Sunteți pe pagina 1din 9

INSTITUȚII DE DREPT PROCESUAL PENAL I

PARTICIPANȚII ÎN PROCESUL PENAL


Potrivit art. 29 din Codul Procesual Penal participanții în procesul penal sunt: organele
judiciare, avocatul, părțile, subiecții procesuali principali, precum și alți subiecți procesuali.
Conform art. 30 din Codul de Procedură Penală, organele judiciare sunt organele
specializate ale statului care realizeză activitatea judiciară, acestea fiind:
1. -organele de cercetare penală
2. -procurorul
3. -judecătorul de drepturi și libertăți
4. -judecătorul de cameră preliminară
5. -instanțele judecătoresti

Atribuțiile judecătorului de drepturi și libertăți


Noul Cod de Procedură Penală asigură cadrul desfăşurării procesului penal într-o
arhitectură modernă care implică principii, funcţii judiciare separate, participanţi, subiecţi
procesuali, părţi, competenţe, probe, precum şi alte instituții, în privinţa celor supuşi unor acte
procedurale. Crearea acestei instituţii se înscrie într-un program mai amplu de reformă a
sistemului judiciar, gândit să înlăture, pe de o parte, disfuncţionalităţile constate de-a lungul
timpului, iar, pe de altă parte, să răspundă cerinţelor de modernizare şi evoluţie existente la nivel
european şi internaţional.
Problematica drepturilor omului a devenit una extrem de complexă, fapt ce a impulsionat
multiplicarea continuă a mecanismelor de protecţie create în acest scop.
Apariţia Judecătorului de drepturi şi libertăţi se înscrie şi într-un proces mai amplu, de
specializare a instanţelor judecătoreşti. Este o cerinţă impusă atât de creşterea impetuoasă a
volumului, diversităţii şi complexităţii cauzelor judiciare, cât şi de necesitatea asigurării unei
funcţionări echilibrate a întregului sistem judiciar. Măsurile legislative adoptate în acest scop
sunt un răspuns concret la problemele ce le ridică organizarea şi funcţionarea instanţelor
judecătoreşti, precum şi la desele revendicări privind corectitudinea actului de justiţie.
Judecătorul de drepturi şi libertăţi este, potrivit art. 53 din Codul de procedură penală,
judecătorul care, în cadrul instanţei, potrivit competenţei acesteia, soluţionează, în cursul
urmăririi penale, cererile, propunerile, plângerile, contestaţiile sau orice alte sesizări privind:
măsurile preventive, măsurile asiguratorii, măsurile de siguranţă cu caracter provizoriu, actele
procurorului în cazurile expres prevăzute de lege, încuviinţarea percheziţiilor, a folosirii
metodelor şi tehnicilor speciale de supraveghere sau cercetare ori a altor procedee probatorii
potrivit legii, procedura audierii anticipate, precum şi alte situaţii expres prevăzute de lege.
Având în vedere că măsurile asiguratorii în faza de urmărire penală sunt limitări ale
drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale persoanei, justificate de interesul public al soluţionării
corecte într-o societate democratică a faptelor ce constituie infracţiuni, completele de judecători
de drepturi şi libertăţi exercită funcţia de dispoziţie asupra acestora, garantând respectarea
principiului proporţionalităţii şi al legalităţii actului de justiţie. Chiar prin denumirea ei,
competenţa instituţiei se circumscrie problematicii drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale
persoanei, fiind un garant independent, imparţial şi specializat al acestor drepturi şi libertăţi, în
faza de urmărire penală.
Pagina 1 din 9
Crearea instituţiei judecătorului de drepturi şi libertăţi a fost substanţial influenţată şi de
jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, care s-a pronunţat în nenumărate cazuri de
încălcare a art. 5 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.
Sub titulatura marginală „Dreptul la libertate şi la siguranţă”, textul acestui articol are următorul
conţinut:
„1. Orice persoană are dreptul la libertate şi la siguranţă. Nimeni nu poate fi lipsit de
libertatea sa, cu excepţia următoarelor cazuri şi potrivit căilor legale:
a) dacă este deţinut legal pe baza condamnării pronunţate de către un tribunal competent;
b) dacă a făcut obiectul unei arestări sau deţineri legale pentru nerespectarea unei hotărâri
pronunţate de un tribunal, conform legii, ori în vederea garantării executării unei obligaţii
prevăzute de lege;
c) dacă a fost arestat sau reţinut în vederea aducerii sale în faţa autorităţii judiciare
competente, atunci când există motive verosimile de a se bănui că a săvârşit o infracţiune
sau când există motive temeinice ale necesităţii de a-l împiedica să săvârşească o
infracţiune sau să fugă după săvârşirea acesteia;
d) dacă este vorba de detenţia legală a unui minor, hotărâtă pentru educaţia sa sub
supraveghere sau despre detenţia sa legală, în vederea aducerii sale în faţa autorităţii
competente;
e) dacă este vorba despre detenţia legală a unei persoane susceptibile să transmită o boală
contagioasă, a unui alienat, a unui alcoolic, a unui toxicoman sau a unui vagabond;
f) dacă este vorba despre arestarea sau detenţia legală a unei persoane în scopul împiedicării
pătrunderii ilegale pe teritoriu sau împotriva căreia se află în curs o procedură de
expulzare ori de extrădare;

