A fi împreună separat: Marriage Story

Cezar Gheorghe

Marriage Story are un început neobișnuit, dat fiind funcția pe care această scenă o joacă în expoziția
filmului. Începutul poate fi denumit Ce îmi place la Nicole/ Charlie?, cele două personaje ale poveștii
despre căsătorie – Charlie (interpretat magistral de Adam Driver) și Nicole (interpretată de Scarlet
Johanssen). Este un început care, strict ca soluție narativă, e un fel de briceag elvețian, fiindcă
realizează mai multe funcții în același timp. Scena reprezintă expoziția filmului, episodul care ne
permite să aflăm mai multe lucruri despre personaje, despre lumea în care acestea trăiesc și, mai
ales, despre „lumea“ și intimitatea cuplului Charlie-Nicole. Prin enumerarea de lucruri pe care cei doi
le iubesc la celălalt și prin montajul de mici secvențe în care toate aceste lucruri sînt ilustrate primim
accesul la acel limbaj privat pe care fiecare cuplu de durată și-l creează și care devine marca lumii lor.
Vom vedea, pe parcursul înaintării în poveste, că scena de început funcționează la diferite niveluri ale
construcției narative, aceasta fiind și una dintre componentele unei tehnici a contrapunctului narativ,
contrastînd cu momentul din prezent, în care relația s-a deteriorat. În plus, fără a face un spoiler
inutil, legătura cu scena este restabilită spre sfârșitul filmului, aceasta având abilitatea de a arăta că,
după toate tribulațiile despărțirii, cei doi chiar s-au iubit și că între ei continuă să existe sentimente
(chiar dacă reziduale) ale acelei relații de dragoste.

Am enumerat doar câteva dintre funcțiile pe care episodul de la începutul filmului lui Baumbach le
îndeplinește, iar această enumerare nu a încercat decât să ofere posibilului spectator o mică parte
din bogăția și complexitatea narativă a acestui film. Marriage Story a tot fost comparat cu Kramer
contra Kramer, însă structura și deciziile dramaturgice complexe amintesc de un cu totul alt model,
exterior celui hollywoodian, și anume de Scene dintr-o căsnicie al lui Ingmar Bergman (cu Liv Ullmann
și Erland Josephson). Pentru Marriage Story, Baumbach și directorul de imagine, Robbie Ryan, au
căutat sugestii la echipa legendară Ingmar Bergman-Sven Nykvist. Baumbach a citat această sursă de
inspirație pentru modul în care au fost tratate prim-planurile și pentru modul în care se construiește
relația dintre fețele actorilor prin rolul dramaturgic al imaginii. Aș spune că Marriage Story are ca
model scenaristic Scene dintr-o căsnicie și Persona pentru tratamentul pe care regizorul și directorul
de imagine îl aplică chipului actorilor (fața ca teritoriu afectiv și intensiv al cinematografului).

Spre deosebire de Kramer contra Kramer, filmul în care joacă Adam Driver și Scarlet Johanssen este și
nu este povestea unui divorț. Ni se prezintă într-adevăr povestea unei despărțiri, dar modul în care
toată această poveste este construită, de la tacticile de a o oferi informații despre personaje și
despre cuplu pînă la modul în care un întreg dispozitiv vizual este pus la lucru pentru a semnala
efectele separării asupra cuplului și asupra familiei fac din Marriage Story o apariție rară chiar și
pentru epoca Netflix: un film hollywoodian în care s-au strecurat elementele unei dramaturgii ale
filmului de autor, trăsătură pentru care cred că Marriage Story ar merita Oscarul pentru Cel mai bun
film.

Strict pentru nevoile minime ale deschiderii unei discuții, voi rezuma intriga filmului: Charlie și Nicole,
cuplu deloc neobișnuit, actriță-regizor aflați și într-o relație de dragoste, se despart. Dar sunt hotărâți
ca despărțirea să se producă în termeni amiabili, un divorț care să nu implice avocați și atacuri
violente între foștii soți. Întreaga structură dramaturgică și narativă a filmului este astfel construită
pornind de la eșecul celor doi de a îndeplini acest deziderat, menținându-se tot timpul în subtext
contrastul dintre ceea ce a fost relația lor de dragoste pe parcursul căsătoriei și ceea ce a devenit
aceasta după ce avocații și toți cei care au posibilitatea de a profita de pe urma acestei despățiri au
intrat în joc și ajung să controleze viața celor doi.
Aș ilustra, mai întâi, strategia dramaturgică a lui Baumbach printr-o secvență foarte scurtă. E vorba
de scena din metrou, după plecarea de la petrecerea de după reprezentația teatrală (Electra, cred)
de la începutul filmului. Nicole pleacă devreme de la petrecere, supărată că Charlie pare să aibă o
conversație intimă cu asistenta sa de la teatru (cu care, aflăm mult mai târziu, avusese o aventură).
Starea de tensiune dintre cei doi este redată magistral în secvența care se petrece la metrou. În
primul rînd prin încadraturile și montajul care încalcă regulile continuității, nealiniind întotdeauna
linia ochilor, dar și poziționând personajele în cadru foarte izolat, în care încadratura la două treimi
tipică pentru mainstreamul hollywoodian nu este mereu folosită. Fiindcă o păstrare a continuității
spațio-temporale nu ar fi arătat deconectarea emoțională a relației dintre cei doi. Nimic însă ieșit din
comun pînă aici.

