= OTET LE TIT CES

Paradoxul

Univers
 ăi
pm
= Pet „st
şi în Franţa. Între 1988-1991 şi după
1995 publică revista Roemenie
Bulletin în Olanda. În 1988 fondează
comitetul pentru drepturile omului
„Roemeniă .Comite“ la Amsterdam,
organizează -humeroase mitinguri de
protest contra comunismului din
România şi “comentează frecvent în
ca şi da televiziunea olandeză
nuatiadin ţară(1987- 1993). Primeşte
în 1969 pr&fhiul de critică literară al
Uniunii Scriitorilor din România şi în
1992 premiul ei onorific, iar în 1995
medalia de onoare a Universităţii din
Amsterdani. ?.,

(n. 1937, Cărţi publicate de

DORIN ALEXANDRESCU SORIN ALEXANDRESCU
ucureşti). Lector la Catedra de = zic pe, Bucureşti, Editur
eratură comparată a lui Tudor Vianu a
966-1969). Cercetător la Institutul ERS
» Istorie Literară al Academiei Logidue du personnage, Paris, Mame,
omâne, sub 'conducerea lui 1973
Călinescu (1963-1966), coordo- Dichters uit: Roemenit (Poeți din
or al Cercului de Poetică din România), Amsterdam, Arbeider-
ucureşti (1966). Este invitat în 1969 spers, 1976
Universitatea din Amsterdam, ca
Roemenit. Verhalen van deze tijd (Proza
ctor (1969), conferenţiar (1976) şi
din România), Amsterdam, Meulen-
-ofesor (1980) de literatură şi istorie
hoiff, 1988,:1990 (ed. a II-a).
României. Doctorat laBucureşti, în
271, cu o teză despre William Hemel en +:Aarde. Werelden van
aulkner. Din 1983 ţine cursuri de verbeelding (Cerul şi pămîntul. Lumi
*>miotică şi apoi de filosofie la ale imaginaţiei), Amsterdam, John
msterdam, în 1986 fondează Benjamins, 1991
sociaţia Olandeză de Semiotică la Richără Rory, Kampen, Kok Agora,
msterdam, al cărei preşedinte 1995
evine, ca şi, în 1990, Institutul de Figurative Art. Beginning and End of the
'ercetări Ştiinţifice al Universităţii 20th century in Romania, Amsterdam,
în Amsterdam (ISELK), al cărui 1998 :
irector este pînă în 1994. Fondează la
„msterdam revista International Sute de article în România, Olanda,
ourmnal of Rumanian Studies (1976-
Italia, Franţa şi Germania în
domeniile istoriei politice şi culturale
989; reluată în 1998), Asociaţia . a Româniți, actualității româneşti, |
aternaţională de Studii de Română, Si “Smeimtilăsaratologiei şi filosofiei.
evine secretarul ei şi organizează ca ză

tare mai multe congrese în Olanda

ISBN 973-34-0562-0
 Colecţia RECUPERĂRI -
ESEIȘII ROMÂNI DIN EXIL
 Coperta: VASILE SOCOLIUC | Sorin Alexandrescu
Redactor: EDUARD IRICINSCHI

Volum apărut cu sprijinul ; PARAD OX UL

Ministerului Culturii RO M Â N

SORIN ALEXANDRESCU
Paradoxul român
O Editura Univers, 1998
(aia

|
sa: cauti a i
Toate drepturile asupra acestei versiuni edi tul AI) univers
aparțin Editurii UNIVERS Bucureşti, 1998
Piaţa Presei Libere nr. 1, 79739, București,
 O (IMPOSIBILĂ) PRE-FAŢĂ

Feţe
Ce este o pre-faţă, ce se află înaintea feței autoru
lui? Fotografia lui
venit din de pe copertă? Fotografia nu este omul, ci doar
Murmurului indistinct,ci instantaneu, sau poate o poză, acea privir
una din imaginile lui, un
lic,
interbebelic
inter , î
în r
care e îm
În i pare
a r e a
a auzi,
au e, atitudine, care, crede el,
(poate) place cititorului. Înaintea feței este
_firave, deja pierdute, și. vocile părinților căci o mască poate ascunde o alta, aşa cum şi
masca, sau una din măşti,
mei, îi dedic această carte. poate ascunde un altul, cu ştiinţa sau cu
o faţă, un chip al autorului,
neștiința lui. Vorworr, numesc
nemţii prefața (sau voorwoord, olandezii),
dar ce altceva se află înaintea
cuvintelor din carte ale autorului. decît
alte cuvinte? Enunţătorul lor
foloseşte. spontan, cînd pronumele autoreferenţ
ial „eu“, cînd termenul
descriptiv „autorul“. Cine este „eu“ şi cine „autorul“ despre care
scrie? Două figuri ale Aceluiași, faţa şi masca ..eu“
? Dar cine este masca cui?
Ar fi trebuit atunci, cum m-am gîndit iniţial
, să scriu o postfață la
această carte? Dar ce este o post-faţă? Ce este
în spatele feței autorului
altceva decît viaţa sa, acoperită, obturată cititor
ului, de un chip? Chipul
nu este numai una din multiplele figuri ale autoru
lui. ci Și un mod discret
de a-i interzice cititorului accesul la viaţa
sa (intimă), sau, ceea ce este
același lucru, un mod abil de a-i oferi cititor
ului o biografie standard,
bună pentru „public relations“,
Orice încercare de-a desluși omul adînc din
autor, orice pre- sau
post-faţă, adaugă noi văluri în jurul acestuia.
în-văl-uie încă mai multe
lucrurile decît le dez-văl-uie.

„Pentru autorul însuși, prefața nu este

decît un joc în faţa oglinzii.
Încercarea de-a se înțelege pe sine nu-l duce
decir la descoperirea unor
noi chipuri ale sale, chipuri pe care nu le
ştia, sau le uitase, atunci cînd
își scria cartea. Pre-faţa este doar un exerci
ţiu de des-făt-are, din care
autorul, privit amuzat de editor și/sau cititor
. nu poate ieși decit fețe-feţe.
Istoriografia nu se mai poate scrie astăzi în vidul
citeşte, mîna care scrie şi realitatea citită
dintre ochiul care
sau scrisă. Istoricul nu se
confruntă numai cu realitatea, ci şi cu alte cărți,
cu cei care îi arată ce să
vadă şi cu cei care-i spun ce să scrie, În jurul
său zumzăie vorbele altora,
scrîșnesc propriile-i fapte şi se țese — de
ISBN 973-34-0562-0 el însuşi — acea pînză de

5
 păianjen care-i acoperă, cînd scrie, transparent-opac, ceea ce i se părea,
odată, că vedea, atît de înnebunitor de limpede.
Editoriale
Această carte s-a născut printr-un fenomen de expansiune textuală,
care la un moment dat părea să scape de sub control. Din două articole
scrise în 1991 şi 1995 pentru publicul olandez!, de vreo treizeci de
pagini, am ajuns la peste trei sute. Problema, cvasi-comică, devenise, la
un moment dat, următoarea: cum să fie oprit acest șuvoi de hîrtie. Textul
se scria singur, deși sub semnul urgenţei. Puțin prieteni l-au putut de
aceea citi, şi aceia doar cîte un capitol, precum Florin Țurcanu la
București şi Dorin Perie la Amsterdam, ori participanţii la un colocviu de
la București, din 27-30 mai 1998, despre cultura și politica identităţii,
organizat. de Sorin Antohi și lrina Livezeanu, ca şi Gabriela
Adameşteanu și Rodica Palade, care au publicat un fragment, fapt puţin
uzitat, în patru numere consecutive ale revistei 222. Le adresez aici
afectucasele mele mulţumiri.
Dar cel mai recunoscător sînt echipei de la editura Univers:
Viorela Codreanu şi . Marilena Râpă, excelentului redactor, exact şi
sensibil totodată la text şi la cuvînt, care este Eduard Iricinschi, vocii
Denisei Comănescu, delicată și tenace, convingătoare şi, de asemenea,
extrem de eficientă, şi mai ales surîsului lui Mircea Martin, fin, ironic și
tandru, care a știut, cîțiva ani buni, să mă aştepte și să mă convinsă să
termin o carte pe care, altfel, foarte probabil că nici nu aș fi început-o. În
fine, editurii Univers înseși, la care am acum ciudatul sentiment de-a
debuta a doua oară în România, după primul debut în 1966. cînd această
editură ne dădea nouă, tinerilor de atunci, sentimentul de-a vedea lumea
culturală schimbîndu-se rapid în jurul nostru, cu noi și pentru noi...
Personale
Tot scriind la această carte pe care nu reușeam s-o mai termin, m-am
trezit confruntat cu cîteva probleme la care nu mă gîndisem deloc iniţial:
„lemperarea“ textului, adecvarea lui la istoria „reală“ și raportul meu, ca
autor, cu amîndouă. De unde veneau pasiunea de-a scrie, obsesia unor
evenimente, sentimentul meu tulbure de-a avea încă multe de spus și
totuşi de-a nu le (putea) spune bine? De ce dorința și de ce neputinţa de
„adecvare“? Ce înseamnă de altfel „adecvare la obiect“? Trebuie oare
istoricul să i se supună?
Am continuat să scriu pînă cînd, tot intuitiv, am simţit că-i pot pune
punct. După o discuţie cu Mircea Martin am fost de acord-cu el să public
separat un lung capitol al cărţii, un fel de schiţă a istoriei culturii
6 refuzat să falsifice cu cîteva procente rezultatele alegerilor din 1937. ceea
româneşti — alte volume ale Paradoxului român, sper, vor apărea mai
tîrziu —. și să scriu, în plus, o prefaţă. în care să „mă explic“. Iată-mă
astfel „obligat“ să revin la lupta autorului cu el însuși, pe care, în sinea
mea, sperasem s-o eludez.
Născut în august 1937, în ultima vară a democraţiei românești, cîteva
luni deci înainte ca electoratul românesc. practic pentru prima oară în
istoria României moderne democrate, să îndrăznească să trimită la
plimbare un guvern aflat la putere, dar tot cîteva luni și înainte ca regele
Carol să pedepsească electoratul pentru o asemenea cutezanță,
impunîndu-i dictatura personală, am trăit, deci, tot restul vieţii mele din
România, numai sub dictaturi. Copii fiind. elev şi chiar student, o vreme,
nu am fost conștient de acest lucru: trăiam în universul paralel,
nesocializat încă şi poate de aceea fericit, al descoperirii lumii, dragostei
și cărţilor. Societatea izbucnea totuşi violent în acest univers paralei din
strada Traian nr. 179: bombardamentele războiului le-am trăit în subsol,
lîngă calorifer; amenințarea tatălui de o patrulă sovietică am văzut-o
aproape la fereastră — din fericire avea un ceas la el şi a scăpat, oferindu-l
„aliaţilor“ —, un bun prieten al familiei, doctorul Dragomir, a evitat cîțiva
ani arestarea, refugiindu-se în fiecare seară la alţi prieteni, printre care şi
la noi: tata a fost concediat: era magistrat. şi a refuzat să intre în Partidul
Comunist pentru că un „om al legii“, în concepția sa prebelică, trebuia să
rămînă în afara politicii; casa construită cu greu de mama din dota
matrimonială a fost naţionalizată fără nici un motiv; diverse injoncțiuni,
la şcoală și la Facultate, au culminat în arestarea unor colegi, suspectaţi
de-a fi vrut să se solidarizeze cu revolta din Budapesta din 1956... Dar
toate âceste lovituri din. afară mi se păreau absurde, pentru că nu se
potriveau nicidecum cu logica „normală“ a universului meu și al familiei
mele: ele ar fi urmat deci să dispară de la sine, ca fiind contra naturii.
Mai tîrziu abia aveam să înţeleg că. dimpotrivă, lumea părinţilor mei se
prăbuşise şi că micul meu univers rămăsese neatins sub sfărîmăturile
acesteia numai datorită sacrificiului părinţilor, al pierderii, sau renunţării.
de către ei, definitive, la tot ceea ce constituise universul lor social și
material de dinainte de război. din care păstraseră, dăruin-
du-mi-le, doar nişte „„biete“ norme morale. Şi mai tîrziu aveam să înţeleg
că mizeria nu începuse cu acea patrulă sovietică din amintirile mele, ci
mult mai înainte. de la gloanţele legionarilor la ciuntirea țării, şi de la
masacrarea unor nevinovaţi, români şi evrei, înainte și în timpul
războiului, și că acestea aveau să prefigureze, fără să știe, masacrele
organizate de comuniști după război. Sau poate începuse această mizerie
şi mai înainte? Cînd anume?
Datorez tatălui meu respectul pentru normă. dreptate, justiţie. EI. care
mi-a spus de nenumărate ori. cu mîndrie. că magistratura românească nu
s-a lăsat intimidată de Carol al II-lea. ori de guvernul Tătărescu. și a
7
ce ar fi „simplificat“, poate, probleniele de după aceea, nu mi-a spus însă
niciodată în ce au constat acele probleme. Ceea ce tata voia să-mi
transmită era, bănuiesc, mîndria că nici el, prin 1947-1948, ca și
magistraţii din 1937, nu a cedat în fața Puterii, nu a renunțat la norma
întemeietoare a justiției, la despărțirea celor trei puteri în Stat. Juridicul
nu poate fi încălcat de executiv, dar poate fi distrus de acesta, fie el
Carol al II-lea în 1938, fie comuniştii după război. Dar poate că o
distrugere — ilegală — este totuși preferabilă renunțării — liber consimțite,
deci legitimizante post-festum — la independenţa juridicului de către
tocmai cei chemaţi s-o apere. Acesta a mai fost, poate, tilcul obscur al
cuvintelor și, mai ales, al faptelor tatălui, al tăcerii lui, dar şi al aerului
din ce în ce mai abătut cu care se întorcea zilnic de Ja slujbele cele mai
nedemne de un fost magistrat, pe care le-a acceptat, pînă la sfîrșitul
vieţii, pentru a ne întreţine, fără a mi le dezvălui însă vreodată...
Dar mi-au spus, în rest, părinţii mei „tot“? Nu, desigur. Nu mi-au
spus lucrurile pe care nu le ştiau, nici cele pe care nu le considerau —
precum mulți alții, atunci — importante, și nici altele pe care le-au ţinut
sub tăcere din discreţie, din teamă, sau pur şi simplu pentru a mă proteja.
Cele spuse în familie, înțeleg abia acum, reflectînd asupra acestei cărţi
terminate, au influenţat-o, probabil, la fel de mult ca cele nespuse.
Refulatul avea să se întoarcă mai tîrziu, în forță, în viața publică precum
şi în conştiinţa (mea). Magistratul din tata nu a putut vedea, sau dacă a
văzut nu a putut acceptă, cred, slăbiciunea legii în chiar statul democratic
pe care îl slujise, și de aceea s-a abținut în a-mi vorbi despre corupția şi
arbitrarul care întovărășiseră domnia lui Carol al II-lea. Iubirea și
admiraţia mamei pentru fratele ei au împiedicat-o. cred. să-şi exprime
faţă de mine, îndoielile sau temerile pentru el. Părinţii mei n-au fost, fără
îndoială, singurii din generaţia lor care și-au refulat astfel unele critici la
adresa democrației interbelice, sperînd în îndreptarea ei de la sine. Nu a
fost să fie aşa. Die Wiederkehr des Verdrângren, le retour du refoulă,
avea să facă mult mai multe ravagii în țară decît ar fi făcut o discuţie pe
faţă. Nu numai războiul, ci mai ales slăbiciunile clasei politice interbelice
au dus la prăbuşirea democraţiei în România. ca și în multe alte țări ale
Europei. după cum crimele de atunci, și mai ales orbirea cu care au fost
aproape unanim acceptate, aveau să ducă la adaptarea atît de facilă, prin
anii şaptezeci-optzeci, la mizeria regimului Ceauşescu, o mizerie de ale
cărui sechele încă nu reuşim să ne debarasăm.
Ceea ce i-a lipsit societăţii române interbelice îi lipseşte şi societăţii
de astăzi: curajul de-a se privi în faţă şi, mai ales, hotărîrea de-a trage
consecințele acestui examen de conştiinţă. Cînd prima atitudine există, ea
duce mai curînd la auto-victimizare decît la a doua atitudine. Traumele
sînt acceptate, mai bine zis îndurate, dar niciodată prelucrate, ele nu duc
la schimbarea fundamentală a atitudinii, la angajarea în alt curs politic.
Pierre Nora distingea odată între două moduri de-a anula unicitatea
8
de
evenimentului: prin sub-informare. în societăţile premoderne, unde
riturile „digeră“ noul care poate declanșa istoria, sau prin supra-in-
formare mediatică permanentă, în societăţile moderne. În prima societate pre
în
domnește, ca urmare, „une Gternite sans memoire“3, Neînţelegrea
evenimentului ca șoc, ceea ce ne-ar obliga la o nouă atitudine, duce la se
repetiţia atitudinii standard, la stagnare şi la memorie atemporală.
Represiunile de la Budapesta și de la Praga i-au făcut pe unii intelectuali
comuniști occidentali să abandoneze comunismul: majoritatea membrilor ure
:ste
de partid au „digerat“ însă aceste invazii ca detalii nesemnificative. Nu «
cunosc totuşi nici un legionar român care să fi părăsit Mişcarea ca
protest împotriva asasinării camaradului lui, Stelescu. Istoricul acelor ani : la
ului
nu poate studia de aceea doar evenimentele lor, ci şi eternitatea imobilă a
acestor „lieus de projections sociales“, „tout un materiel d'&motions, ică.
pul
d'habitudes, de routines, de representations hcritees du passe qui
affleurent soudain ă la surface de la societe““4. une
din
= în
Fi Crescut în cultul democrației interbelice, am învăţat abia mult mai
tîrziu s-o cunosc, şi dacă părinţii mei o admirau ca pe o fecioară
neprihănită, eu o admir cu mînie. ca pe o femeie frumoasă şi necre-
dincioasă, pe care deși nu pot s-o mai iubesc, nu pot nici s-o uit, pentru
că, de fapt, încă îi aparţin.
Imposibila neutralitate
Cum îşi poate decupa obiectul de studiu istoricul care provine din
acesta, mă întreb, începîndu-mi, acum, în fine, prefața? EI se poate
apropia de trecut, și-l discută numai din perspectiva prezentului. De la
vechii istorici, precum Ranke, a învăţat însă să prezinte istoria „wie es
eigentlich gewesen“, deși încă din secolul al XIX-lea, considerat
pozitivist. Burckhardt selecta faptele Renașterii italiene din propria sa
viziune personală. Peter Novick apără în istoriografia americană dubla
atitudine standard a obiecrivismului, credința „in the reality ot the past
independent of its interpretation“. şi a obiectivității, imparțialitatea
politică a relatării, pe care de fapt le promovase şi Ranke. Mulţi alţi
istorici au criticat aceste atitudini. Prima poate duce la „timeless truths
and universal laws", după cum negarea ei absolută poate duce la un total
relativism istoric. Între cele două extreme, James Kloppenberg pleda
pentru o atitudine pragmatică, care poate ..provide knowledge that is
useful even if it must be tentative“5. Pe de altă parte, obiectivitatea nu
trebuie să însemne neutralitate. și o interpretare politică deschisă, asumat
partizană, nu trebuie neapărat exclusă din ştiinţă. În ce mă priveşte. am
încercat mereu să evit proiectarea în perioada interbelică a unor categorii
ȘI criterii care ni se par nouă, la sfîrşitul acestui secol, de la sine înțelese,
O asemenea proiecție ar fi, pe de o parte. de două ori anistorică — ea ar
presupune ignorarea caracterului limitat în timp atît al „adevărurilor“
9
interbelice cît și al celor de astăzi —, iar pe de altă parte ar însemna o
piecăciune în faţa unei „political correctness“ care, deși conjunctural
poate fi justificabilă — unele discriminări pozitive par uneori necesare —
este similară structural celei comuniste. Nu am putut, și cred că nici nu
am vrut, să evit o anumită „present-mindedness“ în abordarea perioadei
interbelice. Ea mi se pare nu numai inevitabilă, ci chiar dezirabilă. Un
istoric nu-şi poate permite să nu aibă judecăţi de valoare asupra perioadei
pe care o cercetează, și cu atit mai puţin poate evita acest lucru istoricul
născut şi crescut în România, în raport cu perioada interbelică. La mai
mult de o jumătate de secol de la terminarea acesteia, ea încă domină
gîndirea şi acțiunea politică şi culturală de acum. Modernitatea
românească atunci a atins culmile cele mai înalte și tot atunci rezistența
împotriva ei. Pe de altă parte, așa cum am încercat să arăt în carte, multe
paradigme românești mai vechi au fost remodelate în această perioadă în
false poze moderne, iar altele au fost „refulate“ la modul deja amintit,
ele reîntorcîndu-se în epocă sub forme îngroşate, ca urmare a unei
„Wiederholungszwang“ care în cultură, ca și în viaţa individului
constituie, după Freud, simptomul unor conflicte vechi nerezolvate, cu
urmări uneori nevrotice, Astfel am putut vedea că relativa secularizare a
vieţii culturale românești din acea perioadă a dus la întoarcerea violentă
a religiosului în diversele acţiuni ale unei drepte extrem de ofensive. În
fine, discutînd diferența dintre autoritarismele şi total'tarismele politice
de după februarie 1938, ne-am putea întreba dacă anii 1938-1944 nu au
constituit un „Jaborator totalitarist“ în care au fost experimentate tehnici
de represiune, ca şi tehnici de rezistență/adaptare suplă la acestea, care
aveau să se generalizeze în comunism. Văzută în această perspectivă,
perioada dintre cele două războaie mondiale nu ar fi atunci decît placa
tumantă dintre „mica modernizare“ a secolului al XIX-lea — pe care-o
termină — şi „xnodernizarea demenţială“, dejistă și ceauşistă — pe care o
începe —, toate, de altfel, sfişiate de contradicții interne nerezolvate care
au amenințat mereu — și sub Ceaușescu aproape că au şi reuşit — să
catapulteze ţara în demodernizare fățişă. Cum să scriu. atunci, neutru
despre perioada interbelică?
Revin la întrebarea de mai sus, privitoare la decuparea perioadei
Studiate, Aceasta nu este, evident, terminată, și ca atare nu permite
istoricului să-şi delimiteze, ca de obicei, prezentul discursului de rrecurul
obiectului. Decît să ocolesc această ambiguitate fundamentală, am
preferat să mi-o asum. N-am putut să scriu nici dinăuntrul, nici din afara
perioadei interbelice, ci numai de pe granița invizibilă care leagă/des-
parte prezentul şi trecutul (meu), locul de articulare a] discursului de
locul în care el doreşte să se insereze, țara în care scriu și ţara despre
care scriu, oamenii acelor timpuri şi cei de acum, luliu Maniu şi
Comeliu Coposu, continuităţi ciudate şi discontinuități inexplicabile,
cupluri de personaje (Carol/Codreanu; Antonescu/Sima), repetiţii de
situaţii (Carol: ultimul fanariot: Antonescu: un nou Tudor Vladimirescu).
10
Abordarea cronologică este de aceea mereu spartă de fiashback-uri și de
anticipări, ori de „excursul“ naratorului. în care acesta, uitîndu-și
discreția profesională tradițională, urcă pe scenă pentru a reflecta despre
„Paradoxul român“ al modernităţii și pre-modernităţii, precum în
capitolul despre România interbelică democrată, un paradox la care se
referă și primul capitol și, adesea, alte capitole ale cărţii.
: Cînd anume îşi fixează atunci istoricul cealaltă limită, acea „coupure
inaugurale“ pînă unde coboară el în timp venind din prezent? Unde este
începutul perioadei interbelice? L-am fixat la nașterea „României Mari“,
în 1918, deși aceasta provine din avatarurile „României mici“, de la
1866, sau 1859: difuzul graniţei inaugurale este comparabil difuzului
celei finale, dintre „România mijlocie“ comunistă şi cea interbelică,
România interbelică nu este (doar) o perioadă clar stabilită în timpul
istoriei, difuzul ei, s-ar zice, Sugerează că ea este şi o dimensiune
permanentă a modului în care românii s-au situat față de istorie, din
afara ei, exact în momentul în care ei păreau totuşi să i se integreze în
modul cel mai decis cu putință. i
Paradoxurile autorului
Dificultatea de a-mi justifica decuparea obiectului îmi aminteşte cîteva
subtile pagini scrise odinioară de Michel de Certeau. Din Renaştere
încoace prinții fac istoria, în timp ce istoricii, precum Machiavelli sau
Guicciardini, s-au născut într-un spaţiu care dublează istoria reală, în
acel teritoriu fictiv în care ei puteau da sfaturi sau critica pe prinți şi
comenta istoria fără a fi obligaţi să o şi facă, ori să şi-o asume::0
atitudine în acelaşi timp critică şi ficțională. Prinţul se caracterizează prin
faire histoire, istoricul prin faire de Phistoire, termeni dificil de tradus
în limba română, dar astfel explicitaţi de Michel de Certeau: [istoricul]
„.pense le pouvoir qu'il n'a pas“ şi „il joue au prince qu'il n'est pas; îl
analyse ce qu'il devrait faire le prince. Telle est la fiction qui ouvre ă son
discours espace ou il s'&crit. Fiction, en effet, que d'âtre la fois le
discours du maftre et celui du serviteur, d'&tre permis par le pouvoir et
decal€ par rappori ă lui”. Nu altfel lucrează istoricul atunci cînd
proiectează în trecut conflicte din prezent: „une mise en scene du passâ“.
„Aussi le pass€ est-il fiction du present“€ Același lucru le reproşa, în
spaţiul românesc, Antonescu lui Maniu şi Brătianu, deși le tolera
activitatea: ei se jucau de-a critica, în scrisorile pe care le adresau
mareșalului, fără a-şi asuma vreo răspundere. Tot astfel, s-ar putea
generaliza, au procedat mulţi intelectuali ai epocii. deşi nu neapărat
istorici, confundînd iresponsabil, şi împingînd la dezastru. ..faire
Vhistoire” şi „faire de Ihistoire“. Și. oare. nn la fel mă comport eu
însumi, Scriind această carte în. loc de a-mi asuma răspunderea şi a
participa direct la lupta politică, mulțumindu-mă să proiectez în trecut,
11
 sau crezînd a descoperi în trecut, rădăcinile unor conflicte actuale de care
rămîn. prudent, departe? Nu este atunci faţa istoricului, într-adevăr, o
mască a feţei omului politic? Curios, aproape toți intelectualii perioadei
interbelice care au intrat în acţiunea politică propriu-zisă, de la Stere la
Madgearu, de la Iorga la Nae Ionescu, sau de la Manoilescu la Gheorghe
Brătianu, ca să nu mai vorbim, în alte epoci, de Maiorescu sau Nicolae
Manolescu, au fost înregistraţi de istorie ca excelenți profesioniști, dar ca
neinspiraţi sau nenorocoși, oameni politici. Sensul şi valoarea istoriei
fiind decise retrospectiv, cei care s-au implicat în ea au fost nemilos
judecaţi de cei care au stat pe margine, ori și-au manifestat curajul abia
după război sau după revoluție. Îmi manifest aici, fără înconjur,
dezacordul cu acești „judecători“, Deşi în ultimii 10-15 ani n-am putut
sau n-am avut curajul de-a mă implica în politica românească în
România — dar m-am implicat în aceasta, pe cît am putut, din şi în
Olanda —, mă simt profund solidar cu cei care au făcut-o, şi-i admir fără
rezerve, chiar dacă, uneori, ideile mele nu au coincis întru totul cu ale
lor. lată de ce (tot) o dublă atitudine adoptă autorul și față de majoritatea
personajelor cărții lui: admiraţia pentru pasiunea cu care se dăruieşte
politicii, de exemplu, Nae Ionescu, nu-l poate împiedica să fie în
dezacord cu multe dintre ideile lui politice, după cum admiraţia pentru
caracterul lui Iuliu Maniu nu-l poate face să uite funesta slăbiciune de a-l
îi readus în țară pe Carol al II-lea. Este acest „paradox al autorului“ doar
unul în plus față de cele aduse în discuţie în carte? Este autorul mai
integrat obiectului său decit credea atunci cînd își scria discursul despre
acesta? Manifestă un istoric român (aceleași) paradoxuri, ca şi istoria pe
care o analizează? Cum îşi poate el atunci distinge a sa /istorie de
respectiva Geschichte, discursul și obiectul acestuia, doi termeni pe care
„limba română, “poate nu întîmplător, îi numește cu același cuvînt,
„istorie“?
Textualism, contextualism
Deşi nu (pot să) contest o eventuală, paradoxală contaminare a cărții
de către obiectul său, aş observa că aceasta este totuşi o problemă
metodologică mai generală. Indistincţia discurs/obiect şi relativismu!
asumat al discursului sînt susținute de așa-numitul „textualism“, în
contrast cu istoriografia standard, „the normal history“, cea provenind
din marele istoricism german al secolului trecut și care presupune un
trecut existent a atare („Great Past“, în terminologia lui Berkhofer; vezi
nota 5). reţine din fluxul acestuia un anume material („izvoarele“, „the
evidence“). constituie din acesta „faptele“ şi le sintetizează prin
naraţiune într-o „istorie“ (..Great Story“)? Criticii istoriei standare
observă însă că istoriografia ajunge la o istorie unitară tocmai pentru că
ea pleacă de la ideea unui trecut unitar. Faptele sînt modelate din
material în lumina unor anumite modele teoretice și, ca atare, presu-
12
punerea de unitate a obiectului din „input“ duce la confirmarea acesteia
în „output“8. Unitatea istoriei este deci produsul minţii noastre, nu
caracterul intrinsec al „obiectului“. Mergînd mai departe, textualismul
consideră că discursul și obiectul se modelează reciproc şi permanent și
că ele nu există deci independent unul de altui. În fond, doar textul
există, „textualizarea“ obiectului: nu referentul istoric se impune nara-
țiunii, ci aceasta din urmă creează referentul.
Importanța naraţiunii nu poate fi, într-adevăr, contestată. Naratologia,
fie ea structurală, ă la Greimas, Barthes, Bremond sau Prince, fie
textuală, ă la Genette și mulţi alții, a transformat naraţiunea în forța
motrice a istoriografiei. De la Hayden White încoace au fost distinse
diferite moduri și genuri narative în istoriografie care, departe de
obiectivismul şi obiectivitatea presupuse tradițional, modelează textele
după criterii mai curînd. poetice şi retorice. Istoria (Geschichte) ca obiect
al istoriografiei (Hisrorie), a devenit, astfel, un obiect făcut, nu unul
existent ca atare. Reprezentarea, „oglindirea“ exactă a realităţii, a fost
pusă la îndoială în istoriografie după ce ea fusese demonetizată în roman
şi în pictură, unde „realismul“ s-a dovedit o retorică precum oricare alta;
res fictae ale poeziei şi res factae ale istoriografiei se influențează
reciproc, după Hans Robert Jauss.? Limba naturală însăşi nu s-a putut
sustrage acestei critici: vorbind, noi ne reflectăm realitatea, consuuind
propoziţii despre faptele ci, cum credea „primul“ Ludwig Wittgenstein,
în Fractatus Logico-Philosophicus (1921), ci o construim,.o manipulăm,
o creăm în interacţiune cu alţii, în acte de limbaj (..Sprachspiele“). cum
susține al doilea Wittgenstein, în Philosophische Untersuchungen
(1945-1949).
Această textualizare a istoriografiei, deşi teoretic fascinantă, nu mă
mulțumește în practică, Alături de Foucault, aș obiecta tendinței
textualiste faptul că reducerea evenimentelor la textul scris despre ele, a
istoriei la istoriografie, evacuează din istorie „realitatea“ ei, ocultează,
printre altele, sistemul de putere din societatea studiată. 10 Istoricii pot
scrie diferit despre anumite evenimente. le pot da un sens şi o valoare
diferită, dar ei nu pot susține că sistemul de putere pe care îl descoperă
acolo este un simplu hineininterpretieren, o fantasmă a noastră proiectată
în trecut: dimpotrivă, eu cred că este vorba de o distribuţie reală a puterii
prin care sînt constituite producţia şi reproducția, materială și culturală. a
acestei societăţi.
Mărturisesc că nu pot scrie despre perioada interbelică românească
ienorînd relaţiile de putere din epocă. Ele există evident acolo, deși noi
putem avea opinii diferite asupra localizării lor exacte. Nu este vorba de
altfel numai de anumite instituţii, partide sau forțe sociale, ci și 'de
textele care le exprimă. Le-am introdus pe acestea din urmă în discuţie
alături, nu în locul acţiunilor — vezi de exemplu articolul despre
13
 Antonescu — și am încercat să descopăr fie conjuncţia, fie disjuncţia
celor două niveluri de manifestare a puterii. Înapărtăşesc ideea lui Ricceur
din Temps et recit că acţiunile pot fi „citite“ în același mod ca textele
narative, logica lor fiind aceeași, dar nu cred că logica în chestiune
trebuie să fie neapărat una singură. Aș zice, dimpotrivă, că textele și
acţiunile manifestă egalmente multiplicităţi de atitudine care nu pot, și
nici nu trebuie să fie reduse la același numitor. Iată-mă ajuns astfel la un
„realism“ istoric asemănător celui profesat de Novick, dar corectat de
ideea multiplicității. „Realistă“ ar fi dorința mea de-a surprinde relaţiile
de putere, ori relaţiile sistemice, ori mentalitatea de atunci, ca fiind real
existente; „corecția“ ar consta în aceea că această existență nu este unică,
nici omogenă.
Susţinînd aceasta, cad eu oare în tendința contrară, cea numită
„Contextualism istoriografic“ care, în opoziţie cu „textualismul“,
consideră că evenimentele analizate trebuie văzute exclusiv în contextul
lor de atunci şi că, deci, istoricul trebuie: să evite contaminarea obiectului
de ideile lui de acum? Nu cred.
Multiplicități
Delimitarea unor realități interbelice multiple îmi pare a fi, retro-
spectiv, scopul urmărit de această carte, nu din start, nu programatic, ci
pur şi simplu dintr-o „adecvare“ spontană, „din mers“, la obiect, Această
multiplicitate nu eu o proiectez, însă, în trecut. Existenţa (istorică,
socială, culturală) a fost totdeauna multiplă, deși gradul ei de
multiplicitate a diferit după epoci și culturi. Această dimensiune
existenței istorice nu a fost ca atare remarcată din cauza mecanismelor
a vedere? Este de altfel montajul, ca prezentare alternativă a mai m
unificatoare, ideologice, prezente în fiecare epocă (religioase, naţionale,
etnice, statale, economice etc.). Sistemele de putere, manifestate
discursiv, precum susţinea Foucault!], selectau sensurile, perspectivele şi
valorile acceptabile în epocă, ocultîndu-le pe celelalte, sau determinau
prioritatea unora dintre ele din motive prezentate ca obiective (de
exemplu, „salvarea națiunii“). Prăbușirea ideologiilor, obișnuința noastră
postmodernă de-a vedea şi accepta multiplicitatea în societăţile de astăzi,
„ne deschid ochii“ şi ne fac să le purem vedea și în alte societăţi, dincolo
de, sau în ciuda
modalităţilor discursive și a relaţiilor de putere
unificatoare de atunci, care operau interesat, retoric, dacă nu chiar
demagogic. Noi nu introducem multiplicitatea noastră într-o perioadă
revolută, ci doar o descoperim acolo pe cea atunci existentă, de obicei
alta decît a noastră, Perspectiva noastră de acum nu deformează deci
obiectul, ci mai curînd îi eliberează de deformările de atunci. O abordare
strict contextuală interzice orice raportare la mentalitatea actuală, în timp
ce abordarea strict textualistă ignoră realitatea de atunci a obiectului,
Pledoaria mea nu ţinteşte o poziţie mijlocie, nici sinteza celor două
14
abordări — detest asemenea „dialectici“ fals înțelepte și E ae
peangajate teoretic —, ci încearcă să degajeze multiplicitatea reală,
atunci, a societăţii interbelice.
Văd un adversar teoretic deci nu în aceste două abordări, și în
holism. ori în globalismul istoriografic, în ideea că a existat O ia
realitate în trecut („the Great Past“) și că este deci dezirabil, și rea rii,
ca istoricul să dorească acum a o (re)prezenta printr-o lea ier
pretare legitimă, ea însăşi globală („theGreat Story! ).Aşa A Şi :su
punct de vedere filosofic, că nu mai este posibil, și nici de ci ii
cu o interpretare globală a realităţii deastăzi, tot așa cred că g ș a dau
:
nu mai este practicabil nici în „reprezentarea ori interpretarea trec
Istoricul nu are cum să nu țină seama de părerile filosofulu i.
Vocile Celuilalt
Alternativa la holism înseamnă, mai ales în Statele DA multi-
culturalismul, introducerea de către istoric în textul săua mai mu sii a
şi a mai multor puncte de vedere. Cucerirea Vestului. de CS aan
este prezentată numai din unghiul cuceritorului alb, ci şi a A i
indian. Noi întrebări apar însă. Este dezirabil oare ca i ă zi su
pe SA
să-și scrie propria lui istorie a Vestului, alternativă la cea a albu ii
că numai el este în stare să-și exprime cu acuratețe punctu St, E
vedere, sau poate să întreprindă această istorie și un pe a a se
ar a ia
construiește un „montaj“ corect al celor două PESE C
lui ii tu
montajului nu-l va construi pe acesta, inevitabil, din propriul
puncte de vedere, suficient pentru a pretinde că înțelegem celălalt Sei
ue e
de vedere? Ori este necesar, în plus, un dialog activ dintre
puncte de vedere? Şi apoi, ce înseamnă a-l înțelege pe Celălalt? i
putem noi ieși din mentalitatea noastră şidintr-un anumit istet =
gîndire pentru a intra în mentalitatea Celuilalt şi în categoriile lui d
gîndire? Astfel condusă, discuţia părăsește istoriografia și intră în
anwopologie şi filosofie. Trimit la unele lucrări în domeniul“, pe
nu este locul aici. evident, de-a intra în amănuntele acestei a
Subliniez totuși faptul, remarcat și mai sus, că o dezbatere metodo Sela
în istoriografie nu mai este astăzi posibilă fără a implica imediat teze su
filosofie, arte și diverse (alte) ştiinţe umane. Orice dezbatere i 7
generală, ori imediat generalizabilă. Curios, opozitia la i Sp NE
interpretarea prezentului sau atrecutului coexistă perieci șI 2obaAsă
dezbaterii cu privire la orice problemă de interpretare! lată i E
repudiind globalismul, prefer să utilizez mai curînd termenu
generalizare, decît de globalizare. a dezbaterii din ştiintele umane.
15
 Multiplicități interbelice i sau aproape ee imi opel e IE
clamînd a„binele
Codreanu şi Antonescu? Nimic,
omâniei“
îniei“ luînd decizii
șişi lu izii care ar b u
fi trebu i t să
săit
produc a „bine”, aese
ei
Revenind la istoria interbelică a României: este posibilă și |
o tratare zei la i tool de „bine“ contradic torii între ele
multiplă a acesteia de către istoric? A reuşit-o cartea de față? Se Sa
Răspund la viitoare ale României total incompat ibile una S Re
prima întrebare, „cred că da“, iar la a doua, „nu ştiu, dar am
dorit-o“, Constituţiei, cerut de Maniu lui Carol, era, cred, la fe Acp ei
Cum am mai spus, ruptura dintre noi și perioada interbelică
de mare încît să justifice senzaţia că ea ar constitui
nu este attt de „binele ţării“ precum încălcarea ei de căire Carol. La fel,
un Celălalt, opac, şii î A Me - eanu,
ininteligibil, al nostru. Dar chiar această ultimă frază, luată srricro țării prin foc şi spadă. dorită de Cioran i
senso, cred, pe î
cît t represi
rep unea legiona lor « e Carola
presupu ne ideea că şi „noi“ şi „Celălalt“ sînt unități omogene la fel de i
sinceră,
, situate „Țara“ lui Maniu a fost aceeași cu „tara lui Cai ŞI ri
încruntat şi suspicios una în fața alteia. Iată o mostră — Sati
neintenţionată — cu „ţara“ luiZelea-C odreanu . Cei IE au € a
de monologism intrat automat în chiar discuţia despre du din ele aceeaşi
,
admitem că noi sîntem diverşi, trebuie să admitem că
dialogism! Dacă referentul comun spaţio-temporal „România interbelică
lumea pe care o. „țării viitoare”
vii “: atit
a t â t d de neaseme nea, încît
studiem
, fie că se constituie ca un Celălalt al nostru, fie cultural-politici atîtî de diferiţi,
jiferiți
x 3 [i ] : «
că nu, este șiea fi di ii a
:
gata să moară pentru VItoru „țării sale
diversă. Deoarece interbelicul nu-mi este nici ininteli iecare din el era mal curînd
a,
gibil în sensul în (Codreanu a şi murit), decît să treacă la x dialog Sau sa se mulțu
care mi-ar putea fi o cultură (absolut) străină (Cealalt
ă, în raport cu a mească cu un compromis. De aici violența din epocă,
mea) — spuneam la început, dimpotrivă, că eu încă
îi aparțin, într-un fe] facinaţia, pe care o simţim astăzi faţă de ea.
—, nici un termen de identificare — nu-l pot privi deci
dinăuntru — eu îl
pot considera ca avînd mai multe identități, mai multe „feţe“,
dintre care
unele îmi sînt afine, și altele nu. Cum am mai spus,
nu am pornit la drum Cîreva prezumții
cu un „program multicultural“, ci am descoperit această
multiplicitate pe
drum. Reflectînd acum asupra ei. nu am, evident, pretenţi
a de-a fi scris o
istorie multiculturală, deşi cred că aceasta poate cceprarea
și trebuie să fie scrisă, Acceptarea iplicităț
acestei multipl începe, cred, cu accep
icității reale îi
ci-mi descopăr doar dorinţa de-a lua în seamă, în ele au minţit
perioada dată. mai jelor““ ă Eu nu CA că FA
prezumției de sinceriti ate -a „personajelor
multe puncte de vedere şi chiar existenţa „mai multor Ape
Românii“, dintre intenționat şi intesesa t pentru a pune mina E pi a
care, unele, nu le pot în nici un caz accepia ca fiind „ale s A
mele“, iar altele i
nţine. Deşii au reprezen tat anumite £
grup
da, ori parţial da. N-am scris, de altfel, „o istorie“ e
evidentn t — —, ele
esa,nu „au
a perioadei, ci mai i t — la Carol,
ia
od conştien d de exemplu , faptu
faptul Y este
multe articole despre ea, fiecare focalizat pe un alt princip iu
aspect, curent, partid RE al lucruril e intenţi onat spre catastro fă după
ori personalitate, fără pretenția de-a le fi ințit sisistematic
discutat pe toate cele interesului personal în dauna celuii public, nici nu âu minţit
ic, şişi nici
importante. Se poate pune întrebarea care este
relația dintre aceste îost d ez informa tă ŞI
Ti a fi
m d: ara
rimu
capitole și, dacă ele sînt toate fragmente, care este ini
opină i ă per
public a-. OMOY,
Ţ Le litice. Am vrul Să
„întregul“ din care ele Au 1 pa RO
înşelată de retorica lor, nu că urmare a unei he
Vaaps P
e ulei e
fac parte, ori provin. Aş răspunde că perioada
interbelică, la care ele evit în carte obisnuita „teleological fallacy"“ a isto Se ae luă
trimit, nu este „un întreg“, ci numai un număr de
şi fragmentele „mele“. Nu există nici o relaţie privil
fragmente, printre care tipul „Carol a acţionat încă din 1930 în scopul Sai eu Re să una
valoare, între acestea.
egiată de sens, ori de egalăE?în 1938“, saori „Antonescu cu a a acceptat orice fer pe apa
Adis simpatia lui Hitler“. Nici reformularea acestor aserilțiuni. în
ă i
acțiunea pe
x “pentru că
propoziţii cauzale nu mă mulțumește: „Carol a făcut
=

