UMF „Carol Davila”

Disciplina Biologie celulară, moleculară și histologie

Sângele periferic
- Suport de curs -

Dr. Cristina Niculițe

Note: toate figurile sunt la finalul fișierului, astfel încât textul să poată fi printat alb-negru
separat (pentru cei care vor să sublinieze diferite informații pe foi când învață). Pentru cei care
învață de pe laptop, există opțiunea Split PDF ca să separați textul și pozele. Pe lângă
bibliografia clasică (atlase de histologie), am adăugat ca referințe articole de specialitate și
diverse filme ajutătoare. Articolele sunt notate cu numere în textul suportului de curs, iar
filmele cu litere. Nu este obligatoriu să consultați articolele de specialitate pentru examenul
final, ele sunt menționate pentru cei care sunt interesați să citească mai mult; sau dacă
informațiile din suportul de curs nu sunt prezentate suficient de clar, să puteți consulta sursa
inițială ca să vă lămuriți. Spor la învățat! May the Force be with you!
 Sângele este un țesut conjunctiv, format din celule și o matrice extracelulară fluidă,
plasma sanguină. Componenta celulară este reprezentată de elementele figurate care circulă în
plasmă și cuprinde:
• eritrocitele (hematiile sau globulele roşii) În engleză, se folosește termenul „formed
• leucocitele (globulele albe) elements” pentru elementele figurate și se
• trombocitele (plachetele sanguine) referă la elementele delimitate de o
membrană plasmatică și care au o structură
Volumul total de sânge la un adult obișnuit definită. În română, nu am găsit o explicație
este de aproximativ 6 l. Componentele sângelui clară pentru denumire. În Dex, la cuvântul
pot fi separate prin centrifugare pe anticoagulant „figurat”, apare sensul de celule din sânge în
sintagma „elemente figurate” și atât, fără o
(heparină sau citrat; citratul este chelator de Ca, iar explicație suplimentară.
Ca este implicat în cascada coagulării). Materialul
sedimentat este compus din eritrocite, se numește
hematocrit și reprezintă aproximativ 45% din volumul total sanguin. Supernatantul
(aproximativ 55% din volumul total) este plasma sanguină. Plasma fără factori de coagulare se
numește ser. Între hematocrit și plasmă se află un strat subțire (aproximativ 1% din volumul
total), translucid, format din leucocite și trombocite (Fig. 1).
Sângele circulă în sistemul cardiovascular, transportând O2, CO2, nutrienți, metaboliți,
hormoni și alte molecule reglatoare către diferite celule din organism. El participă de asemenea
la termoreglare și menținerea echilibrului acido-bazic și osmotic. Prin intermediul leucocitelor,
sângele este implicat în răspunsul imun al organismului la contactul cu agenți patogeni sau
celule proprii transformate (ex. celule tumorale).

Plasma
Plasma conține 91-92% apă și 9-10% substanță uscată, ce cuprinde proteine, electroliți,
gaze respiratorii, nutrienți, metaboliți, hormoni, etc.
Cele mai importante proteine plasmatice sunt albuminele, globulinele și fibrinogenul.
Albuminele sunt cele mai abundente proteine plasmatice; sinteza lor este realizată la
nivelul ficatului. Sunt implicate în reglarea volumului sanguin prin menținerea presiunii coloid
osmotice vasculare. De asemenea, ele leagă și transportă o varietate de molecule cu caracter
hidrofob, endogene sau exogene (acizi grași, bilirubină, hormoni, medicamente, etc.).
α și β-globulinele sunt sintetizate în ficat și transportă diverși ioni metalici, lipide,
hormoni, etc. γ-globulinele (imunoglobulinele sau anticorpii) sunt sintetizate de plasmocite și
participă la răspunsul imun umoral.
Fibrinogenul este de asemenea sintetizat în ficat. Participă împreună cu alți factori la
cascada coagulării, în urma căreia fibrinogenul solubil este convertit în fibrină insolubilă.
Pe lângă aceste trei clase de proteine, plasma mai conține și enzime, hormoni și proteine
din sistemul complement (despre care se va discuta mai târziu).

Elementele figurate
Celulele sanguine sunt examinate la microscopul optic (MO) pe un preparat special,
frotiul sanguin. Acesta este obținut prin întinderea unei picături de sânge pe o lamă, fixarea
prin uscare și colorarea cu un amestec de coloranți bazici (albastru de metilen, azur de metilen)

2
și acizi (eozină). Colorațiile May-Grünwald Giemsa (MGG) și Wright au rezultate similare și
permit realizarea diagnosticului diferențial între tipurile de leucocite.
Eritrocitele sunt cele mai numeroase elemente figurate din sânge (4,3 – 5,7 x 1012
celule/l la bărbați, respectiv 3,9 – 5 x 1012 celule/l la femei), urmate de trombocite (150 – 450
x 109 celule/l) și leucocite (3,5 – 10,5 x 109 celule/l).

Eritrocitele
Eritrocitele sunt celule anucleate, cu formă de disc biconcav, ce transportă O2 de la
plămâni către țesuturi și CO2 de la țesuturi către plămâni. Au diametrul cuprins între 7 și 8 µm
(Fig. 2), iar datorită formei specifice, este mărită suprafața de schimb pentru gaze.
La MO, eritrocitele apar acidofile, atât în colorație hemalaun-eozină, cât și în colorațiile
speciale pentru frotiul sanguin (se colorează în ambele cazuri cu eozină) (Fig. 3). Deoarece au
forma biconcavă, porțiunea centrală, mai îngustă, va apărea colorată mai palid, atunci când
eritrocitele sunt văzute din față. Datorită dimensiunilor și aspectului relativ constante pe frotiu,
eritrocitele pot fi folosite ca standard de mărime și culoare în diagnosticul diferențial între
tipurile de leucocite.
La microscopul electronic de transmisie (TEM, transmission electron microscope),
eritrocitele au aspect electronodens uniform (Fig. 4A), dat de prezența hemoglobinei în
citoplasmă. La microscopul electronic de scanning (SEM, scanning electron microscope) se
poate observa forma caracteristică de disc biconcav (Fig. 4B, C).
Eritrocitele sunt celule diferențiate terminal, care și-au pierdut în cursul procesului de
formare (eritropoieză – vezi cursul de hematopoieză) organitele, inclusiv nucleul și
citoscheletul transcelular [1], și sunt adaptate funcției lor principale, de transport al gazelor
respiratorii. Membrana plasmatică are o organizare ce permite deformarea celulei în cursul
deplasării prin vase de sânge cu diametru mic (capilare), iar citoplasma este ocupată în principal
de molecule de hemoglobină, ce leagă reversibil O2 și CO2.
Membrana plasmatică eritrocitară are structura clasică de bistrat lipidic cu proteine și
glicocalix. O parte din proteine sunt implicate în menținerea formei celulei și a elasticității
acesteia, ce permite deformarea reversibilă în cursul deplasării prin capilare.
• Pe versantul citoplasmatic al membranei este organizat citoscheletul asociat
membranei, o rețea hexagonală formată din proteine membranare periferice
(Fig. 5), dintre care cea mai importantă este spectrina. Monomeri de α- și β-
spectrină se asociază în heterodimeri antiparaleli prin legături laterale; dimerii
se leagă apoi cap la cap, formând tetrameri, iar prin asocierea tetramerilor cu
filamente de actină rezultă rețeaua hexagonală a citoscheletului membranar.
Acesta este ancorat la membrană prin intermediul unor complexe proteice care
interacționează cu proteine membranare integrale (glicoforina C și proteina
benzii 3);
• Complexul proteinei benzii 4.1 conține banda
4.1, actina, tropomiozina, tropomodulina, Denumirile acestor proteine
(banda 3, banda 4.1, banda 4.2)
adducina și dematina și interacționează cu provin de la mobilitatea lor
glicoforina C. Complexul ankirinei conține electroforetică, fiind identificate în
ankirina și banda 4.2 și realizează ancorarea urma separării drept anumite benzi
rețelei de spectrină la banda 3. Legăturile proteice pe un gel de
dintre aceste molecule sunt flexibile și se pot poliacrilamidă.