2. Orice persoană arestată trebuie să fie informată, în cel mai scurt termen şi într-o limbă
pe care o înţelege, asupra motivelor arestării sale şi asupra oricărei acuzaţii aduse împotriva sa.
3. Orice persoană arestată sau deţinută în condiţiile prevăzute de paragraful 1 lit. c) din
prezentul articol trebuie adusă de îndată înaintea unui judecător sau a altui magistrat împuternicit
prin lege cu exercitarea atribuţiilor judiciare şi are dreptul de a fi judecată într-un termen
rezonabil sau eliberată în cursul procedurii. Punerea în libertate poate fi subordonată unei
garanţii care să asigure prezentarea persoanei în cauză la audiere.
4. Orice persoană lipsită de libertatea sa prin arestare sau detenţie are dreptul să introducă
recurs în faţa unui tribunal, pentru ca acesta să statueze într-un termen scurt asupra legalităţii
detenţiei sale şi să dispună eliberarea sa dacă detenţia este ilegală.
5. Orice persoană, victimă a unei arestări sau deţineri în condiţii contrare dispoziţiilor
acestui articol, are dreptul la reparaţii”
După cum s-a subliniat, instituţia judecătorului de drepturi şi libertăţi este o creaţie
modernă a legiuitorului român, care, alături de celelalte organe judiciare, are obligaţia să asigure
echilibrul respectării garanţiilor procesuale instituite pentru realizarea unui act de justiţie
independent, imparţial şi de calitate în interesul justiţiabililor, acest fapt contribuind la
consolidarea statului de drept într-o societate democratică.
Art. 3 al noului Cod de procedură penală, sub denumirea marginală „Separarea funcţiilor
judiciare” precizează la alin. (1) lit. b) „funcţia de dispoziţie asupra drepturilor şi libertăţilor
fundamentale ale persoanei în faza de urmărire penală” iar la alin (5) că „asupra actelor şi
măsurilor din cadrul urmăririi penale, care restrâng drepturile şi libertăţile fundamentale ale
Pagina 2 din 9
persoanei, dispune judecătorul desemnat cu atribuţii în acest sens, cu excepţia cazurilor
prevăzute de lege”. Corespunzător funcţiei cu care este investit, judecătorul de drepturi şi
libertăţi are o competenţă precis stabilită de art. 53 din noul Cod de procedură penală.
Potrivit textului acestui articol „Judecătorul de drepturi şi libertăţi este judecătorul care,
în cadrul instanţei, potrivit competenţei acesteia, soluţionează, în cursul urmăririi penale,
cererile, propunerile, plângerile, contestaţiile sau orice alte sesizări privind:
1. măsurile preventive;
2. măsurile asiguratorii;
3. măsurile de siguranţă cu caracter provizoriu;
4. actele procurorului, în cazurile expres prevăzute de lege;
5. încuviinţarea percheziţiilor, a folosirii metodelor şi tehnicilor speciale de supraveghere
sau cercetare ori a altor procedee probatorii potrivit legii;
6. procedura audierii anticipate;
7. alte situaţii expres prevăzute de lege