Împărțirea obişnuită a epocii între „tradiționaliș

ti“ și „modernişti', . „Antone 5
scu a fă cut * pentru că era marionetă lui
unanim acceptată de la Eugen Lovinescu dorea puterea Ss L ,
absolută“ „AI
i a
la Zigu Ornea, ori între itler:“. Pledînd pentru prezumția de continge aş s
democrați și extrema dreaptă, subiacentă cărțilo
alții, sînt două decupaje, printre altele posibi
r lui Ornea, Volovici, şi DNA crezînd i moment că x era cea mai pă Actiii a A
le, care nu pot prinde i pentru ţară”, în timp ce în alt moment, să zicem la pu glie:
întregul perioadei, nici oferi viziunea ei ca Pui a
globală. Acţiunile și textele HI€făcut tot din aceleaşi motive, y, respecti v dictatur a, fără
acestei perioade manifestă norme și puncte de vedere atîi de i usa CES
fundamental y să existe vreo legătură prestabil ită. Conting enţa
diferite, încît ele cu greu se pot raporta la un
s-au înscris în același timp și spaţiu. ele
referent istoric comun. Deşi de sistem în ansamblu — am încercat în vuSusA e Aa
nu par a trimite la același
referent politic și cultural, ci la mai multe „Român reconstitui sistemul partidelor politice — ci fapta că i at bacaca
ii“. diferite între ele. fiecărui agent, conștient sau nu de sistemul în E ADe
Ce au avut comun Iuliu Maniu. Carol a]
II-lea. Nae Ionescu, Zelea- totuşi liberă, imprevizibilă într-un fel, ca nedecugîn
16 17
PP
Atunci, ca și acum, sistemul și haosul coexistă. Iată o
interacțiunii dintre convingeri filosofice şi istorice,
nouă mostră a Necesarele limite ale toleranței
Revenind la subiect, prezumția de contingență mențion E
Desi am
al de
i joinelimi
următoarele; deși este adevărat că, profitînd de situaţia
ată ar stabili Toleranţa istoricului, pe de altăă parte, 2 poate 5
dată. Carol a Cod : u, deşi am N Gupic
trecut ladictatură, nu este adevărat că el a creat acea situaţie pentru î t să-l îînțeleg pe Zelea -Codrean
aSa A
treacă la dictatură. Deosebirea nu este de nuanţă, ci de perspec ca să rea lui, nu pot merge pînă la a face As el
Aaa„Şi
fenomenului istoric. (Re)Stabilind contingența deciziilor lui
tiva asupra aje lui“[ pentru că, deşii nu| e-a săvîrşii pe toate cuUL
Carol, readuc el nu le-a reprobai totuși mea a
în naraţiune, cu statut tot contingent, și pe ceilalți actori E a
ai dramei: nu a fața căreia se oprește ri sa șu Ip, dA
fost vorba în 1937-1938 de un complot regal, ci de (politică) iată granița în ae
este p
politic prin care nu numai Carol, ci şi democraţii
un complex joc & melor: Din acest punct de vedere legionarismul sI
și legionarii au con- de la un Bune A
tribuit la instaurarea dictaturii regale, fiind responsabili Celătalt: crima este pentru mine inacceptabilă și, ju Eni
în egală măsură Eu pot încerca să us ia un CEIA etna
pentru sfirşitul democraţiei româneşti. Aș introduce în acest piata ininteligibilă.
context, în al săAviinţeleg
e că, din pun
punc!ctut can
doilea rînd, prezumția de nevinovăție politică: nu aş i
ta :crima. Eui pot chiar
i
spune că Maniu, găsi altă soluție decît A Și lia 9 SDA
Goga, Codreanu şi Carol sînt „vinovaţi“ de instaurarea CM aid el nu putea
dictaturii, ci aş excluț N Se
spune numai că aceasta s-a dovedit o greșeală — la cs epta această crimă. Nevinovăţia politică nu poate eade
care a contribuit crimă nu
nici o interioru a fost, vreodată, e
fiecare în felul său —, în sensul: că dictatura nu a putut auault. eu cred
(politic e). încă chiar l aceleiași logici, dusa ro ae,
soluţiona pro-
blemele din care cauză a fost instaurată. Incapacitatea
lupta fiecăruia contra tuturor, greşelile, se datoresc tocmai
de conlucrare,
“ioan a posibile
S tualului. . Aşor pleda de aceea aici pentru ş u a Și vi
faptului că ei a acțiunil şi a formulărilor textuale Alienate, a
acționau, cum am mai spus, în lumi diferite şi că iu
scopul și normele alternat ive A ia
fiecăruia dintre ei, logice în lumea lui, erau absurde
în celelalte lumi, iagiizâte sau formulate în realitatea istorică, a
din orizontul lui cognitiv din acel mo'
incompatibile şi noncomunicante între ele. România
democratică nu s-a stăis utea să apeleze aze
a du E
prăbușit, ci a explodat, scoţînd la iveală faptul fundame
ntal că ea nu era ia dela Codreanu Carol şi Antonescu -0.
atunci, și poate nu afost nici mai înainte. o singură că te, cum sper că am arătat ătat
ătat î carte, a tfel
în deci oara
şară, ci, mai multe. şi acțiunii (ui a ea d e
că explozia s-a produs atunci cînd s-a destrămat Ghica! pentru Aare
fragilul liant care le di ei.i Aş introducece dede ac E |
ținea împreu nă: naționalismul economic liberal. cel cultural zi iecăruia a dintre
a fiecărui
al Unirii. v al nevinovă ţiei politice. Pia assni
jocul constituţional, bunăvoința. sau interesul marilor A ui un termen corelati
puteri. „Nevi- Y Sa politic, nevinovat, în sensul căă acţiunea i lui o e
novăţia politică“ de care vorbesc se referă la faptul
că fiecare agent greşi, dar neputind i ra să
politic a procedat conform logicii care guverna lumea ut pi normativ, aici el putînd
lui. Greşeala care i a a
se poate imputa, i se poate imputa numai din interior
ul acestei logici. agent este, moral. responsabil pentru fapta sa, căAa E
Regula multiplicităţii cere să acceptăm aceste diferite este vinovat (eu, EA Ra e
logici, chiar dacă doar greșește, ci chiar E
nu ne plac. și să nu amestecăm criteriile, reproșîndu-i de: has scuza de greșeală,ă, în
oate în cordinea5 politi î
lui Codreanu. de ine a
exemplu, că nu împărtășea respectul lui Maniu pentru ia crimă în ordinea morală. lată astfel un nou
democraţie, ori lui ME
r politic, șiaccep n Ata
X rs
Maniu că nu a trecut la revoluţie antimonarhică
.

Boliici el nusînt vrea să fie sau unla judecăto

a

contra lui Carol, ori la ÎN decat care nu ale lui. care el.dacă trăia în o =le 5
război civil contra comuniștilor în 1944-1947: asemen
ea fapte erau pur şi e
simpu de negîndit în logica respectivă, E if subscris. dar el trebuie să emită o judecată mere
Cîtă toleranță presupune o asemenea abordare? dea iri inele E
Am încercat. de pe bine zis, el nu poate să nu o emită). i
exemplu, să înțeleg mentalitatea legionară, ca şi pe rea p rezentări i „context uale : dea
aceea a unor inte- amoralita jite. Accepta
lectuali ca Nae Ionescu şi Mircea Eliade. apropiaţi ei,
în sensul că. mai. GI nu-l poate absolvi pe istorie de evaluarea acestora Au
nu este Pe
întîi, am încercat să stabilesc mai exact în ce fel şi pînă unde
s-a produs luimorală de acum. deşi știe că aceasta din urmă E
ae
apropierea respectivă, şi că, în al doilea rînd,
nu am considerat-o — el se poate înşela —. nici definitivă: istoricul de mîine
vinovată, ci doar greşită, chiar dacă greșeala a fost
tragică. Prezumția de altfel aceeași faptă. Parţialitatea sa a eee aaa P î. a
nevinovăție politică la personaje duce la prezumșia mă
să mă împiedi
împiedicce
e să îl adopt, e onvin
ia
de atitudine non-ju- u trebuieie să
Epic eirul „textual“ nu poate duce la eludarea responsabilităţi
decătorească la istoric: acesta nu este. şi nu trebuie
să se erijeze în
tribunalul politic, sau moral, al istoriei pe care o studiaz
ă
junși. îi for lată: pipînă
„ întreba rea iniţială poate fi reformu
unde se întindepa c dacă nu tol eranţa, intoleranța? Pînă unde extind
atunci.

18 19
 dimpotrivă, ca un erou, trecerea Nistrului fiind legitimă. iar uciderea
evreilor neglijabilă. Aceste două probleme nu sînt însă comparabile.
Prima era o decizie de război — desigur, greşită — şi deşi, dinur-un punct
de vedere pacifist, orice război este o crimă, decizia lui Antonescu nu a
fost în mod specific o crimă; mari conducători ai românilor, precum
Ştefan cel Mare și Mihai Viteazul, nu au luat substanţial altfel de decizii.
În mod obișnuit crime de război nu sînt considerate declanșarea şi
purtarea războiului, ci actele care încalcă legile războiului şi pe care
acesta nu le reclamă în mod necesar. Uciderea evreilor și, la Carol,
uciderea lui Codreanu, intră în această ultimă categorie. Nici una din ele
ea A nu putea fi considerată atunci, din chiar optica guvernanţilor respectivi,
asa
Sep eSa legionare, ȘI. cu atit al
mai mult nu orice drept o necesitate de stat: nici Zelea-Codreanu în acel moment, nici
E & ] e aceeaa € cons simpatizant al evreii din Basarabia nu amenințau în vreun fel statul românesc. Carol şi
e iderat vinovat de crim nmăă îîn sensul îîn cart
oa ti ua Dau uciderea lui Stel Antonescu nu puteau deci susţine „raţional“ că nu au avut încotro şi au
putem
Să « t escu în 1936 Dacă trebuit să ia asemenea grele decizii (deşi nu s-ar putea spune că le-au
la de vină la inspiinspiiratorii,1, direc
direcți ți
a ph in acestora, nu o pute sau chiair i luat chiar cu atîta greutate) împotriva dorinței lor. Dar este oare
m extinde și la cei care doar
Ca EUL sia lată de ce nu cred au ştiu in evaluarea mea „logică“ și una realistă? Cîţi oameni politici au acţionat
. itae că pot fi judecaţi de vreodată în istorie potrivit unui asemenea calcul rece, rațional? Nu au
crimă ă unii intelect1uali precu
ii a pe SEA regretabil m Nae Ionescu, Mi fost deciziile respective adesea .„nereflectate“, spontan-iraţionale,
că ei nu au reprobat aceste d
E ade a făcut-o în unele cazuri (Io izbucniri pe care chiar autorii lor aveau mai tîrziu să le regrete
ga), dar
rga),
“ ea) » dar nu ne putem reformula regr nu îi în altel
al e (d5 (Antonescu şi-a schimbat atitudinea)? Să le punem atunci doar în seama
a piss la etul în i „mentalităţii“ lor, noi spălîndu-ne mîinile, liniștiți că avem o aliă
asia, deci aici pentru stabi
pa au
7 Ela Fit, înainte de-a re lansa îîn lirea exactă a mentalitate, mai civilizată? Dar cine ne poate garanta că, supuși unor
evaluări i morale globale, şii presiuni asemănătoare, n-am cădea şi noi în aceeași barbare? lată de ce.
deşi mă simt înclinat, potrivit normelor mele (noastre, actuale) morale.
a oa E e să consider asasinarea lui Zelea-Codreanu, ca şi aceea a evreilor. drept
sa Pe ez a limitei intoleranţei ş la vinovăţie
al Stat, ale căror decizii au dus, morală se referă crime — şi aceasta în ciuda faptului că lui Codreanu i se puteau imputa
Lia ial direct sau indirect, la moartea alte vini morale, dar evreilor în cauză, nici una —, m-am simţit egalmente
de Oameni. „Dacă crima individu
g ; ndiscutabilă, „crima în numele ală, săvîrşită de înclinat, în primul rînd, să nu judec vinovăția morală a lui Carol,
greu
ce dede evaluhag ati moral. . AA fostfost ordiinul luii Caro
Statu lui“ est i respectiv pe cea a lui Antonescu, ci să încerc a discuta sensul acțiunilor
i, l de ucide i re a lui Codreanue lor şi să le cîntăresc motivele. O atirudine atît de prudentă, se va spune,
nu+ întră în logica lui, și-a dat
greşealăa — de aceea
E seama mai tîrziu că nu este spre cinstea istoricului. Se poate. Aș vrea numai să subliniez
a a și încercatal apoi să-si
apoi să-și aprop ieie legiolegi narii încă în viaţăe faptul că cu cât istoricul încearcă mai mult să accepte multipiicitatea
rad pate ecrimă de care trebuie să-l
DE învinuim moral? La fe] obiectului, cu atît mai adînc se afundă discursul său în dileme morale. şi
ue reilor de către Antonescu, sau
pe aa ecsiciaa a fost cao cel puţin acceptarea tacită o cu atât regretă el mai mult „bunele vremuri de demult“, cînd istoricul ştia
crimă? A fost de asemenea să împartă personajele sale fără ezitare. spre liniştea cititorului, în these
anal ca omâniei în război o crimă
dincolo de Nistru, ceea ce a dus good guys şi those bad guys.
el ERIE, sau Dina O greșe atfția
ală, de care mareșalul însuși,
za să detE aici pînă la
toate aceste cazuri, așa cum am
i tauau al aiternative, , Nici Carol, „ BICi încercat să
fost atunci opțiunea lor o crimă,
nici Antonescu nu le- Naratologie, mentalități, imaginar
sau o greşeală? Sage EA
Recitindu-mi cartea îmi dau seama că multe din bunele intenţii
Anto iudec ce ” menţionate în prefaţă nu au fost realizate în text. Multiculturalism.
aibe aaa pe judecat ca criminal de război, printre altele. pentru
deși eat nționate mai Sus, în acelaşi fel ca naziștii la Niimnberg respectul multiplicităţii înseamnă să dau cuvîntul Celuilali. L-am dat?
Re ui,Sp de comunişti, nu a fost în nici un caz Nu întru totul. Deşi cel mai aproape mă simt de Iuliu Maniu, chiar
ȘI nouăzeci el a fost „fair“ În
considerat în anumite 'Getcui dacă nu-i pot accepta unele slăbiciuni. şi cel mai departe de Carol
al JI-lea și de legionari, i-am tratat la fel în carte. citindu-le textele și
20
24
 încercînd să le înțeleg î fă parti : pris.
in ambele cazuri i fără
capit: olele respectiv 8 Ni :
aa, Scris totuși sarea istoriografiei spre duratele lungi, ori spre „obiecte“
de studiu
lăsat vocile casă Ea sing am mai spus, din lor meto-
pile E one i ure în text; vocea şi aia nu le-am neconvenţionale, este (iniţial) opera medieviştilor; efortul
lor
Cietard Goe e Pe ale lor. Naratologia disti iva mea de dologic creator nu a fost urmat în egală măsură de istoricii perioade
excelente
ratei tag e, pă „cine povesteşte“ și „Cin„ceine priuzauEe Pe urmele lui mai noi, ori contemporane. Multe din conceptele medieviștilor,
privește“ în narațiune: ca: intern, fac
dreanu, , chia putut ADpovesti evenimen
i tele d : : i pentru analiza mentalități în colectivităţi putin diferenţiate
din com-
» Chiar fără să- A ! in perspectiva însă dificilă priza la comportamentele puternic individualizate
de opiniile lui. Nu i cau Cuvintul, chit că m-aș BiIas
neînsoțit pe scenă. i ceea Naratorul nu și-a lăsat
i
Mih a plea
ece plexele societăţi moderne. Mi se pare de aceea că analiza compor-
atea
tamentului individual din acestea pune mai bine în evidență mentalit
fu de netrecut dintre A iasa n în ciuda textualişuiloa l, ca releu al comport amentul ui
Chiar .decît > „cine povesteşte“, de istoriogra fie: „cine priveprivest“ şte“, maitert
mai multa colectivă decît analiza ei directă.
un
Individu
teren de studiu predilect .
pa
: social, poate redeveni de aceea
greșelilor și vinilor î te”, determină distr ibuţia fi m-am Întors
perioadăpiaistorică însr în peri privită. Altfel decît inală a valor
3 oada privi : ilor , Deși n-am încercat analize cantitative în stil Annales, nu
: A camnă pentru istori pentru ficțiune, o naraţiu ne a unor fapte individ uale, deși aceasta, după voga
nici la simpla
existent. Deşi privire a mea v i istor fie un sisu em de putere
: iograai 2
real inițială a celor dintii, şi-a recâștigat legitim itatea (Golo Mann, de
Certeau , din d u ; ieri istoriiei ci
ine nu din teritoriul istor :ca pentru ea în German ia împotri va unei istoriog rafii
e istoriografia — altfe] ci, en de exemplu, a pledat
Codreanu, eudia sia iu sau excesiv teoreticel6). În ce mă priveşte, am încercat să
combin analize
dA
O „mise enore alse e V'histoire, şi
dania » Și nu ?'histoire — i: uale: un
„structurale“ ale epocii cu cele de texte ori decizii individ
va di pi ass€“ în folosul, sau ă Etica i aaa
ViUL pe
meu, „eclectism“ care vine mai curînd din conving erea că schimbă rile recente
de Certeau nu a : C — aceasta pare a fi simulta n sistemat ică și haotică
de optică asupra lumii
model unic
- fac imposibile păstrarea unei perspective unice. ori a unui
„regizor al ce cab, deşi probabil a gîndit-o, este că istori
sa oricul, ca
prezent, „Istoria este tisa poate delega altcuiva propriul de abordare. Dar mai este ceva. NVici naraţiunea, nici statistic
a nu mi se
pentru Putere“, în ciuda Rea de. putere și un fstruute ian uplei
iei evenime ntului istoric, ci
racterului ei ;
fictiv
„ cum : (mai) par a fi formele predilecte ale textualizării
Boiaplai(prin
şi „istori
tieA„istorie“
a îne] îînțelege aiciia istoriografie: $ Ain psi Lucian drama, confruntarea, chiar teatrali tatea evenime ntului în sensul de atenţie

seca a Ma tă mart vele ese, dar nu poateema

mult decît
dată scenei, decorului şi rechiziţiei, spaţialitatea (mai
legionari şi
vocea luii Antones ional: i
dator, deși fără s : i : să fac auzită
nunța la temporalitatea) întâlnirii unor oameni („scena lecturii“ la
i Mmpatie,
„teritori it
„scena didactică“ în lagărul de la Miercurea Ciuc, de exemplu ), mimesis
E cum este maniCu, dar _Nu-tnu-i pot abandona
Știu : E riul meu fictiv“. cş decît diegesis ca
nipulată Cînd ca teatru (10 show, ziceau vechii naratologi), mai mult
A astăzizi în
lui î România A de dubi. oase
: politic e. La fel, mă siimaginea
forțe dator să dau cuvântul lui Maniu, S naraţiune (70 fell). Această resu igență a dramei ca model
de interpretare
stimez profund, dar nu-i potmt ceda nici lui tezitoriul - pe care-l ătoare la acest
a acest an 1998
in
» darnu-i
şi da nici lui teritoriul „mei“, când c a lumii, înţeleg eu abia acum, nu este probabil întimpl
[A ei ce la baroc, cum
„n care scriu, îndoielile cu privire sfîrşit de ciclu modernist: dacă postmodernul se reîntoar
E i aţia la susține Omas Calabresel?, de ce nu s-ar întoarce istoria la vechiul
heatrum mundi? Românii interbelici își vor fi jucat vechile roluri.
cuvinte noi.
sîngeroasele lor încleştări dintotdeauna, în doar haine şi
repete
a >greșelile e înaintaşilor
înaintași ] : ;
Riisen, care re jinte „senetică“
Șilor lor. O istorie „genetică“, i Și întru
SI
Ipreteazăfărătrecutul
însă neputind fii realizat ca o proriisiune a up. apsPu5 JO7n Am spus că mă apropii de istoria mentalități fără a o exersa
pe care
implicarea noastr a unui viitor. acesta totul, Acelaşi lucru îl pot spune şi despre istoria imaginarului,
nu numai
Lucian Boia o reprezintă în România. De acesta mă apropie
Controlarea raportului
luj di scri isului său. ci și multe opțiuni
: epocă t
din intre narator Șişi: personaje; lasă = î : admiraţi a pentru erudiţia şi eleganța
poa a
otal neauzite: i minoritățile, lui), critica
regiunile kI i a alte voci metodologice comune: relativismu 1 (ipoteza în locul adevăru
i BR LED S „oamenii ţii, a cauzalită ţii, preocupă ările naratolo gice, interesul pentru
i globalită
își împinge însă relativis
virtualități etc. Boia îşi mul pînă la textualis m. iar
textul sau
EX€ Şi atitudini generale ale
intensității e âni i eu nu. „Mă asociez interpretărilor care iau în considerare
de trecutul la care se referă
sociale
ăit ei e discursul, ca elaborări relativ autonome faţă
asa a le-au alae de da „Sub vremi“ acţiunea ideolo-
pac Ca , în
timp
Mpeci ma! difuz. În măsura ce ae eg i
în care acea şi dependente totodată de structurile imaginarului și de
nostru
sare giilor.“* Sau: „Noi nu ne întîlnim cu istoria reală. ci cu propriul
nu pe fenomene sociale mai mai [II ea o studiază pe indivizi de exce ici: Noi alegem, noi decide m ce este bine şi ce este
largi, codificabile statistic. În fapt discurs despre istorie.
CI rău, noi elaborăm modele. Nu istoria ne Îîm:aţă, ci noi îi spunein
istorie!
22
23
 că ele
ortante, sînt doar ale mele, şi
altele, pentru mine și cele mai imp rapide. sălbatic de rapide, pe care
unice,
noastre opțiuni“
18 sînt guvernate de evenimen te alta decît
:
discurs ă d| Deal subl.
ia
;
S.A.). Acestei concepții despre , să le înțel eg. dacă vreau ca viaţa mea să fie
istori şi trebuie să le prind lge m din acea
aproape de Fa E 1-a$ opune, cum am mai spus Spre istorie ii, vrem să ne smu
cşi mă înscriu şi eu într-un „intej 0 concepție mai cea a părinților m ei. Dacă noi. român izat ă de Lucian
iMăio aie, bi pe drepi cu vînt iron
conștiință mereu împăcată cu sine. cercul
Die cnil Asti pot accepta și acel „rhetoric tul pica turn“? a] trebuie tocmat s ă spar gem
i late a mm“ al ei c Boia2l, atunci cred, altfel decît el, căşi istoriografia se află pe veci prinse
de gen literar, efecte See vrăjit al discursului, ideea că istori
a
acesta și textul însuși Su A înșine,
riture, ori la aplatizări SA ieloriee it joc de oglin zi în care ne vedem numai pe noi
ci jan npie Boia,taciA Soia: semnifica;
cciti
it la Luciar platizări muzeale „ Cum se ipoate într-un infin mă poate
istorică, semnificative desigu
„Gesigur, dar nu gesticuli nd şi vorbind. Istoria ca dram
ă reală. dacă o regă sesc ,
ca real. Num ai căut înd, şi regăsind,
pe vremuri, nu ii “pe cal oficial despre colita o 92 selialea ajuta să- mi trăiesc şi prezentul atitudinii
simplă super-naraţiȘi narateloge $ ă depăşesc, prin schimbarea
explică compor ortar a cultura
er acum “tura o0 simplă dramele celor din trecut, pot spera înd cuşc a de crist al a nara ţiunii,
s părg
maestru Ceai i actorilor individuali.” precis De mele, drama mea de acum. Numai on22 , regă sesc csaa
numea Fredric ] ames
semnificativă. Aş î ogica lor actanţială, mai adineaai ul ie „închisoarea limbajului, cum o ăciu ne pări nţii mei. Casa aceea
t de amăr
există, sau pot fi ra astăzi, dimpotrivă, că deși Esi i a Aa reală în care au trăit și s-au ofili istoriei
stă qutie a mea, prin hăţișurile
actorilor este singurul siruite de istoric, comportame E ARE stuc încă există, dar lumea lor nu. Acea reintegra, simbolic, acea lume şi nu
de-a
oamenii de hîrtie din E i realmente interesează Bi nu iunea interbelice, nu vine din dorința neterminat,
odatăă. au Sia ăit Ing e neprelucrată, sau un doliu
suferit
iru etnia e4si-si astă
în Esîndurile
Mireal. „ în caca , ci gameni
Carte, locui c
en1 care,
a trăit șisi a (cred că) manifestă o nostalgi or vrem i, „mai bune “. Curios
ăirea acel
pei oială exact e j . „ Chiar dacă, , ades ea i Este care mă aruncă, mereu, în retr acea stă carte a
ci că experienta și suferințele lor ven. Enea nu ştiu câtilea paradox din
imaginar pri și dintr-un lucru — ŞI, inevitabil, al din dori nța de-a mă
p facare se roteau, , invizibi e lor veneau. interesează tocm ai
ambițiile
i şi fantasmele | paradoxurilor —, istoria mă
aceasta, 4 mai puţi
uțin ri si suferinţele
or, dar rinţele n i
respectiv i elibera, de-a „scăpa“ de ea.
textelor
daf dace, au aa Eu
nescu, însumi am
„Scribul“ c.entitati ' ip
cada foiiipa
-o analiză
stă
i cămetaforă nu înseamnă
î opiu tagaze, and evorat pe dină :
reală, nici „decizii nu Scribului“«
„deciziile mnă căcă drama omului j Antones unea
: Vocile neauzite
nic că
oameni reali.
ali. M Metafora este UAuI „
i DU-aupro Sa a agiae tic şi
provocat moartea reală ii
a să îmele
un mijloc euristic1€ prinpri care încerc i interbelice — topul ei poli
ce s-a întîmpl at, nu u Abordarea „elitistă“ a perioade şi în „ist oria
departe n mod
ie, „ 4este de asemeni ni adevărat de-a ev
că acua
SC UC isdvinţelaai
realitateaea dindin di cultural — lasă în umbră exact
acele categorii sociale care
num ea
et tai învăţăm numai
Ssau
noi
învăţăm.
at că: noi nu învăţăm. niz nimi discu rs. Mai Mai că standard“ erau ignorate, S-a
vorbit mult de ceea ce Eric
âui
Wol f
avut isto rie
de popoarele care nu
îndrăznesc să afirm că Ed "ce, decidemA noi înşine Ei se
: ă asiae „popoarele fără istorie““23. adică a care. în mijlocul unui popor intrat în
acei
de Ia istorie, cum mă înd Ină interesează în primul rînd ni e scrisă, dar nu (îndeajuns) de tra în carte, dacă aș fi
urs. Ei ar fi putut rein
lecţia, cum îmi e istoriografia clasică, nici Ga île istorie, nu acced totuşi la disc o altfel, am
, ori tradițional mentalist. Seriind-
simplue
pur șiBari
dore Pl tativ
cu ceaci să
postmodernă, canti
em de
să iînţelege lumea ilaceea
ieri
penal Did de fie: abordat perioada
că în adîncul ei aud soap tele , murmurul
avut totuşi mereu senzaţia nu au avut acce l:
s nici la
a fi de acord Ego, A îi
8) nu înseamnă
Ş înțelege le
jenici a-mi oclulel Ea
fai distinct al acel ora care, precum pă vinţii mei, compensatorii.
A » CI, tocmai, a nu o repeta. Dacă alta e ia Sa erea unei de L'histoire
facerea istoriei. nici la scri aduc
it avea dreptate : de cititori. Nu am ştiut cum să
Scrutarea eveni min scai SI cum - Murmurul acesta nu poate fi auzit lui şi cum să le inserez în unităţile
actorilor de toi, telor istorice mă interesează Se aaa a acele şoapte peste pragul discursu ie desluşesc, vag, în fundalul scenei:
problemele mele de ERIE să le reper drama iai Se (asul praga narative ale cărţii. Eu însumi
abia
ci rămîn
stăzi au i fost și problemele lor. oiuşi dar bine articulat, al corului antic,
i ş . Totuși mda
nu ele nu devi n vaie rul surd,
ură audierea seni nă a mari lor actor i. El îl
doar zgomotul de fond care tulb că aces ta nu â stiut să-i găse ască
peniru
obsedează pe narator tocmai imă, făr ă fară . este
imea această anon
decupajul sonor potrivit. Muly mari lor disc ursu ri de pe scena
inatarul
implicit prezentă în carte ca dest ale țăranilor
l decît cuvintele în doi peri
ei. dar murmurul multimii. altfe pent ru vite” ale „bătrinilor““ lui
demnuri
lui Rebreanu. ori „graiul... cu-n cuvinte potrivite“. nu
Testamenr. va fi _ivit
Arghezi, din care acesia, în
25
 este un răspuns dat dis
curs
dincoace de limbaj, o pre urilor, nu este un limbaj, ci doar un şuşotit
zenţă, doar sonor percep 2.i Este vorba de numerele revistei 2222 din | Și7 septembrie 1998 . PP.ci 10 ii -
O înregistrează, dar tibil ă, pe care istoricul . , - 5
ny stie să o retransmi 998. pp „0-11 5-21
-11; 15-21 septe!
pi nbrie 1998 „» PB. 10-11
"i ŞI 22 i 8
adevăratul Celălalt al tă, Mu rmurul acesta 8-14
Ti se p!embrie
istoriografiei, „durerile este
sadoveniene de dincoa înăbuși te“ ale personaje
ce de iştori €, speranțel lor în faire de! histoire, sous la direction de
e iscate de discursurile 3. . „Le retour de Il 6venement”,
de Jacques Le Goff et Pierre Nora. Paris Gallimară, 1974 vol. L, p. 221.

a ce între timp s-a pierdu ,

t poate chiar : The
divizibilul care mă înc 5. Idea
PE ea,
e îscu canea lui Peter Novick: That Noble Dream
Este vorba
onjoară şi mă i American el rical
ican Histo gi Profe
-ofes
Obj CE
P and the
i s ssion, Cambridge
RE
T. Kloppenberg:
ae îide articolul consacrat ei de
este Cineva care spune netu Writing", în
Ceva, lumea morţilor, »
i .
le r6le d'un rite d'ente pentru care »I'Ecriture jou E and A Historism:
A A Cent tombr
rrement“ (de Certeau24
), Șoaptele parcă uma
e n Hi i Review, nr. 94, uy Sieau discuţia ambelor în
parcă țesute din Vint,
pe care le va fi auzit, ne, oc ă Ş -vard iversit
Unive v
rsity Press
Pr .
Marcellus, la Elsinore, fără să le înțeleagă nici Robertiei
F. sf
Ber Seri Bevond the Great Story , Harvard U
înainte de a-l chema pe el, fp.
— „Thou art a scholar; Horatio să i le traducă 208.
speak to it, Horatio“ -,
doar Hamlet avea să le $oaptele Tatălui pe car pi Ape Certeau. L'ecriture de l'histoire, Paris, Gallimard, 1975,
înțele agă, eu însă Ils e
istori E Ei eMale „das
titlurileei
Scriindu-și cartea despre , ă „die
Q definea această iai |
indienii imasacraţi de 7, Yo Ifgana
ae ggalate Hardrwig
der Systemch aracter“Și i
Auto oua
Americii Latine, Tzveta spanioli la cucerirea i
n Todorov şi-a aminti pla pati
credincioasă soțului său t de o tînără indiană E i aţe umane) şi „Der eta male
, nu a voit să cedeze care,
pedeapsă, acesta a aru unui căpitan spaniol. 5 ee
axiome î
(,, i i : e j
schaftli chung der e esc | î
ncat-o cîinilor. Care Ca din cîteva
probabil, cum s-o int
roducă în naraţiune, Tod
au devorat-o, Neștiing, E! i fi EU Heck, H. Lutz un
spațiu liber rămas: dedica orov i-a consacrat uni
cul e gra
J]. Riisen i u i der iGeschich
(Hgbs.), i
nisschreibung. Miinchen | -r
| inchen,, Deutsche
ţia
+

Şi pentru mine, Singurul Ma 8. R.F. Berghofereop. ciz., .dia propune diverse variante
'Ppp . 29-65) Rabi
dedicaţia. Acelui murmur spaţiu răma s acum
încă disponibil este i rezentări a istoriei înistoriog rafia s Vei A e,
indistin ct venit din int
a auzi, firave, deja pie erbelic, în care îmi par in Pormen E
rdute, și vocile părinţilo e E Gebrauc h der Fiktion
cârte. r mei, îi dedic aceast în Formen der Geschic je pe
ă Darstel pain
pa sfîrşitul uneiee acţiuni
Peconitli sînt legate e a
.

RI vei
î

fi: altfel decît ele sînt în fluxul A

;
po
vestire,
j remarc
ce ă Karlheinz „ 0
ÎL încalea
Stierle, hrung i
„Sel
NOTE Pa
narrative Form. Be ihrem Zusammenhang
a ana nA
y SE a i ; (Hsgs.), Theorie un
Se a
Geschich te, , Miinchen , Deutscher T aschenbuch i Verlag.
o
Erzăâhlu ng
oaie in
1. Un articol general
despre perioada interb
„Roemeni&“, în: J. Nee elică a apărut sub titl
ven, H, Ramkema și ul e agree that structuralism formed the p stematicRe
effort
E. van Schaik (red.). Z E,
Van Talinn of event, not only from n imi
4 i fi,
sciences and in the extreme case from i cz at 0
S Pa
Ea could be more of an anti-stru cturalist ian i acu
i
i i
ere, 1 believe, is ithat truth isn't outside
is E 0 an
i
Me
power: ee E galet
contrary t0 a imy [...] truth isn”t the reward of free sp
ot those
: ;
who have succeededi in
of p protracted ad
ssolitude. not the pn vilege
il £
partidele creştin-de- e ! ză î
liberatingg themselves. |ruth is
i ing of this w
a thing
ga: „Roemeni&“. în Chr
isten-de- aint.
of IS: constraint And ii induces regular
S effects f
, Den Haag, CDA, 199 virtue
i of multiple
i forms
ms
5, pp. 39-35]. he eg e::0 X
Win. 1 Ss «general
«gi itics» »
politic oi of truth :
pPOWEI Fac
d) S Oc ety has its regim

27
 that is, the types of discours | Asemenea monumente, i
simple sau
i
e wich it accepts
and makes function as rue: Bucureşti, Humanitas, 1997, PP. 253-259, ==;
(Michel Foucault, Power/ lui
E publi c de joasăTtalitate. Daca r
Knowledge. Selected Inre
rviews and Other Writings duble, sînt oricu m desti nate pal
1972-1977, New York. Pant E i? Nu o prea văd. Istoricii, aș
heon Books, 1980, pr. 114,
11. Michel Foucault, L'ar 131). este relevanța problemei pentru 15 a-
adulce discurs muzeal națlon
ivordre du discours. Pari
cheologie di Savoir. Pari
s, Gallimard, 1969; zice, trebuie tocmai i să se lesa |gă acestu
nu sc lasă închisă n
list-aplatizant. istoria interesînd e
n care
s, Gallimard. 197î (trad.
& Book, 1998), rom. București, Eurosing i
a clișee. |
12. Patricia Limerick a scris ra A ELA Dei rca
cartea cJasică 2 noii orientăr
i multiculturale SE iei Boia, Jocul cu pati Mi A aa |
despre indieni: 7he Legacy
of Conquest: The Unbroken 22. Fredr ic
j James on, Tihe Priso a s idin
n-Hou
Past of the American 20. a
West, New York, W.W, ia matis, j
Norton, 1987. Încă mai a i
. E îhe People without History,
Edward W. Said, Orientalismu înainte apăruse cartea lui
. New York, Pantheon,
1978, despre imaginile ţ a Erice Wolf, a
23, i Eur
a
Standard ale Occidentului ifomia Press, 1982. bca e
despre popoarele orientale; iversi
într-o analiză radical critică ea va fi dezvoltată de histo ire, p. 1]
a imaginilor despre „nativeş pi 24. ar Mi olt ['ecriture
Culture and Împerialisna, « în romanul englez:
London. Vintage, 1994. Noi
logie apar la Clifford orientări în antropo-
Geertz, Local Knowledge:
interpretive Anthropology, Further Essays in
New York. Basic Books, 1983
multe cărți scrise sau editate . continuă cu mai
de George Marcus şi James
plu. cartea acestuia din urmă Clifford (de exem-
: The Predicament of Culture:
Ethnography, Literature and Twentieth “Century
Art, Harvard University Pres
Tzvetan Todorov. La congut s, 1988), sau
ie de !Amerique. Lu (Juestio
Editions du Seuil. 1982, n de L'autre, Paris.
traducere românească ia laşi, Institut
1994. ul European,
13. „Erste historiographie
-spezifischs Disposition:
veigangene Weli ist in Die thematisierte
der Welt de Rizipieat
Gegenstănre metonymisch en durch bestivumte
prăsesi. declar apodictic Hans Ulrich
more 1 Veisuch zur
Antn?opoloure jan Ceschi
"armeni tie: Teschichiss mei chtsschreibung- în
bung, p. 491,
ia imcia Joia, Jocul cu îrecu'u:
. istoria între udevăr şi
Beurești. Humanitas, 1995, 5. ficnune.
143,
13. Jorn Riisen, „Dic vier
Type: ies historisches, Srză
cer Geschichisschre:bung. hlens”, în Zorm:en
pp. 555-555. Celelalte urei
in afara cele: genetice Sînt forme de istoriogtafie
povestirea tradițională. cea
critică (care se rupe coruplet exeriipiară şi cea
de tradiție),
16. „.Piădoyer fir die historis
che Erzăhlung“, în Theorie
in der Geschich te, PB. 40-59, und Er:ăhiung
17. L'etă neobarocca. Bari,
Laterza. 1992,
18. Idem. p. 5, respectiv p,
78.
19. Vezi eseurile din 7he
Interpretive Turn, ed. by Dav
J.F. Bohman and R. Shuste id R. Hiley,
rman, Cornel] University Press,
20. Este vorba de fresca 1991,
de la Ateneu, din 1938,
„Salvatorii“ României. de care îi prezintă pe
la Traian la Cuza și Regele
mişmaşuri sînt, cam peste Mihai. Asemenea
tot în lume. plate, dacă nu
că românii sînt atit de chiar ridicole. Nu cred
departe de „dublul“ Panteo
Lucian Boia într-o altă cart n francez, cum crede
e: „Istorie şi mir în conș
tiința românească.
28
 PARADOXUL ROMÂN”

e un anumit
Apariţia unei noi reviste ştiinţifice“” presupunsubiectul care
concepte:
acord preliminar asupra â cel puţin două
acest ora. Dacă domeniul unei
va realiza cercetările şi obiectul stabilit și acceptat
mult sau mai puţin
astfel de activităţi este mai
dată. cele două concepte
de o comunitate științifică și culturală
ţie. Dimpotrivă. dacă
nici măcar nu mai sînt aduse în discu
puţin cunoscut, atunci se
domeniul acestei activităţi este mai
două concepte-cheie. În ceea
impune definirea prealabilă a celor
pare. din acest punct de
ce priveşte domeniul român, situaţia îmi de un nou
vorba, desigur,
vedere, destul de diferită. Nu este
s-a impus, ca aiare, de multă
obiect de studiu, dat fiind că el alte ţări. În plus.
numeroase
vreme, nu numai în România ci şi în
nii de cerce tare mai vaste. cum ar
el a fost deja integrat în dome
europene etc. Miza demer-
fi: filologia romanică, studiile sud-est-
ştiinţifică a studiilor româ-
sului nostru este, așadar, autonomia
l spus. întrebarea care se
neşti în afara graniţelor României. Altfe
să dorim existența unui
pune este următoarea: este înţelept
tăril or asupra domeniului
subiecr care să se dedice exclusiv cerce
u are o amploare destul de
român, atunci cînd obiectul de studi
de alte cultu ri „consacrate“? Un
limitată şi un caracter diferit față
argument interesul pe
răspuns pozitiv oferă întotdeauna drept
al limbii şi literaturii române,
care îl prezintă caracterul intrinsec negativ nu
ute. Un răspuns
ca şi rezultatele științifice deja obțin
dar atrage atenţia cu un
contestă nici una dintre aceste afirmaţii,
rezultate au fost, aproape
zîmbet politicos şi distant că aceste exte
situau româna în cont
întotdeauna, rodul unor cercetări care

franceză de Simona Brînzaru.