3
 desface și reface, pe măsură ce eritrocitul se deplasează de-a lungul vaselor de
sânge și suferă deformări.
• Mutațiile care afectează expresia genelor ce codifică aceste proteine din
citoscheletul membranar pot duce la modificarea formei eritrocitelor.
o De exemplu, sferocitoza ereditară este cauzată de mutații dominante
autozomale la nivelul spectrinei, ankirinei, benzii 4.2 sau benzii 3 [2].
Punctele de ancorare ale rețelei de spectrină la membrana plasmatică
prin intermediul complexului ankirinei nu mai sunt stabile, astfel încât
eritrocitele se deformează, devenind sferice (Fig. 6A).
o Eliptocitoza ereditară este la rândul ei cauzată de mutații dominante
autozomale, în cazul acesta fiind afectate legăturile laterale dintre
moleculele de spectrină și legăturile spectrinei cu complexele proteice
ale ankirinei și benzii 4.1 [2]. Membrana plasmatică se deformează
progresiv, alungindu-se și căpătând formă eliptică (Fig. 6C).
o Alte forme patologice ale eritrocitelor includ: acantocitele (au proiecții
neregulate, variabile ca formă, număr și dimensiuni), echinocitele
(prezintă contur crenelat, proiecții scurte, egal distanțate), codocitele (în
engleză „target cells” – descrie aspectul similar unei ținte de tragere) [3],
dacriocitele (în formă de lacrimă) [4] (Fig. 6B, D-F).
La nivelul domeniilor extracelulare ale glicoforinelor și proteinelor benzii 3 sunt atașate
grupările oligozaharidice cu rol antigenic care stau la baza sistemului de grupe sanguine AB0:
A, B, AB și 0.
• Toți indivizii prezintă un precursor antigenic comun, care rămâne nemodificat
în cazul grupei 0 (Fig. 7). Indivizii cu grupe A și B sintetizează glicozil
transferaze ce adaugă un monozaharid diferit la precursorul antigenic comun:
N-acetil-galactozamină la grupa A, respectiv galactoză la grupa B. În cazul
grupei AB, sunt sintetizate ambele enzime, deci indivizii vor prezenta ambele
antigene pe suprafața eritrocitelor. Genele responsabile de grupele ABO sunt
situate pe cromozomul 9, alela 0 fiind recesivă, iar alelele A și B codominante.
Antigenele AB0 sunt detectate de anticorpi specifici prezenți în ser (Tabelul 1);
• În cazul unei transfuzii de sânge de la o grupă incompatibilă, anticorpii din serul
primitorului vor ataca antigenele de pe suprafața eritrocitelor donatorului,
ducând la hemoliză sau aglutinare. Pentru a se evita aceste reacții, este verificată
compatibilitatea înainte de transfuzie prin combinarea unei mostre din sângele
donatorului cu o mostră din sângele primitorului. Sângele integral este folosit
foarte rar pentru tratamentul pierderilor de sânge, de obicei pacientul primind
fracțiunea de sânge care îi lipsește cel mai mult (masă eritrocitară, plasmă,
factori de coagulare, etc).
Tabelul 1 – Sistemul de grupe sanguine AB0
Grupa de Antigene Anticorpi Poate dona Poate primi
sânge eritrocitare serici sânge grupelor sânge de la
grupele
A A Anti-B A, AB A, 0
B B Anti-A B, AB B, 0
AB A, B Niciunul AB A, B, AB, 0
0 Niciunul Anti-A, anti-B A, B, AB, 0 0

4
 Un alt sistem antigenic sanguin important este sistemul Rh, bazat pe prezența
antigenului Rh (Rhesus, similar cu antigenele de la maimuțele rhesus). Sistemul Rh cuprinde
mai multe antigene, dintre care cel mai important este antigenul D, care induce răspunsurile
imune cele mai grave în cazul transfuziilor. Un individ Rh pozitiv prezintă antigenul Rh pe
suprafața eritrocitelor, iar unul Rh negativ, nu.
Pe lângă incompatibilitatea Rh din cadrul transfuziilor, o altă problemă care poate
apărea este în cazul sarcinii, la o mamă Rh negativă care are făt Rh pozitiv. În mod normal, la
prima sarcină nu există anticorpi anti-Rh în sângele mamei, dacă nu a fost expusă anterior la
sânge Rh pozitiv (în urma unei transfuzii). În timpul nașterii însă, se produc rupturi placentare,
în sângele mamei pătrunzând hematii fetale, care vor stimula producția de anticorpi anti-Rh.
La o sarcină ulterioară, anticorpii materni vor traversa bariera placentară și vor ajunge în
circulația fetală, determinând hemoliza sau aglutinarea hematiilor fetale. Această afecțiune se
numește eritroblastoză fetală. Ea poate fi prevenită prin administrarea de anticorpi anti-Rh
mamei în timpul sarcinii și după naștere; anticorpii injectați vor aglutina eritrocitele fetale
pătrunse în circulația mamei, înainte ca aceasta să sintetizeze proprii anticorpi anti-Rh.
Citoplasma eritrocitelor este ocupată în principal de molecule de hemoglobină, care
transportă O2 de la plămâni spre țesuturi și CO2 de la țesuturi spre plămâni. Fiecare moleculă
de hemoglobină conține patru subunități, formate la rândul lor dintr-un lanț polipeptidic de
globină și o grupare hem ce conține fier. Fiecare grupare hem poate lega o moleculă de oxigen,
deci o moleculă de hemoglobină poate transporta până la patru molecule de oxigen.
Combinațiile hemoglobinei cu O2 (oxihemoglobina) și cu CO2 (carbaminohemoglobina) sunt
reversibile. În schimb, CO formează un complex mai stabil cu hemoglobina
(carboxihemoglobina), având afinitate mai mare decât O2 pentru aceasta. De aceea, în
intoxicația cu CO, foarte puțin O2 poate fi transportat în organism, expunerea prelungită putând
duce la moarte.
Există patru tipuri diferite de lanțuri polipeptidice de globină: α, β, γ, δ. În funcție de
lanțurile de globină sintetizate în cursul perioadelor prenatală și postnatală, pot apărea diferite
tipuri de hemoglobină:
- HbA, hemoglobina adultă, reprezintă aproximativ 96% din totalul hemoglobinei la
adulți și este un tetramer α2β2 (Fig. 8);
- HbA2 reprezintă aproximativ 1,5-3% din totalul hemoglobinei la adulți și este un
tetramer α2δ2;
- HbF, hemoglobina fetală, este întâlnită în cantitate mică la adulți (sub 1% din totalul
hemoglobinei), însă este principala formă de hemoglobină sintetizată în perioada fetală; este
un tetramer α2γ2.
Mutații la nivelul genelor ce codifică lanțurile de globină pot afecta producția de
hemoglobină. Alfa- și beta-talasemiile sunt boli genetice care implică mutații la nivelul
lanțurilor α, respectiv β. O altă boală genetică caracterizată printr-o mutație la nivelul lanțului
β este anemia falciformă (drepanocitoza sau siclemia). Este cauzată de o mutație punctiformă
ce duce la înlocuirea acidului glutamic (aminoacid cu caracter acid) cu valină (aminoacid
hidrofob). În condiții de presiune scăzută a oxigenului, valina din deoxihemoglobină vine în
contact cu un buzunar hidrofob al unei molecule adiacente de hemoglobină, formând un dimer
[5]. Aceasta duce la agregarea și polimerizarea moleculelor de hemoglobină, deformînd celula.
Eritrocitele devin mai alungite și capătă formă de seceră („sickle cells”) (Fig. 9). Eritrocitele
deformate (drepanocite) sunt mai rigide și pot rămâne blocate în vase de sânge mai mici,
împiedicând oxigenarea adecvată a unor țesuturi [a].