Atribuțiile judecătorului de cameră preliminară


Camera preliminară reprezintă o fază separată a procesului penal, distinctă de urmărirea
penală şi de judecată. Funcţia de verificare a legalităţii trimiterii în judecată apare ca o instituţie
sui generis, de sine stătătoare. Judecătorul de cameră preliminară nu face acte de urmărire
penală,dar nici nu judecă.
În cadrul procedurii camerei preliminare se efectuează un control de legalitate atât a
actului de trimitere în judecată, cât şi a probelor pe care se bazează acesta, astfel încât întreaga
fază de urmărire penală să fie examinată şi cercetată, iar actele procesuale, procedurale, probele
sau procedeele probatorii efectuate sau obţinute prin încălcarea echitabilităţii procedurilor să fie
eliminate.
Potrivit art 342 NCPP, obiectul procedurii camerei preliminare îl constituie verificarea,
după trimiterea în judecată, a competenţei şi a legalităţii sesizării instanţei, precum şi verificarea
legalităţii administrării probelor ori, a efectuării actelor de către organele de urmărire penală.
În cadrul acestei etape se verifică, aşadar, legalitatea sesizării instanţei, competenţa acesteia,
legalitatea administrării probelor şi a efectuării urmăririi penale.
Judecatorul de camera preliminara, in afara procedurii de camera preliminara, are
o competenta mai larga (art. 54 CPP) decat cea stabilita in aceasta procedura, putand sa verifice
legalitatea trimiterii in judecata dispuse de procuror, legalitatea administrarii probelor si a
efectuarii actelor procesuale de catre organele de urmarire penala, sa solutioneze plangerile
impotriva solutiilor de neurmarire sau de netrimitere in judecata si alte situatii expres prevazute
de lege.
De asemenea, acesta poate sa confirme sau sa infirme ordonanta de redeschidere a
urmaririi penale (art.335alin. 4CPP), precum si sa solutioneze cererile de luare a masurii de
siguranta a confiscarii speciale ori a desfiintarii unui inscris daca procurorul a dispus clasarea
cauzei sau a renuntat la urmarirea penala (art. 5491 CPP).
In procedura de camera preliminara, judecatorul de camera preliminara se limiteaza la
obiectul acesteia, respectiv la a verifica competenta, legalitatii sesizarii instantei, precum si
legalitatea administrarii probelor si a efectuarii actelor de catre organele de urmarire penala.
Pe langa aceste atributii, judecatorul de camera preliminara mai poate sanctiona
cu nulitatea incalcarea dispozitiilor legale din cursul procedurii de camera preliminara, poate
Pagina 3 din 9
dispune luarea mentinerea, inlocuirea, revocarea sau constatarea incetarii de drept a masurilor
preventive privind inculpatul, verificand si legalitatea si temeinicia acestora.
Judecatorul de camera preliminara nu analizeaza temeinicia acuzatiilor aduse
inculpatului, probele in materialitatea lor, substanta celorlalte acte de urmarire penala efectuate
in cauza, nu stabileste vinovatia/nevinovatia inculpatului si nu solutioneaza actiunea
penala/civila.
Durata procedurii in camera preliminara este de cel mult 60 de zile de la data inregistrarii
cauzei la instanta, fara a luate in considerare eventualele contestatii formulate in cursul acestei
proceduri.
La randul sau, procedura de solutionare a contestatiei la incheierea de camera preliminara
nu poate depasi 60 de zile .
Codul de procedura penala nu instituie o sanctiune expresa pentru situatia depasirii
termenului de 60 zile, existand posibilitatea ca acest termen sa fie depasit si din motive care nu
sunt imputabile judecatorului de camera preliminara.
Verificarea legalitatii sesizariiinstantei sau mai bine zis aregularitatiiactului
de sesizare intocmit si inaintat de procuror presupune verificarea indeplinirii conditiilor
prevazute de art. art.328-329CPP, respectiv daca:
1. se limiteaza la fapta si persoana pentru care s-a efectuat urmarirea penala;
2. cuprinde in mod corespunzator mentiunile prevazute la art. 286 alin. 2 referitoare la
cuprinsul ordonantei (denumirea parchetului si data emiterii; numele, prenumele si
calitatea celui care o intocmeste; fapta care face obiectul urmaririi penale, incadrarea
juridica a acesteia si datele privitoare la persoana inculpatului; obiectul actului sau
masurii procesuale ori, dupa caz, tipul solutiei, precum si motivele de fapt si de drept ale
acestora; date referitoare la masurile asiguratorii, masurile de siguranta cu caracter
medical si masurile preventive luate in cursul urmaririi; alte mentiuni prevazute de lege;
semnatura celui care a intocmit-o);
3. cuprinde datele privitoare la fapta retinuta in sarcina inculpatului si incadrarea juridica a
acesteia. Descrierea faptei presupune indicarea in detaliu a situatiei de fapt, cu elemente
concrete, astfel incat instanta de judecata sa inteleaga, de la bun inceput, in ce consta
invinuirea adusa inculpatului, pentru a putea sa i-o explice acestuia la inceputul fazei de
judecata si fata de care inculpatul sa poata formula aparari concrete.
4. mentioneaza probele si mijloacele de proba . Rechizitoriul nu trebuie sa se limiteze la o
enumerare a probelor in cuprinsul rechizitoriului, ci se impune sa mentioneze toate
motivele de fapt si de drept pentru care se dispune trimiterea in judecata, masura in care
aceste probe au format convingerea ca fapta exista, ca aceasta constituie infractiune, a
fost savarsita de inculpat si ca acesta raspunde penal.
5. stabileste cheltuielile judiciare din faza de urmarire penala (cuantum, respectiv in sarcina
cui sunt puse);
6. cuprinde mentiunile prevazute la art.330si art.331CPP(privitoare la masurile
preventive sau asiguratorii si masurile de siguranta);
7. contine expres dispozitia de trimitere in judecata, precum si alte mentiuni necesare pentru
solutionarea cauzei.