*Articolul de faţă a fost tradus din limba a] revistei Inrernarional
** Acest eseu a fost public at în primu l număr
(Olan da) The Peter Ridder Press, vol. Le
Journal of Rumanian Studies, Lisse
ar. 1-2. 1976, pp. 9-20 (S.A.).
31
 fi reunite într-unul şi acelaşi stat Suv eran
decât vreme de citeva,
„decenii în secolul al XX-lea.
încrucişat pe teritoriul
Diverse schimburi şi influențe s-au
nesc, uneori arnestecîndu-se, alteo ri
anulîndu-se reciproc şi, .
româ
pămîntului, dar nici una
adeseori, fiind absorbite în profunzimea
un mod atât de hotăritor..
,
este indidispensabilă
ilă oo disdi cuţie preliminar dintre ele nu a reușit să se impună Într- a se integreze
Românisă
ă desp re încît orice diferență să fie ştearsă şi
| I . Pi
Convingerea noastră creat propria lor cul-.
a

într-una din zonele vecine. Românii şi-au

. .
pr 1V ind absoluta n ece
studiilor româneşti. comune cu fiecare zonă ;
tură, acceplînd un minim de elemente
s itate a auto n OmMiei

actul cu aceasta şi care a . isi

vecină, minim care făcea. posibil. cont
“servit; în același timp, tocmai pentru a.0
diferenţia de celelaire
Primul paradox . au jeușit. ei să: echili---.
; al dome i : A
sa îin
niului român se referă la poziţia sa „zone: vecine. Datorită unei asemenea arte “acestor numeroase.
Spaţiul cultura] euro breze. caracterul, altminteri divergent,
al
at contactul cu popoa- -
pean. Geo
g
lă,, Eu ropa răsEc
rafia ȘI
1 storia au plasat Româ
“-: influenţe. În Evul Medi u, orto doxi a a păstr
: aaa d nia
ajutat p e românisă :
“ele sud-dunărene, cucerite. de turci, şi i-a de altă paite, alianța
In sule de latinitate
Ri e a ăriteană şi Balcani, asemeni unei
o m pt
] apariţiai a ceea ce eu “pe
reziste expansiunii catolice-ungare dar,
dus la ni are slavă ȘI ungară. Aceasta a
oc de a ţine piept .-
cu ngariă creşștină.a fost uneori singurul mijl : şi Consiântin
aa. cel Mare
asaltului Turciei musulmane, Ștef
ii j-a menţinut între -
Brincoveanu, “echilibrul -pe-care cel dintdoilea. între Imperiul ...
iJngatia, Polonia şi Turcia. iar-cel' de al:
ple faimoase ale - --
Otoman;: Rusia şiImperiul Austriac, iată exem e
unei diplomaţii care; de făpt. nu avea de'aleşsă cree în. spaț
ze iul
i Astfel, românii. au trebuit să-trăiască și
îngust rămas liberîntre statte şiculturi puternice; 'uneori:opresive
ze întotdeauna pe 0
» de inter- “Pentru. a rămîne ei înșiși, au trebuitsă. mize
De aici ă sezultat -
Du este oare orice “multiplă. diferenţiere și pe o mu jtiplăapropiere. flexi bilă și neîncre- --.. .
1
a orice răspuns nu
pis -"o sinteză culturală dar 'și0 dispo aibilitate,zitatea faţă. de vecin,
este mai pro nun : a româ _“zătoare, faţă de celălalt:: toleranța. și- curio
ona-
provinciile gli ȘI ca ne gîndim că Munţii Ga i
— supuse influenţei, sau do
Sh
pidespărțind faţă de străin,se aliază uncori cu un scepticism și un'tradiţi eze
Muntenia, popo r griju liu să-și păstr
ICI, turce în “Jism de neclintit, specifice unui .
î
exarrea, fie ea brutală sau blindă. Iâtăde cea
„relaţiile și să evite anexa
- “fi şi a rămîne român este marea temă au
nei culturi care a trebuit ga
uneori CONStIÎN-
“întotdeauna să se .gîndească pe sine în -terinenii, a rămas în mod .
gători, ai supraviețuirii.. Acest mit al identităţii
constant prioritar faţă de oricar e. altă prob obler lemă culturală sau . ,-
unul imposibil:
ideoiogică. Singurul, loc rîvnit de integrare era
latinitatea occidentală. Dorinţa de a 1 eveni.aici
a dus lao căutare
au fost deseori
“sau întoarcere la vatra mitică, ale:cărei rezultate acest teritoriu -
în
- dezamăgitoare. permisiunea de a pătrun de
ii nd totuna cu
“mefii cea de a se stabil i acolo. În secol ele al XVII-lea. .

but)
EY
2 sarce taie d sila
nea
î Sinan ag a is
Dna: apa
 A E
———DN ia
şi al XVIII-lea, Italia îi
fascinează pe umaniștii munten se poate explic:
a prinîmprejurările în
moldoveni, iar în secolul al i sau atit de deconcert
ant
uș) ,1, n-ar Aîl
10tuşi
XVI II-lea şi la începutul secolului amestec
română dernă.ă Tot
ână modernă.
XIX-lea, pe latiniştii tr ansilvăn al care au apărut Statul şi ife stă ri Der
eni; Franţa seduce inteligentsi ME i te aceste man
oare cu putință să reun
a r meet
i a sufletului (ps ych €)
anajoage într-o imagine Cce îîn P g imu lta
e nei tă ii asaîmi
i ceea ce este succesiviv
i, creează sentimentul unei Sing se și ir pai
dureroase, al unui „dor“ sfășieto urătăți Era 1unei pasiuni periculoa e zu
r după un altundeva care nu ă de cei
E ilalț
lal i, săsă facre
ți, e dale “a on
i reppe
nicăieri, și sporesc forța prop este cîş tig i i in
un a a
riilor tradiţii, unicul loc acce
sibil, în i valorizări a UMp
care Identitatea și Diferenţa n: pei Del că ear toni
se acceptă și se îmbogăţesc rec e Se „Da
iproc. e A icfareaacționeazăăi în alt
ână, l-aș de m vedea
Al doilea paradox se referă mit a
D tempor î în cultura rom g curtiînd că
la integrarea românilor în tim 5 i p ierdut. Dar> vo uprafaţă,ă, deoarece
p, în recupera timpul 4
disperat Că fe operează mal a le ale sistemelor
ji ue e; contemplarea valorilor
2
= pot c să anuleze timpul. i
4tradiționa e toleloriee) nu face, desigur, deA side - tu Ti
tape. struc

nte succesive ale culturii curope

Din iva pe
ceara ie care cao folo cultu
fiindsim,crea tă
ra Eitina temporal
- a să se fi făcut în
ta parale ie s-a realizat în România p
sacadat. LO
pofida sau conira timpului.
' . tura] construi it da Co
granițaai
ai t 2pînă aici
tai un spațiu
culturi medievale tardive, Dar Spațiu cul
€ i ap cultura. 1 hărțuit,
fenomenul devine Şi mai evid
secolele al XIX-lea şi al XX- ent în i SE aţi eetia de difesite și un m fie să numesc
lea Într-adevăr, în prima jum di irc Ri mereu să se depășească n onzinuizății/disconti-
secolului trecut, filosofia ătate a febril. rea
iluminis tă, clasicismul, preromânt paradox, care este cel a ,
ismul cej de al trereilca = istor i
rice şie i r-
a dive
i aove
i da e aa ai l o r isto
Saupra Mol
ÎnCeciu
nuităţiiii CU culturii române. ov ed es e9
„ un același scriitor selor influenţe. € E oaie
dovedeşte o ambiguitate i cultu a ra rom ână ta
surprinzătoare: să ne aminti iei rin
us şi E
Tra Czi
zătnsi
oarlvaet)
e:nie i,uşi,ui ea ha
Tot e aia stiinoni
m, de exemplu, de Gr. Ale
pentru începutul secolului a] xandrescu pr
aci
XIX-lea, și de Al, Macedonsk Fur există
AA
de Barbu Delavrancea, pen i sau i
eități tale. Prij ma, verticală, aci i
tru sfîrşitul lui, Sau, în urale, că zie a
XX-lea, de poetul simbolist
Bacovia, contemporan cu dada
secolul a] a DE cautăspaţii cult & ui
e sale iede
Cu suprarealiștii, în timp ce iștii și ăî iuri: î lorul ] şii cultur
du e a sc risăi. Se
marile romane realiste ale De
dou cult
ii. O
publicul şi DIJ aut
Rebreanu apar 0 dată cu romanele lui Liviu î v:eÎşi are
ar CT
„Proustiene“ ale lui Cami] natape
Petrescu, cu cele „gidiene“ visa apr
cita oape De e da eauta
întotdTIO
„absurdă“ a lui Urmuz, Bin
ale lui Mircea Eliade Şi
cu proza si t rusa l. Cul tur a orală a i CE
eînţeles
că în toate literaturile există Put â ui ieiaria
puţini scriitori care să poată E ia E eseu românul obişnuit
fi integrați într-un Singur cure j ă, în
ltur lar Sa ă un i ina
ucr £ miegi
Ă în
Di sau
literar, dar mi se pare că lite nt î. u CUş
casa ă. iar în ceal
e altă
e
ratura română are această trăs aut ea
E ent ica
specifică, și anume că aproap ătură
e nici un mare scriitor, cu exc ma ate. -taț la termenii par
mi
lui Eminescu, nu aparține unui epţia ele tevenite
Citi din stră
di inăt
ăină tate . Raportat nă, în timp ce
singur curent literar și că, din exis tă într
sad-o dim ensiu
cauza acestei mixturi neobișnuite,
curentele literare însele pot edent,esola
reca
o o rală >
te Mpp deci
scrisă se manifestă în
une
d 1 me nsiun
definite doar prin rexre nu și fi ii
o
Vză
prin autorii lor. Fără îndoială ui ] ace steei CON Vin & Ii
n Nge este cor
că un b lă Cr ed c ă fLu:n dam ent
Ai: per isa 1
34 35
 Vinea au reluat vechile teme ale reper-
Fondane), Voronca sau
man, Care constituie
l cu
tradiționaliștii au invocat folcloru
un univers ideologic
Ogat ŞI de coerent,
toriului liric rural. De fa pt.
Oricărei solicitări capabil sa Tăspundă
evo car ea moș ten irii
dove dit de Occident în
on situa ţa1| De
același entuziasm
âICiji a TEZ
ezuIt
,
nu ezit să numesc, prin anâlogie
ltat o anuml tă
Sen-1
cît folclorul exista
i , identitatea cu clasice a Antichității. De aceea se spri jină , ade văr atu l
pe care
folclorul românesc și ideologia re.
al formelor culturale ulterioa
» influențelor franceze clasicism românesc, fundament ătă
şi gest cultural românesc nu-și cap
I fi întîm plat nimimiic. „ Tată motivul pentru care orice disc onti -
t în acest contexi. Astfel,
A Acest lucru a ji
impus adevărata semnificaţie decî lect ual
i interioare â oricărui inte
i a
p ciimoi
A) ie dea analma nuitatea devine motivul sfişieri imte
ei degrarab
abăăfolclorul. Aparen de sine însuși şi ceea ce el res
t indi român, rupt între datoria față de aces t
acuzaţie de trădare, faţă
drept datorie absolută, sub ptat ca expr i-
expPe
lic rativ, general acce
i
=
:
eriă4 lsup
oaade
sravav
ăieț
eţiui: sai b abi
uiperturd
im bilă,
ti în P
E române eadîcuri” în
aa caa ș AnaPat iun
ncas
i taii univers tradiţional compact, impe curente în Occident —
adî
A ncu în ri. le politice
ia „ a
ca eTransi dand .i mînd însăși esenţa sa. Etichete i
a ural ă — capătă în România conotaţi
au fost foarte
ca da „dreapta“ şi „stînga“ cult ctiv treb uie să țină
istoricul obie
Ș Oate aceste a au fi sir Pace evaluative specifice, de care târziu, de
ost re î sign a i de G. Ibrăileanu şi, mai
pa mentale Fi er ude tenacităţi a seama, fapt remarcat între alţi tarea
ineu
stru
Al 5 despre spiritul critic şi dezvol
a A îi E
Scriitorii şiart ȘUI
nina € susțin pr p oduc i E. Lovinescu, în scrierile lor
rom âni
„cu
i ltă“ ide de origine rurală E, civilizaţiei române moderne.
i ologiai tradițională ate, legată de cea dintii dar
a clasei Există şi o a doua discontinuit
rezultînd
un anumi 1 |lor, A de aicii înregis-
ontal: este vorba de ruptura
Conse. vatori sm.
manifestîndu-se în plan oriz
Im A cest
frînat p estielu
nu numai eforturile
al tradi iil
or a
l și mai ales sfîrşitu l seco lului
trată în cultura română la începutu
in vederea unei $ Ciuh m băr 1 p oli
v spre Vest,
se orientează definiti
tice ŞI

3) XIX-lea, cînd România rtur i cu lum ea

vechile sale rapo
negînd şi, mai târziu, ienorînd îndo ială , situ ării
se datorează, fără
balcanică. Această reevaluare. e
le“ a Rom âniei. la răscrucea a trei zon
geografice „paradoxa erat e înai nte. pen tru a
şi fugii disp
culturale esenţial diferite, dar lă.
faţă de civilizaţia occidenta
recupera decalajul temporal în altă
tăm identitatea, dar o căutăm
Continuăm așadar să ne cău ura cu
apropiat înseamnă şi rupt
parte. Ruptura cu mediul cultural urm a unei
ura burgheze apar în
trecutul apropiat. Statul şi cult duce
și balcanice. Revoluţia se pro
negaţii violente a lumii feudale în stru ctur ile
înainte de a pătrunde
în limbaj, în viaţa de zi cu zi, sfâr șitu l seco lulu i
ritm egal. Spre
socio-culturale, dar ea nu arc un rea sch imb ări lor
dramatic: accelera
al XIX-lea decalajul devine Statul
fiîn ată de critica tenace a Junimii.
politice ale țării este rînd dato rită opoz iţiei
în primul
burghez abia format se clatină. ură.
are loc, aşadar, între stat şi cult
intelectualilor. Marea ruptură are a cu oric e preţ cu
e sincro niz
între politic și cultural, într ecta t.
unui trecut încă iubit şi resp
valorile occidentale şi balastul stat-cultură este
trecui. Deşi conflictul
între fuga înainte şi fuga în
36
P a
fot restul lumii. Totuşi, evaluare
culturale ce ocupau, de fapt, ăril e
obiectelor culrurale nu făcea decît să respecte ierarhiz
urală modernă, adică past-ro-
din secolul al XIX. -le = care au fost create stat politice ale epocii. Conștiința cult
sistem politic internaţional
sale, Voi numi EG ,Scontinuitate, marcînd ul şi instituţiile mantică, a fost modelată de un
de fapt o stare de puteri occidentale. Priorităţile şi
Sa:
Criză ce durează în Ro«
mânia dei
eja de un fatalmente orientat spre marile
flictul între un use de un Occident destul de
aaa A
/s bono modern şi un ele criteriile ei de valoare au fost prod
(se : les Ural anacronic, avea ştiinţă de literatura contem-
A nu a existat în îndelungatul limitat la rîndu-i, care abia dacă
dia A ama Aa în, Mediu
A românesc plu, a Portugaliei și chiar a
i dintre modelul s OcI0-economic porană a Scandinaviei. de exem sau cutărui
ultural. și la fortuna, cutărui
si română modern « Spaniei sau a Ttaliei. Cariera,
conștientizare ăscul, a i sa în interiorul sistemului cultural
tăă de o polarizare
ri ideologică
a pamomentul
» în scriitor a depins nu de valoarea ca întreg, în cadrul
care discontinuitatea
ve?
e, în
din care făcea parte, ci de cota acestui sistem,
Dostoievski, Unamuno, Faulkner
ouă cu Îturi a fost br
sistemului care îl recepta. Ibsen,
USC
pentru că
au. fost aleşi, este adevărat, cu 0 justeţe remarcabilă,
din acea vreme. S-ar spune
răspundeau nevoilor culturii franceze
urală se supune, pretutindeni Și
că orice proces de receptare cult
logic. Neîndoielnic, dar acest
întotdeauna, aceluiași tipar ideo
că observaţia potrivit căreia
lucru nu face decît să ne întăreas
a fost, şi mai este încă, strict
ierarhia valorilor culturale în Europa
politice. Altfel spus. cota unui
dependentă de echilibrul forțelor
europene a fost în funcţie de
obiect cultural pe piața va lorilor
făcea parte obiectul respectiv pe
cota sistemului politic din care
pentru a reveni la România,
piaţa politică internaţională. Or,
găsi forma politică modernă
această țară a avut neșansa de a-şi lea, adică în
a secolului al XIX-
abia în cea de a doua jumătate
şi cult uri, deja mature, reușeau să
momentul în care alte state al XIX-lea și în
itul secolului
pătrundă pe această piaţă. La sfîrș
iale , România nu cîștigase o
perioada celor două războaie mond
a fost implicată. în rivalitățile
pondere politică autonomă; dacă
„mari“, a fost doar: pentru că
politice şi militare ale celor
t de vedere strategic. În plus,
reprezenta un client util din punc
r fi putut exporta la sfîrşitul
valorile culturale pe care românii le-a
l secolul al XX-lea erau fie
, e acest ii de ordin „practic“. o secolului al XIX-lea şi începutu
dificilă persistă: de să e cu a fost ultimul mare poet
ie
Mă „LI î vetuste, fie deconcertante. Emines tîrziu, ca și
conștiința europeană a sioi,
reuși naii româna să se
romantic european. Rebreanu
s-a afirmat prea
um? S Incepînd cu escu şi Urmuz. prea devreme.
Bacovia, în schimb, Camil Petr de unul româno-
fost urmat
intr-un efort Valul literar rusofil și hispanofil n-a
secolul al XIX-lea, i
Franţa, tenț a unor poeţi ca Bacovia,
riGermania, Anglia e „O dată cu nii se bucurau de exis
fil, deşi româ
ideal care absorbe deveneau „Centrul“ o duzină de eseişti şi prozatori
mișcar e centripetă, Blaga, Arghezi şi Barbu şi de
tite
străluciți.
38
39
 ori să
de o rigine română se simt dat
studiu. Astfel, mulţi româniști tip gia
olo
cu priv ire Ja structura şi
se justifice. Admit criticile valoarea
nu şi pe cele în legătur ă cu şi dea
obiectelor lor culturale, dar alizare“, făr ă să-
această „ desacr
acestora. Ei resimt dureros i dovada unui
seama că a apăra pre a mult poate face un eor sim te mai
ânis t se
Tipul opus de rom
complex de inferioritate. le ironii preven ito are pe car e, din
ă obl iga t a lan sa une i
vreme şi cra rec cea degrab ceilalți să nu-
oare în acea publicul, temiîndu-se ca
şi. în grabă FASENA în Occident, 1Tept val
d Ieceplat iun e, le împ art e cu
obiect ul său .
Si ea slă bic
pe care O încearcă pentru
paşe. SĂU Culturaal pă
a dornic de a fi înSă raccai timp, văzută vadă prea repede tandreţea
tifică totodată, el își păstre
ază dis tan ța
:cu moda, pre di Ivit dintr-o dat : jronia îl salvează şi îl jus nu fi îng hiţ it de obi ect Altfel
i cat și pentru a
Român;
ânia n E recut.
să „În plus, de ce să ȘI cXtrem de pentru â rămîne el însuşi, ia culturală stab ilit ă în Europa
u a făc ut nim ic spus, acest românist accept
ă ierarh
venicnte
ate nuate dec-și supePUNeT,
exporte ntvalorile.e.AceAciste tatea și, poate, pentru
a sc proteja îm-
în
române mâne pi 105 t ît pri n „co incon pentru a-şi regăsi senină
în studiile romani e la alegerea meseri sale.
ei
manice și balcanic €, Car cXteualoiza rea “ cul tuTIi potriva îndoielilor cu privir riscă să se identifice prea
mult
i mai P ,, În ambele cazuri, românistu
l
cu toate acestea,
ferit istoria, rămînînd,
cu rolul pe care i l-a con tradictorii, a
chemării emoţionale, con
în afara ştiinţei. Cedează să cîştige aut mia pe
ono care
â reuşit
obiectului, pentru că nu licul său.
une faţă de obiectul şi pub
osice ştiinţă matură o presup e nici să acuze. Ea își observă. Își
i ific
: în stru
: Știința nu trebuie nici să just ginea pe
ŞI a cerceţ ări i a învă i timp î] construieşte. Ima
t) a obiectstivă a învăţăm în ace laş
cciidenCtur
în Oce descoperă obiectul, şi decît un
de »YVI l d']
„vioOlon i (Cel puţin , decit intului despre acest obiect nu este
es
i ngr ȘI aceasta se ex atutul de hobby s care publicul şi-o formează a face cu
și. Știința nu are pimic de
alt aspect al obiectului însu lor.
. ci doar cu adevărul
oportunitătea afirmațiilor sale
devină
i. discursul meu riscă să
Traversînd atitea paradoxur ățile men-
că vum putea evita dificult
cam sinuos, De fapt, cred
u âniistijepuțin
ji55Sama ționate numai privindu-le
drept în față. Nu putem
dre
ieşi dintr-o
pt vorbind,
i pui formulind-a limpede. La
rbat jenat situaţie paradoxală deci. nu sînt în mod
âne si aie somânistului
paradoxurile culturii rom ult ima vre me, şân-
mi se pare că, în
necesar eterne; dimpotrivă, dat ele pro ble mei , au
de a mod ifi ca măc ar nuanțele. dacă nu
sele
devenit mal mari ca oricând. pen
că înt eresul iru cultura
oială
În primul rînd, fără înd poli tic pe care România
are â rolu lui
română s-a dezvoltat ca urm pene.
loc pe scena istor iei euro
îl joacă astăzi, cînd îşi face
ite
de in anumit context, de anum u.
Și această afirm aţie este dependentă
Ei i
e cîiv a ani mai tirzi
saizeci, încă existent
speranțe iscate la siîrşitu | anilor după aceea (S.4., 1998).
dar care vor dispărea complet curind

4i
 uimire de Ziariş io
timiside ce bn i. in
ti, mida
nu ezită să-şi ex de opinia publică, de studenţi,
d
PI
întrep i, inti daţi și
e Feat ustiăetndu rinsă de : indivi
E ţ :
prime impresiile : zi î
Parte, într-o ep , deseori diverg de turiști, care Di oral și modestia prin sa int ere s a pu
infini te bl i-
ocă dominată
de Inass-media,
ente. Pe de altă ră anacronică ue de eficientă.
mai au locul pe
harta lumii, Cult zonele albe nu-ş pu i, se și nu al
Cută și din moti
vul că foare Ob
ura română în
cepe să fie Cuno
i Demnitate
i audei meserii se câștig
ă, printre ele : pri Qrgânizanea
De asemenea, iectele cultural s- î greutăţile.
descentralizarea e trebuie cunosc
ute,
u
MUNCI ȘI p
zi
J | de a 1înfirunta
rin curaju
iscuţieile instalate în
despre parad doxurile
ză l e
mai există un cult ntr-o disc ins
Centru a] Europe urală este un fapt împlinit, Nu e piectului și Ce ei î uţie
meserii,ii, spsper
e
Centrul lumii.
Schimburile mo
i și Europa
în
ndiale aproape săşi nu mai este ja n si iiică aicizaie să fi
ala,
hiileprestabilite a n că revistei no
, că au anulat ie m e a în as tr e nu -i
eforturile de a-și limpez 4 d u a
n Cadrul proces rar- nici lucidia
tate l de activitate
rale tradiţionale ul ui ac es ta de şi de gîndire”.
modificare a ie
. *

cultura română rarhiilor cultu- :

aspectele ei pa ar putea trage
radoxale. Fapt Pr ofit din chiar
răscruce devine ul
O calitate în mome de a Ieprezenta o cultură de
şi în care Occi ntul în care fr
dentul descoper > ontierele se şter
ă nu doar pito
re
g
scul Ci și pute
rea

e itind -
acest 98, constai t cu tri? steţ e căx sit ci uaţ la
i
Reci eseu, în 19 i apr
Românisticii nu sc s-a ii
himbat în ultimii p pes te 20 de ani ap oap e de loc.
pe Rumanian Studies. deE i a dus.
Efortul jechii revis International Journal Y
vechii A Sis
taurul i iu iai
cred, la rezultate tate ştiiin ţif
ințifiice bune, nu re a sschimba icarea
a aeA,
Ca ivu l
şi motivul pepenn tru care r rei au pu istei
blicarea revist ei înî
E
pe ntruc are gi text ne ugust 199
schimbat (S.A., aug 98 ) 8).

43
 1. CONSTRUCŢIA ROMÂNIEI MARI

1. UN RĂZBOI PROST PREGĂTIT

se afla deja de
În 1914 Regele Carol 1 de Hohenzol.lernDatorită lui, dar în
niei
patruzeci şi opt de ani la cîrma Româ alianţa Austro-Ungariei,
t, ţara aderase la Drei bund ,
secre
e România, în caz de nevoie,
Germaniei şi Italiei, care urma să aper
putul secolului al XX-lea
împotriva expansiunii rusești. La înce pentru Antantă, atit în
mult simp atia
creştea însă din ce în ce mai
oamenii politici. De aceea, pe
rîndul opiniei publice cît şi printre
inge propunerea lui Carol
3 august 1914, Consiliul de Coroană resp
şi hotăreşte o politică de
ca România să adere la Dreibund
lezat în onoarea sa, el acceptă
neutralitate. Deşi Carol se simte
u, pe 10 octombrie 1914, Carol
această hotărîre. Două luni mai târzi l nu avea nici
inand - Caro
încetează din viață. Nepotul său, Ferd
, doar un bărbat putea deveni
un băiat și, după Constituţia din 1866
Căsătorit cu Maria, nepoata
rege al României — se urcă pe tron.
părea predispus să asculte cu
reginei Victoria a Angliei, Ferdinand
le favorabile Antantei. Deşi
mai multă atenţie decît Carol voci
niei Basarabia, în schimbul
Puterile Centrale oferiseră Româ
e cu Anta nta au un efect mai rapid:
colaborării militare, tratativel
reşti un tratat prin care
pe 17 august 1916 este semnat la Bucu
nia, cu Transilvania și
Antanta acceptă unirea, dorită de Româ
nia intră în război.
Bucovina. Zece zile mai tîrziu, Româ
vedere militar, România a
întrebarea este dacă, din punci de re. Armata
t de răspunde
luat atunci această decizie cu spiri
iar coordonarea cu aliaţii lăsa
dispunea de puţin material de luptă,
mult de dorit. Intrată rapid în defen sivă, armata română se retrage
şi guvernul sînt obligaţi să
şi, la începutul lui decembrie, regele
enie vor rămîne ocupate
plece la Iași. Bucureştiul şi întreaga Munt
tă totuși pe lîngă români, ca
de Germania pînă în 1918. Aliaţii insis
noua putere a Sovietelor din
aceştia să-şi continue lupta. Cînd
45
 Rusi a semnează însă
la Brest LiItOVs ia u cu Germani
armisti iți e — soldaţi,
pe 5 decembri
rie 1917,Români
a eu Diverse grupuri social
. Revenim la Basarabia. i, şi
ște să facăacelași a
iulie 1917, autonomia țări um
Focșani . chia patru zile mai tisziia A 1Ucru la ori — Cer între aprilie şi
preoți, profes Ac
tot în aprilie.
Moldovenesc, înfiinţat
:
ja fel, Partidul Naţional rem emorare şi de rec reare a conştiinţei
pro ces de g
începe un răp id erse comitete ale
rom âne şti în Basarabia.2 Div car e 10 % din
mare Sfat al Ţării, în
naţ ion ale
reprezentanţi pentru un ionalități. Acesta
, restul avînd alte naț
zile mai tr;
două zi an, accaccen ră
„ ept4ă A principiile acordului doa participanţi sînt români 1917, crearea unei „Republici Democratice
x Îrzi u. Antan ta fiu decide, pe 2 decembrie Ion Inculeţ. Sfatul
de „forță majoră“ nțelegere “, preşedinte fiind ales
umi li ȘI guvern E
Federative Moldovenești uaţia din ţară: soldaţii ruşi care se întorc
191 » umilitorul trataț |
8, ul României semneazăi asa > Pe 7 ma gai pu poate însă controla sit ajutor la laşi,
Obrogea, de pace de la Buc uresti
at A
Prin care n enunțăi ara bia înt r-u n haos complet. El cere
Tectifică
plecarea misinii -: frontiera cu Type riateȘti, acasă aru ncă Bas aici prizonier pe
similară. Bolșevicii iau
la
dar situaţia de acolo era eresc Socola şi amenință să bombardeze
Dga în Ca
mil itare
ini franceze de la Ia
și SA eum şișiȘI acclaşce ptă cuc
u generalul lor Cerbacev, şte noaptea de groază de
pe 8-9 de-
ă ] va semna niciodatănu- l va ratifica însă i ze îşi ami nte
oraşul. |.G . Duc a întreabă cum să-i
fi ȘI nici
: un -„artificiu“ ori
cii și şefii militari români se
ată, cembrie, cînd guvernul cu Rusia, ca şi
fără a risca un război
dezarmeze pe bolșevici d află că vajnicii soldaţi bolşevici se
L
cîn
ușurarea de a doua zi, ne rezistenţă.
ase ră dez arm aţi de tru pele române fără a opu ia lui Lenin;
lăs fur
tămiînile următoare, spre dy este arestat
Dezarmarea continuă săp ân Con sta nti n Dia man
rom
ca rezultat, ambasadorul ire pe Chişinău
2 UNIREA vre me. Pe 5 ian uar ie 1918 bolşevicii pun stăpîn ieşte disperat
o
, Sfatul Ţării își reînno
şi, în seara aceleaşi zile în măsură să
a aceasta Brătianu este
cererea de ajutor. De dat ngă pe bolşevici din Chişinău pe 13
alu
trimită o divizie care-i itară străină și
Basarabia con sid eră acest fapt o intervenţie mil
ianuarie. Lenin Tro țki, prin care
lui român, semnată de
trimite o scrisoare guvemu România, exp ulz eaz ă leg ația română
cu
Basarabi rupe relaţiile diplomatice a câ represalii.
după abia luptă înpri de aur al României la Moscov
îi
în febra n câdrul Rusiei dar :
război mondial şi reține tezaurul a. Un act de
lui Ro stare de război cu Români ţări în toată
pa iu țarist. Revoluţia a i, intră
revoluția
Rusia se consideră deci în
eva
7 na; pacifică a întregul
olşevică din e celor două
impas în relaţiil
- a, a doua zi, a D ruptură care va duce la un reaga strategie
a„Declarației pecetlui noiembrie 1917 şi adop.
Be int erb eli că şi- şi va pune pecetea pe Îni uarie 1918,
îrziu, N oo
RuşiaPeganiă mai per ioa da
din aceeași perioadă. În
ian
popoarelor din internaţională a României
ent de riscurile pe care și e ia — pe lîngă cele
„ care acordă
i ar la separare Guvern ul est e con şti români de la
de
a enu mer ate se pun că şi problema refugiaților iei militare,
dej erv enţ
timp, și de beneficiul int Duca vorbeşte
Odessa — dar, în acelaşi de car e ace laș i LG.
âni a,
unirea Basarabiei cu Rom începutul anilor
ism ul Jui Duca general? Şcrise la
faţă .5 Era cin ile lui exact
atunci, reflectă oare memori
pe
treizeci, în perspectiva de ci din 1918? Exista, fără îndoială, un
iti
i ICI un arbitru, mentalitatea oamenilor pol âni și cei basarabeni. „Bucurîndu-se
într e pol iti cie nii rom
naționale, şi e şesci să-si creeze state
se consen s scrie pe un ton mai
atei române, S.A.),
unde Ucrain de acest scut“ (al arm ianuarie 1918
la Yor reuşi acol tul Țării votează pe 24
â Va eşua, o diplomatic Lon Nistor. Sfa Moldovenești“, iar pe 27] martie 1918
46 „independența Republicii
47]
 idat-o.
ta Oricu m — ci doar a consol
politică pentru ace asta exis a popu laţi ei era in
Rămâne de văzut da că cealaltă
aproape jumătate
Partea mai înst ărit ă prob abil că
corpore contra unirii cu România. chiar de aceeaşi n aţionalitate,
nu, din teamă de bolșevici. fie
ei
Dacă
săra că, pro bab il, însă că era împotriva unirii.
arte a mai 1918 , ea ar fi du s fără
aceasta ar fi avut ci ştig de
cauză, în ianuarie ei de
a Basa rabi ei și la ocu par ea
îndoială la bolşevizarea rapidă armatei române, Basarabia ar fi
e nţia
Rusia sovietică. Fără interv 1944!
, soa ria pe care urma să O aibă în
avut deci. încă din 1918 patr u decl araţ ii îns eam nă O
„Fazarea“ unirii de către Sfa
tul Ţări i în ială să
în România, menită fără îndo
integrare weptată și pru gentă locu itor i „nep atri -
e acestor din urmă
liniştească temerile tocmai al de matu rita te poli tică a
abilă dovadă
p
oţi“ ai Basarabiei. O incontest
îi ic NCI ale lor
.
> ț
1
Sfatului Ţării.

Bucovina
generală
:
de b
olșevi i
| gi decembrie Aug mai ales armistițiul cu Puteri
Să nu uităm, Centrale,
în nterileeXiraordie ează un CUIS asemănător,
deși
9” victorii
oaiita de în Maat
atinge ui Mirășeşii i Cam Sida Evenimentele din Buc ovina urm întîi, românii nu sînt aici
E Piu » din iulie-ausu M ai
punctul de plecare este altul. în B asarabia, inclusiv în perioada
mizeriei
jos al mizeriei indoială,i în q ecembrie 191
gust
1 de război
ni 7. punDeși
Ţa Ta era ca șisi pierdută. ctul r-ajoritari. pre cum mul tă “re me
nu o și
pan pe faţă? „ee AIDiaioiului. ca oamenii cu ză. după lo n Nistor”. 34.45% în
din
aceea E:
în Basarabia interbelică. În 1910 ei formea prov inci i aust riac e,
Să fi văzut de ete a acestei
unterland salvator, fc -un"ICImoment populaţia de 794 924 de sufl eric
38%. În 1930 românii cresc num nu
- Mica Moldovă devenise î
sufocantă alt
fel ?
i în care timp ce ucrainen ii ajun g la 38, m
vitală,
spus singura posibilit.
691 de locuitori. dar nici acu
cu peste 100 000 pînă la 379
de-a Continua . t
a
cea mai importantă minoritatesînt
CăIStenţa României
ca Stat intr-o Europă
formează majoritatea, ci doar na
doilea rînd , româ nii din Buc ovi
Basarabeiei cu Români provinciei. 41,019810, În al decit
1916. P, mânia8, paaşa CUM îi= pr ae mai acti vi în admi nist raţi a şi viaţa politică locală, ţă
916. Pentru România „. 1 propusese un grad de conş tiin
înia, ceea ce indică
inseamna 0 Sa nsație
inainte de conaţionalii lor din Basarabia, e şi al unei demo craţ ii mai
ex poat
Piszagrea promisiunilor
€£ Centrale. A
pini în
atei, Sa
ca zul
ga
Câsticării a x a pentru naţională şi civică sporiti!, refl în autocratica Rusie țaristă. În
i
j 1917/ianuarie . Această războiului de
ip perspectivă, a tragi: elaOoment ridicate în Aus tro -Un gar ia decî t i
e rea ză mai multe partide politice. Români
Bucovina austriacă ope
d ccem-
1ZIEI Româ So: » IN Se pare mal i realistă
are
pe
'Tra nsil vani a, ci au de ales
ca în
fa Perspectiva tardivă Istăpentru înțelegerea nu fac parte dintr-unul singur,
ed E nel decîi
ȘI IBCconştient triu
Invers, din eta lui Duca, pati involuntar idul Cent rali st, Con dus de diverşi membri ai familiei
„ Putem întreba ea Ă ea între Part
autorităţile imperia le, luîndu-șde
i
ă o b t i ,
altă 9pțiune politică. fără
R. Prezența armatei ia A piloni ne Hurmuzachi. iniţial apropiat de Dem oc ratic , cond us
oială, mai mult de jum ai constituiau a gna E ar fi avut o Naţional
apoi o anumită distanţă, Partidul şi naţionalistul Partid Naţional
E mătate din populație și ei ii a 0 în- ul. net pro -im per ial .
Aurel Onci i Partidul Naţional Democrat
ă “au în România Român. Mai existau de asemen şi evreiesc. În timpul războiul
ui,
Ucrainean, ca şi cel german de mai mul te ori, alte r-
oC upă
armatele austro-ungare şi rusești ale aces tor
e opțiuni politice
nativ, provincia și capita la. Diversel
49
 că, în
naționalități
eaat ţin, »
binebineînțeles anulează un rap? istoric pentru
Ucrainenii din e jeles, cont de soarta arn “Tebuie spus că astfel se urm a împă rţir ii fără lupt e a
csinisia prae eine VOr un stat a Mia aa d 1918 Bucov ina în
1775. Austria obținuse lega pri n aces t
octombrie că d i imp ce ucrainenii din : pecralie
pe 1 Poloniei cu Prusia și Rusia numai ca să poată Transilvania,
vest anunță din Polonia, Galiţia, de
sl șii
Austriei
oresc
2
un n altal stat independ
pencent,
f ia
interi
dardin înLi anunță
riorul „cordon“ noua ei posesiune -le a. Austria nu
incluzînd Bucovi
aîn acelașişiE tim :
5ucovina de Nord; Rada loror din Liov puoula cucerită de la turci la sfîrșitul secolu
lui al XVI
nu
mobilizaOIIZEIE gemezală. e: e 191 rice asupra Bucovinei şi nici
a a
foeaneaaa un Consiliu NaţiNaţional Român la eVi17 octombrieproclamă avea deci în 1775 drepturi istora supuşii.!3 Nici măcar Moldova
27 oa mbrie,un„Consiliuîn cad unei somân la Viena care rii e a miape Sue utea invoca dorințade a-şi apă
fost de acord
Adunări . “Furcia, ca.şi Rusia, au
Bucovinei icu K
cu România. cadrul
O ă nări Constituante, uni nu a fost consultată în 1775 l Gri gor e Ghi ca şi boie-
angajază între ucraineni adevărată „cursă contra p cu cesiun ea Bucovinei, deși domnitoru se ştie,
ltat al opozi ției a fost, cum
mîinile Diane A aŞ au ul pentru a seaca din rimea s-au Opus, Singurul rezu de către un emisar turc, probabil cu
delimiteazăză la ş Cernăuţi i noulro-Ungarii.
Sarii. f u
P: Pe 3 noiembrie a
101CiNDIl€ inc
aaa inenii
ucrainenii decapitarea lui G hica în
1777
lo al Aus triei...
r Stat și ocupă mili principale] consimţămîntul tacit hotărîtor
orașe ale Bucovi ovinei.UA Într-oÎntr-o îîncercare d pă militar . pale.e
Cum în 191 8 arg ume ntu l demografic nu putea fi can O
stabileşte
t Inel.
cu ucrainenii o împărti e compromis, ce Onciul SIg i ii şi românii constituiau
fiec are
naționalități conform maj împărţire a Bucovineinel 1între pentru intervenție — ucrainen ric put ea fi deci siv:
E AI
argumentul isto
treime din populație — numai . totdeauna parte din Moldova, în
n:
i
Bees Asul) E iau înregistrate în ee AA im
„rezonabilă“, irita da ea idee care sună astăzi oder la Bucovina făcuse, pînă la 1775 nordici. Acest
AI Polonia, sau cu alți vecini
inaplicabilă. onizare“ aBucovinei deci ciuda luptelor acesteia cu cont at la tratativele
ovedeștepe Jui Brătianu!4, a
tcădăta ai eta românii aa ce C Cc na drept, şi nu (numai) abilitatea tară a Rom âni ei a fost,
rvenţia mili
administrația pasul a al guvernatorul Ea a de la sfîrşitul războiului. Inte unir ii. Nu treb uie uita t însă Că
al
Onciul, soldaţii ucraineni î powicz (ucrainean) a şiluia za este drept, elementul decisiv e, care acționa
Ace pe front ge celei similare ucrainen
Aaceastă Sie ceia ai această intervenție a urmat făr ă drep turi isto rice , și
RAIUL lației, dar
noi
aj
ul, t Naţional Român cere re ajutor militar |ă tot în numele unei treimi a popu rvenit. această provincie ar fi fost
) al pegen 6 noiembrie
aşi, unde ocmai se form că. dacă România nu ar fi inte ia sovietică, la fel ca și Ucraina.
antantist eralului i C onstantin; Coandă. ase noulApaguve ea cucerită în cele din urmă de
Rus
nu era
dă o proclamaţiamaţie, anunţînd trimi Pe 9 noiembrie
trupe 1la Cernăuţi d au a stră şnic ie Bucovina în 1940, deşi ea
a ocroti viaţa țind trimiterea de trupe ț Stalin a vrut cu atit din mot ive dem ogr afice
avutul şi lib olotov . nu
:
credință împotri ȘI „ioertatea locuitori! or de osia
orice ne : inclusă în pactul Ribbentrop-M ei nord ică) , ci
riva bande] A SUS tate numai în partea
i
1] . noiembrierie şi îi elor de criminali“12
11 Armata (strict aritmetic, el avea drep i lui, din 1918 , cînd
şi apoi ei. în ochi
țară.O zi mai dă E a i E se soldaţii ucraineni jeg pentru a repară „greşeala“ Rusi provincie exact în ultima clipă.
stă
NR își
viitorului politi c al Bucovinei fără a se pronunţa as >
asum puterea fără românii i-au şters de la nas acea
inei. CNR nu știa în ac d
spune Nistor. î
1916, prin Bg eiieetea secretă alui Britiae i a ada
se convenise
România „ a Transilvaniei prelua e Use de că
şi Juarea după război,ee Excurs despre legitimitate
refugiații
g bucovineni la ai
ucovineni la Iasi. Bucovinei.
ori „ Abi Abia după 12 noiembri
vi siĂ
mare lingvist
ling Seati ași, printre
extil Puşcariu. i însuși șişi viitorul
care Nistor or însuşi
convin asupra unirii Șcariu, Iau 'contact
nirii. Aceast cu guvernul român e şi în 1918. ca şi cu Basarabia,
ş a este proclamată
pentru vecie“, » p pe 28 noiembri A
iț SI
ă „necondiţionat şi Unirea României cu Bu covina pe baza cererii exprese a
h itar e, dar
: în cadrul
mbrie 1918, i coner i urmează unor intervenţii mil istorice. A
românilor, “j ser manilor seriile anal câ și pe baza unor drepturi
TUl unui
S
socotează ace
:
şi polonezii
“
6,
or. Evreiiim pi i unei bune părți a populaţiei, ă? Fără
ent de o ocazie favorabil
Decretul-lege se a i Ia 10
tîmplător, după i acizi profitat România în acel mom imperialist de ane xar e a unor
României
nirii Bucovinei şişi Român
nand ŞIşi contrasemnat
de Ferdinand igaaă îndoială. A fost acesta un. gest 5 Categoric nu. şi tocmai de
e Rom âni a?i
Tratatul de la Sai i de Brătianu pe Sac aerieaaa1918. provincii noi de cătr ci a
analiză a atitudinii mai adîn
aceea am propus mai sus O în
septembrie 1919. aint-Germain consfințește acest lucru pe 10 „agenţilor istorici colectivi“
în locul dezbaterii.cam ster ile.

