cu o suprafață de 52.710 kilometri pătrați. În august 1940, s-au
delimitat noi hotare între RSS Moldovenească și RSS Ucraineană (din cadrul
URSS), transferând 24.460 kilometri pătrați în favoarea celei din urmă, și lăsând
astfel celei dintâi o suprafață de 28.250 kilometri pătrați.
Pe 11 noiembrie 1940 RSS Moldovenească (în limitele sale din august 1940) a
fost reorganizată teritorial în raioane, după modelul sovietic.[4] Astfel, în cadrul
Republicii Sovietice Socialiste Moldovenești (RSSM) au fost create următoarele
unități administrative:
 Raionul Călărași
 Raionul Căușeni
 Raionul Cimișlia
 Raionul Edineț
 Raionul Fălești
 Raionul Florești
 Raionul Hîncești (Kotovsc)
 Raionul Leova
 Raionul Orhei
 Raionul Rezina
 Raionul Rîșcani
 Raionul Sîngerei (Lazovsc)
 Raionul Vulcănești
După Marele Război Patriotic, o nouă delimitare repartizează către RSS
Moldovenească 5.593 kilometri pătrați în jumătatea de sud a ținutului
Hotinului și din Bugeac (mici porțiuni din fostele județe românești Cetatea Albă
și Ismail cu micul sat dunărean Giurgiulești, toate trei cedate în întregimea lor
RSS Ucrainene în 1940), delimitând pentru RSSM o suprafață de 33.843
kilometri pătrați. Au existat și modificări minore ale hotarului transnistrean cu
RSS Ucraineană.
 Colectivizarea a fost pusă în aplicare între 1949 și 1950, deși încercări au
fost efectuate mai devreme încă din 1946. În acest timp, o foamete de
mare amploare s-a produs: unele surse dau un minim de 115.000 de
oameni care au murit de foame și boli între decembrie 1946 și august
1947, alții pun cifra la 216.000, la aceștia se mai adaugă alți 350.000 care
au fost afectați de malnutriție, dar care au supraviețuit. Nu există
suficiente dovezi că aceasta foamete a fost cauzată sau planificată de către
sovietici și îndreptate împotriva celui mai mare grup etnic care trăia în
mediul rural (românii). Cauza principală a fost rechiziționarea de cantități
mari de produse agricole de către sovietici, dar a fost favorizat de
asemenea, de secetă, de întreruperile provocate de război și
colectivizare[11].
 În contextul accentuării foametei, la sfârșitul anului 1946 – începutul lui
1947, a sporit numărul celor care decid să treacă Prutul. Urmare a acestui
fenomen, șeful Detașamentului 22 de grăniceri, colonelul Vladimir
Pavlovici Așahmanov, dă ordin subalternilor săi, la telefon și la adunări,
să fie necruțători față de cei care vor încerca să treacă frontiera. În privința
 celor prinși, Așahmanov ordonă ca aceștia să fie executați pe loc, iar față
de cei care reușesc să treacă Prutul – să fie urmăriți pe teritoriul României
și, în caz că nu vor putea pune mâna pe ei, să fie împușcați.[12]
 Autoritățile sovietice au vizat mai multe grupuri socio-economice, datorită
situației lor economice, politice, sau datorită legăturilor cu fostul regim
românesc. Ei au fost deportați în Siberia și în nordul RSS Kazahă; unii
dintre aceștia au fost închiși sau executați. În conformitate cu Raportul
Tismăneanu, în 1940-1941 pe timp de pace, 86.604 persoane au fost
arestate și deportate, în timp ce istoricii ruși au prezentat un număr
estimativ de 90.000 pentru aceeași perioadă. NKVD s-a concentrat asupra
grupărilor socotite anti-sovietice, dintre care majoritatea au fost cele mai
active între 1944 și 1952.
 O campanie de eradicare a așa-zișilor chiaburi a fost orientată contra
familiilor țăranilor proprietari din Moldova, care au fost deportați în
Siberia și Kazahstan. De exemplu, în două zile, 6 iulie și 7 iulie 1949,
11.342 de familii din Republica Moldova au fost deportate prin ordin al
ministrului de stat și de securitate I. L. Mordoveț în conformitate cu un
plan numit „Operațiunea Sud”.[11]
 Alte campanii de deportare au afectat: etnicii germani (al căror număr a
scăzut de la peste 140.000 în 1938 la 4.000 în 1959, datorită migrației
voluntare din timpul războiului și prin relocări forțate în calitate de
colaboratori după război) și minoritățile religioase (700 de familii, mai
ales adepți ai cultului Martorii lui Iehova au fost deportate în Siberia, în
aprilie 1951 în cadrul planului numit „Operațiunea Nord”.[
24.Romania in perioada comunista.
România comunistă este o denumire neoficială, folosită cu referire la
perioada comunistă din istoria României în care țara a fost cunoscută cu
denumirile oficiale de Republica Populară Romînă / Republica Populară
Română[1], respectiv Republica Socialistă România. În această
perioadă, Partidul Comunist Român (care s-a numit Partidul Muncitoresc
Român între 1948-1965) a fost, de facto, partidul politic unic care a dictat prin
guvern viața publică în România.
