Filosofia lui Nietzsche gândește reevaluarea filozofiei și artei Greciei din perioada istorică cea

mai veche, în defavoarea clasicismului, văzut ca afirmare a viziunii raționale și, în consecință,
decadent.
Nietzsche identifica în tradiția greacă patru etape:
1) etapa obscură a Titanilor când lumea era indefinită;
2) etapa rațiunii echilibrate și a visării (apolinicul);
3) etapa haosului, a beției, a dezordinii, a băuturilor narcotice (dionysiacul);
4) etapa acordului între apolinic și dionisiac, unde starea de beție este limitată de o rațiune
echilibrată.
În special tragedia greacă (Eschil, Sofocle) a fost interpretată ca o expresie a impulsului vital
care se reîntoarce asupra sa însuși, limitând ordinea și dezordinea, ambele înțelese în termeni
radicali, excesivi. Nietzsche critică valorile fundamentale ale societății ultra-raționalizate în care
trăia, ajungând la negarea principiilor enciclopediste ce exclud vitalismul existenței.
Conceptul de "voință de putere" joacă un rol central în gândirea lui Nietzsche, în măsura în care
acesta este pentru el - în sens metafizic - un instrument pentru înțelegerea lumii: "esența cea mai
intimă a existenței este voința de putere". Proiectul lui de reevaluare a conceptelor tradiționale
ale metafizicii va antrena abolirea valorilor idealiste, în special ale creștinismului, dar și ale
istoricilor. Voința de putere este analizată ca relație internă a unui conflict, ca structură intimă a
devenirii, ca pathos fundamental, și nu numai ca dezvoltare a unei forțe. Această concepție
permite depășirea omului, nu eliminarea lui, ci abandonarea vechilor idoli și a speranței într-o
lume de dincolo, acceptarea vieții în ceea ce comportă ea ca aspirație spre putere. Astfel, contrar
falselor interpretări ale filozofiei sale, supraomul nietzschenian nu este un om atotputernic fizic
și intelectual, ci reprezintă o tendință în evoluție, așteptată și dorită de om: "Am venit să vă
vestesc Supraomul. Omul este ceva ce trebuie depășit" (Așa grăit-a Zarathustra). Omul este
așadar o punte între maimuța antropoidă și supraom, un element tranzitoriu în evoluție (cf.
parabola acrobatului din Zarathustra).
Pornind de la premisa voinței de putere, Nietzsche dezvoltă o psihologie abisală, care pune pe
prim plan lupta sau asocierea instinctelor, a impulsurilor și afectelor, conștiința nefiind decât
perceperea tardivă a efectelor acestui joc al forțelor subconștiente. Nietzsche face distincție între
morala celor slabi și cea a celor puternici. Astfel, în concepția lui, mila, altruismul, toate valorile
umanitare sunt de fapt valori prin care omul se neagă pe el însuși pentru a-și da aparența unei
frumuseți morale și a se convinge de propria-i superioritate.
Nietzsche a dorit să restructureze societatea criticând aspectele culturii moderne, ale filosofiei
oficiale universitare, negând ideile de civilizație și acelea ale democrației. Pentru el, doar arta
este singurul factor care justifică viața. În Die Geburt der Tragödie ("Nașterea tragediei"), opune
și asociază figurile dionisiace și cele apollinice, ambele născute din beția simțurilor. Prima este o
beție a descărcării de energie, a doua o beție pur vizuală. În consecință, Nietzsche adaugă o a
treia formă: forța voluntară care se manifestă în arhitectură.
Nietzsche este cel care a spus ca Dumnezeu e mort. Idee care a primit două interpretări majore:
prima susține faptul ca Nietzsche vorbește despre moartea Dumnezeului creștinilor, iar a doua
interpretare vorbește despre moartea Dumnezeului filosofilor (el prevăzuse agonia metafizicii
odată cu manifestarea spiritului rațional socratic care a distrus principiile omului dionisiac ce
urmărea extazul prin beție, concupiscența și alte forme de manifestări extatice obținute prin
exacerbarea simțurilor).
Nietzsche este considerat un filosof vitalist. El propovăduiește toate virtuțile omului sănătos, ale
omului plin de vigoare, ale omului stăpân pe instinctele sale, ale omului care știe să susțină pe
umerii săi libertatea. Ca o ironie a celor susținute, Nietzsche a fost toată viața sa un om bolnav.
Motivul principal pentru care el renunță la cariera universitară este boala sa care se înrăutățise.
Se spune că precursorul lui Nietzsche ar fi fost Schopenhauer, care prin lucrarea Lumea ca voință
și reprezentare îl determină pe Nietzsche să "îndrepte" conceptul de voință, alăturându-l puterii
care devine esențială în afirmarea individului. După o interpretare a lui Constantin
Noica. Heidegger ar duce conceptul mai departe vorbind despre voința ca voință.