30 SI
PT
jurul termenului „EX
act“, unire sau „ânexa
diţiile de atunci, așa re“, Este clar că în pet Tiece în
cum anij următori Con- €. trăm
Je siră area
mar Aust o0-UngaTI EI se
Vina. nici Basarabia o vor confirma, nici D in che 1ere . date )
nu puteau rămîne indepe Buco- ă la sfirşiitul lui 1918î
o lună,
Basarabia a vru la ndente, cum Enii , unul după altul, E ăriii lor: 28 octom brie:
un moment dat, dar
România nu ar fiint Bucovina niciodată. ea
E Galiţia moe mre
se unes c cu
Dacă
erveni
Rusia sovietică, care Du t, ele ar fi fost ocupate cu Siguranță de SE mia şi Moravia; în acecași Kârolyi;ia
Sar ae:
5 noiembri
avea nici taia Eaia ) 1y
demografice. Dimpotri drepturi istorice, nici jus
tificări RA: 2 noiembrie: rie: ă ş 3 să y mint
i
vă, i . i ie: Austii
nt Bucin
împăratului i o gi rani
impâraa sîrbil
uior,aroElea SOS
24 şi slo OR D u
Aa Cea Bucov
re ina;
Putem conchide, cred, iii
pri
cu îndrăzneală, dar nu n a afirma că România a acționat în 1918 ie: Transilv
1 decembrie: din alte provIncIL
fără motive întemeiate, Cu Zu re
NtirzIer faţă de „leg2itimi
mente) injust Modul şi deci Bu (moral- ch 1aE ŞI alCI,
în care a făcut-o n-a
O intervenţie militară fost, S austro-maghiare
.
nu este niciodată pur
inevitabilă, după agr ă — dar ea a devenit
esi
exista nici un alt mijloc unea altora, într-un moment în care nu
de a-și ocroti Conaţionalii
. S-a spus, în a] Transilvania

se schimbă Facie Caită

în vara lui 1918 situaţia mil itară : bla Peui
victoriilor aliaților
iaţi SE Oa
iAa Pprocesului de deAn Ungaria

Naţional Român din lra apa Sr4ă

N adu
Na A
Ş Acel lt e zile mai tîrziu, Po Io
ra a
din Bu ui ga
A aocasta i a în parlamentul
Puterea în numele uno vio ziPi
aceeași în Kâroly preia puterea la Budapesta;
şase Re
r
poate nici interesul, dat naționalități pe care nu avut ocazia — şi Român Central la Ar ad, din
Consiliul Naţi nal
inistr ul
fiind presupusa pasivitat reprezentanți al Ear tidului ] Naţional.
le consulte în preala
bil. Masele le urmeaz e a acestora! — să
mMOCI aj ŞI E
]
entuziasm naţionalist ă însă. cu un mare N ț [și S . . f - A i] A
eterminare
dar, probabil, și din . >
13 noiembr Le,el oicră
românilor auto
partea învingătorilor. interesul de-a fi de Uluma oară, pe
lave mag PA
Sun
condamnarea în bloc ă cinic? Nu cred. Cinică ar fi mai curînd jei
bat ce vrea, M
a
bilismul politic ar fi leg activiștilor. pentru că atunci doar imo- RD puri searat ȘI abil Între m
i aie
Pe 1 | de auje Aare | IEloc marea
> a-

iti e bai
CNA !*15
franceză încoace, ilegit m, iar orice revoluţie modernă, de la cea a
răspunde: 3 „seci eEi fu a totală
00 000 ament
este importantăÎn
imă. O singură rezervă
îrebuie făcută, şi ea a Alba-lulia, la care parti Maramureş.
. acest proces activi 1 r d aln Transilvania . Banat,
adevărat, minoritari În știi naționaliști au fos reprezenta! Niţ al rOMâNIlO
pro t, e
nal respectiv constituia priul lor Srup național, dar grupul națio- dar, in
majoritatea, sau cea mai Fi hotăr aSc, in aclamații, unirea CU România.
ritate, din societatea puternică mino- ma oritatea.!
locală .
respectivă, Fără a mă ŞI dre p tul MINOI ităților la admiimstrație
asupra dreptului istori Putea pronunţa aici acelaşi UMP. p
af : x
a maternăl8 reformă
c a] diferitelor naţion mînvăpp rani ..
ţămint ŞI justiție în
limb
procesul de emancipare alităţi angajate în tn cadrul
din | 918 — în afară de e temporară
ie
a Ţransilvaniel
buie subliniat că toate ce] românesc — tre- e i
ualegca
onal i desir
in inter iorul
lui
ace i j Consiliul Naţi
îmSaîn, me
Puțin legitimitate demogr stea au avut. în regiunile respective. ce] o
României . O zi mai
afică, Sublinierea ace
esențială în orice dis stui fapt mi se pare
cuţie cu „DCO-revizioniş
tii:* actuali, tocmai nat E seafla în acel moment la E
pentru că ei îl eludează.
Alba
de tie Spi-lul
riiia, tal î încît ea nu â avut C
i 19 “
evenimentele.
52
 Minoritățile din Transilvania au t, lupte numai i cu Ungaria. Pee
cu Ung
reacționat diferit la unirea cu i a și refuză să
România. Ungurii, care avuseseră ma
etel e ilui Cela ee a put ere
puterea atît de mult timp, erau în 19 19 , Sovi
2] ma rt ie reia. Pe 15 apni-
marea lor majoritate, fără îndoială
, contra unirii. Germanii, după te arbitrajul 1alaliaţilor, astfel încit răzb oiul se din Masi
anumită ezitare, se declară de acord cu unir o ofensiva trupe lor maghia,re
şti resepin g retr
ea. Numai foarte puţini ÎN eleA româneărin du-l în agere, ajung la Tes i Atraveol
români împărtăşesc aceste îndo
ieli. Este clar deci că O mare Apuseni ofensive magh sa pi
majoritate a populaţiei Transilvanie
i aprobă unirea, chiar dacă unii e 30 iulie, ardupăă respiing Bud a sta
ereape , noi
unei
în ciuda opoziției e
dintre ei o fac cu anumite
nuanţe. Pe 24 decembrie 1918 căci ele „e! e a
Ferdinand emite decretul de unir , r pro
, dar eul c
E babil cordul lor tacit,
e cu Transilvania, aţilorza
alifire aducînd la putere, dup|ă u i,
varia de Puterea Sov i zică r pe Hor thy .
Evenimentele se precipită de altfe ontrarevo Îitomae burghez“, chia
n guvern contra N
1919 , la
l pe toate fronturile curopene abia pe 15 noi emb rie
după înfrângerile Puterilor Centrale
în august-septembrie 1918 pe aerani vor părăsi a oraș
Somme, în halia și la Salonic Transilva
din cae
Bulgaria capitulează, două săpt
(25 septembrie). Pe 29 septembr
ie a noi Rig incii e îl
ânii
ămîni mai tirziu şi “Turcia, Dire dect În Agami E e g rea ia
Prăbușirea frontului în Balcani iau şi Şi păstre ază deci“|i putere
„Sa Dirisent fără se ajutorul
dovedeş eelonul
este evident iminentă, dar guve iau a. regiona
Marghiloman nu înțelege nimi rnul po
c şi continuă să ceară regelui şi i proprii. orgânt
liţie prof
de poliție ae
ratificarea tratatului de pace | organizat
bineorară Seul 7 ilitare
E] transmite Bucureş tiului aafaceniie gigi
de la Bucureşti, ceea ce el, ai 1
fericire, refuză. Clemenceau insi din mule
României în război, dar aceasta
stă asupra reintrării grabnice
a epor ăstrând na în i
mînă însă toatetoate atribuţiile legis Aa
însă
se mişcă incredibil de încet Abi ÎI E ompletă p
COMP
pe 6 noiembrie 1918 Ferdinan a a|
executive. ar Dafi vrut de altfel autonomie stenţțe
insisten
d cere demisia guvernului prog soânisi ei iei ȘIşi Bumai i dup Ă
ă lung gi i insi
er- Transilv a nia în cadrul Rom
ilva
acceptă „autonomia proVizori
li imbările
E
schimbări
Cînd încep traiativ ace la Parisis înîn 1919,
malai recunoscînd noile state,
A
poli tice avue ses eră dej a
SEE pote
i şi România, constinieeca(08, a aţie e dea fapt d
aie i E lunca
E i Tratatul de la i el
a
Criș A
ie su
ie i E Ma , a
tului
unirea Transit
Mi i entru autonom!
Pi ea i
avansînd în Transilvania numai a jă — dintre S ia
Ungarp
intră abia pe 22 decembrie,
conform înţelegerii cu aliații (ele
PpdaT în iei. i| Frontiera. —
Ce 1 rvanie actu
de exemplu, în Cluj). Rămîne aa compromis între prom isiunile
delicată „întrebare de ce Rom o i ta Be bile
ânia amînă așa de mult acea in e şi americi ane, mai i favora
decizie. În toamna lui 1918, numai Ferdinand stă e i alii ÎL îi ropge azeă lui Brăt ianu
putea să grăbească (p el.Si PClar ia eiînsă unii liber
să unii
lucrurile, dar, fără Brătianu ca sfetnic, Ferdinand ezită. Nu ” arde leni
iciile făcute „reg iona lișt ilor
deci de mirare că la tratativele este >

de la Paris aliații, și în primul c

Franţa, nu vor mai considera de la sine înţeles acor rînd

din 1916, refuzîndu-i acesteia dul cu România
statutul de cobeligerant, de aliat
acordîndu-i-l num ai pe cel de „asociat“. Brătianu , şi isă pac pacea: un tabel
ctştigă
i dar - cișt
„Schimbarea“ aliaţilor, nu este în , scandalizat. de Românii pierd războiul,
stare, probabil, să privească criti
atitudinea guvernului român din c
această perioadă. Pe 18 noiembri
guvernul și regele Ferdinand e ș a
reintră „triumfal“ în Bucureşti, D
12 decembrie 1918 Brătianu revi Pe i uaŢIjei are loc la sfîrşitul
ne la putere, Constantin Coandă începutu | luii 1918 OI ră sturnare țotală a sit
cedîndu-i, foarte simplu, locul.
lui 1918:
54 o an
 2 n
= —OO

1917
9 |Români | Basarabiia TB[Eco vip Procesul unirii a fost acelaşi
omânia 2 ini sil
Transilvania | Concluziile se impun de la sine.
simp lifi care numesc procesul din
în toate noile provincii (pentru
şi Maramureș numai cu numele
Transilvania. Banat, Crişana
aprilie-iulie |discuţii | | la
| 2d ecembriei | n pe rapid de la discuţii şi proclamaţie,
i | proclamaţie i primei provincii), trecîndu-sc fie de unir e
de unire condiţionată,
9 decembrie | armistițiu | Ț | o declaraţie instituțională, fie rabi ei, de un
proces este cel al Basa
Focșani | | | pecondiţionată. Cel mai lung enit în
e] se situa în afara scenariului conv
an, probabil și pentru că foar te scurt , motiv
dimpotrivă,
| 1918 | fa | | | 1916. În Bucovina, procesul este. inte rven ţia rom âne ască
nă atenţie,
= = L ——=— = LE pentru care istoricii i-au dat puţi inci i însă , Rom âni a nu
din prov
——

fiind aproape uitată. În nici una

| |

13 ianuarie |Rusia: armată mau ii loca li au doar rela ţii

: activișt
război | provoacă agitațiile naționaliste
Iași, nu sînt „age nţii “ acestuia şi obțin ajutor militar
individuale la e
| 18 martie | tratat | âniei nu fac decît să împiedic
pumai in extremis. Trupele Rom
ă |
mult mai
j Buftea tică, după. denumirea de
bolşevicii să ia puterea. O poli și
27 martie | unire : evis mului la Chişinău, Cernăuţi ca
Grziv, de containmenr” a bolș
| |
din zonă neat inse
ză ___| condiţionată una din puţinele
la Budapesta; țara noastră este
7 mai tratat or, deci de stabilitate zonală. După care
| i e de bolşevism, un fact O
âne locale fake their chance.
București | reprezentanţii naționalități rom greu trad ucti bilă în
octombrie eză, dar
| | - [didiscuţii = discuţii expresie cvasi-sportivă în engl
am fi tent aţi să folo sim expresia grea de conotații
româneşte, unde cea
ta în propriile lor miini“ sau
L 8octombrie Sai i ] morale și metafizice „şi: iau soar vine și culp a
ie“. Poate de aici
|_27 octombrie E a “Î proc i „+ Prostamarie moral negativă „profită de ocaz tatea
lor de către alţii, din incapaci
9 noiembrie | ultimatura | —Poelamaţie românilor, ori culpabilizarea aces tei prag mati ce
limbii române de-a da o traducere moral neutră
nii au făcut doar acest lucru:
dat lui
expresii englezeşti! În fond, româ i la
| Mackensen
ucrainenii la Cernăuţi, nici ruşi
11 noiembrie E armată | they just took their chance. Nu ă, de altfe l, înse amnă ŞI
locuri. Şans
27 noiembrie Chișinău, ci românii în ambele ambe le
“| unire subliniat: riscul a fost, în
7 E —

e
| a

risc, Căci şi acest lucru trebuie

| | necondiționată riscată intervenţie este cea din
cazuri, considerabil. Cea mai
28 noiembrie e unire i] de îndrăzneală bine calculată,
Basarabia: ea este un amestec
a amental necinstit, care O trădează
| necondiționată
resentiment față de vecinul fund bile
și de disperare în faţa unei posi
| unire | în 1917 la fel ca în 1877, dar este, dimp otri vă,
din Bucovina
reia l | condiţionată sufocări teritoriale. Intervenţia
... |
|
după reintrarea în război a României
„uşoară'“, avînd loc două zile entă în
prăbuşirea frontului era evid
Li | CE |
20decembrie ! decret Ț = di: şi într-un moment în care deci momentul
rabia precede
În24 decembrie
a ai | | |ă întreaga Europă. Unirea cu Basa
1918, în timp ce unirea cu
||decret
favorabil noiembrie-decembrie
tui „val“ favorabil. În ambele
Bucovina are loc „pe creasta“ aces
Tabelul nr. |
x : A
Containment eng.) Stăvilire.

56
 țări, intervenţia militară apără unirea, nu 3. UNIFICAREA
o provoacă, dar fără
această apăra re unirea, foarte probabil, ar fi eşuat.
Unirea cu Transilvania este diferită: ea se face
în momentul
favorabil menționat, dar fără nici o intervenţie al ca ca unu punct
forțele interne ardelene. Armata română apără
militară, numai prin i ă în disc ursul teleologic oficial
tot de bolșevici, acum maghiari, dar, dacă
aici formal unirea
Buia 1., sau visat, : de români de-a lungul .

tu inițial al unuial
Ba:

iitate mai curînînd punctul

.

nu ar fi făcut-o, aceştia S IE ări

veacurilnor, A a
î

nu ar
i

mai fi putut, în aprilic-august 1919, şi sub ja. nge aici realitatea unifi
schimba cursul evenimentelor, aşa cum tovară
ochii aliaţilor, proces dificil: procesul uni E Aș disti pe
șii lor ar fi putut s-o de-a mă ocupa de primul, mă refer
facă în 1918, la Chişinău și Cernăuţi.
Oricum, evenimentele cării de ideologia lui. Înainte
politice şi cele militare sînt în Transilvania scurt la al doilea. Si,
imitaatea acestuii i £act.ac Deși
timit
legititimi
română nejuc înd aici nici un rol politic.
strict paralele, armata [deologia uni icării i s-a bazat pe dinea Româ niei ii A
cum am arâătatta ma pici şi
eu cred că atitu
ncii, dore sc să ae
leg> itimă în fiecare din ce
le trei provi
Faptu
l extraordinar este viteza evenimentelor i are caz aceeași.i. Dii go!
Dimpo A
trivă ,
favorabile itimi tatea n-a fost în fiec
României la sfîrșitul lui 1918 în comparaţie cți e intem nă în legăt u a
defavorabi
cu lentoarea celor
le ei în 1916-1918: unirea vechiului zorcunoaşte o contradi dicţi
ape VINO
provincii s-a petrecut în numai cinci zile, regat cu noile eu, s-ti cură i o tăcere nejustificată, apro
între 27 noiembrie
(unirea necondiționată cu Basarabia), 28 noiem
brie (idem, cu
Bucovina) şi | decembrie (unirea condi
ţionată cu Transilvania) !
La fel de rapid
ă este promulgarea decretelor regale:
ea durează Dezechilibrul intern al norocului
numai O săptămînă, de la 18 la 24 decembrie
aceea de mirar
1918. Nu este de
e că o extraordinară euforie cuprinde
la sfîrșitul lui
1918, întreaga Românie, ca reacţie la
disperarea din lungul an ității, şiŞi mat i a PE tivelie
baterile din timpul neutralității,
p f.
care a precedat-o. Explicabilă psihologic
și foarte stimulativă pg lui Brătianu. pe de-o parte cu Antanta,
politic și cultural, această euforie scopurile arat ARĂ
este îusă Și cauza unor o i = creează falsa impresie că
fenomene, altfel inexplicabile, de cecira în caz de a de
re politică la marii bărbaţi pe e ce România cere,
de stat ai momentului. Voi reveni asupra vina , event ual Criș ana, cp ac)
acestei cecităţi în capi- 4 i. ilvania și Buco
tolul următor. Tot euforia explică și maril aştea ptă, Rao
e metafore din discursul PE praf chivalent cu ceea ce România
politic și cultural care se naște acum; Puter ile Centr ale (ab ia GE Mi Si
norocul, sau nenorocul i Ag ia CI :
român ilor în istorie?3, Dumnezeu i i „ posesi
își întoarce fața
de la, 'sau la, aa
români, Occidentul ne iubește, ori ne trăde
ază etc. Toate aceste CE PA e e viogi inaSi
a „pune i a
metafore nu fac decît să ascundă, ce-i drept
la modul blagian de i: eprul că România a sfîrșit prin Sa e
potențare a misterului, logica (presupusă
) a evenimentelor. A pe e miră şi pe cele ale celuilalt, a n e
de invi
folosi o metaforă în loc de un concept nu
înseamnă (a recunoaşte) Dn Ai la români și „galbene
c ie pe
că nu poți explica, ci că (încerci să) explic
i cu alte mijloace. Eseul o a „norocului“ românilor, or ale ine
AENRE : P ai
meu este o încercare de analiză. mai rece
în abordare, dar cu o pe pe ale „cinismului învingătorilor“. Las Să
Fapt se Aa
motivaţie adîncă nu mai Puțin pasionată,
a unei (presupuse) logici pa i i i discut numai conţinutul lor. pSi
cesul e
a evenimentelor căreia deocamdată. nu
ştim să-i spunem decît re pă mul război mondial, cât şi insuc d
„noroc. În 1918 românii «au avut noroc“. După ara “cl rivința Basarabiei şi Bucovinei). Mae ;
aceea, „norocul niei . atunc i. e
i-a părăsit“, e a inte al poziţiei Româ
a ac
E viitor. dacă nu reflectăm profund asupr

59
58
pp
. A i,
Puse pe citeva
o „zestre“
ne“ în România deci cu
coloane, caracteristicile populaţiei românești
dincele trei ProvIncIt, după Unire, Fiecare nouă provincie „vi , alte ori sub stanțiale.
sînt uneori de nuanţe
sint foarte diferite

i diferită. Diferenţele Transilvania și celelalte pro

vincii
Fundamental este faptul că şti Mol dova
parte din statele române
La Transilvania Basarabia | Bucovina A vestice nu au făcut niciodată Basara bia au făcu t parie
şi Țara Românească, pe cînd Bucovina şi ori
uneori un stat independent, alte ,
Demografie
Î Da | 2majoritate
jori i majori
=| |ae) jori tate | ada) in minorităţi
minori din Moldova. Transilvania a fost ne că ea a fost
dar nu cred că se poate spu
| una din ||
nu (renunţ la detalii), în care au
, un stat românesc în sensul
! Statal al în vreuna din aceste ipostaze e put ere a â fost exer citată,
ÎN
fost Moldova şi Țara Românească, und ă și unde
României | de o clasă politică româneasc
cu excepţia epocii fanariote,
|
i z i niciodată excluse, nici măc ar sub
clasele românești de jos n-au fost a
societate
drepturilor „normale“ în
fanarioți, de la exerciţiul
ocial populaţie _majoritar rurală | i. În Tran silv ania , dim potrivă,
pătură cultă pătură înaltă | pătură cultă respectivă, în favoarea altor populaţi d excluşi
7 naţionalităţi, şi românii fiin
Ea _| redusă uterea fiind în miinile altor civi le aco rda te altor
şi al drepturilor
populaţie urbană redusă de la exerciţiul și al puterii stat ul şi-a exer cita t puteica
p curînd că
populaţii, se poate spune mai lor. Con clu zia este
r împotriva români
în afara şi, într-un sens, chia a, Crişana,
Activitate e - | E unir ea în 1918 cu “Fransilvani
politică că Vechiul Regat, dorind stat ale pent ru aceasta, pe
redusă | nulă redusă | | Maramureş şi Banat nu avea argumente arabia.
în raport cu Bucovina şi Bas
cînd el avea aceste argumente pentru a le distinge de cele istorice
ale,
Conştiință Ț Subliniez argumentele stat tinuității
lunga dezbatere asuprâ con
RN |
naţională | putemică Slabă în sens larg, neintrînd în faptul că
relativ puternică | uri. Rețin aici deci numai
românilor pe aceste meleag unir e cu pro-
umente statale pentru
Autonomie | cerută, Vechiul Regat nu avea arg drep turi isto rice pentru
cau Ms Tomânii aveau
vinciile vestice, chiar dacă
| ]
păstrată avea , în rapo rt cu Bas ara bia şi
cedată Regat
aceasta, pe cînd același Vechi şi argumente statale. Din punct de
A |
Bucovina, şi drepturi istorice oca ma-
ă, Vechiul Regat putea inv
|
Tratative AI
vedere demografic, dimpotriv lvania și Basarabia, dar nu în
da, cu Ungar .
£. 1a nu da 4 Cu A Aust
sina
nsi
| Centralism al! joritatea românilor în Tra statal,
Bucureștiului| | da Pri mul dez ech ili bru este deci acela dintre factorul
Ș da | da Bucovina. i și Buc ovi nei , şi
| în cazul Basarabie
favorabil României numai numai în caz ul Tra nsi lva nie i și
Partidul fe factorul demografic, favorabil uţia la opoziția numai dintre aceste
| disc
Basarabiei. Sau, restrîngînd ele pe
bazează legitimitatea unirii cu
| |
local
et al PN, P Ț
N î
integra
| ți la
-: |
| integrați la || dou ă prov inci i, Rom âni a își teriu
iA și pe un cri
| liberali liberali | un criteriu statal la est (în
raport cu Rus ia)
ea argu-
ort cu Ungaria). Slăbiciun
demografic la vesi (în rap că ea nu este
şi încă este, faptul
mentării româneşti a fost,
Plîngeri unguri guri
= ruşruși
i | i
fără plîngeri | vecini. Ace şti a pot cu uşu rin ţă
uniformă în raport cu ambii iniind exact ceea ce formularea
4 subl
Şi E răsturna ecuaţia românească, se
vă (pr ecu m aici ), asc unde. Căci, formulat negativ,
ei poziti are cum inv oca un
că România nu
poate la fel de bine spune , şi că
a ce Ungaria poate să facă
Tabelul nr. 2
argument statal la vest , cee
61
60
PP
cu o populaţie urbană neromânească
românească amicală, pături urbane şi rurale, române
şti şi
inamicală, dar şi cu mari de atitu-
esate. Aceste nuanțări
neromănești, inerte. total dezinter o vre me nici mai
unirii din 1918, şi
dine nu s-au văzul la actul momeni , câ în țoat e mari le
că în acel
tîrziu, pentru simplul motiv atitudinile radicale sînt vizi
bile,
evenimente isto rice , num ai însă
Aceste nuanţe vor cons titu i
pietenii și adversarii pe faţă. le ofic iale de inte -
atunci tendințe
problema unificării, pentru că reală din
rezistență pasivă, fara
grare se Vor lovi de o imensă în
chilibru al unirii, vizibil abia
spatele celei legale. Acest deze gur problema costului unirii. Am
preopinenţilor noşiri i — fiecăruia momentul unificării, ridică desi en scurt pe care şi le-au asumat
di i vorbit mai sus de riscurile pe term nu au
Singur dintre argumente Eica poate le bud 4 suficient unul militar în provinciile noi. Fi
ansamblu a României. a Brătianu & Co. intervenind asup ra ace stui
care a = grav poziţia mai tîrziu — voi reveni
vorbit atunci. şi de fapt pici ale unir ii. Au fost
argumente. re neapărat nevoie de fs pe termen lun g
unct — de nici unul din riscurile vor fi întrebat ci, în ceasurile lor
Se
ci însă conştienţi de acestea? ști
ă, dac ă uni rea mer ita masificarea po. liticii române
de tain Buc ure şti ulu i cu
lă, conflictele
postbelice, imensa inerție rura ri? Nu ştiu ce-şi vor fi spus ei în
rita
Costul norocului orășenii români şi CU cei mino acest lucru nu a fost spus public.
acele ore de tain ă. știu însă că
smul
eza mea, avan sată aici foar te pe scurt, este că naționali de
Ipot efec t defo rmat , scăp at
t şi ca un
românesc postbelic poate fi citi angoasante întrebări peformulate
al refu lări i ace ste i
sub conuol,
public: a meritat, oare, unirea?
din tabelul de mai sus sînt
Următoarele criterii, politice, ă acum. Activitatea politică a
e pîn
înrudite cu cele sociale, discutat provinciile înainte de unire. Nu şi
imă în toat e
românilor a fost min alta. Acest
rită de la o provincie la
conştiinţa lor națională, dife . care . unele.
ide de asemeni diferite
tueru a dus la crearea de pan toa re, ca de exemplu
grupuri domina
au tratat „civilizat“ cu vechile Bas ara bia , nu au trat at cu
în
în Transilvania. altele, precum , după căderea vechiului regim.
cine
nimeni, nici neavînd de fapt cu
o exp ect anț ă politică diferită. la românii din
Aşa s-a constituit însă redusă
ritățile respective. Cu o mai
noile provincii, ca şi la mino nii au ac-
ativelor politice, basarabe
experienţă, ori cultură, a trat priz onie ri prob abil.
şi bucovineni.
deliberat, unirea; ei i S-au ralia ceprat unirea necondiţionat, ca ment alit ăți de țară mică,
3 uri, a unei
în Care şi-a :
iz u exprimat t.
acest entu ori cum, Cu entuatiud ziasm (în Sapt
măseura în ciuda existenţei acestei cult unei unir i cond iţio nate . au
rabi li
neromâni nu este
zias m). Nici.
m). Nici atit în timp ce transilvănenii. favo deve nit foar te
x, ial local. dar care a
care s-au aa a ungurii ; şi rușii za e a măsu raralor
OrAeAi îiîn creat un puternic partid, iniţ de guv ern ămî nt. al
al partidului
: au fost îîmpotrivă Unirii, A ce PP repede un concurent politic de preț ul unir ii,
pentru, dar ca re a fe saga -
fost deci conș tien ți
deci ş conchide că en a titu dinea ucrainenilor i A i em r
, Putîca liberalilor. Transilvănenii au la
echiul Regat s-a unit ze ŞI AABEFIR lor de vede re. şi au numit acest preţ: dreptul PNȚ
din punctul
pulaţie urbanăx
ulațre
62 63
 guvernare! Nemulțumirea lor, ca Şi cea , 20 tra rernelor
a minorităţilor, a fost însă șa scie
patorii se menţin înainte d
de război mai i ale s datorită guve
minimalizată de liberali, dar și de alte ă le Race pi SE
rintre
perioadei unificării, şi de ci strict temporar
partide, ca fiind inerentă
De
i în timp ce conservatorii încearcă săpace de la Bucureşti, semnat de
ă. Greșeala liberalilor a
fost că ei nu au înţeles că această nemu e neratificat de parlament şi nesancțion au
EA
lțumire era structurală şi că iei ui Ep
ea era deci un preţ al uni rii. Acest ultim
preţ îl înțelege România, poe ine prim-ministru, Brătianu publică un fc
deşi încă foarte greu, abia acum. Vom numi ză, dar nu eco ă î E
aceste greșeli cecitarea E tie 1918, care ușurea
oamenilor politici români. ii a de
tratatul de la Saint-
probl seimbriiiea Abia
ema rie ializăr
MA decemo 019) fixează definitiv, sau e
ee
ar i (NA naturalizarea lor (articolul 7): de ME
ca: il u German ia, din 28 iunie, refuză să-
iscrie chiar-preşedintelui Wilson o e i.
Grandoare și cecitate Bia a 3
Re i tența unei e CE
r IS ce na
cunoaşte „pericolul evrei ii din 1916, el
După lunga guvernare a lui Ion Brăt re i solul Oe PA
Tuptă pentru scurt timp în 1881 de ianu (1876-1888: între- ai Vine la puter e guvernul
cea a fratelui său, Dimitrie), Nem sionnit dSR
demiulu tul de
liberalii lui Dimitrie Sturdza alternează ina de-a semna, el, :trata
Vărtoranu, Care are sarc
pînă în 1908. Acum intră pe scenă Ionel la putere cu conservatorii
Ţ ului
gene al : zi de
a G 3
scuti pe Brătianu de O pierdere
ai
n timpul șii meimediat după război,
pent ru a-l
Brătianu ca prim-ministru la Saint erma ln,
i :
pgisigiu.
iu.siStatura
(1908-1910), urmat de guvernel
(1910-1913), după care întreaga
e Petre Carp și Titu Maiorescu lui .Brăti
grandioasă anu, î ; îndră
Abil, prudent șiindoiaaluotodat Sot ă,i. e
ele] es este
epocă a războiului este dominată
de Ionel Brătianu, fie în guvernare direc Eul torte care salve
tă om x ază Român ia e fa Regele Ferdinand şi
rie 1918), fie prin intermediul unor (17 ianuarie 1914-48 februa- îşti e pacepup Cea
ierdus
PE
răz . =
guverne în fapt aservite: cîştig a adupă ă fără ali ke lones cu i, se opune
ba ,
general Alexandru Averescu, (11 febru
arie -18 martie 1918), pentru
“alti iceni îl respectă tă cricnire. Take
x în aprecieri —
a trata armistițiul cu Puterile Centr
ale; general Constantin Coandă înuaguvernu ia decoaliție, dar este clar că greşește iIn 17ap Î 18 cu 10
boiului
(6 noiembrie —12 decembrie 1918 cînd ei cere cont inuarea I

Antanta, Între 18 mart

), pentru a relua legăturile cu de exemplu,
eţ — încît Consiliul de Coroană aîl pu ă SE
din fericire
ea,pe
ie şi 6 noiembri
e 1918 premier este
Alexandru Marghiloman, conserva au: salvînd în acel moment și pt cohiloman, dau din
tor progerman, care semnează îia
tratatul de pace de Ia București cu
Puterile Centrale dar, în ciuda oandă, Văitoianu i
pînă la un punct chiar şi Marg
încrederii oarbe în acestea, refuză acest
A
vedere un exemp lu remarcabili de solidaritate
punctA degi
totuși să dea curs cererii lor de Șefului: i ci înd să semneze ei
a-l da în judecată pe Brătianu,
ori de-a lua în considerare naţională, intrând în jocul „Șefului. ă șşiaacceptind să
eătat chipul
re
semnezi
schimbări dinastice (agreate de Petre tratatele ingra te, numa ii pent ru a Baa nepă țării. lar
Carp). După ce Coandă își ipul i
țării este, în aceşt u
anl. chip i DE apt
joacă, modest, rolul de tranziţie de
la progermanul Marghiloman la e ascu nde însă şi O n o pai pi
un guvern pro-Antantă, Brătianu asta grandoar cite
redevine prim-ministru pe 12 de- ci A
cembrie 1918 pentru a încheia, el,
eroul rezistenței din Moldova, Xtianu, pe care aceiași politicieni. admira i
tratatul de pace. Mare e ag Gtsedat de „trădarea“ aliaţi lor, E
îi este surpriza şi revolta cînd const enţel e. e. Aic epi e re pi
răceala postbelică a idolilor lui ată însă i e:
Esali i 18,ş darnușii diferdiferențel
din timpul războiului — totuşi în. Brăti anu, Văit oian u sune a43 E
explicabilă, cred eu (vezi mai Sus) î Pa
— ca și „lipsa de respect“ apare , prob a E CR aMIe ta,
pentru România a aliaților, care „ea avea dreptate. Acum p ete
îi impun ridicarea restricţiilor cu clasa politică Al at pe A
» revolta lui Brătianu este cel puţin exag [etemiza
lit reistăcareîn se
defet va repeta la sfirșitu a E uta
erată.
odă ar și acum, în î orice ice OcazI O AAC a
Biz! șichiar şi ia Să
enorme presiuni pentr u ca Româ 08 pr, repete „Yalta“: aliaţii E aa Ee esa
Constituţie şi să-şi re Specte
nia să schimbe articolul 7 din A
Fu
ami i.
ele Rusieiei, copiii lLnOȘtI
copi n0$ I.
promisiunile. Chiar şi așa, natura- acest gi,de sui î
lizarea se făcea indiv idual și Mirăşe i a î. numi cecitate politică
extr em de lent,24 Legile discrimi- „i LAN că subiectul. în loc să vaca €

64 65
 A înă Șişi mai
în | dd: apoii țara
ţara cu o mîn ăN
A 1922 şi cond uci i ctica
evenimentelor și să-l accepte cu pragmatism
, vede, dimpotrivă, „cu reluînd putereaa au or
s-a nec i)SE a i me numa în pract ică
ochii minţii“ nu ştiu ce „complot“ care i
face ca lucrurile să meargă iE Ei enra
eon ele
altfel decit ar fi voit el. Cecitatea înseamnă
percepție, alteori refuzul de-a accepta
uneori O reală lipsă de D lită ţi,, inter
Alebelic e, a
greșeli de p e însă au rămas
cele percepute, sau refuzul la nive at. i
de-a ține seama de acestea, refulîndu-le
din conștiință ca nesem- active, chiar s-au generaliz
nificative. Numai cecitatea putea să-l facă p n VItoare la
pe
de congresul de pace de la Paris, în care Româ Brătianu nemulțumit
afa a de cea
de cec taţe 1 ternă „ID

succesul ei diplomatic cel mai important, nia realizase de fapt O dovadă

în care a fost percepută „autonomia
noilor

numai cecitatea îl putea evIel. este modul

intrat. ca miniştri fără
face să interpreteze atît de negativ insistențe În primele guverne postbe
lice au

România să-și respecte promisiunile vechi le occidentalilor ca Di:

de cîteva decenii! 2 loman.
Ei râămin cu acest
Aceeași cecitate se prelungește în propr (9 aprilie 19
18 ) în SUvEI nul
Marghi
io-percepţie. Un dra- anu
T ean A în ernu
matic portret al lui Brătianu „ne este oferit de I.G. Duca titlu da:
oandă, ca și
în suy candru Vaida-Voe : 10e-
întoarcerea acestuia de la Paris. Împreună la feuvernul la,18 decembrie 1918, de
E e, de
(Flondor demisși.io-
cu Vintilă Brătianu şi cu juna! Gadiş şi Ștefan Rae Ep A

ea Fer 5, ra
Mârzescu, Duca îl

ear Bovine Ni),

aşteaptă pe Ionel Brătianu la Predeal,
unde vod, VasL ; Nistor pentru Buc na doar Nistor).
acesta coboară din trenul internaţional
-de la Paris, cinează în
restaurantul modest al gării și se suie apoi pează pe 15 ap rezentanţi ai noilor provincii
în mașina care-i va duce a] lor se reduce. la
la București: „Mi-a fost dat astfel să asist Aceiași A
la acest spectacol de Vajda- Voevod Ia e aula Nistor și
neînchipuit: omul care înfăptuise visul Văitoianu. s
secular al neamului, omul limon Halippa. pen d apar doar
Care aducea în geanta lui tratatul inter patru (Inculeţ, Pantînsuș
elimi.on În guve mul Aver
naţional care recunoștea Vaida icionescu ează maipe 19 !
granițele României reîntregite, străbătînd
satele şi orașele ca un Pop), plus Vaida Goldiș, dar ei demitigpeal mara Consi martie,
liul
simplu turist, fără o recepție, fără o
aclamaţie, fără un arc. de Inculeţ. Nistor $ 0 "pe 4 aprilie 1920 este des
triumf și intrînd în capitala României
Mari, respectiviv 22 mai 1920,ilvania.fe 4În â guverneie le urmă ui toar e nu mai apar
ca cel din urmă anonim. EI, învingător neobservat de nimeni, dirigent din Trans
lirici eni iau parte la
ul, se întorcea ca un rincii,
învins. Nu ştiu de ce numai colaboratorii lui e i ai noilo r provine, deşi3 aceia și poti
atidul liberal (Incu Inculleţ.
eţ și
atunci pe Brătianu la Predeal. EI va fi primi imediaţi l-au primit repre
Ap zentanți a!
diversele guver ne.
integ
(Gol
rați
diș)
acum
ori ip, în pari : “. t (Haliplippa
pa). ). Noile
parlament?9, iar Panidul Liberal va
t însă cu răceală şi în ș naţio nal-ţ ărăni s Se Do a,
fi confruntat cu o mare Nistovincii
r), averescân tate ca atare În Sue
a
rbr
y 'ern doar
pierdere de popularitate pe termen scurt,
vizibilă și la alegeri. Ei
sînt
provincii Sin deci repre
12 zent
mai 1920. Baszarabenii (pe“tiona
27 tă, ie
n nu vor
nu vor pierde puterea, însă, decît pentru
un guvern Vaida-Voevod de patru luni
foarte scurt timp. Va urma
(1.decembrie 1919-12 mar-
înue
1918) 9 şiapriliOl
buc
e iA: ciend pentr u unire necon:diţio 4 Y.
tie 1920), dar Blocul Democratic nu i = a gin,
protesta. transilvănen Ca ie Ve
zi :i
un nou guvern
se va dovedi viabil, urmat de
mare semn ce 4 rebare. Brătianu,E,
ici apare un mar mi
Averescu (13 martie 1920-16 decembrie
supravegheat de aproape de Brătianu, 1921), ici n legi, reforme. învăța e
ce implica, La go
=ion ale
Take Ionescu, de numai o lună (17
și de un iluzoriu guvern SA î mi ri
acel
eaşi în toate
E gi e i prov
IER! pe leiceeSea NA regi
decembrie 1921-19 ianuarie i
inst ituţ ii,
Pa ispariţi miei
1922), după care Brătianu va realiza situ E em,a)
marea guvernare liberală a vin d lucr urili e retrosp spectiv putLe
1922-1926, Brătianu nu a fost, în 1919
şi după, nici pe departe un fa lar, recucei ta admi isib
sibi ilă
lă a a reg
re ion ais
acea stă:
l re
rea g) i
le limi
at
„ÎNVins“, aşa cum îl percepea Duca, și
poate și el însuşi pe sine, ci șa
treb spinu
uie, să ne i
ara pănă 2aefot lati os peteă estera fap | tu i că Centreă
ace ast
un învingător prea dominator, un om
a cărui grandoare devenise muluu.
ca i în eperioai E , nilo r două zeci .
de nesuportat, şi a cărui pulere provo A pa bazine 316
ca mai curînd furie decît cupa ! de
ce
co nsi eder ată
a tă qe
de la
i sine i- l ă. Nu:
înțeleas ne
recunoştinţă. Masele nu cunosc acest Î ă -a sur preo
ă a fost
ută
sentiment decît pe termen s-a u înt reb
scurt, iar „colegii“, ca să nu mai vorbe impresia c te şi averescanil a0p6 pia eile.
sc de adversari, în politică ism nu erau cumvă
dar şi în general. nu cunosc deloc
acest sentiment. Brătianu a e nişte procente de regionallipsă upare ca oc
ă lipsă debit
Crezut, naiv, în eternitatea Srandorii..
S-a înșelat. Din această iar de dorit. Consider această a. pîn ă la tratatul
greşeală de proprio-percepţie Brătianu aflată în prelungirea celei care
şi-a revenit însă repede, Colitică
67
66
 SE
de aa
la Bal
Saiabnt-Ger
Getmai
rlăn,, căcă îmi
împiedicarea evrei cecitate
- i . Nici aici însă, din aceeaşi
p învăţământului în limba română înt reb are a dacă
pera
ceplţiemaaE Al e e r min „inoriint ere ri De
sulr poate fi SR rnele imediat postbelice nu și-a
u pus
ai eu SUPGară Ir tăţilo eeaE
l
alai olitică, guve
ţ Xmîntului românesc. utilă pe
termen
an, război. mondial ca și avantajarea unilaterală a învă
d pauni iniprovin e Le pe ter men lu
scurt. nu este contraproductivă
ng.3