5
 Pe lângă aceste boli genetice, o altă variație cu relevanță în patologie a hemoglobinei
apare la pacienții cu diabet. Unul din subtipurile de HbA poate lega ireversibil glucoza, forma
fiind denumită hemoglobină glicată. Deoarece nu poate fi eliminată decât prin distrugerea
eritrocitelor, nivelul acesteia se corelează cu cel al glicemiei din ultimele 2-3 luni. La indivizii
cu diabet, hemoglobina glicată reprezintă mai mult de 7% din totalul hemoglobinei din sânge.
În afară de hemoglobină, eritrocitele mai prezintă în citoplasmă și alte proteine, de
exemplu enzimele necesare glicolizei anaerobe.
Eritrocitele se formează în măduva osoasă hematogenă prin eritropoieză, ajung apoi în
sânge, unde circulă timp de aproximativ 120 zile. Hematiile îmbătrânite sunt recunoscute de
macrofagele din splină, ficat și măduva osoasă și eliminate din circulație prin fagocitoză. Un
procent mai mic din eritrocitele îmbătrânite sunt lizate intravascular.
Hemograma este un test de bază în practica medicală, fiind primul pas în diagnosticul
diverselor afecțiuni hematologice (și a unor afecțiuni nehematologice). În cadrul hemogramei
se măsoară o serie de parametri eritrocitari:
- numărul eritrocitelor – poate suferi variații fiziologice sau patologice; creșterea
numărului de eritrocite poartă denumirea de eritrocitoză sau policitemie și se întâlnește în
condiții fiziologice (ex. la indivizii care trăiesc la altitudini ridicate, ca adaptare la cantitatea
scăzută a oxigenului în atmosferă) și patologice (ex. în boli genetice, precum policitemia vera
sau prin creșterea sintezei de eritropoietină, hormon ce stimulează producția de eritrocite);
numărul scăzut de eritrocite (anemia) se poate datora pierderilor de sânge, producției
insuficiente de eritrocite, deficiențelor de fier sau vitamina B12 sau unor boli genetice;
- hematocritul – măsoară raportul dintre volumul ocupat de eritrocite și volumul sanguin
total;
- indici eritrocitari: volumul eritrocitar mediu, hemoglobina eritrocitară medie,
concentrația medie de hemoglobină și lărgimea distribuției eritrocitare (cuantifică
heterogenitatea volumului celular).

Trombocitele
Trombocitele (plachetele sanguine) sunt fragmente celulare anucleate, derivate din
megacariocitele măduvei osoase hematogene și sunt implicate în hemostază.
Megacariocitele sunt celule mari, poliploide – au mai multe seturi de cromozomi,
rezultate în urma endomitozei (diviziune care nu este urmată de cariokineză și citokineză –
împărțirea nucleului, respectiv a citoplasmei). De la nivelul membranei plasmatice pornesc
invaginări care vor forma canale de demarcație plachetare (Fig. 10). Acestea se extind în toată
citoplasma megacariocitului și prin fuziune, împart citoplasma în mai multe fragmente care se
desprind sub formă de trombocite și migrează în spațiul vascular [b, c]. Trombocitele circulante
au o durată de viață de aproximativ 10 zile.
Trombocitele au dimensiuni mici, 2 – 4 µm și formă discoidă. Pe frotiu (MO), prezintă
o zonă periferică mai palidă, hialomerul, și o zonă centrală mai intens colorată, denumită
granulomer (Fig. 11).
Din punct de vedere ultrastructural (TEM), trombocitele sunt organizate în patru zone
(Fig. 12):

6
 - zona periferică, reprezentată de plasmalema acoperită de glicocalix; glicoproteinele
transmembranare sunt receptori importanți pentru funcția trombocitelor;
- zona structurală, situată imediat sub zona periferică; este formată dintr-o serie de
elemente de citoschelet care mențin forma celulei: microtubuli, filamente de actină și proteine
asociate actinei, miozină;
- zona organitelor este situată în centrul celulei și corespunde granulomerului vizibil în
MO; conține mitocondrii, peroxizomi, incluziuni de glicogen și o serie de granule cu conținut
diferit;
o granulele α sunt cele mai numeroase, au diametrul cel mai mare și un aspect
moderat electronodens; ele conțin fibrinogen, factori de coagulare,
plasminogen, inhibitorul activării plasminogenului și PDGF (factor de creștere
derivat din plachete, platelet derived growth factor);
o granulele δ sunt mai electronodense și mai mici și conțin ADP, ATP, serotonină
și histamină;
o granulele λ sunt similare lizozomilor și conțin enzime hidrolitice;
- zona membranei conține două sisteme membranare; sistemul canalicular deschis este
format din invaginări ale membranei plasmatice, resturi ale canalelor de demarcație plachetare
care nu au dus la formarea trombocitelor; acest sistem facilitează preluarea diferiților factori
din plasmă necesari în procesul de coagulare; al doilea sistem membranar este sistemul tubular
dens, derivat din reticulul endoplasmic al megacariocitului, ce depozitează ioni de calciu.
Trombocitele sunt implicate în mai multe etape ale hemostazei (oprirea sângerării la
nivelul vaselor mici de sânge) (Fig. 13) [6][d]:
- hemostaza primară constă în aderarea, activarea și agregarea trombocitelor, pentru a
forma dopul plachetar la locul leziunii;
o în momentul în care un vas de sânge este lezat, trombocitele sunt recrutate la
locul leziunii prin interacțiunea cu molecule expuse ale țesutului conjunctiv din
peretele vasului, precum colagenul și factorul von Willebrand;
o trombocitele prezintă receptori membranari specifici pentru factorul von
Willebrand, care mediază legarea plachetelor la colagenul subendotelial;
aceasta determină activarea (trombocitele capătă formă dendritică) și
degranularea plachetelor, cu eliberarea conținutului acestora;
o serotonina din granulele δ produce vasoconstricție, reducând fluxul de sânge la
locul leziunii; ADP-ul și tromboxanul produc agregarea plachetelor și
promovează recrutarea altor trombocite la locul leziunii, care se vor activa la
rândul lor și vor agrega; se formează astfel dopul plachetar;
- hemostaza secundară implică activarea cascadei coagulării [e] cu formarea cheagului
de sânge; cascada coagulării cuprinde calea extrinsecă, inițiată de factorul tisular (TF – tissue
factor) și calea intrinsecă, ce se întâlnesc ulterior pentru a forma calea comună, al cărei rezultat
final este activarea protrombinei, care este clivată la trombină; aceasta va cataliza
transformarea fibrinogenului solubil în fibrină insolubilă; rețeaua de fibrină în care sunt prinse
hematiile și trombocitele formează cheagul de sânge;
- fibrinoliza și degradarea cheagului; inițial, are loc retracția cheagului, datorită
contracției filamentelor de actină și miozină de la nivelul trombocitelor; odată ce peretele
vasului a fost reparat, cheagul va fi lizat de către plasmină, enzimă fibrinolitică ce circulă în
plasmă în forma inactivă de plasminogen; acesta va fi activat cu ajutorul unor factori eliberați
de celulele endoteliale; enzimele hidrolitice din granulele λ ale plachetelor sunt de asemenea
implicate în resorbția cheagului.

