1

MARTA PETREU

“Fiecare transcrie ceea ce îi iese din abisurile

de necontrolat ale fiinţei”

“Cînd mi-am ales numele public, m-am oprit la Marta. Cred

că am ales pe măsura firii lăuntrice”

Adrian Alui Gheorghe: Antologia ta de poezie se numeşte “Apocalipsa după

Marta”. Ce legătură există între Apocalipsă şi Poezie?
Marta Petreu: Titlul antologiei vine de la un poem pe care l-am scris în 1990 şi
pe care l-am publicat mai întîi în România literară pe urmă, mai ales după ce mi
l-am publicat şi în Poeme neruşinate, s-a umplut România de apocalipse…! Mi
s-a părut cel mai potrivit pentru antologia mea. De altfel, mi-am făcut-o numai
şi numai pentru că mi-a căzut în mînă un album Barlach, cînd am văzut palmele
femeii cu faţa acoperită am exclamat: “Ar fi o ilustraţie numai bună pentru
poemele mele religioase!”. Am făcut antologia de dragul copertei ...!

- Zici într-un poem: “Sîntem ai tăi, Domine. Cad din cer/ ca nişte fulgi care
latră/ cîinii tăi. Ninge cu javre/ Urlă la stele boturi flămînde de cîine/ Da.
Sîntem ai tăi. Tată. Hulim în numele tău:/ facă-se deci voia ta de călău// Eu sînt
Marta. În genunchi mă aşez. Întind grumazul. Amin.” Te-a influenţat, în vreun
fel, în literatură sau în viaţă, faptul că te numeşti Marta?
- Aveam o mătuşă cu numele ăsta, sora mamei mele. Îmi plăcea să-i fac dese
vizite, îmi dădea întotdeauna ceva bun, un fleac, fireşte, avea o grădină
frumoasă, aşezată într-un cot al Someşului, coboram din grădina ei paradisiacă
direct în apă. Nu tu gard, nu tu poartă, numai sălcii şi lemne de rută, iar grădina,
plină de strugurei, de măcriş…! În copilărie nu-mi spunea nimeni Marta, eram
strigată pe celălalt prenume al meu…! Cînd, însă, mi-am ales numele public, m-
am oprit la Marta. Cred că am ales pe măsura firii lăuntrice.

- Într-un alt interviu, în care ai fost “provocată la sinceritate” de Mihai

Vaculovschi, acesta te întreba cu cine ai vrea să te întîlneşti, acum şi oricînd?
Ai răspuns, între alţii: cu Kafka, cu Tolstoi, cu Cioran, cu Caragiale… Ce i-ai
spune lui Kafka? Ce i-ai spune lui Cioran? Dar lui Caragiale? Dar lui Seneca?
- Cred ca i-aş asculta, pe fiecare. Am un uriaş talent de ascultător, o curiozitate
vie pentru interioritatea celuilalt. Pe urmă ar putea veni în mod firesc şi
întrebările.
2

- Poezia ta e, în multe secvenţe, încărcată de fior mistic, de căutarea

revelaţiei…
- Nu am nici un merit pentru asta, scriu ceea ce simt, mai bine-zis scriu ceea ce
îmi este dictat…! Nu se scrie poezie cum ţi-ai alege un model de pulover, nu?
Fiecare scrie, adică transcrie, ceea ce îi iese din abisurile de necontrolat ale
fiinţei.
- Spune-mi cam ce ţi-a dat ţie poezia pe lumea asta?
- Mi-a dat… revelaţia. A simţi mai mult şi a putea să spui, să formulezi foarte
exact ceea ce ai simţit şi ai cunoscut.
- Ce ai pierdut “din cauza” poeziei?
- Poate că “viaţa reală”, destinul comun, care nu e deloc de lepădat, deoarece are
ritmurile lui, ritmurile mari şi naturale ale speciei.
- Dacă n-ai fi Marta Petreu, ce alt scriitor ţi-ar fi plăcut (plăcea) să fii?
- Astăzi, Eclesiatul. Sau Homer. Mîine, cine ştie?