Pagina 4 din 9
Competența procurorului în faza de urmărire penală
Prin articolul 63 literele a) - k) din Legea 304/2004 privind organizarea judiciară, se
stabilesc atribuţiile Ministerului Public, şi anume: a) efectuează urmărirea penală în cazurile şi în
condiţiile prevăzute de lege şi participă, potrivit legii, la soluţionarea conflictelor prin mijloace
alternative;
a) conduce şi supraveghează activitatea de cercetare penală a poliţiei judiciare,
conduce şi controlează activitatea altor organe de cercetare penală;
b) sesizează instanţele judecătoreşti pentru judecarea cauzelor penale, potrivit legii;
c) exercită acţiunea civilă, în cazurile prevăzute de lege;
d) participă, în condiţiile legii, la şedinţele de judecată;
e) exercită căile de atac împotriva hotărârilor judecătoreşti, în condiţiile prevăzute de
lege;
f) apără drepturile şi interesele legitime ale minorilor, ale persoanelor puse sub
interdicţie, ale dispăruţilor şi ale altor persoane, în condiţiile legii;
g) acţionează pentru prevenirea şi combaterea criminalităţii, sub coordonarea
ministrului justiţiei, pentru realizarea unitară a politicii penale a statului;
h) studiază cauzele care generează sau favorizează criminalitatea, elaborează şi
prezintă ministrului justiţiei propuneri în vederea eliminării acestora, precum şi
pentru perfecţionarea legislaţiei în domeniu; j) verifică respectarea legii la locurile
de deţinere preventivă;
i) k) exercită orice alte atribuţii prevăzute de lege. Deasemenea, sub coordonarea
ministrului justiţiei, Ministerul Public acţionează şi în scopul prevenirii şi
combaterii criminalităţii, pentru realizarea unitară a politicii penale a statului.
În ceea ce priveşte prima fază a procesului penal, şi anume urmărirea penală,
procurorului îi revine sarcina de a efectua urmărirea penală în condiţiile impuse de lege, de a
controla, conduce şi de a supraveghea activitatea organelor de cercetare penală în efectuarea
urmăririi penale. În acest sens, trebuie arătat că potrivit articolului 299 alineat (1) din Codul de
procedura penală, procurorul supraveghează activitatea organelor de cercetare penală, astfel ca
orice infracţiune să fie descoperită şi orice persoană care a săvârşit o infracţiune să fie trasă la
răspundere penală. De asemenea, potrivit alineatului următor, procurorul exercită supravegherea
activităţii organelor de cercetare penală astfel ca niciun suspect sau inculpat să nu fie reţinut
decât în cazurile şi în condiţiile prevăzute de lege. In ceea ce privește deosebirea noțiunii de
reținere - ca măsură preventivă, de alte dispoziții din legi speciale care utilizeaza aceeași
terminologie, literatura de specialitate a evidențiat diferențele fundamentale .
Potrivit art. 56 din Noul Cod de Procedură Penală, alin (6) procurorul de la parchetul
corespunzător instanţei care, conform legii, judecă în primă instanţă cauza, cu excepţia cazurilor
în care legea prevede altfel, este competent să efectueze ori după caz să conducă şi să
supravegheze urmărirea penală.
În conformitate cu dispoziţia legală menţionată, procurorul din cadrul Parchetului de pe
lângă judecătorie este competent să efectueze urmărirea penală în cauzele ce se judecă în primă
instanţă la judecătorie; procurorul din cadrul Parchetului de pe lângă Tribunal este competent să
efectueze urmărirea penală în cauzele ce sunt de competenţa tribunalului, etc., iar procurorul din