7
 În afară de rolul în hemostază, trombocitele intervin și în repararea altor țesuturi, prin
intermediul PDGF eliberat de granulele α, care stimulează diviziunea celulelor musculare
netede și a fibroblastelor.
În cadrul hemogramei, parametrii trombocitari analizați sunt numărul de trombocite
și volumul trombocitar mediu. Creșterea numărului de trombocite (trombocitoză sau
trombocitemie) poate fi cauzată de boli mieloproliferative, boli inflamatorii, splenectomie, etc.
și poate avea drept consecință tromboza – formarea de cheaguri sanguine care obstrucționează
vasele de calibru mic. Scăderea numărului de trombocite (trombocitopenie) duce la sângerări
excesive; poate apărea din cauza producției scăzute (în boli ereditare, leucemii, infecții) sau
distrucției accelerate (în urma unor procese imunologice sau non-imunologice).

Leucocitele
Leucocitele sunt celule sanguine nucleate, care părăsesc spațiul vascular și pătrund în
țesuturi, unde îndeplinesc diverse funcții legate de imunitate. Leucocitele se pot clasifica în
funcție de două criterii: prezența/absența granulelor specifice în citoplasmă (granulocite și
agranulocite), respectiv aspectul nucleului (polimorfonucleare – cu nucleu segmentat,
multilobat și mononucleare – cu nucleu nesegmentat). Rezultatele celor două clasificări se
suprapun; astfel, granulocitele sunt polimorfonucleare, iar agranulocitele sunt mononucleare.
O altă diferență importantă între cele două categorii de
leucocite este dată de faptul că granulocitele sunt Termenul „azurofil” se referă la
celule diferențiate terminal, pe când agranulocitele, nu. afinitatea pentru coloranții azur; în cazul
Toate leucocitele prezintă în citoplasmă granule colorației MGG, pentru azur de metilen.
nespecifice, azurofile, colorate în roșu-purpuriu pe
frotiu.
În funcție de tipul de granule specifice prezente în citoplasmă, granulocitele se clasifică
în: neutrofile, eozinofile și bazofile. Agranulocitele se împart, la rândul lor, în două categorii:
monocite și limfocite (Tabelul 2).
Tabelul 2 – Clasificarea leucocitelor și distribuția lor procentuală
Tipul celular
Granulocite/polimorfonucleare Agranulocite/mononucleare
Neutrofile Eozinofile Bazofile Monocite Limfocite
% 40-70% 1-5% 0-1% 4-8% 25-40%

Creșterea numărului de leucocite (leucocitoza) se datorează de obicei creșterii

numărului de neutrofile sau limfocite, cauza principală fiind infecțiile sau alte răspunsuri
inflamatorii. Scăderea numărului de leucocite (leucopenia) poate fi cauzată de infecții virale
sau bacteriene, boli medulare, boli autoimune, etc.
Formula leucocitară constă în diferențierea numărului total de leucocite în cele cinci
tipuri principale, exprimate procentual și în număr absolut. Variațiile numerice ale distribuției
tipurilor de leucocite oferă informații despre starea funcțională a sistemului imunitar.
N.B. La fiecare tip de leucocit vor fi indicate exemple de variații patologice ale numărului, însă
lista nu va fi exhaustivă (același lucru este valabil și pentru celelalte elemente figurate).
Patologiile asociate acestor variații fac obiectul specialității Hematologie.

8
Neutrofilele
Neutrofilele sunt cele mai numeroase leucocite și au diametrul de 10-12 µm. La MO,
se observă aspectul caracteristic al nucleului, format din 2-5 lobi, uniți prin punți fine de
cromatină (Fig. 14). La sexul feminin, se poate observa la nivelul nucleului un apendice în
formă de băț de toboșar, reprezentat de corpusculul Barr (unul din cromozomii X, inactivat)
(Fig. 14C). Pe frotiu, mai pot fi observate neutrofile tinere, cu nucleu nesegmentat (mai sunt
numite și neutrofile în bandă) (Fig. 14D). Citoplasma neutrofilelor este acidofilă și conține
granule primare nespecifice, azurofile și granule secundare specifice, de dimensiuni mici, roz-
violet.
Pe lângă lobii nucleului, în imaginile TEM se poate observa dispunerea caracteristică
a cromatinei, cu heterocromatina la periferie, în contact cu anvelopa nucleară, iar eucromatina
spre centrul nucleului (Fig. 15). Aparatul Golgi este situat central, iar alte organite (reticul
endoplasmic, mitocondrii) sunt în număr mic. În citoplasmă sunt vizibile mai multe tipuri de
granule:
- granule primare (azurofile în MO) cu aspect electronodens, reprezentate de lizozomi;
sunt mai mari și mai puțin numeroase decât cele secundare; conțin mieloperoxidază, hidrolaze
acide și o serie de proteine antibacteriene, precum lizozimul și defensinele;
- granule secundare (specifice), cu aspect mai electronoclar, sunt mai numeroase și de
dimensiuni mai mici; conțin o varietate de enzime (colagenaze, gelatinaze, fosfolipaze),
activatori ai sistemului complement și alte peptide antibacteriene (lizozim, lactoferină);
- granule terțiare, de dimensiuni mici; conțin fie fosfataze, fie metaloproteaze care
degradează matricea extracelulară, facilitând migrarea neutrofilelor prin țesutul conjunctiv.
Funcția principală a neutrofilelor este apărarea antibacteriană. Ele sunt de obicei
primele leucocite care ajung la locul infecției și elimină bacteriile prin fagocitoză. Toate
leucocitele părăsesc spațiul vascular printr-un proces numit diapedeză (Fig. 16) [f].
• Chemokinele (citokine ce induc chemotaxie – migrare celulară ca răspuns la un
stimul chimic) eliberate de celulele sistemului imun sau de microorganisme
determină activarea neutrofilelor, care vor exprima pe suprafața lor molecule de
adezivitate ce vor interacționa cu parteneri specifici de pe suprafața celulelor
endoteliale de la nivelul venulelor postcapilare;
• În prima etapă, grupările oligozaharidice sialice Lewisx de pe suprafața
neutrofilelor se leagă reversibil de selectinele P și E de pe suprafața celulelor
endoteliale, ceea ce duce la încetinirea deplasării neutrofilelor în vasul de sânge
și rostogolirea acestora pe suprafața endoteliului;
• Ulterior, chemokinele eliberate de celulele endoteliale determină exprimarea
unor integrine pe suprafața neutrofilelor, care interacționează stabil cu molecule
de adezivitate din superfamilia imunoglobulinelor de pe suprafața celulelor
endoteliale, (ex. ICAM-1 – molecula de adeziune intercelulară 1, intercellular
cell adhesion molecule 1). Neutrofilul aderă la suprafața endoteliului și extinde
pseudopode către joncțiunile intercelulare care au fost desfăcute de histamina și
heparina eliberate de mastocite la locul leziunii.
• Migrarea neutrofilului este facilitată de proteazele care degradează membrana
bazală endotelială și este direcționată în continuare de chemokine către situsul
inflamației/infecției.