“Scrisul mi-a dat un soi de trufie divină, juvenilă”

- Care au fost modelele tale culturale? Cum ai ajuns la ele? Cît de ruşine ţi-a
fost cînd cei din jur au descoperit că scrii poezii?
- Nu ştiu, sau nu mai ştiu, poate personajele din romanele pe care le înghiţeam
cu nemiluita în copilărie…! Şi nu, nu mi-a fost ruşine că scriu poezii.
Dimpotrivă, scrisul mi-a dat un soi de trufie divină, juvenilă. Pentru că La
început a fost cuvîntul…?!
- Ai avut în viaţă (şi în literatură) şi nişte antimodele? Te-au influenţat în vreun
fel?
- Cu siguranţă. Lucrurile pe care, văzîndu-le, mă simţeam jenată, acestea au fost
antimodelele mele...!
- Spui într-un poem mai vechi: “Am rîvnit această experienţă perfectă:/ să mă
adăpostesc în propriul creier/ ca-ntr-un uter matern/ {i să tac dracului…”. Ce
are de tăcut un poet? Cît trebuie să vorbească, cît trebuie să tacă? Ce ai tăcut,
cînd trebuia să vorbeşti? Ce ai vorbit, cînd trebuia să taci?
- …
- Cum comentezi zicerea eminesciană “Poezie? Sărăcie!”.
- Nu o comentez.
- Zice Cistelecan: "Optzecismul merită, într-adevăr, un prohod vesel. Pentru că
în urma lui rămîne o mare poezie". Cît adevăr e în această afirmaţie a lui Al.
Cistelecan?
- Nu sînt competentă să-l apreciez. Poezia optzecistă însă îmi place. Madi
Marin, Magda Cîrneci, Ioan Es Pop, Mureşan, Muşina, Hurezeanu şi alţi cîţiva
sînt poeţi la care mă întorc cu bucurie, mereu.
3

- Ai simţit vreodată nevoia să te desparţi de generaţia ’80? Te-ai despărţit

vreodată decisiv?
- Nu m-am despărţit. M-am simţit întotdeauna echinoxistă şi, totodată,
optzecistă. Optzecismul a fost nu numai un val de o nouă sensibilitate estetică şi
morală, ci şi o problemă sociologică: eram mulţi tineri care scriam şi, în
România congelată de comunism, nu eram lăsaţi să publicăm, nu aveam spaţiu şi
drept de-a publica. Nu lumea literară ne împiedica să intrăm în revistele
existente, ci cenzura care era făcută acestor reviste. Aşa că noi ne-am adunat în
generaţie şi pentru a forţa uşile, pentru a obţine spaţiu de publicare, accesul în
reviste, în edituri… Îi citesc şi îi admir pe mulţi dintre colegii mei de generaţie,
succesele lor sînt oarecum şi ale mele. La fel, port doliu după cei căzuţi, după
Madi, acuma după Crăciun...
- Ce (mai) e generaţia ’80 pentru literatura română?
- Din nou, mi-e greu să îţi răspund competent. E sigur ca existăm, că am dat
cărţi bune şi personalităţi puternice. Şi e evident că sîntem vii, că scriem în
continuare. Istoric vorbind însă, sîntem un inel din lungul lanţ al literaturii
române, inelul imediat următor nouă a apărut, cu zarva proprie, cu mai multe
şanse, cu aplauze. Să sperăm că nou-veniţii, care au o mai mare libertate decît
am avut noi, vor avea şi un mai mare talent…
- Zi-mi cîteva mijloace prin care se ratează scriitorul român. "Vocaţia
începuturilor", cu care se laudă cultura noastră, ne face să ne şampanizăm în
faţa debuturilor şi să uităm pe drum ce au promis să facă în literatură. Ratarea
face parte din destin sau e o forţare a destinului?
- Da, ratarea, coşmarul literaturii române…! La noi e mai uşor să începi decît să
continui. Ionescu şi Cioran erau obsedaţi de faptul că scriitorul român sfîrşeşte
cu scrisul cam la 30 de ani. Dacă citeşti caietele lui Cioran, vei vedea cît de
obsedat era el „să lucreze”, să scrie zilnic, şi ce amarnice reproşuri îşi făcea
pentru că nu reuşea. Cred că scriitorul român trebuie să se … profesionalizeze,
adică să considere scrisul o meserie, o obligaţie zilnică. Pentru o operă trebuie
tenacitate, nu numai talent. Rebreanu e un bun exemplu în sensul acesta. Şi mai
trebuie, în cadrul profesionalizării, şi o intelectualizare permanentă, reală.
Trebuie să mai şi citeşti, nu numai să-ţi aştepţi inspiraţia. Lipsa de
profesionalizare se vede cel mai bine la unii din tinerii critici, care, comentînd
cîte o carte, se trădează rapid că nu au recunoscut aluziile, trimiterile oblice,
reminiscenţele topite în ea. E aproape amuzant, adică trist.
- Dintotdeauna, în literatură au existat scriitori gonflaţi. Credeţi că există
asemenea autori şi în actualitatea imediată?
- Sigur că există, dar nu vreau să exemplific, ei sînt la vedere. O cultură matură
îşi cerne valorile – în timp şi dacă nu se rătăceşte complet. Aşa că şi actualii
beneficiari ai unor conjuncturi extraliterare favorabile vor fi aduşi, cu timpul, la
valoarea lor reală.
4