cie este strigător la

i e luni de la decretarea ei rupea
gil e
i la; s

4. CONCLUZII

i
ndoarea reală a politicii (ma
Concluzia mi se p are a fi că gra t dup ă, a fost
Unificare a țării s-a
a fă Za : rale) de unire, din timpu 1
războiului şi imedia
necontenit repeta te, alecut „în ciuda averti smentelor şi protestelor ales libe
cecitate în ceea ce priveşte poli
tica
: tera torilor ardeleni și
conducători]
i Și bănățeni şi cu un întovărăşită şi de o anumită aces teia vor fi vizi bile mai
ative ale
i unificării țării. Rezultatele neg g men talitatea rom âne asc ă
men lun
târziu şi vor amaneta pe ter re
profundă. relaţiile dint re vech ile şi noile provi incii, cele dint şi
mar e măs ură însu
români în general și minorităţi, ca și în tr-o
icării
niul trei și patru. Greşelile unif rii
cursul politic general din dece iar eufo ria creă
asupra unirii,
au aruncat o anumită umbră al treilea, va fi întovărăşită în
României Mari, din dece niul
chisă a
i şi chiar de o critică des
deceniul următor de deziluzi l urm ăto r din
r ei (vezi Și articolu
acțiunii dusă d tuturor instituţiilor şi: valorilo
: e : cea dintiiîi. Nu altel
ele au fost senţi ce frun- acest volum).
NI şi basa
tașilor acunarabeni
E stbea administrației aleg
fiind a constata carenţele discursul
ui
Maria,nuAL Nu cred, pe de altă parte; că ărat la înlo cuir ea lui
Moldovas?
egativă închiar vorbește să ducă neap
A minorităţir.
a românilor, nstd,erîndu-le favoriz
avorizate de B za triumfalist despre unire trebuie care să pună complet sub semnul
auna
a : Aceste
a aveau atunci însă, și a ucurești
d în cu un discurs violent contesta
tar,
plîngeri, precu m i însă,
a ale „optanţilor“ Ritz af
propriile lor
întrebăr ii legi timi tate a atit a unirii cât şia instituţiilor democr ui
ma
atice
cel
reformei agrare. contestatar a luat fie for
poate și din cauza plî sau plinimaiaate de aro eaplicării ale unificării. Acest discurs usiv la Ant one scu , ori de
torităţile române, zeci. incl
totalitar — de dreapta în anii trei Ceauşescu — fie forma celui
a riei lui Titules cu la $ Aa
împotriva pretenţii
enți
p exagerate ale Ungariei SP Naţiunilor stînga la comuniștii de pînă
la
ele au fost, sar ri, de la cel triumfalist la cei
dentale33. Fără - neietite atunci de unele i la optanți, neorevizionist. Toate aces te disc ursu
ce.
IeIe asade occi- elemente teleologice şi metafizi
românilor şi ale mino Tue
pronunța despre neorevizionist, au în comun ul în care
tă şi rece a faptelor. Mod
ele au existat şi că le din noile provincii, re a plîngerilor care nu rezistă la o analiză aten nu
că am arătat în acest articol.
pepe și ŞI maiai
cred
cale, ea,
cooperantă cu forțele lobale. ai Pulin
ori chiar centializatoare
de descen
s-a realizat unirea, așa cum
a poporu lui rom
confirmă nici teza „Juptei seculare ea acelora care văd în acesta un
ân“ , nici cea a
: re, aşa cum
i „norocului“ românesc, atât din part ideră nemeritat. Unirea nu a
-l cons
dar ceresc, cât şi a acelora care
fost nici un proces orga nic. nici un act imperialist românesc. ori un
izat printr-un complex de factori
complot parizian. Unirea s-a real mari riscuri de căue grupuri
favorabili. dar și prin asumarea unor personalităţi, precum onel
mari
politice responsabile şi de cîteva imediat vizibile. altele mult
e din risc uri au fost
Brătianu. O part
69
_
mai tîrziu; ambele au fost plătite de . 1992). După alte surse, procentul ipanilor
idînae
timpul
români cu vârf Şi îndesat, nu
numai la Mărășești, ci şi în alte Di
grele. Nici un moment însă succ
bătălii, invizibile, dar la fel de văzboiului era de 60% „p.
(Barbara deasa
158), ori chiar com
007 Co Nistor, Istoria
ă si evreiască,
moment factorii res ponsabili inter
esul nu a fost Sigur, nici un Cambrige az dae cunoșteau o aja ae come
ni și internaţionali nu s-au găsit Basarabiei, pi după Jrina Livezeanu chiar ÎL
în consens și în orice moment a “loa pp. 90-91: vezi
existat o șansă reală ca lucrurile să
urmeze un alt curs, defavorabil și [e
Chiar
Desigur, se poate spune, într- un sens, catastrofal pentru România.
că România „a avut noroc“
Su Ti politics initas,
greater
1998:ao
nici ai e nu este aineni,
mul clar). Tg12,3%
că aceste catastrofe nu s-au prod et: o scueaă indică 56,2% români, sg 4 il mult diferite:
us. Dar această simplă explicaţie
negativă nu este suficientă, Treb ete dar în mediul Ra Da 6% (idem, p. 92).
uie adăugat faptul că românii au 72% eurei ineni 5,2%, ruşi 26,8%
ruși, ate şi :
ştiut să fructifice șansele ivite în cale,
că și-au luat șansa, în sensul români 315%, ca iai rusificarea este, it xl cebind,
galei foarte
expresiei engleze mai sus citate.
exclude orice conotaţie teleologică
Dar exact termenul de „Şansă“ “i ii iLAvi> Eco- a tcăgînd
puternică,
de . aici concluzia, după m belic a,1NsBasarabia:
și metafizică. Căci, în ultimă - . :
ionalism românesc
ante
ia ț
instanță, unirea din 1918 Ss-a chiar falsă, a lipse unui
|
produs exac! ca şi unirea din 1859: n
-96). e
un grup de oameni deciși „și-au luat i
șansa“ oferită de circumstan- pa
Imam politice, pp. 35 50,
țele locale şi internaţionale din acel
moment. Nimic mai mult. Dar
el IG,
ntiri politice. PP.
6-47, suta
ifest despre o inter
nici nimic mai puţin. ză
. LE„Caa aan
e
ipacekțele” ueY Oria i deși,E 49),
ie militară limitată „pent ru a restabi în Basa e
venţie milita ră limit tele noast rabiaS la în ceputul luiiE:
după ce amt trimis arma!irea re în
“ar împlinită, totușii nu am vrut nici
nu
.. i tcă unirea era chiar împlinită, - a
ară în faţa opini
ianua
atuncrie,i să-ieradăm
evide0n CO ncret izare forma lă ca să op ei
nu ap
cucerire prin arme, cînd interes ul cauzei cerea
NOTE iale ca o Na, pe
p'O p ula:N a basarabeană
nea p ărat Un act voit ȘIȘi Vber n AmşI t de către
CONS
iasa e a 5).
+
Er rminării popoarelelor“ (idem, p.“ 8 dar ȘIîn realiitat tate
1. Acest lucru este declarat d ve 6. „De îorm area era un stat het a că singu ra
e St. Aulaire, Barclay, Faciorti. şi ă, âni dindin Basa
Vodicka, ambasadorii Franţei. Angl 3 FE ioți români Das rabia erau î
(LG. Duca, Amintiri politice, Miinc
i ei. Italiei și respectiv Statelor Unite îi
Toţi bunii pauioți
, ză
mei politice a pa
auriei lor nu pu tea fi alta decâtît umreaunirea €cu
: în 4 de ani
hen. Jon Dumitru Verlag, 1980,
p. 14). soluţie a problemei 1 căreia fuses e ruptă
tă de ruşi cu o sută 3
2. Turcia cedează Rusiei în 1812 ? n trupu ş dorin
nu numai Bugeacul şi rai vech ea Moldovă. di iai Basar
€
abiei.ră p. 285). Curioasă este adoia ţa Ede
Nistru, aflate în stăpînirea ei direc
tă, ci şi restul Basarabiei, care urmă“ se (Ion Nisto
țistor
r,, Istoria la Basara biei. 4 resia „toţi bunii p malo
parte a Moldovei. Conform vechi era o Sîntoa România, ca și eXpre îndeaa u altfel?
întîi să-l „asculte“ pe domnul Mold
lor capitulaţii, Turcia ar fi trebuit
mai rcere la M oldova,; nualți . lanerom
5
âni . sau nepatrioți
trioţi, care gînde
, € la piORG,
ovei, ceea ce ea nu face, în ciud Ani“: mai
români“: Azi, E erau și alții, în omie apar
protestelor domnitorulu: i Scarlat a ti e conceptuluide go însă guvernul, pe la p.
1817. românii formau atunci
Callimachi. După catagrafia rusească
din
29
86%fe din
6,5%, evreii 4,29% etc. turcii Şi tătari populatie, ucrainenii (sau rutenii)
pus7, Ab a eri) Serbi
air ei larea IașiBasa
îşi rabi
infoarme„ca un surpE lus“ itulăr
dar și că
i nu apar în catagrafie, probabil -
ianua i
rie 1918, c ă Brătianu vrea i nu «mai»i» este este supusă capitulăriiii... „.*
pentru că se retrag o dată cu admin ânia are un 373). La
istraţia otomană, Și nici ruşii, spâleŞInu 994,
simplul motiv că nu sosiseră încă. pentru
Coloniştii ruşi, ca şi cei germani, (Anastas or ortache ar 7 Ion I.C. Bia pal oua dacpă. Româpacnia
francezi etc. sosesc după 1812, mai : iscuţii din decem! brie, 1917- tebruarig, ia149 lui Brăti
îianu )sau | să
întîi în Bugeacul părăsit de turci. nesfirşitele discuţii « terile
itrageCentr ale (pozi
1856, românii formează 74%, ucrai În ţi guvernului i în„în Rusia“
nenii 12%, evreii 8%, rușii 0,6% să semneze armis ițiul cu : Puter șI i s
În 1897 procentajele se schimbă
mult datorită rusificării și colonizări
etc, R iul cu riscul retragerii regel ui
Era: şi £ mai putea înseei N
mn:
după pacea de la Berlin: românii i de
11,7% etc. (Ion Nistor, /szoria Basar
56%, ruşii și ucrainenii 18,9%, evrei
i (pozi
aţia re Jones aceastădupă
cu), abia,
în Basar Suna 9
decla a eo, rusească.
abiei. Humanitas, Bucureşti, 1991 î etragere în basa
5
pp. 210. 213). În jurul primului războ p “ (idem. p. 375). -
populaţie. după sursele 1 usești.
i mondial. românii erau 48% din see a fuză însă o asemenea „dezertare“Basa ( biei s-ar fi făcut ca o
ucrainenii 19,6%, ruşii 8.2%, evrei Boiu re a sugerează că acordarea ra
etc. (Vlad Georgescu, Istoria 11.83% 8. LG. Duc e :
ă e(
. dede cătr rooa ânia. piprin tratatul de
Românilor, De la origini pînă în 3 rogeiei.
ieie lala pierderea Dobrog
noastre, Academia Româno-Ameri zilele , P )
cană, 1984, p. 205: vezi şi
ed. rom. PRe
pac rileE urale (Amintiri politice
70 Ti
 9. Istoria Bucovinei, Humanitas, Bucureşti, 1991, an e, dapest; Akademiaiaii Kia Kiado, , 1992,
pp. 352-353. Nistor 16. Hist oire de la Tran
istoir syiv
ransy lvani
vo iai este Bela Kăpe czi a
repetă aici argumentul invocat în alte surse pentru
p. 611. Redactor general al acestui
a
Transilvania, anume ă dee lemn comu nist ă. al ultim ului
faptul că recensămîntul din 1910 lua în consid ste Eşi redac , într-o penib
torulTransilvania il limb
bilă
erare numai criteriul limbii este despre înainte și după 1918 pad ARN 04
de conversaţie, ceea ce i-ar fi putut determ
ina pe unii țărani români să
declare că ei sînt ucraineni pentru că vorbea din 1910, care ae Ai
Recensămîntul maghiarCrişana
sc această limbă cu cp ania, Banat. și Maramu A se pa
consătenii lor (dar se putea întîmpla şi cazul y ii Transilv
invers, adaug eu). Datele
Irinei Livezeanu pentru 1910 sînt de altiel
apropiate, dar nu identice a E aiep u
națio nalități
(Cultural Politics, p. 50). %,a restu
îi i St
ron l procente
Sale a lor arepre
E
i sn Aces te cifre tre p
10. În 1930 ucrainenii scad la 27,7%, probabil prin II, p. 73).
emigra aezi B. A $ i | cit., Vol. zat la
constituie 10,81%, germanii 8,8%, restul minori re, evreii r, deoarece singurul criteriu utili
tăţilor fiind mult mai Pe în dezavantajul ungurilo i nu reli işia
gia sau a lte dovezi de
reduse (Ion Nistor, Istoria Bucovinei, p. 416). În i
ită şi
cifre absolute ucrainenii rece nsămînt a fost limba vorb NE a:
ilor în loce să fiee
numără 236 130 de suflete, vreo 70 000 mai ceea asimilați ung
puțin ca în 1910, evreii etnicitate; evreii au nsământ rezultă
92 492, germanii 75 533, polonezii 46 254, unguri
i 11 881, ţiganii 2 164 a rati Oricum, din acest rece
numărați într-o categorie sepa e. LLiv iveze anu dă cifre
etc. Interesantă este şi repartiția pe judeţe să în câteva j judeţ
: românii se află în clară că românii erau în minoritate 31, 6% ungu ri, 10,7 % germani
majoritate în judeţele sudice Câmpulung, Suceav % au
care vor rămîne în interiorul țării şi după al
a şi Rădăuţi, singurele asemănătoare pentru 1910: 53,8
doilea război mondial, în i 3,5% evrel.i În mediuiul urban procentele sînt iarăşi cpmplet E
procentu
ional), din15,8%
l a
î97% români (deci ceva peste o treime
timp ce ei sînt minoritari în judeţele nordice
tabel din cartea Irinei Livezeanu pare să indice
Cernăuţi și Storojineţ. Un
:
germani, 10,7% 7] ev! :
(el nu este foarte clar), în de procentul național), î2» rovincii. O
sei PER
fi
principalele orașe din Bucovina, mică majori
tate româ-nească doar în DSte c E aiari constituielă.zic:cit pt
Suceava, în timp ce la Cernăuţi ei nu depăș ie î e majoritate rurală, n n . sz,
1 următoarele:
esc 30%, faţă de vreo 40% )
&
evrei, 10% germani etc. (Culzural politics, tij
i.mroba ? imigră ri sa ea das nare 8% (1326
p. 50),
11. Preşedintele Dietei provinciale a fost, după
substanţi
je 250 ) 244 % (31.9%) unguri» 9, i
3
român, iar membrii delegaţiilor Bucovinei
1867, totdea
una un 578% românii (la or aș.
) evrei.: Diozenţa
35%), .
rreze!
românease
A ă creşte la nivelul nivelu
în instanțele austro-ungare ş lant principalii
germani, 32%
puţi (10,4 oane mult la nivelvel urban: este5 clar ică şiprincipal
Landtag și Reichsrat, erau, în majoritate, "-ovinciei
tot români (Irina Livezeanu, ce politice
Cultural Politics, pp. 53-54). ui pe
imigranți sînt orăşeni: cadre economice Și p
12, on Nistor, Istoria Bucovinei, p. 386. it. p. 135). u-
13. După statisticile austriece, în 1775 trăiau în asupra ae subiect: „Cette form
români și 16 255 neromâni, dintre care 6 305
Bucovina 55 495 de E a oeezi este peremptoriu ain ut t A
tir€ a
la lego n dealeurs
roum
ruteni și 2 680 evrei, fugiţi lation indiquait que les dirigeants E a e Lai
din Galiţa, și nici un german; primii coloni et pro
ști gerniani sosesc în 1782 E îz-uzes minoritaires ap De Ei |
(lon Nistor, /sforia Bucovinei, pp. 16-17,21). es droits t ss ppl plus cten
E ns de Transylvanieie des droit cil. P PE at ae
14. Aşa crede Livezeanu, op. cit., p. 37.
sea „es joui dans I'Etat dualiste“ (0p.
15. Istoricii, ca şi oamenii politici sovietici, au În ciîi promisiunilor lui Brătianu
de aj
„anexare“. Românii contestă vehement acest
vorbit tot timpul de E oi
termen. Î. Livezeanu îl Jordache, op cit. p. a)
utilizează îiisă și ea (Cultural politics, p. 97). 012, |
Deşi România a beneficiat 0. Op. cit.. p. de B. Kipeczi.
de pe urma unirii, faptele nu pot dovedi însă că
ea a și provocat-o, sau că srVeti toate liniile de frontie ră propuse, reproduse
ea i-a manipulat pe basarabeni, determinîndu-i
să ceară unirea în pofida „cit. p. 620.
dorințelor ori intereselor reale. În aceste cazuri
s-ar putea vorbi, desigur, si 5. ic,Duca, op. cir. p. 152 şi cu
de „anexare“. Dar în acela al „cuceririi prin s e uneşte şi cu Basarabia
arme“, după expresia lui 23. Cînd, în 1918. România i 7 P-
«Ro mân ia
ânia
Car p are
are
sido atita
oaia
c
Duca și Brătianu, din nota 5? Răspunsul este
i , nu-i
vania „se Ie Petr
spune căăoameniPetree Car fi exc lamat:
p ar îi
dificil, pentru că se ştie, de ilvan
re de se pt E 1937,
fapt, încă foarte puţin despre caracterul
concret al operaţiilor armatei ae
române în Basarabia. Au fost acestea doar ri
„Polițieneşti“, îndreptate în istori itică a țării, București, ul Germ
împotriva unor „bande“ (termenul folosit d ea Petre Carp fuse se part izan
de români) iresponsabile, ori vol. Îl. p.
ta, „Se e ş
au avut aceste „bande“ sprijinul unei părți
a populației (ruseşti şi/sau Austro-Ungariei în timpul războiului. si turalizaţi doar 85 de evrei
ucrainene)? Atît timp cît nu există dovez
vedere, ori ele nu-mi sînt cunoscute, terme
i pentru ultimul punct de 24. Între 1879 şi 1900 sînt. de exe ii„ia(Carol Iancu, Les Juifs en
nul de „anexare“ mi se pâre dintre care 27 decedează în acei ED
nejustificat. de e. 1973, p. 186).
Roumanie, Editions de lUniversite

72 73
 25. C. Iancu, idem, pp. 272-275,
26. A. Iordache, op. ciz., p. 436,
27. Brătianu consideră că clauzele privitoare la minorit
ăţi limitează
suveranitatea României. În plus, explică A. Ioidac
he total necritic,
Brătianu „avea permanent în cuget cele întîmplate
părintelui său la Â,
congresul de la Berlin din 1878, cînd României
nu i se rezervase un .
statut de cobeligerantă, fiind lăsată la latitudinea Marilo
r Puteri. De data
aceasta, situaţia se repeta, cu deosebirea că acum, Român
ia semnase un
tratat nu numai cu Rusia, dar și cu Aliaţii occidentali,
care se sustrăgeau
obligaţiilor asumate sub diverse pretexte“ (idem, pp.
442-443).
28. LG. Duca, Portrete și amintiri, Bucureşti, Humani
tas, 1990, p. 48.
29. I.G. Duca, Amintiri politice, p. 192
30. I.G. Duca vorbeşte, în Amintiri politice (p. 199),
chiar de o înțe-
i. democraţia traversează trei
legere expresă între Averescu şi Brătianu, prin care
primul se obliga să-i âniei
„facă loc“ rapid celui de-al doilea. ituirea ş
28), înnoire şi uter
31. Iuliu Maniu în fața istoriei, Bucureşti, Editur
a Gândirea etape: ee ărăniști e
Sion ui (1928-193 3) 819
191
şi neoliberalism ( eee
românească, 1993, pp. 306-307. Întregul memorand,
plus o documentată lă ( stire ii
anexă sînt publicate la pp. 301-353, ao. rioadă de trei dictaturi: cea rega TE
tară a
32. Românii consideră și acum, cu aceeaşi cecitate,
că acest resen- E iaciota 1 40_1941) şi cea mili perioade, urmînd c
liment nu este decît rezultatul (fostei) propagandei
sovietice. Discuţii it numai de pri mel e trei
A
purtate acolo cu intelectuali români democrați, în capitole.
1991 şi 1994, mi-au
întărit impresia că este însă vorba de o frustrare istorică cisefaca obiectul următoarelor
reală.
33. Vezi, de exemplu, remarcile [ui Francisco
Veiga, din Isroria
Gărzii de Fier, Barcelona, 1989, trad. rom., Humani
tas, 1995 p. 23 şi
nota 16 de la p. 38, care trimite la arhivele Ministe
rului de Externe de la
Madrid. Piedoaria lui Titulescu de la Geneva, din
în lucrarea: Nicolae Titulescu, Documente diploma
20 aprilie 1923, se află Ş (RE)CONSTRUCŢIE
tice, Editura Politică,
1967, pp. 106-109.
34. În ciuda multor exagerări în critica pe care o aduce
politicii culturale româneşti postbelice (Cultural Politic
|. Livezeanu
s), unele exemple
concrete par să-i dea, din păcate, dreptate, Armonizare și reforme

probleme
î va
cîte e:
Lea
Guvernele postbelic e au de rezolvat
: prov inci ile vech i şi din d noi,
armonizarea realităților din
şi i relansarea ecODOMIEL.
me, reorganizarea Vieții posititiceit români. şi de cei care tot
E
Un fapt astăzi aproape el e
pa nţa democraţiei românești
invocă „tinerețea“, dacă nu
6 * Cc i
3

România i şi Serbiapc sint

Sf

inai nism, este acela ie

ee del
Dai dinBO Răsăriteană careinternaţi P A sie
X-lea, recunosc ută
te, i “a pi pi răzb
ad a oi
le Be A aia Într ad văr, la tesilipă
a -ade
4 Gat si e
Szaial în 1918. România iii 2 be
ni venirea lui Caro
de stai dela p
E a Sa, : 40 de ani de independenţă
75
|
de la Berlin (1878) şi 37 de ani de regat
(1881). îi par tidelo r cele mai democratice: „Un Vis ei
în declarațiile
situație specială, greu de comparat cu a celorlalte Ungaria avea o realitate este atit
devenise realitate“. se spune, dar această grija de ie ADĂRse
deşi administra o jumătate a Imperiului Habsb țări din regiune: ă, iar
urgic , șecentă încît ea este percepută ca fragil
parte din Austro-Ungaria și va deveni Ungaria făcea în pieCEA A
indep ifestă adesea, cei puțin văzut retrospectiv,
prăbușirea acesteia în 1918. Polonia era împăr endentă abia la E ueală j ini devine încoronare a lui Ferdi nan PEG al
Austria şi Rusia. Cehia, Slovacia, Croaţia și țită între Prusia, Alba-Iulia, orașul în
Slovenia făceau parte ȘIom riMari pe 15 octombrie 1922, în îîn ]noua cated eA
rală
din Austro-Ungaria. Regatul Serbiei se afla e Unirei a îîn 1918, dar d: $ acum
a Austriei, care în 1908 ocupa de altfel sub puternica influență fe t terminată. A doua zi, în Bucur ești, SET , E
Bulgaria era, conform aceluiași tratat de la Bosnia-Herţegovina. : asistă i
Pur ul de Triumf şi asistă apoi la serviciul £
la servi ciul religi os de
oa țară.
Berlin, împărțită în trei
părți dintre care doar partea de nord fi ră parada celor zece mii de primari În e dota că
devenea autonomă, dar
tributară Turciei. celelalte părți fiind în conti Esuecitrare de simboluri care nu
Poartă; unirea lor are loc în 1896, dar abia
nuare administrate de arad. Naţionăl, nu par-
în 1908 Bulgaria îşi E artid din noile provincii,.
declară independența. rne“ care
10 alegerii a libera
j lilor
i cu n nouă 1iuni
victoria
i
dusese » du p a Maniu, & la
„România Mare“ continuă vechiul stat român ă ește să i icipe înA nt.
e momea
ultimul
esc, dar la alte înainte? — iar Averescu se hotăr
dimensiuni: suprafața se dublează — de Iineralii minimalizează acest prote st”, la
la 137 000 la 295 049
kilometri pătraţi — iar populaţia ei se triple în acat la fel de firească
isa cu
ază: de la 7 250 000 (vezi capitolul precedent), considerînd acum la
înainte de război, la 18 052 896 locuitori ui evenii ment prec um Dio s ă Ş şi în
în 1930. România devine monopolizarea acest i
astfel a șasea ţară din Europa și a doua
din prilejul ridicării la rang de regat a României.
Polonia. Potrivit recensămîntului din acest Europa centrală, după
an publicat de Vlad pane
Georgescu în /stori a românilor (p. 203), majoritatea populaţiei
era Viaţa politi că de după război stă sub Seini ne dai
unu
uni e
gal „Su gi
formată din români (71,9%), dar existau şi minorități puternice: cratizări, datoriită reformei i agrare şii a votutului L |
7,9% unguri; 4,4% germani, 4% evrei,
3,2% ruteni şi ucraineni, jetăţii imbă la ţară în etape, între
2,3% ruși, 2% bulgari. 1,5% țigani și a teaei în proclamația lui goua s| Ala
2,5% alte minorităţi. mai 3 ctie
reduse. Deşi românii erau majoritari
atît în Transilvania cît și în eoapri Br
din a țăranilorlunile
1917 şi discuta tă următoare în Bălan ne
Basarabia, aportul demografic al noilor (92%) poseda mai PULA e pie
unul din patru locuitori al țării să nu fie
provincii face ca aproape o mare maj familie, iar în totalitate țarănimea tre uia să fe
;Potenţialul economic al României creșt .
român
cu ceva mai puţin de jumătate din pămîntulagricCR
agricolă şi lungimea căilor ferate se duble e și el enorm: suprafaţa Be,
şi O E £
235%, Dificultăţile se înmulțesc însă ază, industria creşte cu ea de mijloc, țăranii care posedau între zece
şi pa numeric redusă (7.5% din țărănime ), darpase să
creșteri economice explozive: nu numa ele pe măsura acestei E Mea
schimburile economice, ci şi activitatea i căile de transport şi We să roape un sfert din pămîntul agricol al a a aie dare i
politică și administrativă — 0,5%din AULA rosi ca mari propri etari (peste o
foarte diferite între ele înainte Și, în ii ag păi
provincie spre alte centre. devenite acum
plus, orientate în fiecare pi Ă, osedau un sfert din suprafața agricolă. Re . a aţă
nizate între ele și reorientate spre noua externe — trebuie sincro- fă bita mult puterea economică a marilorEpopee
ă LA
reştiul. În procesul de creștere al acestei capitală politică, Bucu- d di aințe de război, dar a condus și la o anumit
a pe
noi suprav i
provincii pierd autonomia promisă la unire realități politice, noite ori căii agricol e. O famili e de ţărani putea
mult mai suplă (vezi capitolul precedent . Deși ea ar fi putut fi r d ai
lie de trei hectare, şi o ducea chiar binişo
părea Bucureștiului singu din volum), centralizarea țărani stăpîn eau în 1930 mai poțiNET
rul mijloc de e al cl 18,6% dintre
cu cele vechi. Argumente istorice pleda sincroniza provinciile noi j şi :
profund nemulțumiți, Vor €
ăi eictorauluiparidelo,err tra şi see
au în același sens. Să nu ițărani, săraci
uităm faptul că. înainte de ă ă,
1918, românii maifuseseră doar o dată
uniți în acelaşi stat, sub Mihai Vitea
zul, deşi ne putem întreba, i jonjarea, pe, 16 noiembr
astăzi. dacă acel stat a fost resimţit
de elitele de atunci, ca să nu i de ie
ficării profun
ificăr vi
înîn viața polilitică, deşi unele categoniui
mai vorbim de populaţie, într-adevăr ore „ilitarii şi judecătorii) au (CASE de i
ca un star național. Un
anumit naționalism „subteran“ răzbate
de aceea după 1918 chiar și prevederile legii. Dacă vechea lege electo rală, di

76 77
 ogram

ării. În ari ac saisI E

.
.. * .

XIX-lea, avantaja clasele sociale superioare Parlamentar în vederea guvern

și Partidul tiv guvernul aj i ee
Conservator, cea din 1918 duce Ja dispariția bazei electorale a E de ouvernare, Blocul, respec E
ca aici
ere (d de te
acestuia şi chiar la ieşirea lui din viaţa politică după alegerile din Baie fată scurt timp la put este i d
1922. Dispărea astfel şi posibilitatea alternării ivul i i isiei
la putere a aşi
liberalilor și a conservatorilor, atît de caracteristică deceniilor E Bi PL alele ministru al e
Lupu, minist rul Sp a
dinainte. Anii 1918-1926 se caracterizează de aceea, printre altele, citata doctorului Nicolae taţi ei com u
pe
ă „agi
prin încercarea insistentă de a forma un al doilea pariid politic NE der ea „de stînga“, de-a face faţ
puternic, ca o alternativă viabilă la guvernarea partidul liberal. În dev ine pri m-m ini str u gen eralul A eaeaou AEIee i
Die 1920 Da
ului Poporului 0 mie, pan
al doilea rînd, aceşti ani vor fi caracterizați de un fenomen general si Ea de el aduc Partid lua cîteva ho AL E,
de masificare: toate partidele se bucură de o creştere rapidă orație căreia guvemul poate
a Rr privitoare ia E tn
numărului lor de membri, între altele şi datorită fuziunii E in a, reforma financiară, legi
lor cu
itice şi abr ogarea atît a i
partidele surori din noile provincii. N inter icerea grevelor pol sil iul ui i pa AD esti
că E easi rib ia cît și a Con
i i -ul iui
“n eresa vrea să ea ue
ac diE al an i Eu
rep rin der i EL A ER E pi
„Surful“ politic ester con
a uno
i itearta, sidort
imp ț ede înt
eraant adversari ca O acţiune4ip
ic încât N st
i lea otet liberalilor este atît de putern exp me
Primii ani postbelici se scurg haotic: euforia democraţiei de la putere. După un
unificării este generală, noi partide răsar ca din pămînt datorită
şi a E ctizar să se retragă ră ata ca
ern SĂ
tei eşeculuiă, de guv ează u i guv err
unor personalităţi harismatice, entuziaste dar lipsite de o minimă i i 1921, se form
experiență profesională. Programele politice sînt idealiste, dar i lui E „om forie“,
vagi. eu a a
6).
Primul guvem este format în decembrie 1918 de către Ionel 2-29 martie 192
Brătianu. Acest lider liberal ştie să combine o dorință ci Brătianu (19 ianuarie 192
reală de
reforme cu 0 atitudine politică autoritară: instaurează Starea i Formarea unei i ieialter-
is.
de Cercul este astfel din nou înch
asediu, introduce cenzura şi reprimă manifestația muncitorească Blocul Parlamentar. & Aaa a
din 13 decembrie. Ca rezultat, România este în această perioa i A ; liberale eșuează: nici ere mai mult pa Si
dă Eu: reușesc să se menţină laput te) 5
una dintre puţinele ţări din zonă în care domneşte liniștea intr igil e (la Cur
ce în altele izbucnesc revoluţii bolşevice. Brătianu nu era
, în timp N: d luni. Cauza nu constă în ine, ci în pr ia
dra mei susț
însă un iu 7 i riecae dintre actorii
om politic iubit: „oligarhia liberală“ era văzută ca , sau de a real iale
0 întruchipare a cita te de a colabora unii cu alţii
Anii 1918-1922 cunosc O Sie je
„Tăului capitalist“; îmbogăţire prin preluarea controlului iza:
asupra
principalelor bănci și ramuri industriale, corupție și aranjamente guvernar
iarm dede 1Ă
su gra e coerent.
olitică extraordinară. Nevoia de îndipiarad A
de pro
culise. Rezultatul este că liberalii pierd alegerile din 2-6 noiembr
ie RR reecenţ „ierăiă dar la fel de emoțională. Pe Cp
1919. ie AES Le d2 e
Noile partide constituite în 1918, Partidul Poporului (PP), a ElatAuabvă derutată, precum în
general
de i i nenii i, în ambele situaţii,
ul Constantin Averescu și Argetoianu, și Partidul Țărănesc one fieîpae
(PȚ), de Ion MihalacheS, se bucură de o enormă popular e esti detestarea păi
itate. colaborare dint re Ela pa
Averescu nu participă la alegerile din -1919, spre dispera ÎN alitatea şi incapacitatea de ace ste a,i doi,
rea lui "Trăind toat e
Argetoianu, care-l și vedea conducînd țara ca un „dictat îi le noila lupte intestine. acum Vreo Opizeci ri
or lu- e acri despre evenimente de
minat“7. Partidul țărănist formează împreună cu Partidul ma
Naţional ncer tant ă, și foarte il e up
(PN) din Transilvania, condus de Maniu, cu Partidul ieri ca repetiţie este deco a
Naţional- e noi create nu sînt de acor
Democrat (PND), înființat în 1910 de Nicolae Iorga,
şi cu alte Biul re b i Eral partidel este Brăt ianu , ŞI Că +
partide mai mici, toate, partide „noi“ care cîștigă
alegerile. un Pui că „J'homme ă abattre““*
79
78
 ică a acestor ani,i, nu nu sisînt decîti
onservatorii, fie Stere, fi mică a
a Româ niei modeaa
r
boala ende ică
€ ebolurile mitice care ascun d eat criză , a unei p
re
nalismul „naționalilor“, A pasiunea manolică, zidirea, la fieca
sine îînn zid
ziduul! n noiidecclădiri, ca acesta „să țină + ul
= tină* uitind
la
Iorga, ori protofascismul lui eticismul înalt dar singuratec a] lui
ne, mereu că de-

solut toțipoliticienii, den

Argetoianu şi A.C. Cuza,
toți, dar ab-
ît o altă ruină,
desubt nu zace bea şi ele înnobilate şidepapa o alta, 7 tîni
nacrifin alm Căcei
ficii. ent
unță „dictatura mascată“ eta a ci
mai puțin odioasă, a lui (Iorga), dar nu
Brătianu, ca și manipular
„bunului“ rege Ferdinand,
de către Brătianu şi Barbu
ea slabului, nuPar
sacri erai durează
poz a , cel puţin
ICLŞA nu în înălumîn alta, prel
uarea
legătura acestuia, de not Știrbei, prin dintr-o mină în alt
orietate publică”, cu reg trec
Di erea ordo nată și rapi dă a E e
la o ech ipă lala alta.alta „Mor este tocmai acest spiriti
re, şi nu ipă
val de incriminări mătură ina Maria. Acest
ca Rom âniaa Mare 1nu
za caânimer
ale liberalilor în timpul răz un tăvălug realizările extraordinare sacrificiul ie eu înain-
boi
atit rezultatul efortului, ade ului. În fapt, „România Mare“ este
de ec
scut
pă, ij il odern, ci într-unu
s-a născu în acest stil m -
4. . Dovadă : ul 1 că,că, în ciuda tuturi
2 or inc
sea anonim, al miilor de rom rimi-

te. ȘI Dei cură esteDovapedepsşiiti fapt

murit pe front, ori pri âni care au ă...
n spitale, nu totdeauna eroic ci adesea labo u „du
legal PANU Ce rarepacula „duș
t,ş -
de
năi lor Ti ilI, > ba chiar Marghiloman e es ă
manul , 10zbo
e rimit cu răceală! 112
în 1919, pe ciînd Brătianu este p
această carte), a unor
oameni politici
în frunte cu .Brătianu. i 918-1922 îlîl forme
formează
ia „Mare“ creşte din cea „mi i al anilor tant
cal 19
spect deconcertan ie n numai peA
că“, dar puțin din aceast -l sfișie
răzbate în cea „Mare“, a i plane catina ale „lupilor LE
tocmai
în
supraviețuitori ai războiulu afara frustrării şi furiei celor care, ianu dent, se retrage — “roșie şi între ei. Amă-
i — Ion Mihalache este dist Brătianu —— car€,
care, prudent,
pr :
1 cu care-și i scriscriu memoriile,
nul „Mihai Viteazul“ dar ins cu ordi- i c2 hiaratacădupă
7
luptă din apropiere!0 —
fratele lui, Dumitru, cad
e pe cîmpul de iale, ura șI RArețul cu
au modul
- e îl atacă p pe
nu mulţi e, E Averescu, Take Ionescu,în pe gta Mihalache
vechiului regim care i-a niîn vor, întorși acasă, decît distrugerea celălalt, c Me e Marghilo-
morţii inutile, care luase
at în tranșee. „Războiul tra PEviolent, de altfel, decît pe
proporții gigantice, duce
ușeelor“, al de altiel, pi: „irădătoă. „Învingătorii
Învingătorii“
generală în Europa contra acum la o ură Aman II— E
indi furie destructivă,
Bolșevismul, fascismul,
„regimurilor“ care Provoc
aseră războiul. tiu ce să facăaproape
cu ea,
Aa e o pierd. Prin
ori schimbările legale, la iau puterea, dar nu $ iu ceuneSă Argetoianu z i
“iile sale, nu face :
nu sînt în România, precum fe] de radicale, în Memorii
oriunde în Europa, de altf greșelile lui, Averescu, ae = spude ;
al bet 0
ta
expresia aceleiași „sete rev
oluționare“ care doreşte el, decît 2
decît să se constituie 7 singur
într-un pion de pe blafte şi a
într-u aincă, dar care se potrivește
urmă de continuitate a „lu
mii noi“ cu cea veche. Dar
să sfarme orice Brătianu. O observaţie Pau? li opică câ 1922, inclusiv luiȘ i a
Îuţia ca formă a frustrării dacă revo- - înnoit
ori
era de înțeles în țările înv uror înnoitori lorm era
tuta din anii i ansă şi ei au ratat-o,
precum Germania sau Ung inse şi umilite, , Fer dinandyale-a daot şansă
altceva decît să aşteptes
eVâlai
aria, ca mi se pare mai Căci aşa (slab) cu Fer
făcut nim
Într-un București în car
e te-ai fi aşteptat ca vic
greu de înţeles 2 08 ătianu ic
nu a jâcut nu uisă-
i şi-l
curînd la entuziasm con toria să ducă mai pe ă rîna dul,pi ce i fiecar dintre ei şi-l ra ratase E P pe e a î
sensual. Dar nu. Acum, vin
lui e Mihalache, superco mbinaţiile lu
i
momentele de răscruce ca şi în mai toate e
ale țării, în reacţiile direct Radicalismul reformei lui Mihal erescu şi a savantului Iorga,
e ale i ivivitatea soldatuluilui AY E aj ent (asupraa
Dirig
e eenţt administrativă a feng d Struiib comună
lipsa i de toianu sînt ări de ,
acestui punci Iorga
i
10rg şi Argeiu. dar cercetări recente nu isa le dis
aversiune faţă ă de Maniu ,
a nare av li LArpuip
” entru greviș ti
Porneşte de la zero, sau așa
cel puţin doreşte, Uciderea, dreptatel513),), înţelegere a pre E, ! pipe(da r
ciderea expiatoare, a tată sau sinu- Bee ; pe cît au pretin
ins Argetoianu,
s 5
lui, sacrificiul ţapului isp i
fost-au ei atitatf de pericu riculoşi pe
l itimeze?),Arg nu sînt sui Mei de
ăşitor, fie el
reprime, orii con comuniștii, €îi.a cheltu să se legitimeze!),
ite înîn go
ite gol din lipsa unor ior forme
Apei aŢi aşe energii, aa.
E I'homie ă abattre (fr.)
. Omul care trebuie dist bijbiielile Ea Resnânia mare trăieș SĂ
te din
E
plin
in beţia Do
beţ
rus. . pe care ea să i
80 Sl
 alegeri realmente de mocratice, elle
n'en a pas assez eze, şi înainte de Marghilo-
ŞI și-o prelunge ște aproape anua 3 care nu poate, sau nu vrea, să-l semn ştiinţă aduce la guvern pe
l: noiembrie 1919.mai 1920. man, care-l pune în aplicare. Aceeași
martie 1922, Marghiloman şi,
ermanul
incolorul Coandă, tot în 1918, între prog nizează tranziția prin
tul Brăt ianu . To: ea orga
Excurs: revenirile în fimp desigur, antantis , care nu poate, sau nu vrea,
Văitoianu, de la recalcitrantul Brătianu
evod, care-l semnează. Ori
Pi epoca violentă de. trecut, să semneze tratatul de pace, la Vaida-Vo rnele „slabe“ Vaida şi
distan ţa față de ceilalii, euforia, sacrificatul Take Ionescu, de la
guve
salăexpe rien
fer iong
ță q oamenilor
J gur, Brătianu. Se va observa că
noi, demonstrațiile nesfirși Averescu , la cel pute rnic al lui, desi
Sa e eg eisalturile disperate înainte, de fapt numa i termenul mediu este cel
bea în toate aceste mișcări în trei timp i
ai cu ad a plan vechi așteptind calm, are, care aparent pierde, în
ii sacrificat, în timp ce termenul de plec
inâ-o pe la nasul marilor copii zvăp suplu, în spatele valului şi
așteptind ca ea să ăiați , fond este cel protejat, lăsat să alunece, la putere, nu-l judecă
hilo man,
pu, rigid, sau greoi, sub val. Marg
]e revmn
i , ăâ
/ tot
Cu lo r,
E d de la Sine,
| du p.d ce a
ane, așa cum nimeni nu-l
70 st GdDătul
cerc ul
Brătianu, în ciuda insistențelor germ
| Unde am mat cint povestea aceasta:
ps O mînă spală pe alta? Nu,
185 9Ei
ice
ă , totuşi
] 9 18:7

va judeca pe Marghiloman, după război.

și, 1989? Despre care tim
i p Scriu? Scriu
pe celălalt să alunece dincolo,
cel aflat pe creasta valului îl lasă
doilea, să-l tragă lîngă el, dar
primul nu-i întinde. mîna celui de-al
iștii nu sînt condamnaţi la
nici nu-l înfundă sub apă. Colaboraţion
nescu, nici după războaie
București, cu rare excepții, precum Anto
pici după 1918, nici după 1989.
mondiale, nici după dictaturi,
lui politic din aceşti ani
Brătianu este fără îndoială maestrul surfu Este el
valul ca nimeni altul.
H-lea — alrfiel spus puterea gata s-o distrugă, Carol al interbelici: el urcă şi coboară cu
ituți
a regelui de-a schi ejează el sing ur? Oricum, Brătianu este
guvernele.
ai Înti
În ierca constituțională protejat de rege, se prot
timpul războiului, ca şi în anii Sa Sia păi aa i, pentru care era cit pe-aci
i de după, subzistă în ferit de ruşinea tratatului de la Bucureşt
ia şi de fapt o salvează, ştii să plătească Averescu, de umilința
(în ochii lui) a celor de la
Saint-Germain şi Trianon, ca de impo pularitatea din anii interbe-
ici. În toate aceste serii de term eni politici, ori. de perioade de
mereu termenul tare, marcat,
guvernare, perioada lui Brătianu este ză schimbările
se realizea
ce] care dă sensul întregii serii şi în care
re serie rerm ară pare direcţionată: de la
decisive. Retrospectiv, fieca
este, pentru că numai
Brătianu, sau înspre Brătianu. Pare, dar nu
FBrătianu
Î cum
„CU
ie seria şi-i dă sens. Mişcările
efectul de distanţă, a noastră, constitu
ȘI a firm ă C CO ntem p Oran 11 LU
poa Samoa aiReje are-l dăm acum,
j g-
ii ] 1ii indig na ți i,
Ș on, i V s,
Inver este
te pent ru a-l aduce pe Brătianu la
at soiul precu â Vaida şi Averescu nu au fost făcu
ale „românești“ de hu pinz , nu pasionează numai
sa
2iei a. putere (teoria complotului, cum se vede
“i îngh
de iri?
ano Val) să
ECtivă ca şi Valul destructivi s-ar fi putut atunci şi ca
care amenință
A acum spiritele înfierbîntate): la fel de bine 1, în sensul autoritar
Averescu să mențină puterea în 1920 -192
cală a lui Mihalache să se
dorit de Argetoianu, ori ca reforma radi
; amîndoi aveau masele de
impună în dauna celei moderate, liberale în momentul
doilea rînd,
partea lor, dar nu le-au folosit. În al
are credea a-l
respectiv fiec fi lăsat pe Brăt ianu definitiv în spatele
Eu ci sînt simple conting credeau că Brătianu
; PIIn care unii se salvează, iar îtea î . valului: nici Marghiloman, nici Avexescu nu
alții se îneacă. întoarce la putere, cariera poli tică a acestui om
Știința plutirii suple aduce î se mai putea
re dintre ci, pentru
pentru a sem na tratatul cu Ger Tu «I84/8mie sAsă „vechi“ părea definitiv compromisă și fieca
mania la Eleea dBUD i te, considera că o dată c u e] încep e 0 nouă serie,
. anu, motive diferi
82
 i i
careijorganizeaz ă
poziţia Brătianu nefiind decit o tristă tranz
iţie înspre noul lui val, ă 3, în acest fel. partidul
Nu văd aici numai O eroare de perspect față de rezultatul
ivă a persoanelor în cauză. obține un spor degiputere disp roporționat
își pi A
ci un principiu general: tranziţia din inter că. la schimbarea
la faptul
iorul fiecărei serii se face or Această remarcă se referă
contingent, şi așa trebuie să rămână formator“, acesta forma
ea și în constatările noastre, pe ului regele numea mai întii un urmau
Brătianu face guvernul în 1922, exact
cum Î iar guvernul organiza apol a
legerile. Alegerile
calca ppiit eica
capitolul precedent): puterea, pur și simpl a făcut și Unirea (vezi e
iri guvernului şi nu invers, aşa cum i En
u, vine la el, ori el la ea. Pa i C
în momentul în care Averescu face greșe
ala naționalizării Reşiţei, cepioa occidentaliPartidul pa SI See
ori Vaida-Mihalache lansează proiectul e i că aces este col 5
de reformă agrară. Altfel e
decît colegii lui, Brătianu, aflat în locul
puterii, pe creasta valului, Di a
i fai cbtie respectiv, iar în Aa
face mai puţine greșeli, ori şlie să le electo
corecteze la timp. Astfel că p partiPl
rind e exersa mari presiuni asupra
perioada de experiment, de tatonare, a
anilo
cu instituirea unui guvern cu experiență r 1918-1922 se încheie prib administraţia locală.
, căutarea de noi forme
sfîrșeşte în revenirea ament
la forme stabile. Tranziţia de la Româ
nia i Brătianu sînt adoptate de parl
„mică“ la cea „Mare“ s-a terminat. Sînt imă un anum it nați onal ism
dar și într-o țară nouă care, prin guve
em în plină Românie Mare,
diversee ue legi ecoSe nomice. Acela expr ci pe 2 şi
rnul liberal, manifestă crista-" libe
nei [i
inei rale „Pri :
n noi
em
înşi ne!
lizarea unei a doua ic — în spir
constante a Puterii, pe lîngă Coroană,
în uie u să e
prot ejez e într epri
SP n româneşti împotriva concurenței
constituirea unui raport normal de conti
nuitate cu ţara veche, D
treb renunţa însă la acest BeisaaDn
străine. Următoarele guverne vor
I ţiile străine în Sole
vesti
tocmai pentru a nu stie S r i mu a fost poate „ideală i “,
li ra lă din aniD
ini pistraţiiaa libe uăze
A de,lă e e
construc ţia statuia lui
far pedoia
Guvernarea liberală E fost solidă. Ea a Sela, iei pi spo t e
românân şişi reconst trucția
en Eate mi,
4 e rieare accelerată și ee ţ g
Pe 22 ianuarie 1922 începe prima lung Pe 20 iuli
iuli e 19 27 înc ete ază
postbelică. Partidul Naţional Liberal ă guvernare liberală al .
a fih:
NV NOI sE născui ppe 7 NOL 1 mbrie
la (ro na e p otul său A
(PNL) reorganizează toate ZA
urmează pi
i peisdegie.„& Patr u luni
de regențăl de uei
domeniile publice: viață juridică, econ
omic 2]. , ăsis
1921 neașiliu
un cons
asistat deinge, teptat, şi Ione Brătianu. ercobila
tradiţiilor liberale din secolul al XIX- ă şi socială. Conform
primează. Constituţia din 26-27 marti
lea, interesele Statului BăaisirzLu, sc Ma Naţional liberal şi a guvernu - ui
e 1923 este cea mai de- omist dar un Q piie
mocratică constituţie din istoria României
, Pe E ; Ionel. un excelent econ
cea a democraţiilor occidentale.!4 Conform perfect comparabilă cu lui Ionel este eg Ce
acesteia, România este au: pa eautoritate. Moartea ani de aie
o democraţie parlamentară şi o mona
rhie constituțională. Dreptu- Me ie sfîrşitul perioadei de zece Val ați A
ază mart se poss
rile omului sînt garantate pentru toţi
cetăț at PUI Ț arănesc organize par ai lea
naționalitate, limbă, religie sau convinge enii țării, indiferent de Pe schimbări pe un ton vehement,
re politică. Proprietatea ani atîta putere
aceş—ti liniş d rude
personală este şi ea garantată. Cele trei
puteri — legislativă, exe- agită. ier
PE ali
Liberali i AN ră iîn lor
lasemări
cumusuve te, Eeaporiale esm
cutivă şi juridică — sînt separate. Puterea
executivă aparţine regelui Or i E
şi miniştrilor responsabili, Succesiunea
Ja tron poate avea loc doar e PItri S ect ci cu dezgust şi revoltă.ii ulic aii
pe linie masculină. Pe 27 martie 1926 Pac E N, 48 lungă durată este pe
va fi adoptată o lege care EDGE pila
introduce o „primă“ parlamentară: parti Pi a unere civică. Pe 3 Hoi
dul care obţine în alegeri Pa . Va Se pe
cel puțin 40% din voturile exprimate ii aţă E luptă şi demisionează
primeşte 50% din locurile Di a
lui. să vede lir
parlamentului. Restul de 50% sînt împăr alarest Amînînd discutarea
țite în mod proporțional Firea război m
tuturor partidelor, inclusiv celui învin politice după prim ul
alegeri. cel puţin 2% din voturi.
gător, care au cîștigat în con nituit zale
Ideea
să se mărească stabilitatea parlamentară era ca prin această „primă“ Practica democrației
, dar mulţi oameni politici
84
 indiferent care ar fi el. Analizînd această „zestre Stea Ainieptale
ce