9
 Odată ajunse la locul infecției, neutrofilele Sistemul complement este reprezentat de o
omoară microorganismele prin fagocitoză (Fig. 17). serie de proteine plasmatice implicate în
Pentru a putea recunoaște microorganismele ce răspunsul imun, care au acțiune
urmează a fi fagocitate, neutrofilele posedă o serie de „complementară” celei a anticorpilor și
receptori pe suprafața membranei care celulelor fagocitare.
interacționează cu antigenele bacteriene. Legarea se
poate face direct, însă în unele cazuri, particulele străine trebuie opsonizate pentru a putea fi
recunoscute și marcate pentru eliminare prin fagocitoză. Opsonizarea constă în acoperirea
particulei străine cu anticorpi IgG sau cu fracțiunea C3b a complementului. Neutrofilele
prezintă următoarele tipuri de receptori:
• receptori Fc, care se leagă la regiunile Fc ale anticorpilor IgG ce au opsonizat
bacterii;
• receptori pentru complement, care recunosc complexele imune opsonizate de
C3b;
• receptori scavenger, ce recunosc forme modificate de LDL (lipoproteine cu
densitate mică) întâlnite frecvent pe suprafața bacteriilor Gram pozitive și
negative;
• receptori Toll-like, ce recunosc molecule patogene exprimate pe suprafața
bacteriilor și a altor microorganisme: endotoxine, lipopolizaharide,
peptidoglicani, etc.
Odată ce antigenul a fost recunoscut, el va fi înglobat de pseudopodele emise de
neutrofil și internalizat la nivelul unui fagozom. Granulele specifice și nespecifice fuzionează
cu fagozomul, formând un fagolizozom, care va digera microorganismul.
În cursul fagocitozei, microorganismele pot fi omorâte prin mecanisme intracelulare
care depind sau nu de oxigen.
- mecanismele bactericide dependente de oxigen se bazează pe formarea unor specii
reactive de oxigen (SRO); acestea reprezintă radicali liberi și molecule reactive derivate din
oxigen, care posedă electroni neîmperecheați, responsabili de reactivitatea ridicată; SRO pot
oxida lipide, proteine și acizi nucleici; la nivelul neutrofilului, există două căi principale în care
sunt implicate SRO: cea a complexului NADPH (nicotinamid adenin dinucleotid fosfat)
oxidazei din membrana fagolizozomului și cea a mieloperoxidazei lizozomale (Fig. 18);
o complexul NADPH oxidazei transportă electroni prin membrana
fagolizozomului, pe care îi donează oxigenului molecular (O2), cu formarea
anionului superoxid (O2-), ce poate fi convertit de superoxid dismutază în
oxigen singlet (1O2) sau peroxid de hidrogen (H2O2), care la rândul lui, poate
reacționa cu anionii superoxid, formând radicali hidroxil (OH-);
o în urma fuziunii lizozomilor cu fagozomul, mieloperoxidaza lizozomală
produce acid hipocloros (HOCl) din peroxid de hidrogen și un anion de Cl-;
acesta este metabolizat apoi la hipoclorit (OCl-) și clor (Cl2); toate aceste SRO
au efect bactericid;
o o serie de boli genetice afectează genele ce codifică proteine din complexul
NADPH oxidazei; ca urmare, neutrofilele nu mai pot produce SRO; aceste
afecțiuni poartă denumirea de boala granulomatoasă cronică [7]; indivizii cu
această boală au susceptibilitate crescută la infecții bacteriene și fungice;
- mecanismele bactericide independente de oxigen cuprind o serie de enzime
bacteriolitice (digeră proteine bacteriene), peptide cationice antimicrobiene (defensine) și
lizozim, care degradează peretele celular bacterian, lactoferina (chelează ionii de fier, un
element important în nutriția bacteriană) și capcanele extracelulare ale neutrofilelor (NET,
10
neutrophil extracellular traps) [8][g]; NET iau naștere prin dezorganizarea anvelopei nucleare,
decondensarea cromatinei, care se amestecă în citoplasmă cu componente de la nivelul
granulelor neutrofilului, precum mieloperoxidaza, elastaza și defensinele, și formarea unor
rețele care sunt expulzate în afara celulei; dacă un microorganism este imobilizat într-o astfel
de „plasă”, va fi omorât; după ce și-au îndeplinit funcția, NET trebuie distruse; cromatina este
degradată de nucleaze, iar restul componentelor sunt eliminate de către macrofage; NET au
fost identificate atât la nivel tisular, cât și în sângele periferic [8].
După ce microorganismele au fost omorâte, ele sunt digerate de enzimele lizozomale.
Materialul digerat este exocitat sau depozitat în corpi reziduali. Bacteriile și neutrofilele
moarte, alături de materialul nedigerat formează puroiul. Neutrofilele au o durată de viață
destul de scurtă; ele circulă aproximativ 6-8 ore în sânge, iar în țesutul conjunctiv
supraviețuiesc timp de 1-4 zile, după care mor prin apoptoză în cursul proceselor de apărare.
Creșterea numărului de neutrofile peste valorile de referință se numește neutrofilie și
poate fi întâlnită în condiții fiziologice (efort fizic intens, stres, menstruație) sau patologice: ăn
infecții bacteriene acute, infecții fungice, boli inflamatorii cronice, în unele carcinoame (ca
urmare a reacției inflamatorii) și boli mieloproliferative cronice. Neutropenia reprezintă
scăderea numărului de neutrofile sub valorile de referință și poate fi rezultatul unor infecții
bacteriene severe, poate fi produsă de diferite medicamente, chimioterapie, boli
hematopoietice, etc.

Eozinofilele
Eozinofilele sunt mai puțin numeroase decât neutrofilele și au diametru similar cu
acestea. La MO se observă nucleul de regulă bilobat, citoplasma acidofilă și granulele specifice
intens acidofile, roșu-portocalii, de dimensiuni egale și mai mari decât ale neutrofilelor (Fig.
19).
La TEM sunt vizibile puține organite (câteva mitocondrii și câțiva lizozomi), nucleul
bilobat, cu heterocromatina la periferie și eucromatina situată central. Lizozomii sunt granulele
primare azurofile, ce conțin hidrolaze acide lizozomale. Granulele specifice au formă ovală și
prezintă un miez cristalin electronodens (Fig. 20). La nivelul acestuia este localizată o proteină
bogată în arginină, proteina bazică principală (MBP, major basic protein), responsabilă de
aspectul intens acidofil al granulelor pe frotiu. Granulele secundare mai conțin proteina
cationică a eozinofilelor, peroxidaza eozinofilelor, neurotoxina derivată din eozinofile,
histaminaze, arilsulfataze, colagenaze și catepsine.
Eozinofilele sunt implicate în apărarea organismului împotriva infecțiilor cu paraziți
unicelulari (protozoare) și multicelulari (ex. viermi paraziți – helminți) [9]. Paraziții induc un
răspuns imun cu anticorpi IgE (Fig. 21). Limfocitele T helper detectează celulele parazitare
străine și secretă citokine precum IL-4 (interleukina-4), IL-5, care determină proliferarea
eozinofilelor și creșterea producției de IgE. Anticorpii se leagă de parazit și cu un alt domeniu
se atașează la receptorii specifici de pe suprafața eozinofilelor; aceasta duce la activarea și
degranularea celulelor. MBP, proteina cationică a eozinofilelor și peroxidaza eozinofilelor au
efect citotoxic asupra paraziților, iar neurotoxina derivată din eozinofile provoacă disfuncția
sistemului nervos al parazitului.
Eozinofilele au rol și în reacțiile alergice și inflamatorii, prin eliberarea de
arilsulfataze și histaminaze, care neutralizează efectul histaminei și leucotrienelor eliberate de
mastocite și bazofile. De asemenea, eozinofilele fagocitează complexe antigen-anticorp.

11
 Creșterea numărului de eozinofile (eozinofilia) apare în boli alergice, infecții
parazitare, boli neoplazice, etc. Eozinopenia (scăderea numărului de eozinofile) se întâlnește
în general ca urmare a producției ridicate de steroizi, în condiții de stres sau ca rezultat al unor
infecții acute și în sindromul Cushing.