cadrul Parchetului General efectuează în mod obligatoriu urmărirea penală în cauzele penale ce
se judecă în primă instanţă de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
În cadrul procesului penal, aşa cum rezultă şi din prevederile articolului 55 alineatul (3)
din CPP, procurorul este competent să supravegheze sau să efectueze urmărirea penală; să
sesizeze judecătorul de drepturi şi libertăţi şi instanţa de judecată; să exercite acţiunea penală
Pagina 5 din 9
precum şi acţiunea civilă în cazurile prevăzute de lege; să încheie, în condiţiile legii, acordul de
recunoaştere a vinovăţiei; să formuleze şi exercite contestaţii şi căile de atac împotriva
hotărârilor judecătoreşti; să îndeplinească orice alte atribuţii prevăzute de lege. În cursul
urmăririi penale, aşa cum rezultă din prevederile articolului 478 CPP, procurorul poate încheia
cu inculpatul un acord ca urmare a recunoaşterii vinovăţiei a acestuia din urmă.
Procurorul poate să confirme începerea urmăririi penale sau clasarea dosarului, poate să
aleagă dispunerea sau propunerea luării vreunei măsuri preventive, să pună sub acuzare/inculpare
persoanele suspecte ori față de care există probe indubitabile, sau poate să efectueze, conform
articolului 56 alinealtul 2 din CPP, orice act de urmărire penală în cauzele pe care le conduce şi
le supraveghează. După cum a fost corect apreciat în doctrină, acesta are un rol imperativ în ceea
ce privește măsurile preventive luate/care urmeaza a fi luate în cursul urmăririi penale.
Conform art. 16 alineatul 1 CPP, nu poate fi pusă în mişcare acţiunea penală sau, în cazul
în care aceasta a fost pusă în mişcare, numai poate fi exercitată dacă:
1. fapta nu există;
2. fapta nu este prevăzută de legea penală ori nu a fost săvârşită cu vinovăţia
prevăzută de lege; - nu există probe că o persoană a săvârşit infracţiunea;
3. lipseşte plângerea prealabilă, autorizarea sau sesizarea organului competent ori
altă condiţie prevăzută de lege, necesară pentru punerea în mişcare a acţiunii
penale;
4. a intervenit amnistia sau prescripţia, decesul suspectului ori al inculaptului
persoana fizică sau s-a dispus radierea suspectului ori inculpatului persoana
juridică;
5. a fost retrasă plângerea prealabilă, în cazul infracţiunilor pentru care retragerea
acesteia înlătura răspunderea penală, a intervenit ori a fost încheiat un acord de
mediere în condiţiile legii; - există o cauză de nepedepsire prevăzută de lege;
6. există autoritate de lucru judecat;
7. a intervenit un transfer de proceduri cu un alt stat, potrivit legii
Plângerile împotriva soluţiilor, actelor sau măsurilor se soluţionează prin ordonanţă, care
se comunică persoanei care a formulat-o, precum şi celorlalte persoane interesate, şi nu mai pot
fi atacate cu plângere la procurorul ierarhic superior.În cazul soluţiilor de clasare ori de renunţare
la urmărire, plângerea se face în termen de 20 de zile de la comunicarea copiei actului prin care
s-a dispus soluţia. În situaţia în care plângerea formulată împotriva soluţiilor de clasare sau
renunţare la urmărirea penală, dispusă prin ordonanţa sau rechizitoriu, a fost respinsă, persoana
interesată are la îndemâna posibilitatea de a face plângere în termen de 20 de zile de la
comunicare, la judecătorul de cameră preliminară de la instanţa căreia i-ar reveni competența
judecării cauzei în prima instanţă.