Matei j Dogan arată însă des

în să descreșter ea &eii îîn anii AA eee Ce 3
IL treizeci,
Nedemocratice şi ilogice erau deci, cum am văzut mai sus, indică izare a corpului electoral, respectiv o integ
două aspecte structurale ale alegerilor: noul guvern Nrabilă ă
iță a aceărori
alegătoril or în î n partideie
i politice.
lirice.!8 AÎn fine, ; frecvența vența
ge oa
organiza ale- A
gerile, în loc să rezulte din ele, și partidul înving
ător beneficia de Al este surprinzătoare a aproape anuale Ceea
prima electorală. Conjuncţia acestor aspecte, deşi igur
nesiguranț a puteri,i , iîncercarea fiecărui guve g i t i n D
nu este, în sine, pg tă de rege care cheamă a
obligatorie — în 1937, de exemplu, liberalii organi i i. î la rîndul ei contracarată
zează alegerile, ş.a.m.d. hiar
Chiar î
înn această nervozitate
Pa za
dar nu obțin 40% din voturi și deci nici prima electo Per
din noui un altu guvern la putere AIE ina
rală — are loc te, echivalent e c gE
în fapt la toate alegerile cu excepția celor din isting
itică se disting însă oaze de liniș
însă
toratul ar fi dat dovadă de maturitate politică,
1937. Dacă elec-
NE
guverne mai stabile: abil: 20cele celeliberliiberale dindin 4922-1926
*i 920 2 şişi 1933-1937,păca ca
votînd partidul pe nd să rezi ia
care într-adevăr îl dorea, din punct de vedere Esii aţional-ţăr
i ărăănist din 1928. ncercînd
politic, și nu pe cel farsă -
farsă
dreptpi oo crt
care organiza alegerile, considerat de aceea înving faci
pai
facile de a considera 5 viața
riaţi i itică inter
politică interbelică
1 ie
ător prezumtiv, ua So aa i ie
alegerile ar fi putut da rezultate semnificative, tentaţieie căreia căreia îiîi cad victimă şi mulți contemp
iar prima electorală —, —, aaş dori să subliniez Pa gea
îap el
ar fi acordat o reală stabilitate guvernului. Pe de comunişti ti
işti de ma: i tirziu
altă parte, critica i două aspecte nedemocra
a tice, De
caracterului nedemocratic al primei parlamentare torală ăi includea deci
nu va duce însă
la schimbarea legii respective în parlament atunci atic 1 concepute. dar nu ea de termina bizareria rir -.
cînd, după alte ca chiar i e h i a c inniai
ntimidarea lectoratulu
electora i me de către gen
agenții
alegeri, național-țărăniştii vor ajunge la putere: ei
alegerilor, și nici
ment va fi, pesemne, pentru fiecare partid,
siguranța în parla-
lectorali
electorali, violentă dar,
uneori i violentă d: desigur, nu prezgali bai toae a cir
mai importantă decît ţării. cici im
ipţiileile ţării, imaturitateaa electoratul elc ui,eee lip eo
etica politică. cumscripţi
independent de lege, aplicarea ei este, eufemistic care politică itică reală. În a bsența 3
oricărei i
educaţii iar
politice, A ob aleg a. :
spus, defec- ist. nu se întreabă care Ea | lui
tuoasă. Adversarii liberalilor sînt intimidaţi, debusolat sau oportunis
bătuți ori arestaţi, aşa i i al pentru a-ii chema la putere pe cei de i care | are n E
cum povestesc, printre alţii. Iorga, Mihalache
și Grigore Gafen- se consideră i mai ai avantajat E ici
jat d acă anticipează .ă. lingușitor,
fe ling a dorinţele jel
cu!5, iar multe urne de vot sînt, pentru orice
siguranță, furate, ceea prezumtiv" iv“, , transformâ ndu-l
: prin
RR chiar
A a oa ae ci-
ce provoacă refuzul naţional-țărăniștilor, în semn stăpînului
„Stăpînului
de protest, de-a îi ăpi n real“.g Nu era nevoie deci e bătăi ! şi de pţ
participa la încoronarea regelui Ferdinand
Întrebarea este în ce măsură asemenea alegeri
la Alba-Iulia16 . Pe
chiar iar isisi Tant fărăfără ele. exista i I
electori
o majo jori oritate „a a elector atului gatagata a să să ofereofer
pot fi considerate a pe pe tavă celor crezuţi a fi indicaţi Spit a
duce la guverne legitime. O întrebare dificil
ă, pe care nu-mi pot Electoratul Ss se comportăă decii în această perioadă p de sai
permite s-o discut numai în cîteva rînduri. Mă
rezum de aceea la democratic exact ca în perioada ei iu ERE
cîteva distincţii. Alegerile din 1922, ca şi cele
de dinainte și după duri, la feIc
ierii de pe vremuri,
dem. La fel ca boierii SR e
1922, au fost libere, dar (adesea) nu corecte:
este diferenţa, dintre politică de acum, electoratul interbelic a i Sepi i “>
termenii de free şi fair elections, Legile
sînt democratice, ca şi icii e celuii presupus aa fi
dern. serviciil i în drept jai le „ confe D
societatea întreagă pînă la 1938, dar există
fenomene de abuz și acestuia, prin chiar demisia sa din drepturi le actuale ata a
profit (nisuse) de pe urma lor. Fraudă există
, dar nu la toate puterea în speranța unor benefici i ti în e udain pa
alegerile: cel puţin alegerile din 1919 şi 1920
(guvernul le pierde), acum. în iniile a acordării puterit | i
; condițiile
în stilsti modern, Fuel LIA
ca şi cele din 1926 (popularitatea învin
gătorilor, PNȚ, este beneficii prezente. Consider acest a o Sel la
indiscutabilă) şi, mai ales, 1937 (pierde ui
desfăşoară corect. Basculările electoratului sînt
guvernul liberal), se structurală atît a clasei politice cît şi aelectoratu Da
însă uluitoare: PNL două războaie mondiale. a societăţii civile deci, e ai ec
de exemplu obține 6,8% din voturi în 1920 ia ai dA
60,3% în 1922, fiind la guvern, 7,3% în 1926 (opoz
fiind în opoziţie, mentală de mentalitate care va face pa
iţie), 61,7% în încetăţenite atît de uluitor de uşor — vezi articoiele ă
1927 (guvern), 6,5% în 1928 (opoziţie),
13,6%
47,5% în 1931 (guverm), volum — în perioada de după 1938.
în 1932 (opoziţie) şi 51% în 1933 (guvem).!7
deci că o mare majoritate a electoratului Este clar
„votează cu guvernul“,

86 87
 , : o ărui
otroifetauc a noil
-a e pro vincE iiai Aneşiti ——
Programele politice i
vedere al Cominter ului p potrivit cât româneșt
pa nulu i treb uiau x devidevină
să nă auaut ono me Şi,i, mai
abia — ui n
1 de vedere
şi în p nul ME țară, Din pricina
Avînd în vedere aceste slăbiciu să s emanea în
ni ale societăţii. mă întreb care
$îrziu,
interzis e în 1924 șii îşi
îşi va ţine u
este nivelul la care putem (re) PCR E E sasea numește, fe Ate ciei neromâniâni cacâ
săsi o anumită raționalitate a inătae,te. CO l,
politice interbelice. Or, dacă prac vieţii străinătat Sa e mem brii
alegerile fiind adesea trucate și tica politică este dezamăgitoare,
ului iar procentajuul nerom: ; ee
aleg pa d i n popu laţi a țări i.
ori infantili, programele politice ătorii mai totdeauna oportuniști PCR este n ea e Si erio
facer acel uiaşi săproc
ca PCR nu enta
devi) năpoala un partid
,
mul partidelor indică, cred, un alt performanţa guvernării ȘI sisre- Ambele m otiv
nivel de sens, și anume cel cău- dezv i ălui că,că, îîn 1944,44
ălui
Urz târziii vor
V ai
tat. În termeni de programe, î âniai . Surse mali târzi
ideologia liberalilor și național ăra nicl aa a A IERT toane
-ţă- : i N nu num EA
î ioada interbelică d e c i t
i
, era ora sere greve Mpa
ati Unor
șii ste ra Orga niza
gani zaţi iii e casAi
ţiii lega
1 le e au refuzat
limitatăi
Pa PI
az simţe a „aco iti, Soci aliş tii car 7. 2
naţional-țărănismului. Pe de ip Pe a da
altă parte, ideologia dreptei unesc într -o Fe
treizeci este complexă, dar
nu coerentă, oferind atit un
din anii afilE ierea lacorzi ial-Demoerat (PS
E
D),
a sub conducere Eae pa dede
Corporatism sistematic, deşi nu anumit nouli Parti l a
a ceai curu
original, prin Mihail Manoilesc se dis NAOD inter EUA n, dar nu ȘI
u, Petrescu. ElN epri nder ilor .
aaa într
doar & ciie îteva ps proc enteMEdini elec
« Cae toara
gal
: pa
i oate aleg
tr eril
Jege e
rile ee
Ma Syaeai, îi pa AR E
E pr ta ca partidul e lieapela si
prea BE ej, nu face part piu ia
partiedele Aa« ES ga cul ice
ee
Mu fost Ecă Pag
gener ral arbel
RezuA ltatul ioad Me ara
a aeinte ică, o nat ă polit ică re
stă satafa nii 0 pgaeSa
libe
pe rale + sauE e tru- acea
Dindrea pta, iar cultu aaaaaa
Bine, eu sa
ar caie anumită IA CEAS de y
Jevanţă culturală din per
politic . ah
i ue de libe
liter rali
al sm orii de dreapi a tradițională
ă aa
uențme
inflLei [o
i partid de centru-stinga cu ae e e
1 e
je A ih pet
se (PŢ) întemeiat de ză iLE
Slaă
sprijin
-at de ARE ţar
1918.Acare s-a
“0 p u ide agrare care,
Coerenţă a Programului şi poeta e
a guvernării întîlnim deci despă
nd s-au a desp rțit,
ărțit,i s-a Or ulrama
ientat i prog tic. „SEE
ia
liberali şi la național-țărăniști. numai la a e
În rest, nu. aa |-de să rămî nă padical-populiatu răZi a A
: or, ori
mocraţililor, O de cel Gelu aiue ci Ea e
Meci este domina tă
zen Iran era scena politică i Tuli iu, Integru, unani im
iduli>Naţional
această(PN) al lui2BEpbpo
uliu Mii.
dinae"
anii de uprelor
Sistemul partidelor politice centru, figură imediat
Aspsctal,
ilvănenilor ii Ungari ia antebelică,
din 4 Ori, 0 A p a , e
transilvănenilor din Ungă ăcate. să facă f a c ă faţă marilor
i c Onală“e,
y
La congresul său din 8-12 dupăi război.
război nu a ştiut,tiut, din păcate.rezolvată
O dată ă „€ „chestiunea națională»
mai 1921. majoritatea Partid i ata
Socialist decide afilierea la
Comintern și schimbarea num ului aniiii aaa treizc şi
ae adresă ec.
claselor mijlocii rurale $ iilocii rurale şi urbane eri,
Partidul Comunist din Români elui în după război, PN
a (PCR). Acesta acceptă pun
ctul de intind inevitabil în concuren ţă cu alte partide de centru:
88 89
 Partidul Țărănesc şi Partidul Poporului al lui Averescu. Se În raport cu extrema fragmentare a vieţii politice iri E
impunea o fuziune. După ce s-a unit cu cîteva partide mici, PN ăiea
observăm deci zece ani mai ut
poartă ani de zile tratative cu PȚ pînă ce ele fuzionează, în sfîrșit, în jjurul a două
politice e în
ieţii politic
trare a vieţii partide
uă partide ae 4 dle
pe 10 octombrie 1926, în noul Partid Naţional Țărănesc (PNȚ). Pre- k, Ţ ambeie Dorin de o evidentă bază o aia
şedinte al acestui partid. mai curînd de centru decît de centru-stînga, și ctiv. clasa de mijloc — ca și l
perioară
devine Maniu, vice-președinte este Mihalache. Conceptul luptei de Alte de:a partide nu au o forțăîorț: competitivă ă reală: la
ÎN definitee. Aepani Due
clasă la ţară, numit încă în programul PŢ, dispare din programul s a
PNȚ, fiind înlocuit de necesitatea de-a încuraja „clasa de mijloc
Pata şi la stînga lor se află doar Sup, deciA
erioada
i liberal
i ăă dintre
di şi 1928 România A n
1918 3 și
sănătoasă“. Accentul este pus apoi pe dezvoltarea agriculturii şi a a reveni la
l e sistemu l politic
pc bip pat ;
tul de maturăă pentru
industriei ușoare — în timp ce liberalii acordă atenție industriei individualizate
RRmanta la guvernare a doua partide puternic
grele -, pe păstrarea tradiţiilor culturale naționale — spre deosebire
de modernismul liberalilor —, ca şi pe o politică a „uşilor deschise“
în privința investiţiilor străine în industrie, în timp ce aici liberalii
. (PŢ) PNȚ (PN) PNL
se pronunţă tocmai pentru o politică protecționistă. Astfel se cris-
ie i i 8 PND
talizează treptat în anii douăzeci și treizeci farănismul, o doctrină .PSD LANC
cu argumente serioase, dar cu concluzii îndoielnice, care trebuia să !LEGIUNE
» :
ofere o alternativă atît la liberalism cît şi la marxism ori fascism. Partidul maghiar
Românilor li se oferă deci „a treia cale“, între liberalism și tota- i
i Partidul german
litarism, o cale care urmează să-i conducă la o societate demo- A Partidul evreiesc :
cratică, dar agrară. sprijinită pe o clasă de mijloc înstărită. 4

Deocamdată fuziunea țărănișiilor și a Partidului Naţional oferă. în : [dreapta]

sfîrşit, contraponderea mult așteptată la liberali. Viaţa politică din Î ga]
[stin
România capătă acum contururi mai clare. În fine şiminoritățile
1

încep să aibă propriile lor partide, respectiv fracţii parlamentare Schema ur. |
separate: germanii şi ungurii din 1926, evreii din 1931.
spectrului
Partidele se înşiră pe o linie. de la stînga la dreapta
La dreapta eșichierului politic operează, în anii douăzeci, mai poziția
iți a i adi
i E Alea asez. epe
politic. Pentru a vizualizai
n
întîi un singur partid, de altfel minuscul: Liga Apărării Naţional- i i a ce nu are în sine nici p
iv întreg ului:
Creştine (LANC), fondat pe 4 martie 1923 de A.C. Cuza, profesor se află partidele care confer ă coeren ţă

era
toiui se

EAT (en saga)si PNL.(cereapp

),
-ul tabloul
la Universitatea din Iaşi. Liga nu era un panid confesional propriu-
zis şi avea puţine puncte în program în afară de antisemitism. În Șid pia au ema
propriu-zis ar fiputut îi rartidu .
ciuda retoricii lui, Cuza respectă însă democraţia parlamentară.
fuziune cu Partidul Ţărănesc (de stinga). on
Asemenea „laşirate“ nu este acceptată de un grup din partid care ul Poporu lui g :
bele sînt notate între paranteze, Partid t i
se rupe de Ligă şi înființează, în 1927, Legiunea Arhanghelului el exprim ă. pe de-o De Ra
fitzurat, dat fiind că E
Mihai: de aceea membrii ei se vor numi legionari. Liderul lor, cială din perioada imediat postbelică, iar pe
Ăa A
Corneliu Zelea-Codreanu, un vechi student al lui Cuza, respinge Eu ana
de ordine a generalului Averescu; am optat E
LA
radical democraţia și vrea, în analogie cu modelul mussolinian, să PND are, datorită lui Iorga, o onentare mal de ia a an
dezlănțuie „energia“ poporului, apelînd în România la mistica una şi mai de dreapta. Simetric, într-unfel.leeste
E
ati
ortodoxă, atitudine agresivă contra instituțiilor şi indivizilor Democrat. Toate partidele menţionate pină acum i d
iai
corupți și la jertfe de sine fanatice. Asemenea grupulețe de dreapta democratic parlamentar, ceea ce nu se PAL sera E
Tămîn marginale în anii douăzeci; ele vor deveni însă o mişcare PCR şi Legiu nea (Arha nghel u vi i alee
următoarele două,
socială importantă în deceniul următor.
*
en
le. declarate contra ordinii constituționale; ele ca vitel
afara spectrului politic propriu-zis. (vezi liniile punc
90 91
e
i zu S za dart iai, St ucib Biafesă
În fine, partidele minoritare sînt în această fază tot partide de - funcţionarii statului, apoi ȘI ceilalți salariaţi, sînt oblig
centru, dar au caracter etnic și se ocupă de probleme specifice, DL 110.250, din salariu. Tot în ianuarie 1931 Mironescu
pe a
tgedi a
ceea ce le conferă un loc aparte pe eşichier. interzice Garda de Fier, urmașa sub acelaşi
ci chibzuite,
E junii Arhanghelului Mihai. Înciuda unei politilorga, e =
E ucscu este trimis la plimbare: Carol îi cere lui
, să formez
PNȚ şi lui Argetoianu (acum în Partidul Poporului)
un guvern de uniune naţională.
2. ÎNNOIRE NAŢIONAL-ŢĂRĂNISTĂ
ȘI GESTIONARE A CRIZEI
Anii treizeci: construcție și deconstrucție

Guverne țărăniste ae E
De unde vine impresia de vivacitate politică Ce
a ga
care ne-o dă perioada interbelică, mai mult. decit ți €
La alegerile din decembrie 1928, PNȚ cîștigă mai mult de i i 2 Au fost, dar nu mai i mulţi, nicL m al
: vatori i ai
Aa i deceni iiilor
E de dinain tea
a
77% din voturi. Guvernul condus de Iuliu Maniu vine la putere pe Ata
Brătie niita
ienii şiși extraordinar i conser
arii
inarii
10 noiembrie 1928. Lumea așteaptă încordată schimbări funda- război mondial.
ăzboi i Fasci nează , cred,. mai curînd1 spec
j ui i râzo
primul “veci si treizeci! Je conflicte de perso-
mentale, dar guvernul va trebui curînd să se limiteze la măsuri prin iti al anilor douăzeci şi treizeci: marile
olitic î
Apa e
care să țină sub control criza economică, reflex al celei mondiale, Palităţi pasiunile ilegitime ale pnl ac
izbucnită în 1929: asanarea unor întreprinderi, descentralizarea și i l mulțiimilor, j războa
i , vuietu iele. Dar nu la e
i arilor
legion
aa esenți
se pare ei al.ata
abolirea în fapt a protecționismului liberal. La ţară se schimbă să mă opresc acum, cii la altceva, care mi
oarecum lucrurile, cooperativele agricole înființîndu-se acum mai face rea Șişi desfa cerea
cer României
E moderme,
două deceniiii ne arată a
în cuvint e irit
uşor și creditele acordîndu-se mai suplu. O politică socială de creşterea șii descreșterea rea . României Mari, i
ui, ceea ce este da
întîmpinare nu înseamnă însă neapărat şi o politică tolerantă: greva Cantemir,i nu numai i la nive lul statul t
minerilor din august 1929 este reprimată de ţărănişti la fel de decis r Nu vrea
uțiilor. eau să spun prin aceas
ace pipe
i
nivelu l instituţiilo
pe cît fusese demonstrația muncitorilor în 1918 de către liberali. i imic din
nimic di Româânia anilor douăzăzeci eci în cea Se j
transmite 3
izecii. Este evide
treizec i nt că. ecorconomia, legislaţia, a adm
democ ratic e, reiați i A
La decesul unuia dintre regenții lui Mihai, în octombrie 1929, aşezăminte i le culturale, iinstituţiile
guvernul acţionează atît de neîndemînatec, numind ca nou regent o pri 1938 ne schimbate, anul
pînă prin AD | iine
nuăă pînă
ontinu
conti
rudă a lui Maniu, încît readuce în discuţie întrebarea dacă nu ar fi anul de îrf
viri al
al prospe rități i
i i
interbe iice și â
recunoscut ca
a 15 pat aa
totuși mai bună 0 reîntoarcere a lui Carol decît actuala regență, recunoașterii internaţionale a ţării. Dar, ca
politic influențabilă. Prinţul Carol se reîntoarce, într-adevăr, curînd mare, â ste, €
numai i că acum pe scarăă mu lt mai Sue
după aceea și în iunie 1930 își reocupă tronul, devenind regele ene de Aa au e
continuitate sînt dublate de fenom ”
e
Carol al II-lea. Maniu, care pusese drepi condiţie a restauraţiei de conţinut a formelor sociale și de E Ce
s o
pe u a o înţelege, i ]
despărţirea regelui de Elena Lupescu, demisionează pentru un timp iuvolu
i i Ne-ar trebui,i, pentr
ție.
pentr u a craEi ua
văzînd că regele nu-și respectă cuvîntul, şi cedează locul, pentru termeni simultan de sistem și de dramă,
a săpe i
cinci zile, unui guvern George Mironescu (7-12 iunie 1930), cînd ceea ce aş vrea să descriu drept logică a evenimente
a a
regele este înscăunat, revenind ca premier pe 13 iunie. Va demi- ne situăm la nivelul sistemului politic, mi se pare
siona din nou însă pe 9 octombrie. A doua zi se formează un nou anii douăzeci o logică a construcţiei pe care anii tieize
guvern Mironescu (10 octombrie 1930-17 aprilie 1931). Acesta isa-o logică a de-construcției (ce a ce
iei (ceea nu €A
ce nu totuna
o contrazic printr i
încearcă să combată criza prin „Curba de sacrificiu“ de la | ianuarie cu aceea a distrugerii propriu-zise). Mai mult încă, anii

92 93
 acăt oficial: la Lon dra pentrua
Carol pleea :
arată ciudate inversări de imagini şi de valori ale anilor precedenţi, dezertează“ a treia oară. liei, din on A E se
ca și ciudate repetiţii, dublări, rime de evenimente, ca şi cum iije reginei Alexandra a Ang
eral A
, merge la Paris și
Ja n lezeşte apoi de la Londra e
același lucru se face, se spune, încă o dată, dar invers, sau altfel înainte, pleacă împreu
decît se spusese, ori se făcuse, înainte. Ca și cum, într-o uriașă „i îucăa sosită și ea acolo mai are de EA e
nOuă scr Is0
i de acolo, Carol scrie o
oglindă neagră, anii douăzeci se văd deodată altfel, invers, ori pe asta paharul este p i 5)
deformaţi, ca şi cum imaginile lor, intrînd acum în noul mediu î. 5 decembrie 1925. De data acea nu-l mai apără Și iz
E Brătia nu pici Ferdinand ori Man
(mai dens, mai toxic?) al anilor treizeci, deodată apar strimbe, 1925, apoi E lg A
Coroană pe 3l decembrie
hide. în a rderea drepturilor la su E
„A ie 1926 decretează oficial pie ai. asis
$uiCol ŞI numirea ca
rege a minorului său fiu, Mih
regență.
Privire înapoi: pubertatea și maturitatea unui prinţ domnul şi doamna Caraim an, CarolsuMe
Sub numele de în fond fericită, aproape de E a Te ce
l
încep apoi o viaţă p i
(Negresco, Nice) şicas
d: i rin hotele de lux ționaț
Carol al II-lca, fiul lui Ferdinand, renunțase la tron după ce greu cu | banii, apoi subven
dezertase, trecînd în Odessa, pentru a se căsători pe 13 septembrie o mantie) . la început cam e română, care-șii înch înc ipui
hip e că face
ule
igigin
1918, cu Zizi Lambrino.20 La intrarea triumfală în Bucureştiul eli- Barbu lonescu, ; englez de ori Ş la însă:
înşe
iţiie pe termen lung. Se va
berat de nemți, Carol arată absent și enervat?! O atitudine carac- astfel o profitabilă investiț
RAele. tici ȘIee intelectuali e
cep e O aL d Colă
S p ati Curi nd 1n
10 toarce T
2e . Ca T ol 11 vă
teristică pentru Carol în toți anii douăzeci: perfect apoliric, el îşi ajun s reg
oameni poli
trăieşte cu înverșunare viaţa personală, ignorînd cu totul lumea supralicitare din partea unor ec a-l convin i ge pe Carol ol s să revină
care se î
într
publică pe care o traversează, datorită rangului, obligat, dar cu un nume din România, di Români
iticăcă din â a ac elor ani
clasa politi
aer de robot Conform presiunii familiei regale, căsătoria lui cu în țară. Caracteristic pentru ește să reintre în rol ul săuintii
Zizi este declarată nulă și neavenită, iar junele Carol este închis la deci faptul că nu Carol dor , de car e fug ise în aj
Minăstirea, proprietatea sa de lîngă Dunăre, unde va continua s-o E d (politică), ci ceilalți ţimi i Sal e asp ere ot
coboare mil a Înăl
vadă pe Zizi. Se şi automutilează apoi, pentru a nu fi silit să a Ei îl imploră să r va fi fost desigu r altu i,
ile Limbajul convorbirilo li-
urmeze trupele române din Transilvania şi Ungaria în 1919. În ște ă
să accentueze neaştepta ta simi
voroava mea arhaizantă dore i ant in
august 1919 renunţă din nou la tron (prima oară o făcuse după j lu i Aaa dl5 Fnst
și,i de talia
căsătoria cu Zizi). Consiliul de Coroană, inclusiv Ionel Brătianu. tudine a unor generali, totu a a S e A Do ri
ca Nichifor
ca și Ferdinand, decid să ierte totuşi această „greşeală de tinereţe“ Prezan, ori ințelectuali late eee Acz ti ia
, sau Șe
a lui Carol. Între februarie-septembrie 1920 Carol este trimis într-o politicieni ca Mihail Manoiescu igrad să
i la Țar
călătorie în jurul lumii pentru a uita de acele necazuri. Zizi delegaţii de boieri plecat
Lambrino şi copilul lor, Carol-Mircea Lambrino, născut pe opt ia- candidat la domnie.
nuarie 1920, sînt expediaţi la Paris. Cuminţit, pare-se, Carol se în-
toarce acasă. În toamna lui 1920 o cunoaşte pe Mirella Marcovici, x român
cu care pleacă în vara lui 1921 la Paris; vor avea un copil, Mirel, Scurt excurs despre un parado
în 1923 şi legătura lor va dura pînă în 1924. Pe 10 martie 1921 în aceast ă carte sint
Carol se căsătorește, mai bine zis este căsătorit, cu principesa Elena Ceea ce nu încetează ă de-ae: a mă uimi fii ala poinasti
in pre-modern oil lamai elite
fiecărei Ra
IN n crize
a Greciei, cu care are un copil, Mihai pe 7 noiembrie 1921, la opt luni asemenea ne cîncetate » „căderi
Rtie, i ciit AUD
ern e ca for mat cu pi
de la căsătorie. deci. din motive de sănătăte a Elenei. Cuminţirea cele mai mod deș Pi
nu este singurul,
este scurtă. În mai 1925 Carol o cunoaşte pe Magda-Elena olizice. Acest paradox român ului și ed î
caritatea stat
Lupescu Wolf, se „îndrăgostește“ la fel de fulgerător de ea precum Eeial explicînd poate pre arte abil A ni să ne f în
Căci s-ar cuve
mai înainte de Zizi și de Mirella și.repetă comportamentul fatal: îleculturii române moderne.
95
94
 i
octombrie 1893, Carol Sere
este mai exact modern în acest stat și în această cultură? Ori, cît Elena Lupescu.“23 Născut pe 15 abandonînd-o pe dia, ai E
,
de adînc este stratul modern și cîi rezistă el la presiunile istoriei ani în 1920, cînd pleacă din țară i C
s-o părăsească pe Magda. p
moderne? Sau: cum am putea stăpini această permanentă tensiune de ani în 1925, cînd refuză nilor. Încă cin ci ani Şi
dintre modernitatea formaţiei noastre (recente) și reflexele noastre Carol învățase să reziste presiu
e el pe ceilalți.
automat pre-moderne, la orice pericol? Cum am putea conștientiza vedește că ştie să-i manipulez
aceste pericole reflectînd asupra unei reacţii la ele, mai i punct,
intă, pînă la un
in
ea
Sosiirrea î țarăă a luii Carol a! Il- lea prez
în În Joc de
(consistent) moderne?
cea a lui Carol [: aeroplanul,
un tulburător paralelism cu no e
Precup, generalul Cantacuzi
Iată cum Carol, prințul moștenitor care rezistase în 1925 la vaporul pe Dunăre, maiorul nd
-l aşteaptă de la aterizarea
rugăminţile stăruitoare ale părinţilor şi sfetnicilor acestora, şi-şi canu şi fratele Nicolae, care A șiE
Cotroceni, precum
părăsise tronul pentru iubită, acceptă acum rugăminţile umile ale pilotului L'alouerte pînă la nu odinioară, care l-a salutat p. Re
tia
politicienilor și redevine rege, păstrîndu-și atît tronul cît și iubita. Cornu, sau bătrînul lon Bră torise pe Vapor, lapășire
Şa
călă
e așa-zisul său valet. cu care
Cum de se maturizează Carol atît de rapid încît îl întrece în
âne sc; Aventura, „ludicul! : Si
viclenie pînă şi pe bătrînul vulpoi. Maniu? Moartea Tatălui, a lui Fire acesta pe pămînt rom eri e sz e
ol | venea De
Ferdinand, ca şi cea a „substitutului de Tată“, Ionel Brătianu, în după aceea din imagine: Car Caro l ai I-lea vin vi
-lea
- i dar îîn cadru inst instituțiituțional: :
bună tradiţie a explicaţiei psihanalitice? (N-o încerc, din lipsă de ă n ărui i acor i d instă ituț
„Ins Oi
ul ional.
în
în e î
timi p de pac e şiici]inn afar als a oric
i
competență, dar ea mi se pare absolut necesară pentru a ne înţe- inc
i ogn
i itoi t o Se a
ție prin Debit al a
lege personajul.) Sau simplul fapt politic că emisari din țară, ca şi Primul este consfințit în func l să-l reiu ze., «
din străinătate, nu încetează de a-i oferi regatul pe tavă? Cine ar fi i aur puterea ȘIi nim nime
enini nu are curaju !
pe Man iu
sin faţă
nu, Carol al Il-lea îl are tn
rezistat la această cură prelungită? Carol, depolitizat de un Ştirbei, alături dzel pe Ion Brătia
lasă să treacă.
amantul mamei, şi de un Brătianu, manipulatorul tatălui, este re- Care se dă în lături şi-l
politizat de un Averescu și de un Virgil Madgearu, care îl abor-
dează personal. Politicienii îl reinvestesc politic prin adresare
directă, integrare în complot şi implicare în aventură. Tipic com-
plotist, pentru mentalitatea probabilă a lui Carol. va fi fost tocmai Restaurație sau Instaurare?
Manoilescu, politicianul care-i readuce, parcă în joacă, femeia. În
e aţi
vechea lui criză puberală, Carol alesese femeia deasupra puterii. dintre cele două decenii, est
Maturizarea deplină are loc cînd înțelege că le poate păstra pe Anul 1930, exact granița E c 2
Carol al [l-lea. ce rca
amîndouă, că imposibila opţiune nu mai este necesară. Mulţi Restauraţiei. Re-venirea lui ml ez
raţie, O atit 4ear
istorici au accentuat rolul nefast al Magdei Lupescu. Nu acesta este prezentată ca o restau ari „Ch
cred că a fost decisiv. în faza respectivă. Cînd Monitorul Oficial _jepara“* ceea se „gIEŞIS izia rep eiE
DE A upanimitate, acceptase dec ei
anunţă, pe | septembrie 1919, că prințul Carol nu ar fi renunțat la cu sut at n
ea aproape unanimă.
consiliului de coroană. şi E
tron, cum se spunea, Carol îi scrie o scrisoare furioasă lui
de a-l dezmoşteni pe Carol. O co
Brătianu. confirmînd renunţarea și încheind astfel: „Adică credeți a lui Maniu şi lorga, a zi dup ă gsi pe a ră
ie 1930, a dou
care devine acum pe 7 iun
Dvs.. că nu sînt decît o păpușă care nu știe ce vrea? Greşiţi. “22 Caraiman. 0 re-moştenire:
pestivă a cetățeanului Carol evine prințul
Cerîndu-i-se sever, de către Ferdinand şi Maria. să renunţe la neavenit. Caraiman red
1926 este declarat nul și devine
Magda Lupescu, Carol le-ar fi răspuns: „Nu pot. Sînt legat de unctului rege Ferdină and şii Ei
femeia aceasta printr-o sălbatecă pasiune. lar voi nu aveți dreptul Carol. se urcă pe tronul : def copil Mihai. Ac ra asa
ce regele
să mă forţaţi pentru a doua oară să renunţ la femeia pe care o regele Carol al Il-lea, în timp juraseră cre ință,
politicieni. şi guvernul Maniu oficial, îi
iubesc. M-aţi despărțit de Zizi, dar nu veţi reuşi să mă despărțiți de
97
96
 Voievod de Alba-Iulia, ca și cum niciodată nu fusese rege. O Maşina de tocat regală
paranteză de patru ani este ştearsă din istorie în aplauzele entu-
ziaste ale unui parlament care, ca indivizi, nu era desigur, același
Meta tei
cu cel din 1926 — mai fuseseră trei alegeri între timp (1926,
1927, Astfel începe Carol să facă uz de i ui E
p
1928) —, dar ca instituţie absolut acelaşi. Așa începe deceniul al ionale pentru a frînge partidele şi guvernele reale, ap i
patrulea: cu de-ziceri, cu ștergerea memoriei, negarea realităţii și chim b combi naţii polit ice lipsit e de șanse
Eva 1 rului dictator”
pervertirea a însuși sensului dorit al Restauraţiei, acela de act de inar e ale viito
fa e i i layboy sau tactici de subm au atunci pe
Gărzi i de Fier îi făce
justiţie, căci restaurarea lui Carol înseamnă în același timp un
act Ea zone şi atentatele
u fi ținute sub Sa
de abdicare forțată a lui Mihai întru totul similar celei din 1926
a E ioan eni să creadă că acestea putea ieia
lui Carol, care trebuia acum anulată. Mai mult încă, re-punerea n solid
guverretro
un rile și de miniștri, oameni dintr-o
lui iaetucru spectiv, ne frapează totuși ca a
Carol în drepturi se face fără rediscutarea motivelor pentru care el
CI (eu
fusese „de-căzut“ din ele în 1926 şi care nu existau defel în cazul Îiotirele din anii 1930-1933, deşi acționează
oa al ua Ster ea a
lui Mihai, un copil pus pe tron şi dat jos de pe el fără voia lui și triva acestor rele sociale, Sa d ea Oare,
hi
desigur fără nici o vină, din pur calcul politicianist. Restauraţia, este o mare instabilitate poli i ap
doritoare atît de grijuliu a coase la loc ruptura țesăturii instituțio-
nale din 1926, este o instaurare, O lovitură de stat legală, o ruptură a ii iaiEa E ol Ea E aceşti ani, a unui plan
în țesătura, mult mai importantă, a ordinii de drept a instituţi fc alerelar fi dorit, încă din 1930, să înfiinţeze o Ga
ei , a făcut
la fapte
monarhice, care spune că nu poţi, ca prinţ moștenitor, să te com- a, dar neîndrăznind să treacă imediat
ca să desta biliz eze democ rația parla mentară și să a=
porţi astăzi într-un mod nedemn de regele care vei fi miine. Res- io îi î
desfi ința forma l, ca i
taurația lui Carol este o re-instaurare a bunului plac (princiar). Nu PE umipretext în 1938, de-a o şi e pi
este de mirare atunci că anii treizeci debutează sub domnia a ceea o asemenea interpretare mi se pare â be
iul
ce va deveni curînd evident un arbitrar de stat, lipsă de răspundere, meşte feleological phallacy: priveşti ant eve E
e toate
lipsă de continuitate cu trecutul, ignorare a acestuia în acelaşi fel E ctiva lui 1938 și interpretezi prin urmar si ge
care trebu iau
în care, pe 7 iunie 1930, este ienorat actul de la 4 ianuarie 1926: ÎN cdcnte drept tot atîtea etape regale .
decla nşare a dictat urii
fără argumente și cu disprețul evidenţei și al cuvîntului dat. Istoria E i ntul anului 1938, a
curînd Sta
a reținut mai ales viclenia lui Carol, faptul de-a fi promis. ori de-a „9 aş dori să văd anii 1930-1938 mai da ae
fi lăsat să se înțeleagă că promite, despărțirea de Magda Lupescu A în 1rei între rege, Garda de Fier și Pe ea E
ia
și
pentru a o readuce pe furiș în țară într-o manieră în același timp
, iNndițioale. Acest adevărat BR al a 195 3
l războ i mondial — n-a
penibilă și melodramatică. Este adevărat, dar istoria uită, pare-se, iunghiul“ morţii din primu
i aita a
faptul că neîndeplinirea cuvîntului dat, în cazul lui Carol, ÎN anravirat, în care doi dintre participanți
este
exact simetrică călcării în 1930 a cuvîntului dat, mai mult, ie4Încani căi
pip eone at
democrate
a t
a aputenii iasăli
ei, pentru adjudecareea
votului parlamentului român din 1926. Ceea ce este mult mai grav, erea, sau păstr are, :
pentru că acesta este începutul demisiei parlamentului şi a clasei soc nu urmărea doar obțin i3
o dilem ă: cu cine să se git sp
politice din demnitatea lor instituţională, este un vot în alb dat lui sicurea de-a rezolva
Carol care, în tot jocul lui viitor, nu va face decît să profite de demo tu ateşi
parte, ă înlipsă Slicăror forțe
cai
altă ata
încredere. Pe dee ace
acesta. Faptul că Maniu s-a efasat de la putere cîteva zile, pentru peric olul a Î cp Se
nu fi obligat să semneze cu mîna lui acest act general de demisie,
a [Ecase de stînga, nu puteai combate rate
nia. decit Ei a
dovedeşte că el a fost, poate, singurul om politic român care a atît în Europa cît și în Româ
Sică
altfel, mulți oameni erau convinși de întenți
înțeles ce fapt grav se întîmplă. A înțelege nu este însă totuna cu a a cm
acestuia de-a apăra democrația. Abia mai tîrziu
E
opțiunea dintre Carol și Gardă era de faptopțiea
fi justificat Funcţia lui era să apere instituţiile. Ceea ce nu a făcut,
do g
gropari ai democraţiei. Că în 1938 Carol se va