“Noi bocim că nu avem un Nobel, dar nu facem nimic cu adevărat

să ne exportăm cultura”

- Se zice că o carte are trei duşmani : focul, apa şi propriul conţinut. În acest
sens credeţi că reevaluarea literaturii române din patru decenii de comunism
trebuie lăsată doar pe seama timpului şi pe uitare? Cine ar trebui să dea
semnalul reevaluării ?
- S-au făcut şi se fac continuu reevaluări, se lucrează continuu la asta. Cred că
literatura română a creat destule valori reale în timpul comunismului - şi le-a
creat în ciuda comunismului – aşa că nu sîntem în pericol să rămînem cu
rafturile goale.
- De ce ai rămas la Cluj şi nu te-ai mutat la Bucureşti? Sau la Paris? Cu ce te-a
tentat (cucerit, amăgit etc.) Clujul despre care, la un moment dat, spuneai că e
“îngheţat cultural”?
- Clujul are ceva îngheţat, Breban numea răceala lui drept “habsburgică”, şi
cred că nu greşea. Dar eu am ratat clipa mutării. M-aş fi putut muta în 1990,
cînd, la un moment dat, aveam un post la Romania literară, probleme de familie
m-au împiedicat chiar şi numai să iau în calcul posibilitatea asta. Aşa cum îmi
spunea un bun prieten, ocaziile ratate nu se repetă, nici în cazul meu ocazia nu s-
a repetat, iar eu nu am făcut nimic să creez vreuna…! Aş fi avut un alt traiect, cu
siguranţă mai colorat, mai nuanţat.
- Invidios pe poveştile şi succesele (financiare) ale lui Mircea Petean care
venea la Piatra Neamţ şi se lăuda cu banii ridicaţi de la Caritas, cu care îşi
făcea, cică, o fermă agricolă, am depus şi eu banii de concediu la celebrul
“circuit de întrajutorare”. În vara aceea, chiar în anul în care “a picat”
Caritasul, normal, am stat acasă şi am cetit poezie…! Crezi că poezia
clujenilor, excepţională, suplineşte acea “înmulţire cu opt” a pagubei pe care
mi-am produs-o singur? E poezia o motivaţie superioară a “înţelesului de
pierdere”?
- Mi-ar plăcea mie ca poezia noastră să-ţi umple buzunarele, dar sînt sigură că în
vara aceea a Caritasului nu ne-ai citit pe noi, pe clujeni. Aşa că mă tem că nu te
pot ajuta…!
- Spune-mi o definiţie a libertăţii. Cît de liberă eşti tu?
- Sînt cam obosită în ultima vreme, aşa că îmi imaginez că libertatea este o
vacanţă. Nu sînt în vacanţă acuma.
- Spunea Napoleon că fiecare soldat poartă cu sine un baston de mareşal. În a
cui traistă (românească) se află bastonul de laureat Nobel? De ce crezi că
scriitorul "majoritar" român se simte frustrat că nu a primit premiul Nobel? Nu
crezi că dacă vreunul, mai răsărit, l-ar fi primit, ar fi fost linşat de confraţi?
- Am citit cu stupoare, într-un număr al revistei 22 de acum cîţiva ani,
răspunsurile lui Kjell Espmark, membru în Comitetul Nobel. Observa că, pînă în
5