Să trecem însă la o secvență mult mai complexă. Nu, nu mă refer la deja faimoasa scenă care prezintă
cearta violentă dintre cei doi, o realizare mai degrabă actoricească decât regizorală și
cinematografică. Aș spune că secvența mult mai importantă este secvența care se petrece înaintea
acesteia, la tribunal. Poziția dominantă în această secvență este ocupată de avocata lui Nicole
(interpretată de Laura Dern) și avocatul lui Charlie (jucat de Ray Liota). Aparent, scena este despre
confruntarea dintre cei doi avocați care încearcă să câștige cât mai multe avantaje pentru partea pe
care o reprezintă. Însă judecătorul nu este arătat decât abia spre sfârșitul secvenței. Perspectiva
asumată nu este de fapt cea a confruntării dintre avocați, ci aceea a unei imersiuni în subiectivitatea
lui Charlie și Nicole în timp ce are loc negocierea termenilor divorțului. Vedem actorii poziționați într-
un rând, uitându-se unul la celălalt în lateral. Camera nu își asumă niciodată un prim-plan al
avocaților, ci îi păstrează în adâncimea câmpului pe Charlie și pe Nicole, chiar dacă ușor ieșiți din
focus. Adevărata funcție a scenei a fost de a înregistra reacțiile lor nonverbale. Avocații sunt cei care
vorbesc acum, Charlie și Nicole au amuțit, ca și cum ar fi pierdut complet controlul asupra propriei
vieți. Efectul obținut este unul remarcabil: se obține sugestia păstrării unei conexiuni între cei doi,
vizibilă chiar și atunci când totul în acea scenă conspiră pentru ruperea acestei conexiuni. De fapt,
aceasta este și una dintre trăsăturile generale ale atitudinii lui Baumbach față de poveste: acest mod
de a fi încă împreună și în același timp separat, această prezență a iubirii în fiecare scenă, chiar și în
cele în care ura dintre cei doi pare a fi cea mai intensă. Această dualitate este prezentă pe întreg
parcursul filmului și mai ales în scena cea mai violentă a confruntării dintre Charlie și Nicole care, în
succesiunea narativă, are loc imediat după scena de la tribunal, și pe care nu o voi comenta.

Ultima scenă pe care aș vrea să o menționez se petrece înaintea celei de la tribunal și implică relația
pe care cei doi o au cu fiul lor. Am în vedere acel episod când Nicole îl cheamă pe Charlie să îi repare
poarta electrică blocată din casa în care tocmai s-a mutat. „Regulile“ despărțirii se încalcă atunci când
Nicole, așa cum obișnuia să facă, îl tunde pe Charlie. Însă ele sunt reafirmate la plecare printr-un
procedeu pe cât de simplu, pe atât de eficient în efectul comunicat. Este vorba despre închiderea
porții și montajul aferent acestei secvențe, care accentuează separarea dintre cei doi în timp ce
poarta se închide, rupând la propriu legătura dintre ei ca iubiți și ca părinți.

Aș putea face o analiză cadru cu cadru a filmului lui Baumbach, găsind nenumărate merite fiecărei
secvențe. Colaborarea de tipul celei dintre un actor cu potențialul dramatic al lui Adam Driver și un
regizor cu resursele creatoare ale lui Noah Baumbach depun mărturie pentru ceea ce aș numi Noul
Hollywood, acel Hollywood care se ridică împotriva francizelor de tip Marvel Universe și care impune
„o anumită tendință“ a cinema-ului american post-Netflix: importarea trăsăturilor filmului de autor
într-un sistem de producție care a lucrat întotdeauna împotriva autorilor.

Orson Welles ne privește de undeva de sus și surâde amar.