Bazofilele
Bazofilele sunt cele mai puțin numeroase leucocite și au diametrul similar cu al
celorlalte granulocite, 10-12 µm. La MO (Fig. 22) se observă în citoplasmă granulele specifice,
de dimensiuni diferite, intens bazofile (albastru-violet spre negru); restul citoplasmei este
acidofil. Nucleul este de obicei bilobat, însă conturul lui este frecvent mascat de granulațiile
specifice.
Aspectul nucleului poate fi însă vizualizat cu ajutorul TEM (Fig. 23). Cromatina are
dispunerea caracteristică: heterocromatina la periferie, eucromatina central. Bazofilele prezintă
granule primare cu enzime hidrolazice, similare celor din alte leucocite și granule secundare
mari, electronodense, ce conțin heparină și alti glicozaminoglicani sulfatați (responsabili de
bazofilia din MO), histamină și alți mediatori ai inflamației, precum leucotriene, factorul
chemotactic al eozinofilelor și interleukine.
Bazofilele și mastocitele participă la reacții alergice (Fig. 24) și inflamatorii, alături
de eozinofile. La primul contact cu un alergen, limfocitele B se diferențiază în plasmocite, ce
sintetizează anticorpi IgE specifici, care se vor lega la receptorii Fc de pe suprafața bazofilelor
și mastocitelor. La contactul ulterior cu același alergen, are loc activarea și degranularea
mastocitelor și bazofilelor, cu eliberarea histaminei și heparan sulfatului, agenți vasoactivi care
produc vasodilatație, și a leucotrienelor, ce provoacă bronhoconstricție. Aceste substanțe sunt
responsabile de reacțiile de hipersensibilitate și anafilaxie.
Cele două tipuri celulare au origine comună, fiind derivate din aceeași celulă
progenitoare pentru bazofile și mastocite (BMCP – basophil-mast cell progenitor). În funcție
de factorul de transcripție exprimat de acest progenitor, el va urma calea diferențierii spre
bazofile (C/EBPα – CCAAT/enhancer binding protein α) sau mastocite (MITF –
microphtalmia-associated transcription factor) [10].
Bazofilia (creșterea numărului de bazofile) apare în boli alergice, unele leucemii, etc.
Scăderea numărului de bazofile (bazopenia) este întâlnită în faza acută a infecțiilor, în reacții
de stres, după chimioterapie sai iradiere.

Monocitele
Monocitele sunt cele mai mari leucocite de pe frotiu (au diametrul cuprins între 15 și
20 µm). Nu sunt celule diferențiate terminal, ele migrând din spațiul vascular către țesuturi,
unde se diferențiază în celule macrofage ale sistemului fagocitar mononuclear:
histiomacrofage în țesutul conjunctiv, macrofage alveolare (celule prăfoase) în plămâni,
osteoclaste în țesutul osos, microglii în sistemul nervos, celule Kupffer în ficat, celule
Langerhans în piele.
Vizualizate la MO, monocitele au o citoplasmă palid bazofilă, ce poate prezenta
granulații azurofile. Nucleul este indentat sau reniform și relativ eucromatic (Fig. 25).

12
 La TEM se poate observa aparatul Golgi în indentația nucleului; de asemenea, sunt
vizibile mitocondrii, lizozomi, reticul endoplasmic rugos și câțiva ribozomi liberi (Fig. 26).
Nucleul prezintă heterocromatina la periferie și eucromatina dispusă central.
Monocitele se diferențiază în MHC reprezintă un set de proteine de pe suprafața
macrofage după ce părăsesc spațiul vascular celulelor care ajută sistemul imun să distingă
și fagocitează bacterii, alte celule și resturi moleculele self (proprii) de cele nonself (străine).
celulare. Ele au rol de celule prezentatoare Rolul lor este de a lega fragmente antigenice
derivate din agenți patogeni și a le expune pe
de antigen [h], implicate în răspunsul imun
suprafața celulelor pentru a fi recunoscute de
(Fig. 27). Antigenele fagocitate de macrofage limfocitele T adecvate. Există două clase de
sunt fragmentate în interiorul lizozomilor în molecule MHC: MHC I și MHC II. Moleculele
peptide. Aceste fragmente rezultate sunt MHC I se găsesc pe suprafața tuturor celulelor
legate de molecule proteice ale complexului nucleate, inclusiv cele implicate în răspunsul imun,
însă moleculele MHC II se întâlnesc numai la
major de histocompatibilitate (MHC – major
celulele prezentatoare de antigen.
histocompatibility complex) clasa II, expuse
la suprafața celulei și prezentate limfocitelor
T helper pentru recunoaștere.
Monocitoza (creșterea numărului de monocite) se întâlnește în infecții bacteriene (ex.
tuberculoză), în unele leucemii și carcinoame, etc. Monocitopenia (scăderea numărului de
monocite) este rară și poate apărea în unele infecții severe care determină și neutropenie, în
anemia aplastică, etc.

Limfocitele
Limfocitele sunt cele mai numeroase agranulocite. Ele prezintă o serie de caracteristici
care le diferențiază de granulocite și/sau monocite. Limfocitele recirculă între compartimentul
vascular și cel tisular, durata lor de viață variind de la câteva zile până la câțiva ani. Ca și
monocitele, ele nu sunt celule diferențiate terminal, putând să se dividă și să se diferențieze în
alte celule efectoare. În plus, deși au originea în măduva osoasă hematopoietică, la fel ca
celelalte leucocite, dezvoltarea lor poate continua în alte țesuturi.
În funcție de dimensiune, limfocitele sunt împărțite în trei categorii: mici, intermediare
și mari (Fig. 28). Diametrul lor poate varia între 6 și 18 µm. Cele mai frecvente sunt limfocitele
mici, iar limfocitele mari sunt de regulă limfocite activate sau limfocite natural killer (NK). La
MO, se observă raportul nucleu:citoplasmă supraunitar; în cazul limfocitelor mici, nucleul este
rotund, intens heterocromatic și ocupă aproape întreaga celulă, citoplasma formând un inel
subțire, palid bazofil, la periferie. La limfocitele intermediare și mari, citoplasma este mai
abundentă și poate prezenta granule azurofile (la limfocitele granulare mari). Nucleul este mai
puțin heterocromatic, comparativ cu cel al limfocitelor mici și ușor mai indentat.
Din punct de vedere ultrastructural (TEM), citoplasma limfocitelor conține puține
organite: câteva mitocondrii, aparat Golgi, ribozomi liberi și lizozomi ocazionali (granulele
azurofile vizibile în MO) (Fig. 29). Nucleul are heterocromatina dispusă la periferie și
eucromatina dispusă central.
Limfocitele sunt clasificate din punct de vedere funcțional în trei categorii: limfocite
B, limfocite T și limfocite (celule) NK. Ele nu pot fi diferențiate morfologic pe frotiu,
identificarea lor fiind realizată pe baza unor proteine specifice exprimate pe suprafață,
denumite markeri CD (cluster of differentiation), care pot fi deosebite cu ajutorul anticorpilor
prin imunocitochimie sau citometrie în flux.