1950, cred – anul limită pentru care arhivele sînt deschise – nici o instituţie
românească şi nici un scriitor român nu au recomandat pe nimeni din România
pentru Nobelul literar. Atîta invidie – pentru că nu-mi pot imagina alt motiv al
abţinerii - mi s-a părut de-a dreptul indecentă. Mari scriitori români, de la
Rebreanu şi Blaga, la Nichita Stănescu, Sorescu, Naum, Doinaş etc., ar fi fost
plauzibili pentru Nobel. Acuma, occidentalii îl consideră plauzibil pe Norman
Manea. În timp, Cărtărescu ar putea să aibă o şansă. Mai sînt şi alţii, Breban,
Ţepeneag, Buzura, Mălancioiu, Blandiana, care îmi par la fel de plauzibili ca
valoare. Ar fi frumos ca unul să-l ia. Dar cel mai frumos ar fi ca România să îşi
facă un program, o politică coerentă pentru exportul de cultură. Nu o are. Dacă
ar avea-o a şi dacă şi-ar pune-o în aplicare cu consecvenţă vreme de 15-20 de
ani, atunci nu ne-ar mai păsa nouă de Nobel, pentru că n-ar mai avea de ce să ne
pese, cultura româna ar fi cunoscută în străinătate aşa cum ea este şi şi-ar
dobîndi respectul de sine şi respectul altora pe valorile reale pe care le are. Ştii
povestea aceea, cu drobul de sare… Noi bocim că nu avem un Nobel, dar nu
facem nimic cu adevărat nici să ne exportăm cultura, nici să obţinem preţiosul
premiu, dacă pe ăla-l poftim.
- Poţi face portretul robot al scriitorului român care va lua Premiul Nobel? În
ce colţ al lumii va fi el rezident în momentul în care s-ar produce (să zicem)
evenimentul?
- Nu sînt profet, nu mă joc aşa.

“Peste 30 000 de ore lucrate pentru Apostrof.

Concluzie: sînt nebună”

- Unde se află poezia (literatura) românească actuală în raport cu Europa ?

Dar în raport cu poezia (literatura) românească din secolele trecute? Dar în
raport cu potenţialitatea "duhului" din limba română?
- Eu scriu poezie, nu critică de poezie, nici nu-mi trece prin minte să încerc să îţi
răspund.
- De ce n-are poezia română din zilele noastre cititori? Sînt prea "încifraţi"
autorii? Prea deştepţi? E analfabet publicul? E prea mare confuzia de valoare?
La cîţi cititori de poezie (şi literatură română de azi!) avem, s-ar putea constitui
o Uniune a Cititorilor din România care n-ar ajunge, numericeşte, pe cea "a
scriitorilor"… În ultima instanţă: De ce nu place poetul român al zilelor
noastre “publicului larg"?
- Chiar nu avem cititori? E grav. Pesemne că sînt mai mulţi poeţi decît poate să
suporte un metru pătrat. Hotărît lucru, trebuie să ne reprofilăm, mai salvăm nişte
copaci…!
6

- Postmodernismul românesc a devenit, pare-se, o marotă care în ultimile

decenii a generat un "postmodernism original". În spatele acestui
"postmodernism balcanic" s-a ascuns o seamă de scriitori care au pus toate
neputinţele şi toate ratările pe seama slabei percepţii a publicului care a rămas
doar… modern. Unde se întîlnesc "omul nou" dîmboviţean şi "omul
postmodern" de sorginte incertă?
- După cum te-ai putut convinge, eu sînt arhaică, aşa că această ceartă, deşi îmi
strică, de fapt nu mă pasionează.
- Crezi că e nevoie de o "istorie morală" a literaturii române din “secolul
trecut”? O reevaluare "la sînge"… Cine o va scrie? Sau tot timpul (săracul!) va
rezolva şi acest lucru?
- Nu. Cred că e nevoie de o morală.
- Cum se vede Moldova din Ardealul "cotropit de unguri"? Se mai observă
vechea legătura dintre sărăcie şi cultură care a făcut istorie pe plaiurile acestea
intens mioritice? Crezi că mai functionează sistemul “provinciilor culturale”?
- Ardealul e o zonă interesantă, iar ungurii au cam început să plece înspre
Occident. Mă tem că o să păţim cu ei ca şi cu saşii. Sistemul provinciilor
culturale însă funcţionează, mai ales cînd e vorba despre difuzarea de carte...!
- O întrebare de <<oracol>> pentru un om care a trecut prin comunism
încercînd să fluiere şi să ţină mîinile în buzunare ori de cîte ori avea chef: Ce
crezi că ai ratat (în viaţă) şi nu mai poţi recupera?
- Viaţa însăşi.
- Ce reprezintă “Apostroful” pentru tine? Cît din tine este în construcţia
“Apostrofului”…?
- 200 de numere tipărite. 18 ani din viaţă. 130 de cărţi apostrofice. Peste 30 000
de ore lucrate pentru Apostrof. Concluzie: sînt nebună.

(Revista Conta, nr. 6, 2011)