După încheierea celui de-Al Doilea Război Mondial, Uniunea Sovietică a făcut
presiuni pentru includerea în guvernele postbelice a unor reprezentanți
ai Partidul Comunist din România, recent reintrat în legalitate (partidul fusese
interzis în 1924 pe motivul acceptării tezei cominterniste „a dreptului
popoarelor oprimate din România imperialistă la autodeterminare până la
despărțirea de stat”)[2], în vreme ce liderii necomuniști erau eliminați în mod
constant din viața politică.
În primii ani de dominație comunistă resursele României au fost
exploatate de sovietici prin intermediul companiilor mixte româno-
sovietice SovRom, înființate după încheierea conflagrației mondiale pentru a
gestiona plata uriașei datorii de război către URSS, stabilită prin Tratatul de
Pace de la Paris la suma deloc neglijabilă de 300.000.000 dolari (la valoarea din
1938, echivalentul a cca. 5 miliarde de dolari la valoarea din 2014). SovRom-
urile nu au fost ceva specific românesc, sovieticii înființând asemenea societăți
mixte în toate țările care trebuiau să le plătească despăgubiri de război (în
Finlanda, de pildă, a fost înființată o societate mixtă pentru producerea
construcțiilor de lemn numită Puutalo Oy). Un mare număr de oameni
(estimările variază de la 137 [3] la mai multe zeci de mii [3]) au fost închiși din
motive politice. Există mărturii despre numeroase cazuri de abuzuri, asasinate
sau torturi aplicate unui mare număr de oameni, în principal în cazurile
oponenților politici.[4]. La începutul deceniului al șaptelea (1960 -
1970), guvernul român a început să treacă la acțiuni pentru creșterea gradului de
independență față de Uniunea Sovietică.
După cel de-al Doilea Război Mondial, și în România, asemeni celorlalte state
est-europene se aplică o economie planificată, mai exact economie de comandă-
control, cu planuri cincinale.[5]
Se impune un ritm ridicat de creștere economică, în special industrializarea
forțată, prin care anumite ramuri ale industriei (industria constructoare de
mașini, siderurgică, chimică) trebuia să crească spectaculos, dar cu neglijarea
producției bunurilor de consum.
În zona rurală, se urmărea eliminarea elementelor cu potențial capitalist (țăranii
înstăriți, denumiți chiaburi și considerați dușmani ai regimului) și colectivizarea
agriculturii.
Conform propagandei, scopul consta în ridicarea nivelului de trai și a culturii
maselor.
Neîndeplinirea planului de producție era pusă pe seama celor socotiți
indezirabili de către regim. S-a ajuns ca aceștia să fie considerați sabotori și
deferiți justiției. Astfel de procese au abundat în anii 1949 și 1950.[6]

25.Democratizarea republicii moldova.

Schimbările social-politice şi economice care au marcat întregul spaţiu
postcomunist în ultimul deceniu al secolului XX au configurat o nouă realitate
social-politică, caracterizată de însemnele tranziţiei demo cratice. Experienţa a
celor peste zece ani de edificare a unei societăţi democratice în Republica
Moldova ne demonstrează că eforturile noastre în acest sens au avut anumite
rezultate. Pe parcursul istoriei, forţa ideilor democratice a generat unele dintre
cele mai profunde şi mai impresionante expresii ale voinţei şi raţiuni umane.