Competența organelor de cercetare penală


Urmărirea penală presupune activitatea de efectuare a cercetărilor asupra unui caz în
urma căruia se administrează probe. Organul de urmărire penală trebuie să efectueze toate
acţiunile în limitele legii pentru a putea descoperi fapta, cît şi persoana care a săvîrşit această
faptă. La fel, organul de urmărire penală realizează acţiuni în vederea realizării acţiunii civile sau
a unei eventuale confiscări a bunurilor dobîndite ilicit. Organul de urmărire penală anunţă
imediat procurorul despre infracţiunea săvîrşită şi despre începerea acţiunii de urmărire penală.
La constatarea infracţiunilor şi a făptuitorului în urmărirea penală, organul de urmărire
penală se află într-un raport cu alte servicii ale M.A.I. şi cu alte organe de drept. Ofiţerul de
urmărire penală, în procesul efectuării urmăririi penale, trebuie să colaboreze şi cu alte organe,
Pagina 6 din 9
relaţii de reciprocitate care sunt bazate pe lege şi care au loc în activitatea organelor şi
persoanelor cu funcţii de răspundere ce asigură o bună îmbinare a atribuţiilor, metodelor şi
mijloacelor proprii.Sarcinile şi scopurile care stau în faţa organelor de drept, trebuie să fie bazate
pe următoarele principii:
1. Legalităţii, adică respectarea legislaţiei pe tot parcursul urmăririi penale.
2. Planificării. Înainte ca organul de urmărire penală să intre în raport cu alte organe, trebuie
să stabilească anumite planuri care trebuie să fie:
a) Curente – care vizează activitatea curentă (la zi) a organului de urmărire penală;
b) De perspectivă – care vizează activitatea planificată în viitor a organului de urmărire penală;
c) Comune – care vizează colaborarea cu alte organe de urmărire penală, acest plan fiind aprobat
în comun.
Verificarea competenţei. Organul de urmărire penală sau procurorul sesizat în modul
prevăzut de art. 262 este obligat să-şi verifice competenţa. Sesizarea se face prin:
1. plîngere;
2. denunţ;
3. autodenunţ;
4. depistarea nemijlocit de către organul de urmărire penală sau procuror a bănuielii rezonabile
cu privire la săvîrşirea unei infracţiuni.