98 99
— temporar — al acestui joc în trei nu implică şi faptul că el l-ar fi
inventat: părtașii la joc — țărăniștii în anii 1930-1933 și liberalii în
1933-1938 — sînt în aceeaşi măsură responsabili pentru modul în
care a fost condus jocul şi pentru rezultatele lui.
Tactica regelui a fost simplă: el i-a jucat pe toți oamenii
“politici proeminenți, în permanenţă, unii contra altora. Acest Joc
i-a reuşit așa de uşor pentru că toate partidele erau divizate, încă
de la începerea „crizei dinastice“ în anii douăzeci, între „carlişti“
şi „anti-carliști“. În timp ce această diviziune, în anii donăzeci, nu
a pus în pericol continuitatea și stabilitatea vieţii politice din cauza
autorității lui Ferdinand și a lui Ionel Brătianu, ea a dus, în anii
1930-1933, la o fărâmiţare totală. Urmarea a fost nu numai că
PNȚ şi-a pierdut, între 1930-1933, în mare măsură reputația pe
care 0 avea înainte, ci și că democrația parlamentară în ansamblu
a fost discreditată. Toate partidele au căzut de altfel victima
acestui joc de adevăruri pe jumătate, rivalități şi intrigi de culise,
nu numai PNȚ. Confruntate cu dilema fatală „Carol sau
Codreanu“, şi cu lupte interne, nici unul dintre ele nu a ştiut să
găsească răspunsul potrivit.
1
Relații externe
În cinda asigurărilor din 1916, puterile occidentale nu s-au
purtat deloc cu prietenie cu România în cursul tratativelor de la
Paris. România a avut la fel de puţin drept de decizie, sau de
participare la decizie, precum celelalte țări est-europene (mici).
Tratativele de la Paris nu s-au purtat, din acest punct de vedere,
altfel decît cele de la Berlin, în 1878. Deşi Occidentul a recunoscut
unirea României cu Transilvania, Basarabia și cu celelalte noi
provincii, opiniile lui au rămas foarte diferite de cele româneşti cu
privire la poziția minorităţilor, trasarea precisă a granițelor cu
Ungaria şi Iugoslavia, şi mai ales despăgubirile de război ce urmau
să fie plătite de Germania pentru ocuparea teritoriului românesc.
Dacă înţelegerea finală a fost echitabilă pentru România în ce
privește granițele şi minoritățile, ea nu a fost deloc aşa pe tărîm
financiar. Mai ales că lucrările conferinței de la Spa (1920) și
planul Dawes (1924) au dus la micșorarea și mai mare a despă-
gubirilor de război.
100
Tratatele de la Paris au constituit pentru România în același
timp un succes — ele recunosc unirea cu noile provincii — și un
avertisment în privința viitoarelor relații cu Ungaria şi Germania.
Întreaga politică externă a României în perioada interbelică a fost
de aceea dominată de nevoia de-a obține garanţii pentru granițele
ei atât la vest cît și la est Îngrijorarea comună cu privire la re-
vanşismul crescînd din Germania şi Ungaria a făcut ca noile state
din Europa centrală şi sud-estică să se apropie rapid unele de
altele. Cehoslovacia, Polonia, România şi Iugoslavia împărtășeau
teama de o nouă agresiune dinspre Ungaria şi/sau Uniunea
Sovietică Nu numai raţiuni militare ci și afinități politice joacă un
în
rol în naşterea unei noi solidarităţi în zonă: în țările învinse
primul război mondial, ca și în Uniunea Sovietică, vin la putere
Cehoslo-
regimuri (cel puţin) autoritare, în timp ce, mai ales în
vacia şi în România, democrația rămîne în picioare pînă în 1938.
Rezultatul este că România se angajază în constituirea În zonă a
în
umui sistem internaţional de alianţe şi garanţii. Ele trebuiau
acelaşi timp să constituie o nouă ordine europeană și să protejeze
noile democraţii din centrul Europei şi din Balcani contra regimu-
atît
rilor dictatoriale din Ungaria, Germania și Uniunea Sovietică,
prin solide acorduri reciproceîntre respectivele democrații, cît și
prin acorduri similare dintre fiecare din ele și Franţa și Anglia.
Acest „cordon sanitar“ în est trebuia să asigure. împreună cu
democraţiile vestice, echilibrul puterii în Europa în raport cu
dictaturile din centrul şi estul îndepărtat al continentului.
Iniţiativa creării acestui sistem a fost luată de Take Ionescu,
care a colaborat eficient pe acest teren cu Edvard Benes, șimai
ales de Nicolae Titulescu, ministru de externe între 1932 şi 1936 şi
preşedinte al Adunării Generale a Ligii Naţiunilor în 1930-1931,
u
primul român. de altfel, care este ales în această funcţie. Titulesc
a fost astfel unul din arhitecţii noii Europe şi, în același timp. dato-
i
rită marii lui forțe de. convingere, unul dintre cei mai cunoscuț
diplomaţi şi oratori politici din perioada interbelică.
1921 România semnează un tratat defensiv, cu
În martie
Polonia, împotriva Uniunii Sovietice; el va fi prelungit și extins în
1926. În iunie 1921 România semnează și o înţelegere cu Cehoslo-
vacia și Iugoslavia împotriva Ungariei: sub numele de „Mica
Antantă: aceasta va fi la rîndul ei extinsă, în 1933, la Geneva, pînă
la dimensiunile unui tratat de colaborare economică şipolitică
permanentă. Pe frontul sudic lungi discuţii duc abia în februarie
1934 la naşterea Pactului Balcanic dintre Iugoslavia, România,
101
 Grecia şi Turcia. În 1926 este semnat și tratatul de apărare al țării
noastre cu Franţa. Rămîne deschisă numai problema relaţiilor cu
Uniunea Sovietică. Relaţiile diplomatice fuseseră rupte în 1918,
dar ambele ţări semnaseră în 1928 pactul Briand-Kellog de con-
damnare a războiului. In Protocolul de la Moscova din 1929 dintre
Uniunea Sovietică, Ţările Baltice, Polonia şi România se specifică
faptul că aceste ţări aplică principiile pactului Briand-Kellog în
raporturile dintre ele. În 1934 România și Uniunea Sovietică reiau
relaţiile diplomatice directe, iar Titulescu şi colegul său sovietic,
Maxim Litvinov, pregătesc un proiect de tratat care urma să
recunoască granițele actuale dintre cele două ţări. Tratatul, care ar
fi însemnat un adevărat eveniment în relaţiile dintre cele două țări,
urma să fie semnat în septembrie 1936. În august Titulescu este
obligat însă să demisioneze, ceremonia semnării se amînă, iar
după aceea tratatul este uitat cu totul. Demiterea marelui antifascist
care a fost Titulescu, pricinuită de relaţiile aproape explozive
dintre guvern și Garda de Fier (vezi mai departe), înseamnă în
același timp o schimbare de macaz generală în politica externă a
României. Înventivitatea creatoare și îndrăzneață de pînă atunci
dispare o dată cu Titulescu și face loc unei politici de apropiere a
României de Germania. Urmașii lui Titulescu, precum Grigore
Gafencu, Raoul Bossy și alţii vor continua principiile politicii lui,
dar nu vor mai beneficia de aceeași inventivitate politică.
3. NEOLIBERALISM: PROGRES
SAU DECADENŢA?
Guvernul Tătărescu
În dificilii ani economici 1928-1933 liberalii s-au găsit în opo-
ziție și reputaţia lor nu a fost de aceea uiinsă de impopularele
măsuri ale guvernelor țărăniste. În 1933 ei se reîntore la guvern şi
asigură ţării acum, cînd criza economică trecuse în toată lumea, o
nouă perioadă de înflorire economică în cadrul a ceea ce va deveni
ultimul guvern democratic al ţării (1933-1937). PNL rămîne atît
de mult timp la putere pentru că el se supune acum necondiţionat
dorințelor lui Carol. Liberalii nu mai au nici o influență asupra
102
recelui, precum avusese Ionel Brătianu în anii douăzeci, dimpo-
urivă regele este cel care-i manipulează după
>
bunul lui plac. (Vezi
A
, a situaţiei
aici un caz tipic de „inversare malefică“, în anii treizeci
din anii douăzeci, la care făceam aluzie mai sus.) e Asi
Viaţa politică este dominată, în anii treizeci, de două n i
a pt
centre ale puterii: curtea regală și legionarismul, aa
siune. Acestea, pe de-o parte, se combat unul pe altul dar, să
altă parte, contribuie împreună la marginalizarea ari sal aa
tradiţionale, deja mult slăbite, ca şi a guvernul ui. n 1933, dup E
alegeri în ultimii trei ani consecutivi, LG. Duca ate pi
pistru. PNL câştigă cu o majoritate minimă: 51% din sl
a] unui proces de diferențiere în reacțiile electoratului. iolențele
Garzii iau atîta amploare în timpul alegerilor încît pace
sean
a Fi
hotărăşte să o interzică. Pedeapsa urmează cu a
E d
este asasinat la 29 decembrie alaceluiași an pe peronu
pe rege la Peleș. Acest ac =
Sinaia, unde sosise pentru a-l vizita
despre complici tatea unor înalți Ce i
teroare naște întrebări
e ati
de stat şi chiar'a regelui; nu s-a dovedit, bineînţeles,
urmare a atentatului este numit un nou premier: pe
îi
Tătărescu, unul din „tinerii liberali“ cunoscuţi pentru atitu ae
faţă de Carol. Lui i se permite să-și termine Ra atul,
obedientă
care durează deci din ianuarie 1934 pînă în decembrie 1937.
Guvernul Tătărescu reia politica protecţionistă a railor
astfel încît economia românească profită de boomul (pa OUEI
acelor ani: atît industria cât şi agricultura se dezvoltă rapi li dar
veniturile reale scad oarecum din cauza inflaţiei. Situaţia politică
e
se degradează însă vizibil. Partidul liberal este divizat în
oportuniști““ din jurul lui Tătăre scu şi „bătrîni i principi Ş i Ia
preşedintelui partidul ui. Dinu Brătian u (fratele lui Ionel şi Vin iA
Nu este vorba de un conflict numai de putere. ci şi de un ont
politic şi economic. Bătrînii respectă fidel constituția din 92 și
vor ca monarhia să rămînă constituțională. Tinerii, dimpotriv ie:
obiectează contra amestecului regelui în treburile guvernului.
Interesele politice şi economice se înnoadă acum mai ra
piciodată. Clica de la palat, activă de la venirea lui Carol în 1930,
devine un nou centru de putere în care se face trocul dintre
concesii politice şi beneficii economice. Acest adevărat e
concentrat în jurul Băncii Creditului Român, intrăastfel în au ic
cu centrele economice mai vechi din jurul Băncii pui siiab a
liberalilor şi a băncilor din Transilvania, „controlate de PNȚ
(Zaharia Boilă, de exemplu, unul din nepoții luiManiu, ii o
poziţie dominantă la Banca Agrară din Cluj). sau a grupului
103
 industrial „Mica“, controlat de
Ion Gi gurt
u.25 Conflictul politie fi lansate apa unorA
care urmau săă fie
dintre Carol și partidele tradiţionale
are deci și un substrat PD ale ni i“,
oamemorţi , îi
politici, financiarisă feui le
financiar. «
A iniști. spiritele, premie i
încer carea
sli p deraita ctțiva miniștri, printre CA Pe
Carol este urît în cercurile democrat stiu A
ice nu numai pentru că e] inistrul de Externe. În februarie 1937 Ia
sc amestecă în bucătăria partidelor polit „a Sei
ice, dar și pentru că este de a-l domestici pe Codreanu în cadru
implicat în tot soiul de afaceri dubi
oase. Monarhii anteriori au fost tu oa sue
desigur şi ei oameni bogaţi, dar PE 7 i care îi propune, pare-se, puterea ca geti
au știut să-şi menţină bogăţia în a lui Caro l SEA pie
limitele prevederilor constituționale E Seaca aşterii de către Gardă
și mai ales în limitele bunu- or irea sai
lui-simț., Carol al II-lea acționează, pe aruiitd ri dl Locotenentul lui. „Conv
dimpotrivă, cu un egal cinism j i
în politică şi economie, ca un boxeur chir aste însă la nici un rezultat, meu
care, pe de-o parte, vrea să-şi Pe mă
demonstreze calităţile dintr-un spiri
t macho aproape infantil, dar i: altuia“, ar fi răspuns, sec, Codreanu. “
ie tai
care, pe de altă parte, își doboară adve
rsarul profitînd fără rușine ie = ci iază guvernul Tătărăscu, întărindu-i
de faptul că tot el este, întîmplător, devi ne şi minis tru de Inter ne, pei glie
şi arbitrul jocului. Ca rege, om Pi A Sep
a SE ei
de afaceri, om politic şi„amaa: nt al Elene De tecrul Capitalei şi omul E
lează, am zice noi azi, indecent complexei Lupescu. Carol își eta- ARE înt i ise formaţiileparar e E
și frustrare adunate în tinerețe împo le puberale de ranchiună aa Rece Pipete Nici 0 ares
triva a tot ce însemna disci- Ș să
tide a a
plină, interzicere de către Tată a feme tare, însă.
ilor incompatibile cu Statutul
de prinț moștenitor, adică a aven
turilor care erau accesibile
oricărui tînăr de bani gata din permi
sivii ani douăzeci, împotriva În noiembrie 1937, la terminarea mandatului Lua. a
tonului probabil superi or şi pretenţi ele se consultă cu Mihalache, sea i.
os al profesorilor lui despre a i,
virtuțile regale și sentimentul dator ului colab orare a cu Vai a. î. Ai
iei (0 supoziţie care, pe de altă În: for ării guvern
pârte, pare contrazisă de influența pe între timp mult spre « Si E
care a păstrat-o asupra lui „raeta ocăca
ininre dl ăacai
aceast colabo rare tşi astiel se definitivează pa
ă evolua
Carol fostul său profesor Iorga).
Foamea de putere şi disprețul sure
arătat regulilor jocului politic îl
vor duce însă pe Carol, ca şi [E ia PNT Tăţărescu este însărcinat iar CU fara aa
România, la distrugere. înseamnă sfîrşit ul rotati vei guver namen tale E
Rr = ic
PNL
a șiiPNȚ. d ectate
PNȚ, Șzi pînăpasatunci. În perspectivă, aces
un prim spre renunțare la sa i
îi gi escu formează guvernul cu sprijinul Să pie i
&i
Eșecul aranjamentelor de culise tut Rares de dreapra, al lui Sita, Voce” şi
“pi ii
k e i de laPartidul Naţional-Creșştin al lui pe
După n sc
Slăbirea partidelor tradiționale în RE ieila e 1 german, atunci, deja. prohitlerist. Ale
şi Sa
la o ascuţire a conflictului dintre
anii treizeci duce, inevitabil, flicte E - ir înii“ (grupul lui Dinu Brătianu)
de la politi ca lor Ma : Pla
aprilie 1934 sînt introduse cenzur. a
Codreanu și Carol. În marție şi eeter ă ceas deviere ie
și ă în partid , după părăsi rea N
pentru „apărareă ordinii. de stat“, care starea de asediu, ca și legea al o nouă ruptur
acesta ri pda
grupări care punea în pericol aceas
permite dizolvarea oricărei Ghe La ficninat Panică generală la PNȚ:
tă ordine. Cum acestea vor fi ni că primejdia unei dictaturi regale este i îi
prelungite în martie 1935 și în mart lea
ie poa sării uterii de către Garda de Fier. Maniu c ăi pe
să ai
Caracter permanent. Înainte, ele fuse 1937, ele vor căpăta un a a
avuseseră nici un rezultat: după asas
seră doar temporare şi nu e setalire din politică, le
inarea lui Duca. Codreanu iese ă ă s goi
achitat din „lipsă de dovezi: Agita de neagresiune se
ţiile continuă însă în 1935 şi ne i tab Ş E i ing le:
1936. În timpul congresului studențe
un congres legionar — din 3-5 apri
sc din Tîr gu-Mureş — de fapt de les e ital partid liberal al lui Gheorghe paul
lie 1936, se stabilesc diverse (al lui Argetoianu) şi chiar cu Partidul Com !
ri MR >

104 105

Pa
 i-s Aita că
Trebuie spus că acesta din urmă, împreună cu diverse grupuri de lian tulu i carli st al bloc ului rival. V Mi i sl
ic deci ul
stînga, inclusiv Frontul Plugarilor condus de Petru Groza, şi entală
damurau dintre PNL şi PNI e
Madosz-ul maghiar, încercase inițial un pact electoral propriu-zis,
ÎI ectivă
erspecti ri Sauracarefunasig
vă, rupt înainte stabilitatea și co uiMEA
pe bază de liste unice, cu PNȚ, dar Maniu îi refuzase net și E, E A A
uiprinalternanţa lor la UE : nu
preferase
-o înțelegere strict tehnică doar cu dreapta. În această ă, încî ă, de fapt i
> ac -
situaţie PCR, din dorința de-a salva ceva din ideea de front ai în uta lor dinăunrul A
pi e E ma oară în isto ria po |Sa
popular, atunci la modă în toată Europa, recomandă membrilor și
E EC viii alegerilor, pentru pri
simpatizanților săi să voteze, unde este posibil, candidații PNȚ. (O cin e prim eşte man dat ul de la un dă SE
decizie electorală interesantă doar din punct de vedere teoretic; în pa 3 ip ai este reg im Reco Pa
pe ea ia puterea într-un forţ in A E
practică, numărul voturilor PCR este neglijabil.) Numai social-de- Tătă resc u), fie
ioni, - sil regelui (grupul enitatea S e
mocraţii îşi păstrează sîngele rece și refuză orice fel de relații cu
Ac sul Maniu/Codreanu ). Eterog
legionarii. ianu acce ptă domi naţia carlistă împ ia
pe mea Dinu Brăt EA Ama,
IA
p. a pet, Călinescu şi Ralea miza polul
i -lismul devine deci
ji par tid e Sness. a
a a bloc uri de
Ne iSp
Carlismul şi alegerile din 1937 iția identifi în SA Să
că
pu
acea stă n d ulcomple
Sit dife
polittici ânis t . şiOpoz
rite
marile afaceri, e ep ai
eri a SNalia =
O ciudată situaţie, puţin comentată pînă acum, pe cîte știu, se
uirecul,ale unor oameni de afac ă, g
n l vede îîn carlism,
i dim p
impo triv
creează astfel înainte și imediat după alegerile din 1937. Sistemul cuvernamenta
în celași patronaj regal şi amenin-
SE E
politic precedent era configurat liniar, pe o scală continuă de la na pn năr eiatre a mizei i
extrema stîngă comunistă la extrema dreaptă legionară, în timp ce
Si
pe de nihi
şate aemai aproape de adev deci cele mai ie Cn
(d ci
PNL şi PNȚ constituiau centrul democratic. Acestui sistem i se
d Au sa, i dezbaterii alis fie efortul „bătînilor integri
substituie acum o configuraţie în două blocuri rivale de partide, m, fie revolta noii gene raţi i piia
RE la constituțion i să
fiecare coagulînd în jurul unuia dintre cele două partide demo- iberalilor inte resa ţi a
cratice tradiţionale. Criteriul de departajare rămîne politic, dar nu a onarii) fie praematismul neol parțial adev ărat e, $ 54 E ei
liza
1 ai re fon
ci ată culuui intetic
i poli tări. sînt
rprerozal La sfârșitul anului 19; a a
în sensul doctrinar de mai înainte (stinga vs. dreapta), ci în funcţie
i carlist: un sau
de răspunsul la întrebarea dacă partidele respective sînt sau nu
E sa continuarea. sau nu, â regimulu E i
favorabile actualei guvernări (în fond a lui Carol: în formă, prin continuie, îi UE
Po re regal care să
interpusul Tătărescu, liberală). Blocul favorabil lui Carol are în
centru PNL, dominat de Tătărescu (T) şi alți carlişti — în ciuda
precedenăideeTit
puvemmariea a
ă Tătă
ăeeoti
arol a reuş i
onal găsi
u dou'coăzensici,utinici
i
t la9:

opoziţiei lui Dinu Brătianu (B) —, la care se raliază diverse grupuri aa a

a liberală din anii
de dreapta, precum Frontul Românesc (FR) al lui Vaida, şi îi ia miză alegeri. or Z ș
Ne PENT în 1928,.nu mai constitu A.
extrema dreaptă nelegionară (LANC), grupuri nu foarte prietene este acum în ce îs
între ele, dar unite prin „carlism“. Blocul advers are în centru un î Ea Si giză întrebare relevantă ținînd tendința Sera
e rege, men
BE ucr a ied lui: de cătr i
PNȚ dominat de Maniu şi Mihalache (M), din' care fac parte prin tr-o revo luţi e de : dreapta a
(încă) dreapta peneţistă a lui Armand Călinescu (C) şi stînga lui aa 957ru cl m Se î. da
Mihai Ralea (R), ambele (deja) cu interese procarliste nemăr- E arabilă cu cele din alte țări
turisite. În jurul PNȚ gravitează o incredibilă grupare de interese
i ee op
E rezi
a Aa blocat stenţa Matia Jar a ea acer regimul ponei OASr
politice: dreapta legionară, liberalii lui Gh. Brătianu (PNL-Gh). îi Sta I
pe
a
agrarienii lui Argetoianu (A) și stînga (pro)comunistă (Com). ; E, E ionale. iar perdeaua de fum a naţionai iş E
Singurul liant politic al acestui conglomerat este anticarlismul, din vechiul PNȚ).
Gogga.a.E Nae Ionescu, proveniţi
106 107
 blocul carlist,
i DEAL DE (Tătărescu), au ascuns conturul clar al democraţiei Românesc şi Lăncierii lui Goga şi Cuza completează
astfel vedea că
PNL și PNȚ s-au dezintegrat practic în grupuri rivale, sardonie ca şi social-democraţii lui Flueraş (PSD-E). Putem
acum scindate,
manipulate de Carol. Dar nu trebuie uitat că nici dreapta, atunci toate partidele, cu excepția celui comunist, se află
şi liberal i. la dreaptă
mândră de marea ei puritate și reprezentînd idealul de înnoire de la stînga social-democrată, la țarăniști
națională antipoliticianistă, n-a rezistat intrigilor carliste: Codreanu legionară și nelegionară
Îi s-a opus, e adevărat, dar nu Goga şi Cuza, nici Vaida, Manoiles-
cu sau chiar lorga. Înainte și după alegeri, rivalitatea Gărzii
ApiucariisIe şi a „lăncierilor“ cuziști procarliști ajunge la confrun-
aia le Pe de altă parte, simpatia anticarlistă dintre Maniu şi Electorale şi postelectorale
-odreanu pune sub semnul întrebării funcţia de tribun al democra-
ției aprimului şi introduce dubii și printre partizanii lui Codreanu
1926
ori în rîndurile, și așa subțiri, ale stîngii. Rezultatul alegerilor este uluitor: pentru prima oară după
şi deci, prin
nici un partid nu reuşeşte să obțină 40% din voturi,
ent Tendinţa de
prima electorală. majoritatea absolută din parlam
deja, atinge acum
Anticarlişti Carliști diferenţiere a electoratului, vizibilă de cîţiva ani de
urmaţi
punctul culminant. Liberalii obțin 35,92% din voturi,
PNŢ-M* PNL-T numai 20.40% — în ciuda strateg iei lui Maniu — şi, sur-
PNŢ cu
numele de
(PNŢ-C) (PNL-B) prinzător, de partidul legionarilor, candidînd acum sub
realizează un
(PNŢ-R) Totul pentru țară, cu 15.58%; pentru prima oară
l Naţional-
partid de dreapta un scor aşa de înalt. Urmează Partidu
r cu 4.43%
Com PSD-P PSD-F
Creştin al lui Goga şi Cuza cu 9,15%, Panidul Maghia
PNL-Gh j şi gruparea lui Gheorghe Brătianu cu 3.89% (alte partide , printre
1,42%, realizează
care şi cel evreiesc şi cel german, ambele cu cîte
pierd evident
A FR
scoruri foarte joase). Guvernul şi sprijinitorii lui
și liberalii
Legiune LANC
majoritatea. Aliaţii din opozitie (PNȚ, Garda,
voturi, dar ei ar fi
„Gheorghe Brătianu“) au împreună 39,87% din
l german şi cu
putut realiza peste 40%, dacă s-ar fi aliat cu partidu
Schema nr, 2 alegeri numai maghiarii intră
cel maghiar înainte de alegeri — după
nt pentru a avea majorit atea. Evident,
în Cameră — deşi nu suficie
putea fi dat ca sigur, maghia rii avînd țeluri
acordul acestora nu
Naţional-ţărăniștii sub conducerea lui i ul evreiesc
constituie bastionul anticarlist, dar e mia proprii, iar germanii fiind pronunțat pro-Hitler (partid
aia Nu este clar dacă
Călinescu (C) şi de Mihai Ralea (R) se pregătesc deja să treacăla nu putea oricum intra într-o alianță de dreapta).
de prima
adversar. Comuniștii la stînga lor, ca și liberalii lui Gh. Brătianu o alianţă de partide ar fi putut cere atunci să beneficieze te
lor separa
(PNL-Gh), agrarienii lui Argetoianu (A) şi legionarii. fac corp parlamentară. ea conferindu-se pînă atunci doar partide
40%. Oricum, s-ar fi creat o situați e nouă. care ar
comun contra temutei dictaturi regale. Li se adaugă o majoritate a cu scoruri peste
regelui de-a
fi putut duce poate la alte rezultate decît la decizia
social-democraţilor conduşi de Titel Petrescu (PSD-P) A blocul
l lui Gogă şi Cuza. Frapan t este că nimeni.
advers. liberalii lui Tatărescu (PNL-T) sînt trup şi suflet pentru chema la putere partidu în
. n-a luat
Carol, dar brătieniștii nici atunci, şi pe cât ştiu. nici mai târziu printre istorici
se pregătesc să-i părăsească. entară era
Frontul consideraţie aceasta posibilitate! O largă coaliţie parlam
1989). dar, şi
atunci de negîndii (ea devine o realitate abia după
nu se gîndea
Iniţialele din tabel reprezintă fracţiunile specificate în text (S.A.).
mai ales, rolul partidelor minoritare era nul. Nimeni

108 109
 de partide democrat
să lase la guvernare acești simpli „toleraţi“ ai parlamentarismului! Al treilea, și ulii: nul, sistem.
Căci o realitate a regimului democratic românesc interbelic, şi o
limită a lui despre care nu s-a discutat, este absența totală a vreu- sus prin existența celor două
nui ministru minoritar în multele guverne de atunci, deși acestea Sistemul partidelor descris m ai a din
se sc himbă prin guvernul Gog
au fost adesea greu înjghebate! plocuri, carlist Și aus e — Arm and
işti din ambele tabere
„Acest guvern racole ază carl iţescu
Ț >), Tătărescu țiberal, D.R. loan
escu şi Mihai Ralea (PN
Cu excepţia celor deja spuse, surpriza rezultatului constă din —, darmai mult sau mai puțin ă îirre
Qi
(Frontul Românesc) etc. l
aceea că nici una dintre mizele alegerilor, specificate mai sus, nu
ele cad dej a în afara sistemului de putere. Nou
se realizează (complet): înfrîngerea liberalilor dovedeşte că atît personnel: partid se caracterizează printr-o a
pa
alternativa carlistă cît şi cea legionară displac unei majorităti a sistem politic poste lectoral ă blocuri de partide rivale, toto
dată
lor dou
populaţiei, în timp ce nici PNȚ, nici alte partide democratice, nu la vârf, în executiv. a ce ui, dar o con ver gen ță
alele — ale sistemul
primesc mandat să revină la vechiul constituționalism. Opinia coloane de sprijia — par uril or resp ecti ve.
datului bloc
publică se manifestă decis contra situaţiei existente, dar nu se realizată fără și în afara man
manifestă pentru o alternativă clară la aceasta. S-a spus adesea că | ES Guvern ccarlist
[” Opoziţie anticarlistă
alegerile din 1937 indică maturizarea electoratului românesc care, Membri ai panidelor
în sfîrşit, renunță să mai voteze cu guvernul, indiferent care ar fi pe ÎNo
fost acesta, și votează contra lui. Dar aceasta este de fapt numai o NLB-B
PNL P NET
semi-maturizare: electoratul se desparte de o veche mentalitate PNL-Gh 2 BA
clientelară, dar nu realizează încă o opțiune politică proprie.29 E
PNŢ-M
Carol numește ca formatori, în stilul său caracteristic, nu
persoane din primele trei partide, ci pe Octavian Goga şi A.C. Cuza, PSD-F
=
PSD-P E
liderii celui de-al patrulea partid.50 Goga trebuie deci să orga- Com
nizeze noi alegeri. Ministru de Interne devine Armand Călinescu,
acum un partizan decis al regelui, iar ministru al Apărării || LA NC 5
Legiune
generalul Jon Antonescu, adversar al lui Carol mai înainte, acum
de asemeni proaspăt partizan al regelui. Se spune chiar că Armand
Călinescu i-ar fi cerut deschis regelui, este drept mai tîrziu, să ia Schema nr. 3
personal puterea sub cuvînt că „Ţara este bolnavă, Majestate.“3! d Ş în
fază a evol uție i SIeu l A
Guvernul Goga, deși formal încă un guvern sprijinit de partide, Vom vedea că ultima le .
anelor și sau ono e a
face în fapt un nou pas către desființarea lor. februarie 1938, _qăierea“ colo lor lor, i Se veeg iiecA
iegături
Ultimul partid care cedează „virusului“ regal este cel social-de- executiv comun. întreruperea
păstrind pata ei
mocrat care se desface și el în carliști și anticarlişti. Primii, lon sursele de partid originare. Dar, E șirea E li
Flueraş, vechiul aliat al lui Maniu pe Cîmpia Libertăţii din Blaj, şi ăi rea“ îi coloanelor de susținer
„tăie j e va însemn
în
politic, încă vre
B. Ehrenfeld (PSD-F), sînt excluși din partid pe motive de carlism i i. rămas, arhii tectonicie şişi politic, E cede la
vieţi i politi ce.
lițic e. | Caro l, cu alte cuvinte, pur
de către comitetul central al partidului, situat de partea lui Titel în vid, în afar tara e e,
al cu unul Bea
Petrescu (PSD-P), dar sînt repuși în drepturi de comitetul executiv N uiirea sistemului constituțion e
partidelor și a parlani
al acestuia. În cele din urmă PSD hotăreşte să-i păstreze în partid sporire a puterii regelui în dauna
şi acea sta în ciuda faptului că ele
pe carlişti. dar să nu participe la guvernare: scindarea este evitată. fr a le desfiinţa formal,
.”
dar ambiguitatea rămîne. nu-i dăduse mandat în acest sens

110
 Sfirșitul democraţiei pu s-a prăbușit doar din cauza subminării eide către pepe A
extrema dreaptă, ci şi. din păcate, datorită miopiei p ia
partidelor democratice înseși. Acestea au știut să consti LSsă
.
Constituirea executivului în afara celor două blocuri de partide apere democraţia și, într-un fel, prosperitatea. de-a NEG
apere fute Ls
provoacă o vie reacție în sînul lor. „Sistemul“ reacționează în dintre 1929 şi 1933, dar nu s-au priceput să se
sensul fuziunii interne a celor două blocuri şi a eliminării factorilor atacuri din afară, care pur și ta A ea E
potențial disturbanţi. Democraţii se dezmeticesc şi string, în fine, jocului şi încercau sa ia cu asalt puterea , fa a
rîndurile. Maniu se desparte de Garda de Fier, iar liberalii lui Puia, nici oamenii. Liberalii , ţărănişt i, aa i
Gheorghe stînga și partidel e mici de centru-d reapta pi 9 le
Brătianu se reîntorc, în ianuarie 1938, în „familia“
liberală condusă de Dinu Brătianu. În timp ce campania electorală buinţeze pentru a lua puterea în cadrul sistemu ia Ar aul ai
devine pe zi ce trece mai violentă, Goga se întilnește în secret cu în stare să elaboreze o strategie pentru a apăra SI ci Sa
Codreanu la începutul lui februarie și-l convinge să-i sprijine împotriva atacurilor totalitariste. Ele știau, ca si ii anca lea
partidul în alegeri. Carol prinde însă de veste şi decide să o ia restul Europei de altfel, să profite de slăbiciuni e si Se ;
înainte „conspiratorilor“. În aceeași zi de 9 februarie Tătărescu, le-a lipsit capacita tea de-a apăra această slăbiciun e “ E ăi
Călinescu și mareșalul Urdăreanu pun la punct detaliile loviturii de Chiar dacă acceptăm faptul că alegerile nu se desi: e
-
sta. A doua zi, Goga soseşte la Carol, în audiența obișnuită, fără România corect, că erau totdeauna cazuri de corupție, ogor
să bănuiască nimic. O inedită tristă comedie se joacă în acea
dimineaţă la Palat. Ambii intrigaseră în același timp pe la spate, funcţionat ca atare pînă în mult deci toatepre din
abuz de putere, Cămtue a e. ai „ mai „to
aciei. a reia
» din
unul contra celuilalt, dar, din nou, cel mai bun actor se dovedeşte ul și estul Diepeii cu excepția Cehoslov
a fi Carol: după ce discută chestiuni curente de guvernare, el îi extremei drepte și cinismului lui Carol nu li Sute e A ae
comunică lui Goga, rece, că a hotărît să ia puterea în propriile lui tență radicală. ci o rezisten ță maleabil ă: „capul pleca Aa
miini. Goga pleacă furios54. Va refuza apoi să-l mai vadă pe Carol, taie“, „apa trece, pietrele rămîn”, accepți orice ca n ea
Apasă € m a
dar va muri curînd după aceea. În noaptea din 10/11 februarie noul salvezi țara. Ciudat: dictatura regală n-afost
guvern depune jurământul, a doua zi se hotărăște pregătirea unei realizată printr-o lovitură de stat de către exact acea e a cure
sa
noi Constituţii şi pe 20 februarie aceasta este promulgată. Carol nu webuia să apere ţara și legea de asemenea ei uue reg ia
pierde timpul: dictatura regală este instituită în mai puţin de o s-a priceput de minune să facă uz de pa aoaa0! a ; i
.
săptămînă fără nici un acr de opoziție! Democraţia română poți să te revolți, ca democrat. împotriva regelui pen î sd
interbelică ia sfîrşit aproape pe nesimţite. Sistemul de mai sus pur democraţia, deoarece un rege E osului our E aia
și simplu se evaporează: partidele sînt interzise. ori se autodizolvă ie şi este apărat contra Y1olen e Con .
(Legiunea), rămînînd în locul celor două coloane doar... guvernul poate sajvată de către o coaliție SpA CĂIRA
carlist, „sprijinit“ de un partid carlist fantomă, format din realizată la timp. a marilor partide democratice. pi î ee
oportuniștii tuturor celorlalte foste partide. tradiţia sistemului bipartizan, recupera t asa de trudnic ia 4 :
liberalii și țarăniștii n-au fost în stare, în anii Cat pa sg
Între 1930-1933 a avut deci loc războiul lui Carol cu țărăniștii: rupă cu acest sistem și să colabor eze unii cu alții. i zu i a
unul cîte unui aceștia sînt câştigaţi de partea lui, neutralizaţi sau aveastă necesitate abia în 1938 şi nu este întâmplător, cred, pul
izolaţi. În anii 1933-1937 au fost aruncaţi liberalii în maşina de că exact în acel moment s-a năpustit Carol să ia puterea: fe î
tocat regală. Stînga. oricum, nu conta. Rămînea dreapta: și aceste această colaborare se temea Carol. probabil, cel mai ti leat
partide sînt jucate de rege unul contra altuia. ori duse cu zăhărelul. Pe de ală parte, tut atunci dreapta legionară şi A ne . e
Nici dreapta nu a reușit să se unească pentru a se opune in corpore să se înțeleag ă. Din pie a aucă e celo a
(Goga) erau pe cate
regelui. ş blocuri existente înainte de alegerile din 1937 DU să2 na a
A foșt atunci Carol un demon venit pe lumea aceasta pentru a două alternative la puterea regală: o coaliție deMiogaed e cal! ,
distruge Împărăţia Binelui? Nu, democraţia parlamentară română şi o coaliție de dreapta. Carol a luat puterea exact atunci cin

112 113
 înțeles că nu mai poate controla tot acest joc de puteri și contra- PL Rita
6. Partidul Ţărănesc se constituie pe 18 Cecenia |: SA ncal
puteri, așa cum făcuse pînă atunci. Forţele manipulate de el păreau reprezenta, după proces ul verbal, iap a a Maia
deodată să se coalizeze peste capul lui, şi contra lui. Câştiga atunci ora
immea
orimea a p Pa nica
aborareea cu muncit1or
solicită „collaborar
meaţi
nt în veile
ch
cine reacţiona mai rapid. În acest meci de tip western „cine trage e intelectualii neînregi
primul“ pierd și democrații și dreapta şi cîştigă regele. ș smi““ şi de „partidele boiereşti“, prin „curățirea
că-i ferească și de „ bolşevi
î
moravurilor rele adînc nrădăcinate
în partidele politice „ reforma Aaa
si electorală, dar şi reform e admini strati ve care să asigure „autononii
i e etc. Ei d îi istoriei,.
în fata istoriei
omunei rurale“, desceniralizar E,
ş păeşti.i, mon. Gîndire Gîndi vol. românea
a 5, pp. 76-78 Aâ scă, ă, 3,
1993, pp. 32- A
NOTE pp. A Sa E
aic exact exact legalis
legai mul genera ului, ; interpret Bat
înee 2 aici
a și şi lipsă
l i p s e de curaj,
ai. în
în timp
timp ce el îl ec
vedea ca Lppe un Mussolini,
l. Valentin Hossu-Longin, Monarhia românească, Ed. Litera, 1994, -aracier SEanasol Teribile vorbe, care, citite astăzi, ag fi ei e
Mier
pp. 84-85. i al luii Argetoi sat anu,
i cii ne aratăE cît de mi est
ini
x cinismul “]*“ proverb provy ial
2. „Incoronarea trebuia să fie un act naţional. Partidul Naţional conservatori i sm şi Î a
ascism latent. Poate —
d istanța dintre i
aceasta a cerut: constituirea unui Guvern Naţional pentru Încoronare. În
loc de aceasta se așezase un guvern de partid, prin acel odios furt A Jui Averescu a ferit România de soarta pe care un alt general
de ionescu. i-o hărăzea exact douăzeci de ani mâi tirziu CR Cetea
urne care revoltase Națiunea. În această împrejurare, Ea nu mai entul nu era lipsit de sens — se p Sa
era "8. Deși experim
invitată la Încoronare ca Națiune Liberă ci ca sclavă. Transilvania şi
ent și încerca cam aceleași Dra cu a aaa si
Banatul n-au subscris atunci la această sclavie, [...] Regele acelașiă, parlam
condusă, îîn plus, de o person alitate de talie eureuro VENE a
s-a încoronat i
atunci și fără participarea Națiunii, dar neparliciparea a avut un t cu bună ştiinţă de & ii pe
mare 7 escu —, eşecul lui este provoca
merit, n-a legalizat dictatura“, declară Maniu în anexa la Memoran
dul Argetoi anu (Memori i, vol. 6. pp. 271-297 ), iritat de fap
din 15 decembrie 1938 către Carol al II-lea. citat şi în articolul cabală a lui e
şi de rezervel
meu guve n ul lui Verescu
Aver
ŞI al u
lui debarcat,,
fuses e debarcat cit Ș,
precedent (Iuliu Maniu în fața istoriei, București. 1993, p. 324). aţiile din culise ale liberalilor, dornici să revină €i
naţionalilor ŞI manipult IS
3. Aceste tensiuni de la încoronare ar fi fost generate, seac cale £ a i
A. Iordache, numai „de vanităţi şi chiar trufie, depășind limitele
după înşişi la putere. Uni
Bo Flori n Consta ntiniu , O istorie sincer ă a poporu lui român,
orgoliului firesc existentei oricărei personalităţi“ (lon I.C. Brărianu ei AA) VĂ
. Enciclopedic. 1997. p. 335. Cartea extrem de vale a
Bucureşti, 1994, p. 500). Viaţa aventu roasă a regelui Carol al II-lea Si crini
Pie ie Ă
4. Atunci junimiștii au refuzat să participe fără conservatori: vezi au, română , i - PP.
C. Gane, P.P. Carp și locul său în istoria polirică a țării, Editura de Joana Damaskin, Târgoviște, Editura ina
ziarului larg cancanuri din viaţa reginei Maria, i
Adevărul, 1937, vol. |, pp. 244-347, Ra e
cara soldaţi mi-au adus vestea că a ga
5. Liga se constituie pe 3 aprilie 1918. la Iaşi. printr-un act semnat putut idi
ridica ... - (Jon N Mihalac he. Ce poliri i
mp, dar nu l-am
dar
ie
de Averescu, Argetoianu. Matei Cantacuzino. Duiliu Zamfire jurnalu l de front, za 9).
scu. Eesti, Litera, 995, fragment din
AC. Cuza, P.P. Negulescu și mulți alții. Actul ere o „aplicare nefățar- eedi ga
20 noiembrie 1916. Două luni mai înainte Dumitru mai
nică“ a Constituţiei şi, în primul rînd, a articolului 31 care proclam tranșee a lui şi să-i
ă dată; Ion apucase atunci să sară încă în
principiul că „toate puterile Statului emană de la Națiune“, reforma p ( i
idem, anexa 8).
agrară şi electorală, reprezentarea minorităților ete. Apelul către ..Toţi
E IG. ca, Amintiri politice, Minchen. Jon Dumitru Verlag
românii“ al generalului Averescu, din 2 aprilie. explică principiu | 2
l cam vol. 3, p. 162. anii
obscur de mai sus atacînd pe cei care, din „mandatari“ ai poporulu 2. F. Constantiniu, op. cir., pp. 317-318, | j E
i, au
devenit „stăpinitorii“ lui, noii fanarioți, pe scurt, polit:icianismul. care The Ruling Counci l. The litegra tion of Transyl
3 ese Tancu,
promovează interesul personal, și cere: .Îndreptare! Deşi răul este jmani E i oa 5.
adînc vania inta Romania, Cluj. The Aia
înrădăcinat, totuşi am credinţa că încă îndreptarea dorită se mai însă PNPN vvoteaz con tra Co ie „in
fi E,
poate 14. Şii acum însă
obține fără zguduire. fără zbuciumări. pe căile consimţite de și tanda ca şi tării întregi. în mod abuziv. fără consimțămir
puterea nisi
legilor” (vezi Anexele” din Constantin Argetoianu. Memorii. i: Culiu Maniu în faţa istoriei. p. 306). e.Ada k
Pentru cei
de mîine. Aininiiri din vremea celor de ieri. Humanitas, 1991-19 he este arestat pe 1 martie 1922, patru AȘ pă
96, ij 5 Mihalac
de 3
vol. 5, pp. 300 şi 305). alegeri, la Topoloveni, chiar din clădirea şcolii şi dus pe jos,

!l4 115
 fără cacinev
iua fără
toată ziua i a să ot
piizeze,
călări (!), la Câmpulung, unde află că ar
fi insultat monarhia, Este app, nimeni. Asasinii au stat pe peron de obicei, în Ci soul R e A
lăsat, altfel decît
eliberat, dar trei zile mai tîrziu janda
rmii îl caută din nou acasă iar seara peronu ] a fost i lui Duca. Spu i ÎN d
(Ion Mihalache, Ce politică să facem?, nu â prezentat con dolean
d ţe familie
p. 41). Iorga este „primit la , se spune, s-ar -ar fi refugg « sar :
Galaţi de o adevărată bandă, care întrer
upea la întrunire pe preoți, pe momentul atentatului, C odreanu (Z. Om ea, i Anii eci
treizeci.
am nei i Lupesc u
profesori ...în urlete feroce... În Dolj am
fost arestat într-un sat şi oprit, Cernăianu, verișoară a do lă Du,
Fundaţia Cultura
un moment, de a intra în altul...“ (Nico
lae Iorga, O viață de om, aşa Extrema dreaptă românească, e Baci
1095,p. 298: ALGh. Savu,Dic ratura
cum a fost, Bucureşti, Minerva, 1976, p. regală, Bucureşti, Editura Politică ,
617). Vezi și jurnalul lui Grigore
Gafencu, (apud Constantiniu, p. 333.)
au poziții cama
16. Iuliu Maniu în fața istoriei, p. 306
(„practica monstruoasă a e. (4 e toţi oamenii politici ai timpului ave au Azi
furtului de urne, pusă în aplicare și repet în Rei sau grupuri Ii A
ată în mod sfidător la fiecare sea Emil Haţieg :
guvernare“) și p. 324. â , Mi ihai Popovici,
Fsontului i Românesc
(1938-1940). Editura PolitAtică
17. Nu altele sînt performanţele celorl
porului: 42% în 1920 (guvern), 6,5%
alte partide: Partidul Po-
în 1922 (opoziţie), 53% în 1926 a Me Baita | A e
guvern) și 1,9% în 1927 (opoziţie). PNȚ:
22% în 1927 (opoziţie), 78% i „pp. 19-80.
în 1928 (guvern), 15% în 193] (opoziţie) fusese înființat în martie 1935, după ce Vai
(opoziţie) etc. Datele provin din Matei
, 40,3% în 1932, 14% în 1933 Da
Ass
e aa
ional-țărăniști. A PI
Dogan, Analiza statistică a ed
„democrației parlamentare “ din Român
ia, Bucureşti, Editura Partidului Ba latie a această funcţie lui Pip ae
Social-Democrat, 1946, pp. 28-29. 3
PNȚ Mi a 1937,
1933-
rent carededemis
lui Carol ă după „gafa
daz şefia
isiionea
a-iacor guv al UI ee
18. Cifrele procentuale sînt următoarel
e: 54 (1922), 40 (1926), 54
(1927), 56 (1928), 41 (1931), 25 (1932), 37 (1933) și 22 (193
(op. cit., pp. 38-39). 7)
a ul XĂ, nr. 10-12
Secol O -12.
, 09
I0AI 1996. pp. 129-143,e a unde, aa atei altele, compar
Rtba 8 A
cu cele din € c a n i ae
19. În 1930 românii formau 71.9% din
populaţie și 22,7% din PCR, aleggerile di 1937
din
30.ile Acest partid rezultinase1996.
din Înzi geto de IE E
în timp ce proporţiile ungurilor erau 7,95
și respectiv 26,6%, iar ale
evreilor de 4% şi respectiv 18.1%. Vezi
Michael Shafir, Romania, ărarea Naţion nă, con dus d
i al Creştiină
Londra, Frances Pinter, 1985, p. 20. Par al lui Octavian Goga... ţi
20. „Dezertare“ este de altfel un termen 31. ALGh. Savu, Dictatura regală, p. 144. in
destul de neclar. Conform lideri cartiș vor sprijini noul
tratatului de la Bucureşti cu Puterile Centr timpul dictatu rii regale aceiași
trec prin Basarabia românească spre
ale, din 7 mai 1918, acestea im, 3.înÎntimp ce „stînga“ PSD (C. Titel-Petrescu, ia i e
thar
Odessa, pe care o ocupă, spre tirziu,
liniştea sufletească a românilor refugiaţi,
ameni aacau e Ghelenter etc.) îl va combate și, mai
ÎI
Argetoianu, de „comuniști“, Carol se însoa nţaţi, precum părinţii lui
ră deci într-o Odessă nem- aie simţ
jească. Era Odessa un oraş inamic, conform sensu Nic „ Savu vede îi
Sau în acest gestgest „ „dovada remarcabilului
„dezertare“? România semnase doar lui cuvîntului de lui de-a afirma din nou „prim
„pacea“ cu Germania. Folosirea Rao iti Carol şi dorința
iei asupra naţaţiunii“ (op. cit.
„acestui cuvînt de toţi autorii români
pare să indice un freudian lapsus cutivului asupra legislativului,i a monarhiei
Gl evoluție
itic, gestul
linguae general: deși România semnase tratatu! de pace, ea încă
Germania, pare-se, un dușman, căruia prinţu vedea în
l moștenitor în nici un caz Paie îndrăzne
în da ţ şii unei de prefer
abi Eu
abil. ePe
pp, 126-127) Juderat set tehnic, ce nișe rOrgĂn
judec
i
aici,
aici,
vedere săal democrație:
ăj
ESt a AT
ca i apicole, ! Via] e
nu-i putea face pe plac. În acceași zi de
13 septembrie Carol trimite te- a aa
legrama la Iași de renunțare la tron, E i în greşeala lui Savu şi a multor altora e a Pl
21, LG. Duca, Amintiri politice, vol. 3, p. 147. Pi - al lui Carol, conceput încă din: 1930,
22. Joana Damaskin, op. cit., p. 52. pregăti o dictatură regală.
23. Scena este povestită de Joana Damas Ș 034, Al.Gh. Savu, op. cir., p. 150.
kin (op. ciz., p. 96) fără
trimitere la documente. Nu ştiu, În genera
l, cât preţ se poate pune pe
multe afirmaţii din această carte în care unele
informaţii corecte coexistă
cu fantezii legionare şi cu murdare formu
lări antisemite. Dar, cine ştie,
se non € vero & ben trovato,
24. Duca a fost convocat de rege la Peleș
într-o seară de duminică,
fără nici un motiv urgent imediat. În timpul
atentatului nu era escortat de

116
 a represiunii
otenţiali, și ar fi trecut, probabil, la o generalizare
dacă ar fi rămas mai mult timp la putere .