13
 Limfocitele B sunt denumite astfel, deoarece au fost studiate inițial ca populație
separată de limfocite în bursa lui Fabricius la păsări sau organe echivalente bursei la mamifere
(măduva osoasă). Ele reprezintă aproximativ 20-30% din totalul limfocitelor circulante și sunt
implicate în sinteza și secreția anticorpilor [h]. Pe lângă eliberarea de anticorpi în circulație,
limfocitele B exprimă IgM sau IgD și ca markeri de suprafață, sub denumirea de BCR (B cell
receptor – receptorul celulelor B). De asemenea, ele exprimă și molecule MHC II pe suprafață.
Markerii lor CD sunt CD9, CD19, CD20 și CD24.
Limfocitele B mediază răspunsul imun umoral (Fig. 30). La primul contact cu un
antigen, este inițiat răspunsul imun primar de către limfocitele B care exprimă pe suprafață Ig
cu specificitate pentru antigenul în cauză. Acestea se activează și proliferează, o parte se
diferențiază în plasmocite care vor sintetiza și secreta anticorpi specifici pentru antigenul
recunoscut, iar un număr mai mic de limfocite B rămân în circulație ca celule cu memorie. La
contactul ulterior cu același antigen, răspunsul imun va fi mai rapid și mai puternic, datorită
prezenței limfocitelor B cu memorie programate să răspundă la antigen.
Limfocitele T poartă această denumire, deoarece maturarea lor continuă în timus.
Reprezintă aproximativ 60-80% din totalul limfocitelor circulante și sunt implicate în
imunitatea mediată celular [h]. Exprimă pe suprafața lor TCR (T cell receptor – receptorul
celulelor T) și o serie de markeri CD: CD2, CD3, CD5, CD7. CD4 și CD8 sunt exprimați numai
de anumite subpopulații de limfocite T. Au fost identificate patru categorii distincte de
limfocite T, cu funcții diferite:
- limfocitele T helper CD4+ recunosc și leagă antigene străine, dar numai dacă sunt
cuplate cu molecule MHC II expuse de celule prezentatoare de antigen (Fig. 31); această legare
determină activarea limfocitului, care secretă IL-2 ce va acționa autocrin, stimulând
proliferarea și diferențierea mai multor limfocite T helper, precum și paracrin, asupra altor
celule efectoare din vecinătate: limfocite B, limfocite T și celule NK;
- limfocitele T citotoxice CD8+ recunosc și leagă antigene expuse pe suprafața celulelor
infectate viral sau neoplazice ale organismului gazdă; această interacțiune are loc numai dacă
fragmentele antigenice sunt cuplate cu molecule MHC I (Fig. 32); în urma legării TCR de
aceste complexe, limfocitele T citotoxice eliberează limfokine și perforine care formează
canale în membrana celulei infectate viral sau transformate, ducând la liza acesteia;
- limfocitele T reglatoare/supresoare reprezintă o populație de limfocite cu fenotipuri
diferite, care modulează răspunsul imun la antigenele self și nonself, influențând activitatea
altor celule ale sistemului imun; mecanismele prin care acționează cuprind: eliberarea de
citokine inhibitorii, citoliză prin secreția de granzime, inducerea unor dereglări metabolice (ex.
prin deprivarea de citokine) și inhibarea maturării și funcției celulelor dendritice [11];
- limfocitele T gamma/delta (γδ) reprezintă o populație mică de limfocite T care exprimă
alt tip de TCR pe suprafață (celelalte trei tipuri exprimă dimeri αβ); ele se dezvoltă în timus,
ca toate limfocitele T, însă ulterior migrează către diferite epitelii (tegumentar, al mucoasei
orale, intestinal, vaginal) pe care le colonizează, devenind limfocite intraepiteliale; ele nu mai
recirculă între sânge și organele limfatice; localizarea la nivelul interfeței între mediul extern
și cel intern le permite să funcționeze în prima linie de apărare împotriva organismelor
patogene.
Celulele NK au abilitatea de a ucide anumite celule infectate viral și tumorale;
reprezintă aproximativ 5-10% din totalul limfocitelor circulante și sunt mai mari decât
limfocitele B și T, fiind denumite și limfocite granulare mari, datorită granulelor azurofile
vizibile în citoplasmă. Markerii lor CD includ CD16, CD56, CD94. Modul lor de acțiune
asupra celulelor țintă este similar cu al limfocitelor T citotoxice. După recunoașterea celulelor
transformate, celulele NK eliberează perforine și granzime, care creează canale în membrana

14
plasmatică a celulei țintă și induc fragmentarea ADN-ului, evenimente ce duc la apoptoza sau
liza celulei țintă. Spre deosebire de limfocitele T citotoxice însă, recunoașterea celulelor țintă
nu implică TCR, ci absența moleculelor MHC I; astfel, celulele transformate, care nu mai
exprimă MHC I pe suprafața lor vor declanșa mecanismele citotoxice ale celulelor NK.
Limfocitoza (creșterea numărului de limfocite) se întâlnește în infecții virale și alte
tipuri de infecții, precum și în anumite tipuri de leucemii care pot afecta limfocitele B sau T.
Limfopenia (scăderea numărului de limfocite) apare în infecția HIV (scădere selectivă a
limfocitelor T CD4+), post-chimioterapie și radioterapie, în imunodeficiențe congenitale, etc.

15
Bibliografie
- Histology: A Text and Atlas: With Correlated Cell and Molecular Biology, 7th edition.
Michael H. Ross, Wojciech Pawlina; 2016.
- Junqueira’s Basic Histology: Text and Atlas, 14th edition. Anthony L. Mescher; 2016.
Pentru variațiile patologice ale parametrilor din hemogramă, există o bibliografie stufoasă pe
site-ul synevo, care include mai multe tratate de hematologie:
https://www.synevo.ro/hemograma-cu-formula-leucocitara-cu-hb-ht-si-indici/
1) Fowler VM. (2013) The human erythrocyte plasma membrane: a Rosetta Stone for decoding
membrane-cytoskeleton structure. Curr Top Membr. 72:39-88.
2) Da Costa L, Galimand J, Fenneteau O, Mohandas N. (2013) Hereditary spherocytosis,
elliptocytosis, and other red cell membrane disorders. Blood Rev. 27(4):167-78.
3) https://www.uptodate.com/contents/causes-of-spiculated-cells-echinocytes-and-
acanthocytes-and-target-cells
4) Robier C, Klescher D, Reicht G, Amouzadeh-Ghadikolai O, Quehenberger F, Neubauer M.
(2015) Dacryocytes are a common morphologic feature of autoimmune and
microangiopathic haemolytic anaemia. Clin Chem Lab Med. 53(7):1073-6.
5) Ilesanmi OO. (2010) Pathological basis of symptoms and crises in sickle cell disorder:
implications for counseling and psychotherapy. Hematol Rep. 2(1):e2.
6) Bonar RA, Lippi G, Favaloro EJ. (2017) Overview of hemostasis and thrombosis and
contribution of laboratory testing to diagnosis and management of hemostasis and
thrombosis disorders. Methods Mol Biol. 1646:3-27.
7) Stasia MJ, Li XJ. (2008) Genetics and immunopathology of chronic granulomatous disease.
Semin Immunopathol. 30(3):209-35.
8) Papayannopoulos V. (2018) Neutrophil extracellular traps in immunity and disease. Nat Rev
Immunol. 18(2):134-147.
9) Fitzsimmons CM, Falcone FH, Dunne DW. (2014) Helminth allergens, parasite-specific
IgE, and its protective role in human immunity. Front Immunol. 5:61.
10) Qi X, Hong J, Chaves L, Zhuang Y, Chen Y, Wang D, Chabon J, Graham B, Ohmori
K, Li Y, Huang H. (2013) Antagonistic regulation by the transcription factors C/EBPα and
MITF specifies basophil and mast cell fates. Immunity. 39(1):97-110.
11) Vignali DA, Collison LW, Workman CJ. (2008) How regulatory T cells work. Nat Rev
Immunol. 8(7):523-32.
a) https://www.dnalc.org/view/15532-Sickle-cell-anemia-3D-animation-with-narration.html
b) https://www.youtube.com/watch?v=GTZCCyHljCk
c) https://www.youtube.com/watch?v=A7msxMuw6FQ
d) https://www.youtube.com/watch?v=R8JMfbYW2p4
e) https://www.youtube.com/watch?v=cy3a__OOa2M
f) https://www.youtube.com/watch?v=B9Qi7we0Ynk
g) https://www.youtube.com/watch?v=TIFmtnSdolM (o precizare aici: în clip sunt prezentate
neutrofile circulante, deci celulele fagocitare care degradează resturile capcanelor
extracelulare nu pot fi macrofage, acestea fiind întâlnite doar la nivel tisular; deci, trebuie
să fie celule fagocitare din sângele periferic, de ex. monocite)
h) https://www.youtube.com/watch?v=31zZiL45740

16
Fig. 1 Componentele sângelui, separate prin centrifugare: plasmă (~55%), hematocrit (~45%), supernatant
leuco-trombocitar (~1%). (https://www.studyblue.com/notes/note/n/exam-2/deck/20695259)

Fig. 2 Forma și dimensiunile

eritrocitelor. (Histology A Text
and Atlas, 7th edition, Ross M,
Pawlina W.)