Actualmente cuvântul “democraţie” este cel mai frecvent utilizat nu numai în
ştiinţele politice, dar şi în viaţa cotidiană. Cuvântul “democraţie” provine din
limba greacă (demos – popor; kratos – putere), însemnând textual puterea
poporului. Dicţionarul politic ne oferă următoarea definiţie a democraţiei:
“Ordine politică şi mod de funcţionare a sistemului politic în care se realizează
dreptul poporului de a se guverna pe sine însuşi”.130 Nucleul democraţiei este
principiul suveranităţii poporului, ceea ce înseamnă că guvernarea poate fi
legitimată doar prin voinţa celor guvernaţi. Principala procedură ce permite
punerea în evidenţă a voinţei poporului sunt alegerile. Alte proceduri care ajută
la funcţionarea în bune condiţii a sistemelor democratice sunt: separarea
puterilor, limitarea mandatului pentru reprezentanţii poporului, precizarea
anumitor reguli constituţionale etc. Democraţia are ca fundament respectarea
fiinţei umane, şi a statului de drept. Caracterul democratic al statului şi statul de
drept se implică şi se presupun reciproc. Aceste trăsături se pot regăsi acolo
unde echilibrul puterilor este realizat, unde supremaţia constituţiei este
asigurată. Pentru că, în fond, democraţia poate fi definită şi ca domnia
dreptului.131 La începutul anilor ’90, situaţia social-politică din RSS
Moldovenească devine instabilă, conturându-se unele tendinţe de destrămare a
sistemului totalitar. Curentul de reformare a sistemului politic, declanşat de
Mihail Gorbaciov cu scopul de a crea o imagine mai democratică a partidului
unic şi de a-i asigura, astfel, supravieţuirea, a cuprins şi RSS Moldovenească. În
timp ce la nivelul aparatului de partid exista o rezistenţă faţă de procesul de
restructurare şi de transformări democratice, în unele segmente ale societăţii
civile au început să apară mişcări, asociaţii şi organizaţii cu iniţiative de
democratizare a ţării. La 3 iunie 1988 s-a constituit “Mişcarea Democratică
pentru Susţinerea Restructurării” care a adoptat un Proiect de Program* , în care
se sublinia: “Mişcarea Democratică este o uniune social-politică benevolă a
cetăţenilor, apărută în urma activităţii maselor în vederea realizării liniei
partidului spre restructurare. Principiile ei de bază sunt democraţia şi
umanismul, publicitatea şi legalitatea, controlul din partea obştimii a realizării
voinţei poporului de către organele sovietice şi de stat. Mişcarea Democratică
este o garanţie socială a apărării unui stat bazat pe drept care ar permite obştimii
să devină o forţă politică reală” 132. A urmat apoi Adresarea activului
organizatoric al Mişcării Democratice către Sovietul Miniştrilor al URSS în care
se sublinia că activul organizatoric al “Mişcării Democratice pentru Susţinerea
Restructurării” s-a adresat comitetului executiv al raionului Frunze din Chişinău
şi comitetului executiv orăşenesc Chişinău de deputaţi ai poporului cu
rugămintea de a permite organizarea unui miting în or.Chişinău, însă cererea a
fost respinsă dintr-o serie de motive. De aceea activul organizatoric al Mişcării
Democratice: “se adresează Sovietului Miniştrilor al URSS sperând ca pe
această cale să i se acorde dreptul de a organiza mitinguri şi de a realiza
libertăţile constituţionale”133. La etapa incipientă de activitate, “Mişcarea
Democratică pentru Susţinerea Restructurării” a debutat cu cererea de a
proclama limba română limbă de stat şi de a reveni la grafia latină. Au urmat un
şir de mitinguri, demonstraţii, campanii anevoioase întru realizarea acestui
deziderat. La mitingurile organizate de Mişcarea Democratică şi Cenaclul
muzical-literar “A.Mateevici” se cerea demisia unor demnitari din nomenclatura
de stat şi de partid, iar intelectualitatea din republică înainta şi alte revendicări.
Apar mai multe organizaţii obşteşti, formaţiuni politice. Iniţial, aceste
formaţiuni se numeau “organizaţii neformale”, “formaţiuni obşteşti”, “uniuni”,
“mişcări obşteşti” etc.
Cu toate că istoria Republicii Moldova ca entitate independentă pe harta politică
a lumii este foarte scurtă, putem constata că ţara noastră reprezintă poate unicul
exemplu de trecere prin trei tipuri de regim de guvernământ în decurs de numai
zece ani. La momentul obţinerii independenţei republicii, când în vigoare era
Constituţia adoptată în 1978 cu unele amendamente la ea, Republica Moldova
era un stat cu un regim prezidenţial (3 septembrie 1990 – 28 iulie 1994). Şeful
Statului avea deci cele mai largi prerogative în stat. După adoptarea Constituţiei
în 1994, Republica Moldova devine stat semiprezidenţial-semiparlamentar (29
iulie 1994 – 4 iulie 2000). Acest regim a fost considerat mai firesc pentru
realităţile actuale ale ţării noastre, dar şi mai în concordanţă cu aspiraţiile
europene ale Republicii Moldova.174 La 5 iulie 2000 Parlamentul a adoptat
Legea cu privire la modificarea şi completarea Constituţiei Republicii
Moldova.175 Articolul 78, alin.1, consemnează: “Preşedintele Republicii
Moldova este ales de Parlament prin vot secret”. Astfel, a fost stabilit, de fapt,
un sistem de guvernare parlamentar. Republica Moldova devine unica ţară din
Estul şi Sud-Estul Europei ce are un regim parlamentar de guvernare. Desigur,
regimul parlamentar are un aspect mai democratic, oferind o mai mare pondere
instituţiei privat alese direct de popor, punând pe umerii “aleşilor poporului”
mai multe responsabilităţi politice. Totodată, un regim parlamentar exclude,
practic, posibilitatea instaurării unui regim dictatorial, or pentru asta ar fi nevoie
de o fracţiune parlamentară cvasimajoritară, care ar domina net Legislativul.
Republica Moldova este un stat cu un regim parlamentar, Legislativului
revenindu-i atât misiunea de a forma Guvernul, cât şi de a alege Preşedintele
republicii. Din acest moment rolul Parlamentului a crescut mult, ca şi
responsabilitatea cetăţenilor pentru actul alegerilor parlamentare.