Dacă organul de urmărire penală constată că nu este competent a efectua urmărirea penală,
imediat, dar nu mai tîrziu de 3 zile, trimite cauza procurorului care exercită conducerea urmăririi
penale pentru a o transmite organului competent.

Conflictul de competenţă între organele de urmărire penală este inadmisibil. Chestiunile legate
de conflictul de competenţă se soluţionează de procurorul care exercită controlul asupra urmăririi
penale sau, după caz, de procurorul ierarhic superior.

Procurorul poate să dispună, motivat, ca într-o cauză în care urmărirea penală trebuie efectuată
de un anumit organ de urmărire penală această urmărire să fie efectuată de un alt organ similar.
În cazul în care urmărirea penală ţine de competenţa mai multor organe de urmărire penală,
chestiunile legate de competenţă se soluţionează de procurorul ierarhic superior.
În cazurile în care urmărirea penală se exercită de către procuror, acesta poate dispune ca
anumite acţiuni de urmărire penală să fie efectuate de către un organ de urmărire penală.
Procurorul General şi adjuncţii lui, în caz de necesitate, în scopul asigurării urmăririi complete şi
obiective, sub toate aspectele, pot dispune, prin ordonanţă motivată, efectuarea urmăririi penale
de către orice organ de urmărire penală, indiferent de competenţă.
Organele de constatare, competenţa şi acţiunile acestora. Organele de constatare sînt:
1. poliţia – pentru infracţiuni ce nu sînt date prin lege în competenţa altor organe de constatare;
2. Poliţia de Frontieră – pentru infracţiuni atribuite prin lege în competenţa sa;
3. Centrul Naţional Anticorupţie – pentru infracţiuni date prin lege în competenţa sa;
4. Serviciul Vamal – pentru infracţiuni date prin lege în competenţa sa;
5. Serviciul de Informaţii şi Securitate – pentru infracţiuni ale căror prevenire şi contracarare îi
sînt atribuite prin lege;
6. comandanţii unităţilor şi formaţiunilor militare, şefii instituţiilor militare – pentru infracţiuni
săvîrşite de militarii din subordine, precum şi de persoanele supuse serviciului militar în timpul
cantonamentelor; pentru infracţiuni săvîrşite de muncitorii şi angajaţii civili ai Forţelor Armate
ale Republicii Moldova, legate de îndeplinirea îndatoririlor lor de serviciu, sau săvîrşite la locul

Pagina 7 din 9
de dislocare a unităţii, formaţiunii, instituţiei;
7. şefii instituţiilor penitenciare – pentru infracţiuni comise în locurile de detenţie, în timpul
escortării sau în legătură cu punerea în executare a sentinţelor de condamnare; de asemenea şefii
instituţiilor curative de specialitate – în cazurile referitoare la persoane cărora le sînt aplicate
măsuri de constrîngere cu caracter medical;
8. comandanţii de nave şi aeronave – pentru infracţiuni săvîrşite pe acestea în timp ce navele şi
aeronavele pe care le comandă se află în afara porturilor şi aeroporturilor;
9. instanţele de judecată sau, după caz, judecătorii de instrucţie – pentru infracţiuni de audienţă
(fapte socialmente periculoase săvârşite în sala de şedinţă în timpul dezbaterilor judiciare).