Fig. 3 Imagini de microscopie optică ale eritrocitelor: A – frotiu sanguin în colorație MGG
(http://studymedicalphotos.blogspot.com/2016/09/studying-erythrocyte-rbc-morphology-on.html), B – secțiu-
ne histologică în colorație hemalaun-eozină.

17
Fig. 4 Imagini de ME ale eritrocitelor: A – TEM (http://www.anatomybox.com/erythrocytes-and-platelets/),
B – SEM (http://www.anatomybox.com/wp-content/uploads/2011/07/SEM-erythrocytes.jpg), C – SEM
colorizată (https://www.sciencephoto.com/media/797564/view/red-blood-cells-in-isotonic-solution-sem).

18
Fig. 5 Organizarea membranei eritrocitare și a citoscheletului asociat acesteia. (Histology A Text and Atlas, 7th edition, Ross M, Pawlina W.)

19
Fig. 6 Forme patologice ale eritrocitelor (frotiuri sanguine): A – sferocite, B – echinocite, C – eliptocite,
D – codocite, E – acantocite, F – dacriocite. (http://studymedicalphotos.blogspot.com/2016/09/studying-
erythrocyte-rbc-morphology-on.html)

20
 Fig. 7 Antigenele de grup sanguin ABO de pe suprafața eritrocitelor
(http://cbm.msoe.edu/crest/ePosters/16GTABloodType1lzi.html).

Fig. 8 Organizarea moleculei de hemoglobină A (α2β2). (Histology A Text and Atlas, 7th edition, Ross M,
Pawlina W.)

21
 Fig. 9 Morfologia eritrocitelor în anemia falciformă: A – frotiu sanguin
(https://www.pathologystudent.com/sickle-cell-anemia/), B – SEM.

Fig. 10 Megacariocitul trombocitogen – TEM; insert stânga – MO. M – mitocondrii, săgeți – canale de
demarcație plachetare, linie punctată – marginea megacariocitului. (Histology A Text and Atlas, 7th edition,
Ross M, Pawlina W.)

22
 Fig. 11 Imagine de microscopie optică a trombocitelor (săgeți) pe frotiu sanguin.

Fig. 12 Structura trombocitelor: A – schemă, B – imagine TEM. (Histology A Text and Atlas, 7th edition, Ross
M, Pawlina W.)

23
Fig. 13 Etapele hemostazei. vWF – factorul von Willebrand (https://www.slideshare.net/djorgenmorris/hemostatic-agents-project).

24
Fig. 14 Imagini de microscopie optică ale neutrofilelor pe frotiuri sanguine: A, B – neutrofile segmentate
(https://www.labce.com/spg28963_a_normally_segmented_neutrophil.aspx), C – neutrofile segmentate cu
corpuscul Barr vizibil (săgeți) (https://www.123rf.com/photo_43886002), D – neutrofil nesegmentat (tânăr)
(https://www.labce.com/spg538115_appearance_of_a_band_neutrophil.aspx).

25
Fig. 15 Imagini TEM ale neutrofilelor. A – capătul de săgeată indică un corpuscul Barr (J Cell Biol (2012) 198, 773-783), B – sunt vizibile granulele
primare și secundare și aparatul Golgi.

26
Fig. 16 Diapedeza neutrofilelor: a – neutrofilele exprimă pe suprafață molecule de adeziune ce vor interacționa cu liganzi de pe suprafața celulelor endoteliale; b –
interacțiunea moleculelor s-Lex cu selectinele de pe suprafața celulelor endoteliale duce la încetinirea înaintării neutrofilelor în vasul de sânge – mișcare de rostogolire
(c); d – interacțiunea integrinelor de pe suprafața neutrofilelor cu moleculele ICAM-1 ale celulelor endoteliale determină aderarea neutrofilelor la endoteliu; e –
neutrofilul extinde pseuodopode la nivelul joncțiunilor intercelulare desfăcute de histamina și heparina eliberate anterior de mastocitele din țesutul conjunctiv; f –
neutrofilul migrează printre celulele endoteliale și pătrunde în țesutul conjunctiv, unde se va deplasa ghidat de chemokine (Histology A Text and Atlas, 7th edition,
Ross M, Pawlina W.).

27
Fig. 17 Fagocitoza realizată de neutrofile: a – antigenele bacteriene sunt recunoscute de receptori specifici de pe suprafața neutrofilului; b – neutrofilul
emite pseudopode care înglobează antigenul opsonizat cu anticorpi Fc; c – antigenul este internalizat; d – se formează un fagozom; e – granulele specifice
și nespecifice fuzionează cu fagozomul, formându-se un fagolizozom; f – are loc digestia microorganismului; g – materialul digerat este exocitat sau
depozitat în corpi reziduali (Histology A Text and Atlas, 7th edition, Ross M, Pawlina W.).

28
Fig. 18 Mecanisme bactericide dependente de oxigen din fagolizozomii neutrofilului (Histology A Text and Atlas, 7th edition,
Ross M, Pawlina W.).

29
Fig. 19 Imagini de MO ale eozinofilelor pe frotiuri sanguine (http://microanatomy.net/blood/eosinophils.htm).

Fig. 20 Imagine TEM a unui eozinofil (https://fineartamerica.com/featured/4-eosinophil-white-blood-cell-

tem-science-photo-library.html).

30
Fig. 21 Rolul eozinofilelor în răspunsul imun împotriva infecțiilor parazitare.

Fig. 22 Imagini de MO ale bazofilelor pe frotiuri sanguine

(https://www.easynotecards.com/notecard_set/90536,
http://www.anatomybox.com/basophil/).

31
 Fig. 23 Imagine TEM a unui bazofil.

Fig. 24 Reacție anafilactică mediată de bazofile/mastocite

(https://learn.canvas.net/courses/394/pages/managing-anaphylaxis-advanced).

32
 Fig. 25 Imagini de microscopie optică ale monocitelor pe frotiuri sanguine
(https://library.med.utah.edu/WebPath/HEMEHTML/HEME003.html).

Fig. 26 Imagine TEM a unui monocit. M – mitocondrii, G – aparat Golgi, R – ribozomi, A – granule
azurofile.

33
Fig. 27 Funcția de celulă prezentatoare de antigen a macrofagelor. TCR – receptorul celulelor T (T cell receptor), TH – limfocit T helper
(http://www.macmillanhighered.com/BrainHoney/Resource/6716/digital_first_content/trunk/test/hillis2e/asset/img_ch39/c39_fig12.html).

34
Fig. 28 Imagini de microscopie optică ale limfocitelor pe frotiuri sanguine: A, B – limfocite mici
(https://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/8/87/Small_lymphocyte-3.JPG), C – limfocit intermediar
(http://darwin.wcupa.edu/beneski/biocomputing/Main/Slideshow-mini), D – limfocit mare granular
(https://imagebank.hematology.org/image/3586/large-granular-lymphocytes--2?type=upload).

35
Fig. 29 Imagine TEM a unui limfocit intermediar. N – nucleu, Nu – nucleol, M – mitocondrii.

36
Fig. 30 Rolul limfocitelor B în imunitatea mediată umoral.

37
Fig. 31 Interacțiunile limfocitelor T helper cu alte celule efectoare imune.

38
Fig. 32 Mecanismul de acțiune al limfocitelor T citotoxice.

39