Organele menţionate au dreptul, în condiţiile prezentului cod, să reţină făptuitorul, să ridice


corpurile delicte, să solicite informaţiile şi documentele necesare pentru constatarea infracţiunii,
să citeze persoane şi să obţină de la ele declaraţii, să procedeze la evaluarea pagubei şi să
efectueze orice alte acţiuni care nu suferă amînare, cu întocmirea proceselor-verbale în care se
vor consemna acţiunile efectuate şi circumstanţele constatate.

Pagina 8 din 9
BIBLIOGRAFIE
1. Legea nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală şi pentru modificarea şi
completarea unor acte normative care cuprind dispoziţii procesual penale (publicată în
Monitorul Oficial al Romaniei Partea I, nr. 515 din 14. 08. 2013), amendată de Legea nr.
255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 (publicată în acelaşi nr. al
Monitorului Oficial) şi de Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 3/2014 (publicată în
Monitorul Oficial al Romaniei Partea I, nr. 98 din 07. 02. 2014) pentru luarea unor
măsuri de implementare necesare aplicării Legii 135/2010.
2. Regulamentul de ordine interioară al instanţelor judecătoreşti, aprobat prin Hotărârea
Plenului Consiliului Superior al Magistraturii nr. 387/2005 (publicată în Monitorul
Oficial al Romaniei nr. 958/25.10.2005), modificat prin Hotărârea Plenului Consiliului
Superior al Magistraturii nr. 79/2014 (publicată în Monitorul Oficial al Romaniei nr.
53/22.01.2014).
3. G. Antoniu, Observaţii la proiectul noului Cod de procedură penală, în Revista de drept
penal, anul XV, nr. 4, octombrie-decembrie, Bucureşti, 2008, p. 9-28.
4. Tudorel Toader, Marieta Safta, Rodica Aida Popa, Judecătorul de drepturi şi libertăţi -
aspecte teoretice şi practice, în Revista Dreptul, nr. 8/2014, p. 20.
5. Publicată în Monitorul Oficial al Romaniei nr. 406/18.06.2012; republicată în Monitorul
Oficial al Romaniei nr. 211/25.03.2014. Publicată în Monitorul Oficial al Romaniei nr.
798/23.11.2009.
6. Tudorel Toader, Marieta Safta, Judecătorul de drepturi şi libertăţi - aspecte teoretice şi
practice, Revista „Dreptul”, nr. 8/2014, p. 15.
7. Bogea Marius Ciprian, în ,,Scurt comentariu asupra unor impedimente în aplicarea
eficientă a noului Cod
8. de Procedură Penală”, Editura Medimond International, București, 2013, Proceedings e-
book,
9. Mihail Udroiu, în Sinteze și grile. Procedura penală. Partea generală. Partea specială,
Ediția 3, Editura C.
10. H. Beck, București, 2013, p. 450;
11. Grigore Theodoru, în Tratat de Drept procesual penal, ediția a II-a, Editura Hamangiu,
Iaşi, 2008, p. 130;
12. Vintilă Dongoroz, în ,,Curs de procedură penală”, Bucureşti, 1943, p. 132;
13. Bogea Marius Ciprian, în ,,Noile reglementari privind retinerea si arestarea preventiva”,
14. Nicolae Volonciu, în ,,Drept procesual penal”, Editura Didactică și Pedagogică,
București, 1972, p. 8;
15. Ion Tonoviceanu, în ,,Curs de procedură penală română”, Atelierele ,,Grafice Socec &
Co Societatebanonimă”, București, 1913, p. 200;
16. Ciprian ,,Sesizarea organelor de urmarire penala”, Editura Hamangiu, București, 2013;
17. Mihail Udroiu, în ,,Sinteze si grile - Procedură penală. Partea generală. Noul cod de
procedură penală,
18. Editura C. H. Beck, București, 2014, p. 130;
19. Bogdan Micu, în ,,Monografii - Competența teritorială în materie penală”, Editura
Wolters Kluwe

Pagina 9 din 9