III. UN EROU RATAT: CAROL AL II-LEA

2. AUTORITARISMUL REGAL

1. REGIMURILE AUTORITARE Noua Constituţie din 20 februarie 1938, consfințită

Ra
(!), şi care o înloc uieşt e
pe cea din
Jebiscit patru zile mai tîrziu i
toată putere a în mâinil e ess e lui A Aa
loa, concentrează a
—, ci LEA
fapt atît puterea legislativă — prin parlament
Pe 10/11 februarie 1938 se termină democraţia. parlamentară lila E a î
vă — prin guverm —, deşi miniștrii rămîn
în România și începe epoca dictaturilor. Diferite între ele, acestea că, prin magist rați: hotărî rile lor SS a la
puterea judecătoreas p ala
au, totuși, următoarele puncte comune: desfiinţarea echilibrului şi se Ii
numele regelui“. Guvernul este numit de rege A
„celor trei puteri“ şi, mai ales, a controlului legislativului asupra poate să dezbat ă sai e
numai în fața regelui. Parlamentul pa
executivului, terminarea de facto, dacă nu şi de jure, a pluralismu- drept de veto şi poate , la A PLĂ
aprobe, dar regele are
s CEA
lui și apariţia în locul acestuia a partidului unic, conducerea numai prin decrete (Curios, nu altfel va guverna Ceaușe
globală a statului de către un „om forte“ ca singur lider politic, semna iu 20 ie A
decenii mai tîrziu.) Regele poate, în fine, rep pie
" conservarea proprietății particulare și a economiei de tip capitalist, tă acordu l parla mentu lisă
militare: acestea nu mai necesi cat
subordonarea societății civile statului și abrogarea drepturilor şi cetățe nii sînt împărț iți in trei CAE
vot este limitat ic]
ă și muncă mar
omului. Dacă prin aceste puncte comune cele trei regimuri dintre modelul italian al corporațiilor: agricultur 3 e
10/11 februarie 1938 şi 23 august 1944 se opun, pe de-o parte, ctuală . Îşiface ace a
industrie şi comerț, muncă intele i
democraţiei de dinainte şi de după, ele se opun, pe de altă pare, şi prin creare a unui Consil iu ie Sg
nomia planificată,
regimului comunist de după 30 decembrie 1947, ca tot atâtea re- care pune la punct planuri centrale de i i ez ele i
scoase în afara seu n a
gimuri autoritare, în raport cu ceea ce putem numi, pentru perioa- distribuţie. Partidele politice sînt a
de
da 1 ianuarie 1948-22 decembrie 1989, zoralitarismul românesc, este înființat, în decembrie 1938, Frontul ie Li
Aş diferenţia deci între dictatura „autoritară“, care desființează conducerea regelui (din iunie 1940 el se va a A a De
e care, înaint e de î e
democraţia pentru a lovi în anumite grupuri sociale (deși nu. sau nii). Parlamentul şi partidele politic ăia
i, nu mai au acum BImMIC i sp
foarte puţin, în celelalte), și dictatura „totalitară“ care, tot în tuiau contraponderea regelu
instit ș
absența democraţiei, loveşte în întreaga societate, fără discri- afară de-a se solidariza, umil, cu regele. La început, Caro
minare. Carol și Antonescu au fost autoritari, Dej şi Ceauşescu. mai curînd o monarhie absolută decît o dictat ură Da
ed i
totalitari. Mai mult: răscoala legionarilor din 1940 a fost o încer- deoarece guvernează mai mult pe baza unui Ti
iunii. Frontu l Renaşt erii a : ti
care de-a instaura o dictatura totalitară, pe care Antonescu a forțat, decîr a repres
aa pu
zdrobit-o, readucînd dictatura lui în limitele autoritarismului. Carol mult un spaţiu ceremonial decît un instrument â
Interz icerea i i d i
şi-a îndreptat represiunea contra legionarilor, şi Antonescu. o dispune de nici un aparat ideologic. a
lor public e. în timp ce au SE
vreme, împotriva evreilor, dar nici unul, nici celălalt nu a lovit loveşte numai activităţile
şi chiar remarc ile critice în parlam ent. sau în pr dd
restul societăţii, deși amîndoi i-au împiedicat dezvoltarea liberă, culare, a
i es
garantată de regimul democrat. Legionarii au asasinat însă ne- tolerate, Nici un lider politic, ori susuinător alacestora,
ă — a Gărzii , e car să
discriminat evrei şi români democrați, adversari reali şi adversari altfel arestat, cu excepţia — masiv ca $
ale partidelor tradiţionale sprijină, desigur. noul regim,
118 119
 r a pierdut orice organizare In
mai sus, sistemul politic autorita numai în măsura în câre
partidul german şi cel maghiar. „Frontul Românesc“ al lui Vaida unităţi independente, ele existind
îşi încetţează însă activitatea, iar mişcarea legionară „Totul pentru oravitează în jurul, şi sub cont
lui.
rolul, rege
Țară“ se autodizolvă. Liberalii și țărăniștii resping fățiș dictatura
regală, se apropie simțitor unii de alţii și încep să colaboreze o bază proprie de putere în
Deşi dictatura lui Carol nu are
direct, dar nu reuşesc să pună la punct o rezistență propriu-zisă. În organele statului, pantidele tradi-
societate, ci se sprijină doar pe iat, Știind că represiunea îl va
rest, eroziunea acestor partide în avantajul „carliştilor“ continuă: ționale, ca şi Garda, i se supun imed dizolvă partidul și recoman-
fără să atingă nucleul dur al PNL, din jurul lui Dinu Brătianu, sau își
Jovi pe el în primul rînd, Codreanu de la orice provocare... i
al PNȚ din jurul lui Maniu, ea micşorează simţitor restul fiecărui dă apăsat membrilo r lui să se abţi nă
ă scrisoare lui Jorga, critică,
partid. EI însuși scrie însă O imprudent
ca pretext pentru a-l aresta. Aşa,
dar nu injurioasă, folosită totuşi şi Stat, care vor însîngera anii
Partide tradiţionale încep. confruntările dintre Gardă
ele părţi, cum România nu
1938-1940 cu oribile crime de amb despre legionarism articolul
i
cunoscuse vreodată în istorie (vez
Frontul Renaşterii Naţionale
l de față mă voi referi de aceea
separat din acest volum; în articolu
n ).
Guverne carliste doar marginal la acest fenome
încearcă să Sati aţa DE
Pe plan internaţional, Carol ale
şi cu țărileMicii nţelegeri şi
diţională cu Franța şi Anglia, ca âni a și ugo sla via aver -
pactului balcanic, În martie 1938 Rom
Cehoslovacia în Caz de atac ma-
iizează Ungaria că vor sprijini Sovietice săfacă uz de tranzit
ohiar, iar România permite Uniunii
şi pentru aviaţie în drum spre
prin România pentru trupe la sol în acţiune. Pe 30 septembrie
ă
Cehoslovacia, dar sovieticii nu intr la Minchen și de puterile
1938 Cehoslovacia este sacrifictnziată
ănța unei îmbl ri a lui Hitler. In consecinţă,
occidentale în sper esc. Carol poar tă de aceea
Schema nr. 4 perspectivele României se înrăuţăţ dra și la Paris, unde nu obține
tratative în noiembrie 1938 la Lon
, nici militară. Încearcă atunci.
Viaţa politică se reorganizează circular. În centru ironează însă nici o garanţie, nici politică piere de Germania şi-l
cum brus c pentru a putea fi eficient. o apro
Carol (Rex. pentru intimi), înconjurat de diverse guverne carliste, 24 noiembrie 1938. Vizita
vizitează pe Hitler la Berghof. pe
formate. din membri ai Frontului Renașterii Naţionale (mai tîrziu embrie, de cea a lui Gheorghe
Națiunii), în care intraseră, cu titlu individual, foşti regelui fusese precedată, pe 6 noi Argetoianu cu Goring.
Partidul lnirea lui
Brătianu şi pe 17 noiembrie de întî
membri ai partidelor tradiționale, inclusiv legionarii (Horia Sima ia era gata să asigure României
Acesta i-a comunicat că German
colaborează și el, la un moment dat, cu Carol). Aceste partide nu declaraţii de prietenie și a unei
graniţele actuale, în schimbul unei
mai există oficial, deși ele nu sînt distruse în fapt (cu excepția mal târziu Hitler î repetă lui
convenţii economice. O săptămînă
legionarilor). Nu e astfel lipsit de interes să amintim că sistemul ton ultimativ?, cerîndu-i, după
Carol aceste propuneri. dar pe un
democratic al partidelor urmează, grafic, o evoluţie caracteristică: ii de Fier la putere, denunțarea
[. Mocsonyi-Styrcea, aducerea Gărz Naţiunilor, deci d alianţă
de la puzderia de noi partide de după război, el se articulează etatea
altor tratate și retragerea din Soci
liniar, de la stînga la dreapta (schema nr. 1), apoi coagulează în ânia va fi anihilată. Curios.
două blocuri. carlist și anticarlist (schema ur. 2) şi, finalmente. se
în toată legea; în caz Contrar, Rom de Andreas Hillgruber. care
nat
nimic dintre acestea nu este menţio
constituie într-un guvern de concentraţie şi în opoziţie generală discuţia avînd loc numai des
pre
a studiat arhivele germanc, Rom âni ei cu
(schema nr. 3) (vezi capitolul precedent). Concentrarea sistemului lict posi bil al
relaţiile economice şi despre un conf
merge deci paralel cu limitarea democraţiei. Acum, în schema de
21
120
 3. BUROPA DUPĂ „SUMMITUL
Ungaria. Aici Hitler a declarat că nu se va amesteca în conflict. iar GERMANO-SOVIETIC
Ribbentrop, în însemnările sale, a precizat că „ideea fundamentală
a politicii noastre în momentul de față trebuie să fic de-a ține în
şah atît Ungaria cît şi România, pentru a le folosi, în funcţie de
a şi Franța
evoluţia situaţiei, în interesul german“4. Avînd în vedere discuţia După zarva din jurul declaraţiei lui Tilea, Angli pe
asistență mutuală,
prictenească dintre Găring şi Argetoianu, mi se pare puţin probabil oferă României, în martie 1939, un pact de
ca Hitler să adopte, o săptămînă mai tîrziu, o atitudine exact ca să nu-l irite pe Hitler ! În locul semnării
care aceasta îl refuză,
e 1939, la sugestia
opusă; mai probabil este deci ca versiunea lui Hillgruber să fie mai pactului. Anglia şi Franţa declară pe 13 aprili ă. În mai 1939
aproape de adevăr. Oricum, Carol rezistă acestor sugestii, ori românilor, că vor ajuta România dacă ea va fi atacat
presiuni, şi cere tratative economice mai detaliate, iar o dată ajuns ia va strîng e colab orarea eco-
Gafencu explică la Berlin că Român
la București, dacă nu chiar de pe drum, ordonă asasinarea lui să renunțe laalianțele
nomică cu “Germania, dar că ea nu doreşte
Codreanu. Faptul provoacă furia lui Hitler, returnarea decoraţiilor nia invadează Polonia,
cu Franţa şi Anglia. Pe | septembrie Germa
române primite și rechemarea ambasadorului Fabricius de la Bucu- brie. Pe 6 septem-
iar Uniunea Sovietică o urmează pe a 17 septem decizie aprobată de
rești. Pentru a atenua tensiunea, Carol îl include în guverm pe brie România îşi anunţă neutralitatea în războ i,
filo-germanul 1. Gigurtu în februarie 1939 şi semnează, pe 23 mar- zi, exact ca şi la începutul primului
Consiliul de Coroană a doua
tie 1939, tratatul economic cu (Germania. Pe de altă partie, îl război mondial. 100 000 de refugiaţi polon
ezi (şi rezervele deaur
numeşte pe filo-englezul Grigore Gafencu ministru de Externe, pe ale Poloniei) primesc ca urmare drept de trecere prin România,
Armand Călinescu vice prim-ministru şi-l trimite pe Tătărescu asasinat Armand
precum cehii mai înainte. Pe 21 septembrie este
ambasador la Paris. Aceste ultime măsuri contrazic deci tendința tare de legio nari. ca represalii, la
Călinescu, ceea ce duce la execu
de apropiere de Germania, anunţată de primele inițiative. Carol guveme Argeşanu şi
sfârşitul lui septembrie 1939. După scurtele
încearcă să câștige timp şi practică tradiționala politică românească guvern Tătărescu,
de balans între marile puteri,'fără să înţeleagă că ambele strategii
Argetoianu, urmează pe 24 noiembrie un nou
ste din mai toate partidele.
erau în acel moment deja perdante. În martie Hitler atacă şi ocupă constituit din aceleași grupuri carli nerealist, dar
ncili ere“ sună cel puţin
Cehia — în timp ce slovacii constituie un stat autonom, satelit al Planul lui Tătărescu de „reco
aţi din închisoare,
Germaniei —. călcînd astfel în picioare tratatul de la Miinchen. în martie 1940 cîteva,sute de legionari sînt eliber se reîntoarce
anu.
Ungaria anexează în același timp Ucraina subcarpatică. România iar Horia Sima, mediocrul succesor al lui Codre naril or şi este
siuni i legio
mobilizează şi trimite trupe la graniţa de vest şi de nord, dar nu din Germania, unde fugise în timpul repre este aleasă o
Pe 23 ianua rie 1940
poate face nimic altceva decît să-i ajute pe refugiații cehi; este clar numit secretar de stat în iunie, a-Vo evod
nale cu Vaid
că, în practică, Mica Înţelegere nu mai există şi că tot eşafodajul nouă conducere a Frontului Renașterii Naţio ral istor icul
gene
diplomatic din Europa centrală se prăbușește. În numai cîteva zile președinte, Tătărescu vice-preşedinte și secretar nală, în
recon cilie re naţio
evenimentele se precipită și pentru România. Pe 15 martie CC. Giurescu. Carol lansează un apel la iei, care să
rea unui bloc al opoziț
germanii intră în Praga, pe 18 martie Viorel Tilea. ambasador la timp ce PNL/PNȚ încearcă forma
t, în cazul prăbușirii
Londra anunţă primirea unui ultimatum german la București, fapt constituie o forță alternativă la regimul carlis
e partide: are loc
dezminţit apoi de guvernul româns, dar pe 22 martie Wohlthat. Jui. Ca rezultat, noi disensiuni apar în ambel “). a doctorului
lui Mihalache (va deveni „consilier regal
şeful delegaţiei economice germane la Bucureşti impune, -racolarea
Madgearu, în mp
într-adevăr ultimativ, semnarea acordului dintre cele două țăn în Nicolae Lupu ca și. pe neașteptate, a lui Virgil
u şi Boilă , păstr ează distanţă. Dintre
ziua următoare, fapt prin care economia României intră evident în ce ardelenii, în frunte cu Mani
Gheorghe Brătianu şi
sfera de influență germană: Germania preia mari cote-părţi din liberali unii trec de partea regelui, în timp ce
continuare contră
industria petroliferă, mine, bănci şi agricultură, în timp ce grupul lui Dinu Brătianu se pronunță în et
România beneficiază de sprijin german. pentru a-şi extinde indus- colaborării cu Carol. gia, în
eşte Danem arca şi Norve
tria de armament şi rețeaua de drumuri. În aprilie 1940 Germania cucer relați i
28 mai guver aul român propu ne
mai Olanda şi Belgia. Pe
123

mai apropiate cu Germania; ca urmare Gafencu este înlocuit ca
ministru de Externe, pe 1 iunie, cu Gigurtu. A doua zi răspunsul
german este deodată mult mai dur: apropierea este acum
condiționată de revizuirea graniţelor cu vecinii țării. Cam în același
timp este atacată Franţa și aceasta capitulează pe 22 iunie 1940. O
nouă notă a guvernului român, de pe 20 iunie, „promițind“ discuţii
cu Uniunea Sovietică (7), rămîne fără răspuns german, dar pri-
mește, la mai puţin de o săptămînă, răspuns sovietic: ultimatumul
de pe 26 iunie prin care se cere retrocedarea Basarabiei și a
Bucovinei.
4. BALANSUL POLITIC AL LUI CAROL AL II-LEA
Ajunşi aici se cuvine a face o pauză pentru a evalua politica
lui Carol. Este evident că el a încercat, foarte mult timp, să men-
țină România în sfera alianțelor pro-occidentale și că a preluat, în
acesti scop, tactica anglo-franceză de appeasemeni a Germaniei
prin concesii limitate. Dacă aceasta părea să mai aibă o şansă în
timpul acordului de la Miinchen. în septembrie 1938. întrevederea
cu premierii Angliei și Franţei și cu Hitler. în noiembrie 1938, ca
şi călcarea respectivului acord de Hitler însuşi şase luni mai târziu.
în martie 1939, fără ca aliaţii să poată schița cel mai mic gest de
răspuns, ar fi trebuit să-i indice cu claritatate regelui român care
este balanţa militară reală din Europa şi care putea fi soarta
viitoare a României. Carol nu a înţeles. din păcate. această lecţie,
şi pe cît se pare nici oamenii politici care-l înconjurau. Aceeași
-ridicolă și nefastă balansare între aliaţi şi Axă continuă încă un an
şi jumătate, între martie 1939 şi iunie-august 1940. cînd România
retrocedează nu numai Basarabia şi Bucovina, dar şi jumătate din
Ardeal şi o parie a Dobrogei. În tot acest timp Carol pierde com-
plet iniţiativa, iar deciziile lui devin din ce în ce mai incoerente.
Numirile contradictorii de miniștri. ba pro-occidentali, ba pro-ger-
mani, promovarea lui Gigurtu — un om de afaceri lipsit de greutate
politică — ca ministru de Externe şi pe 6 iulie 1940 şi ca prim-mi-
nistru, ori înjehebarea la repezeală a unui ..partid unic și totalitar”.
Partidul Națiunii. sub conducerea regelui. exact în uceeași zi cu
capitularea Franţei, pe 22 iunie 1940. nu puteau convinge pe
nimeni de nimic şi dovedeau doar. tuturor. că la Bucureşti domnea
124
panica. Într-o perioadă în care Hitler ocupa țăriuna după alta, el
pu măi aștepta declaraţii de intenții, respectiv măsuri cosmetice n
acest sens, ci o alianță politică și militară categorică. Dimpotrivă,
în 1938, înainte sau chiar după Minchen, asemenea declaraţii ar fi
putut avea un Oarecare efect, măcar temporar. Indecizia, veşnica
amînare a unei decizii politice clare, de către Carol, au dus la
ierderea unei bune şanse pentru România, în noiembrie 1938,
de-a obţine garantarea graniţelor de către Germania, ceea ce puiea
fi atunci „mai ieftin plătir” decît în 1940: numai printr-un tratat
economic, nu și prin pierderi teritoriale. Poate că tonul lui Hitler la
Berghof a fost brutal, aşa cum îi era şi firea, dar mesajul a fost
clar. Amînările nu au dus la îndulcirea tonului, ci laînăsprirea
mesajului: pe 2 iunie 1940 se cere teritoriu, deși România semnase
tratatul economic cu mai mult de un an în urmă, pe 23 martie
1939 (tot sub presiune germană). Dacă, dimpotrivă, Carol s-ar în
apropiat de Germania în modul limitat propus de.Hitler, între
noiembrie 1938 şi martie 1939, cînd este oricum obligat să o facă
din punct de vedere economic, este foarte probabil că el ar fi putut
A 4
preveni pierderile teritoriale din 1940.
Se poate spune, desigur. că o politică pro-Axă nu erâ dorită
atunci nici de Carol, nici de o mare parte a lumii politice româ-
neşti, inclusiv de guvern. cu excepția lui Gigurtu. Dar nici din
acest punct de vedere regele nu a acţionat cu consecvență. Prin
concesiile făcute lui Hitler, mai ales economice, el a ieșit de fapt
din rîndul aliaţilor anglo-francezi, deși se scuza mereu în fața lor şi
pretindea că le rămîne fidel. Mai mult chiar, el a refuzai în martie
1939, din teama de Germania, pactul de asistență mutuală propus
de Anglia și Franţa. Dacă ar fi făcut-o, România ar fi avut probabil
soarta Poloniei: ar fi fost ocupată, și împărţită de germani şi de
ruşi, dar ar fi rămas, pe termen lung, o aliată necondiționată a
Occidentului. respectată de acesta ca atare. Or. să nu uităm că
anglo-francezii au început războiul mondial pentru Polonia şi că
această țară a rămas o preferată a Occidentului. în ciuda vicisitu-
dinilor ei sub comunism. pînă acum, la primirea în NATO. Este
desigur greu, chiar infantil, să decidem post-festum care politică ar
fi fost mai bună pentru România între 1938-1940, dar putem totuşi
stabili că aceea dusă de Carol și guvernele lui nu a fost bună.
Carol a ales politica minimei rezistențe, preferînd răul celmai
mic — pierdere treptată a suveranității şi cedare teritorială zi răului
cel mare: încetarea existenţei ca stat a României (vezi din acest
punci de vedere ..excursul” din capitolul următor). Ceea ce a fost o
politică, teoretic. rațională. dar o politică evident perdantă. chiar la
95
 pes
nivelul informaţiilor pe care el le avea atunci (Carol nu putea la alianță făţişă cu Axa, te printr
e altele
pc i ae ricu
cunoaște clauza secretă din tratatul Ribbentrop-Molotov din 1939, i ia în chestiunile teritoriale.! Întreba rea
ă
osibibil de răspun s —, este îîn ce m. ăsură aceste „mane :, vre
dar vedea bine comportamentul concret a] marilor puteri). Mai tre- e i ca şi de
t, adopta te de Carol | la
la fel de automa t
buie spus, de asemenea, că deşi Carol încearcă în politica interna= “tă ICE, dă maci
țională să nu piardă contactul cu occidentalii, el abandonează în t â ească ă în
iticăă român
Mee în g enere, 4 au Îfost „sau sau nu benefice ş
"0 asa politic
politica internă orice urmă din democraţia occidentală, încă exis- i Ele au salvat, este drept, statul româ n i, G9ILREni
între 1938- 1940 şi un fel de .,
tentă după 10/11 februarie 1938, ca să nu mai vorbim de legile curații: România Mare,
e
1940: cea de la tratatu l de la Berli n din A
antidemocratice de dinainte, luate de guvernul Goga, precum cele ică extinsă“, în
e
i Si

fe AEa
Li

(antisemite) de românizare a presei din ianuarie 1938. În vara lui Gle o jumătate din Transilvania. Este îpariemult.
1939 are loc un simulacru de alegeri parlamentare. Liberalii şi ţă- aptul căăî în aceştii aniani Polonia ia în încete ază să existe
te de Beetle i
răniștii încearcă din nou, fără succes, pe 16 mai, crearea unei 0po- Îi uhoetovaciee apar două state practic ocupa $
ziţii unite. Multe personalităţi democrate (printre alții Al. Rosetti, Iugoslavia, Croaţia devine un protectorat german
că, din
saau ceai,
M. Sadoveanu și G. Enescu) acceptă însă numirea lor ca membri este ocupată de Germania. Putem astfel spune
ia era singur inguru l stat nerevi zionis t răn
ai senatului, de către Carol, deşi era evident caracterul strict ului1 1940 Românâni
parte, acest avanta j â fost iptup a aP E ui
ceremonial al funcței lor. În Partidul Naţiunii intră de altfel, în înființă. Pe de altă 1
iunie 1940, nu numai mulți legionari ci şi liberali, dat fiind apelul tîrziu R România erara ciunti
lunii mai mai tîrziu € tă iŞI CevL
urt: cîteva
î
sus Sua a da
la colaborare semnat, sub presiunea regelui, atît de Horia Sima cît tă) al Axei, la fel de total precum mat ed
şi de Dinu Brătianu! Numai țărăniștii îşi păstrează demnitatea, ale Germaniei.iei lar pe îerm rmen lung, statele c AGO ete
i a șiş i Cehia, : ori conse <
cvent ia
pro-g t,„ ca
refuzînd orice colaborare cu Palatul, Mihalache demisionînd chiar i ntale, Polon
occide ia
din luncţia de consilier regal. În august 1940 Carol semnează de garia, îrni cum am Spus, mai mult interesulil ec
i vor stîrni,
ca şi. actualmente
asemeni decrete-legi rasiale, privitoare la statutul evreilor în Cale atât al Uniunii Sovietice (în Comecom) g
România și la interzicerea căsătoriilor dintre evrei și români! Mă 2] Uniunii Europene și al NATO.
întreb cum va fi reacționat Elena Lupescu la aceste legi! Încă din
august 1939, de altfel, la cîteva luni după încheierea tratatului
economic cu Germania, fusese arestat industriaşul evreu Max
Auschnitt, iar alții obligaţi să parăsească țara (Blumenfeld,
Braunstein), deşi ei făceau parte din camarilla regală. Chiar şi 5. CÎTEVA COMPLEXE ROMÂNEȘTI
acești parteneri direcţi de afaceri sînt sacrificați de Carol, cu ace-
lași cinism de altfel cu care el se debarasase de aproape toți
politicienii care îl ajutaseră în 1930 la restauraţie (Mihail
ii Si 3
Manoilescu, Nae Ionescu etc). Ar fi interesant de urmărit efectele acestei tradiț
div sase za E
venești în relaţiile internaţionale ale României din ii
Ce mai rămăsese deci din România b dacă balans area rea pna, * SH
(propriu-zis) carlistă, în istorice. Mă între i
vara lui 1940? Paradoxul lui Carol este că el urmează aceeaşi - o ..trăda
ibili atea de-a
ibilit Xda“* pepe cea | perda ntă
RE în lav ai
i
dispon
gaei
politică tradițională internaţională — neutralitate, echilibru între ătoare — — așa am făcuăcut şi în pri şi
mul în a Asau
învingătoare
înving
le |pe ter Mi
marile puteri — ca şi politicienii liberali ori ţărănişti pe care îi mondial i —, n-a dus îîntotdeauna la succese forma Ei
debarcase de la putere pe motive de „politicianism“, Din punctul — mereu salvarea (unui fragment al) statului — Și fa picăcei
der,Sua “ Piti dz
de vedere a lui Hitler, se poate spune că acesta avea dreptate. în substanță pe termen lung: minarea ingie s-
scrisoarea ultimativă pe care i-o trimite lui Carol pe 15 iulie 1940, ele, îîn Româniânia,
a. ca parten
1 e abil.A f e l A
di
icăreiaia dintre
oricăre
a pia A
cînd îi cere să renunţe la „manevrele tactice“, care-i puteau aduce peutecur lucrurile la sfîrşitul celui de-al doilea război ca
Ă u sd
mici avantaje de moment, dar duceau totuşi „mai curind sau mai nici opoziţia PNŢ/PNL, nici guvernele sub regele
Român ia fiind tra
tîrziu [...] la distrugerea României“ şi-i cere, de asemeni. să treacă reușit să obțină Statutul de cobeligerant,

126 127
 țară învinsă — la fel deci ca Ungaria, care a rămas fidelă Germa asentură a unor puteri străine“. EL procedează. cu alte it la
niei
pînă în ultimul moment —, în ciuda trecerii ei de partea aliaţil
or pe fel ca alți conducători ai României. inclusiv Eiieseu, a faţa
23 august 1944 și a marilor sacrificii de război ulterio amenințărilor unei mari puteri: evită o ocupaţie străină, realizind e
are pe
frontul vestic. Mai mult încă, insistenţele lui Maniu la
Cairo în a însuşi măsurile pe care puterea străină le-ar fi luatdacă pă
obține garanţii occidentale contra Uniunii Sovietice și
condiţio- România. Un bizar servilism politic „pe după piersic“, în iluzia
narea la nesfîrșit a armistițiului de acordarea acestor garanţi de-a salva „independența statului“ prin păstrarea puterii în Se,
i, au
trezit în rîndul aliaţilor același tip de iritare precum insiste proprii, ale autohtonilor ori ale clasei politice tradiționale, i
nţele
precedente ale lui Carol de-a obţine garanţii de la Hitler sacrificarea, de către ei înşişi, a aceloraşi drepturi (dep ocreilce
împotriva
aspirațiilor Ungariei şi Bulgariei şi, pînă în 1940, şi care le-ar fi sacrificat și ocupantul. Auto-ocupația, în iluzia c
ale Uniunii
Sovietice. În ambele situaţii, atît Carol și sfetnicii
lui, cât şi ea este mai puţin gravă decît ocupația străină, statul mai presus
țarăniștii şi liberalii, două grupuri deci extrem de diferite decît democraţia, iată o tradiție, politică românească pe care Ş
ale clasei
politice românești, s-au încăpăţinat în aceeași nefastă speran
ță de a regăsesc adesea în istorie, tot de la „Brâncoveni i fată cai
putea diviza în folos propriu aliaţii din momentul respect prin fanarioți şi prin reacţia domnitorilor autohtoni la i, uția di
iv.
(Modelul acestei strategii vine din perioada tratativelor 1848. Carol, „ocupîndu-şi țara“ singur, pentru a împiedicafc
din 1859;
atunci ele au fost încununate de succes, dar Europa era,
optzeci de parea ei de legionari și de Hitler, creează modelul acestei bei a
ani mai tîrziu, complet diferită, lucru pierdut din vedere pentru secolui XX, pentru Antonescu în timpul războiului (mal el
de politi-
cienii români.) Nici carliștii, nici democraţii, și nici vine Hitler peste noi“), Dej în faza anti-titoistă („altfel Sci ) -
Antonescu
mai tîrziu, nu s-au întrebat de ce ar fi preferat Germania în 1956 („altfel Hruşciov“), ori Ceauşescu, care resta iasa
hitleristă
un aliat incert (România) în locul celui sigur (Ungaria,
Bulgaria), România după 1971, în faţa amenințărilor sovietice e. n
sau occidentalii, mai tîrziu, un aliat potenţial (România), represiunea din Praga (vezi, din nou, și „excursul“ din artico
în locul
celui deja existent (Uniunea Sovietică)! Mă tem următor al volumului)!
că trebuie să
vedem aici — repet, în ciuda, unui mic succes tactic de momen
t — a
nu ştiu cîta „orbire politică“ pe care am mai consta Tot acum se nasc alte variante modeme ale unor vechi Ea:
tat-o în
cuprinsul acestei cărţi. Antonescu, dimpotrivă, deși şi el plexe naţionale, care, și ele, vor culmina în cler tările d:E
a crezut
Că va putea băga zizanie între Germania, Italia și Ungari complexul consensului formal naţional, Carol instituie şi e
a, a avut
cel puţin meritul că a afirmat răspicat renunțarea la
„manevrele PN în locul, și deasupra, partidelor existente, acuzate de corupție.
tactice“ politicianiste, ca şi decizia de-a se situa loial politicianism şi ineficiență. în ideea că asemenea partide i Mer
de partea putea asigura un nou elan național acolo unde vechile Aga cip
Germaniei, la victorie ca şi la înfrîngere! (Vezi articol
ul următor epuizate. Curios este însă faptul că aceste noi partide pu er „e
din volum.)
o platformă ideologică. ori managerială, recognoscibi E ci
Un trist corolar al incoerenței sale politice este încercarea tragmente din orice program de dreapta din anii Eee, e Apune
lui trebuia să creeze atunci consensul? Harisma regală? Ea nu exista,
Carol de-a compensa lipsa de încredere a lui Hitler în
România ca Carol impunînd. unora, respect, dar nimănui dragoste, pie cua
aliat militar, prin măsuri (cosmetice) de politică internă
care să impunea Codreanu. Ciudat este că acest rege. care a au mea :
transforme (în aparență) România într-un aliat ideolo
gic al după popularitate, nu a obținut-o niciodată, în timp e fa ial:
Germaniei. Frontul Renașterii Naţionale și, mai ales,
Partidul Ferdinand și Mihai, care nu au urmărit-o, au aa, fi a
Națiunii trebuiau să-i facă pe Hitler şi Mussolini să
creadă că (Un pasionant studiu psihanalitic ar putea pune în par iiPe
România avea un sistem social-politic aidoma țărilor
funcţie trebuiau să aibă diversele decrete-legi ale
lor: aceeași de dragosie publică a regelui cu nevoia de dragoste a și aa
menționate mai sus. Procedînd în acest fel. Carol nu
lui Carol, Carol, de la aventurile tinereții laciudata fidelitate față de| ina
făcea însă Lupescu!) În fond. acum. la sfârșitul anilor treizeci, se face pu i
altceva decit să aplice, într-un fel. măsurile pe care le-ar o gravă lipsă de legitimitate a lui Carol. Ideea de Rege ca i iy
fi aplicat
— mai radical, dar și mai autentic — și legionarii. dacă ar al vieţii politice. Carol o compromite singur prin loiti asi
fi venit la
putere. Or. Carol i-a reprimat tocmai pentru că-i consid prin maşinaţiile de dinainte. Încearcă atunci o ideologie corp
era o
128 129
 6. DICTATELE DIN 1940
de sorginte italiană, dar aceasta nu prinde cheag defel în realitatea
românească, breslele şi stările sociale reprezentate în „parlamentul
lui“ fiind mai curînd simulacre ale celor italiene decît organizaţii
1939,
locale convingătoare (ideologul corporatismului, Mihail Manoilescu În urma pactului Ribbentrop-Molotov din 23 august
se retrăsese din politica lui Carol, fiind recuperat de acesta abia pe 26 iunie 1940, cerînd u-i
Stalin dă un ultimatum României, e, prea
după 1938). Lui Carol îi rămîne atunci populistul „Partid al şi a Bucovi nei. Bucure ştiul înțeleg
evacuarea Basarabiei
Naţiunii““, care se dovedeşte o formă goală și nu durează de altfel Carol, încercarea
tîrziu. izolarea sa totală. Politica echivocă a lui
nici trei luni de zile. Carol încercase, cum se știe, și să acapareze de-a mulțumi ambele blocuri militare, se întoarc e ca un bumerang
Garda de Fier, dar Codreanu îl refuzase net. Carol voia astfel să împotriva României: în timp ce Occide ntul, înfrînt, nu o mai poate
devină un absurd „Rege fascist“ fără fascism (italian ori german), ază cele
o capie a lui Umberto, fără și contra lui Mussolini, ori Ciano, ori-a
ajuta, Hitler nici nu Vrea. România se înclină și evacue utul clauzei
provincii fără luptă. Astăzi, cînd cunoaș tem conţin
două
regelui sîrb Alexandru, cumnatul său, dictator între 1929-1934 ne întrebăm dacă
(cînd este asasinat la Marsilia împreună cu -Louis Barthou secrete a pactului Ribbentrop-Molotov, putem să
greşea lă a sa din istoria
ministrul de Externe al Franţei). - ( România nu a făcut atunci cea mai mare fi
nță militară ar
Peste timp, văd aici modelul, poate inconștient, al Frontului modernă. Mai întîi, simpla ameninţare cu reziste
Unităţii Socialiste, al lui Ceauşescu, imaginea falsă a unui consens creat atunci, în iunie1940, o situaţie nouă în Europa de mijloc şi
nu se Împo-
naţional, de fapt doar cel al unei clici de profitori, în jurul unui de est. Să nu uităm că nici Ausuia. nici Cehoslovacia
i Sovietice,
rege comunist naţional, fără comunism sovietic, dar cu dictatură iriviseră militar Germaniei, nici Țările Baltice Uniuni geografic,
Dacă balticii nu aveau,
proprie, locală. nici Polonia ambilor agresori.
aveau 0 retragere
cum, putînd fi ușor aruncaţi în mare, românii
curînd asemă-
Un al treilea complex privește „adeziunea“ la noul „om forte“ posibilă spre Vest. Poziţia lor strategică era mai putem,
(he strong man), Carol al II-lea, care începe. cum am văzut, de la următor). Ne
nătoare cu cea a finlandezilor (vezi articolul
sosirea lui în țară, în 1930, şi continuă în întreg deceniul domniei ţare cu reziste nţa nu i-ar fi făcut
desigur, întreba şi dacă o amenin
sale, pentru a culmina în timpul dictaturii regale cînd, în diferite prima oară
şi pe sovietici mai prevăzători: ei ar fi fost pentru
faze, aproape întreaga clasă politică şi mulți dintre intelectualii confruntaţi cu un pericol de război în est. Mai
depart e, presu-
democrați se solidarizează cu regele - cu excepția notabilă a punînd că atacul lor ar fi avut loc. Român ia nu s-ar fi putut
grupului Maniu-Mihalache din PNȚ şi a unor social-democraţi (de Armate i Roşii. care ar fi ocupat
stînga) — inclusiv adversarii de ieri, Horia Sima și Dinu Brătianu. împotrivi, desigur, mult timp, după
Întreb area este dacă ea ar fi contin uat
Cinism, pragmatism, iluzia că regele este singurul salvator posibil oricum Basarabia. că nu,
Probab il
al Țării? Greu de precizat. Sigur este că mitul colectiv şi interesul aceea ocuparea altor provincii, ori â întregii țări.
nu preved ea împărţ irea
personal se amestecă în aliajul acesta rău mirositor. de servilism deoarece înţelegerea lui Stalin cu Hitler
. nevoie de
politic, devenind indiscernabile. Nu altfel se va naşte, „din nimic“ României. precum cea a Poloniei, şi Hitler avea, oricum
exclus ca Hitler,
cultul următorilor strong men: Antonescu, Dej în jur de 1960 şi petrolul românesc. Nu este însă, pe de altă parte,
şi el la o
Ceauşescu în 1968 şi după aceea. Trebuie precizată, de asemeni, văzînd înaintarea neprevăzută a ruşilor să fi trecut
pentru a-şi proteja
cealaltă față a acestui complex al adeziunii. și anume complexul ocupaţie neprevăzură a României. tocmai
s-ar fi oprit la Prut, respec tînd
lepădării de omul forte, atunci cînd puterea lui se prăbușește. interesele. Dacă, dimpotrivă. ruşii
Nimeni nu-l va apăra pe Carol atunci cînd acesta va trebui să au respectat-o şi În Polonia,
aici înţelegerea cu nemţii, cum
pierderilor
reflecteze asupra cererii ultimative a lui Antonescu de-a abdica, pe România ar fi cîștigat un mare capital politic în ciuda
5 septembrie 1940. La fel se.va întîmpla de altfel cu Antonescu benilo r că nu-i pără-
militare. În acest caz: 1) ea ar fi arătat basara
însuşi, arestat pe 23 august 1944 de-o mină de soldaţi din garda lui în Moldova:
seşte la nevoie — acest reproş se face și astăzi auzit
Mihai, ori cu Ceauşescu pe 22 decembrie 1989. Legea aspră şi nii Uniunii
2) ar fi fost văzută de occidentali ca o victimă a agresiu
ironică a istoriei pare să fie că acela ce ia puterea în pofida Sovietice şi aceşti a ar fi avut în 1944 0 altă atitud ine faţă de
formelor legale precedente, o pierde în pofida formelor ilegale de bia; 3) ţările
el însuşi decretate, în favoarea următorului om forte ilegal. cererea lui Stalin, atunci aliatul lor, de-a păstra Basara

131
130
 Axei, deşi nu puteau ajuta România contra aliatei lor
din 1940,
şi Nichifor Crainic (vezi Sa
Uniunea Sovietică, ar fi fost, în mod sigur, ori mai favorab
ile pelegionară, precum Manoil escu constitu ivuți
țion aie a sistemului i pe po-
onale
României după aceca, și n-ar fi trecut la Dictatul de la Viena, ; a““ bazei i
jerea
ăiere
ca potenț ia ia] adversarar, , primeşteE oauu
d domicili
văzînd în ea o victimă a agresiunii bolșevice, ori, 4) dacă :
eee , ntonescu, cre tenț
Ea
ar fi vru pe 9 ie Era 4 a
să purceadă la formularea Dictatului, ar fi luat în conside
rație şi i a la Miînăstirea Bistriţa Pe 15 iulie rimi
posibilitatea ca România să li se împotrivească Și lor. Nu vreau
să E, din est urmează cea din vest. ducăz tratativ
grani i
e E
Ser aAi
sugerez, prin aceste patru speculații, că România ar i lui Carol, în care îi cere sa eta
fi putut tierelor. a a
schimba (total) cursul evenimentelor din 1940, ci numai faptul Bia pentru modificarea fron la a ;
că ar să gă ă păsuir e
rezultatele acestora pentru ea ar fi fost altele. Or, tocmai cai Bulgar iei , ai
calculul
acestor rezultate nu a avut, pare-se, mare. greutate în Consili N era 040. zi bone de sud a SI
ul de uas e în 1912 . nu cree ază nici O
Coroană P dă o rel curi; î
din 27 iunie 1940: necunoscînd detaliile Hitl er. De altf el, este
sferelor de influență din 1939, membrii consiliului s-au
împărțirii erre ă A presiunile lui poli tica ȘI da
„primul rînd de repetarea „soluției poloneze“ și nu au vrut
temut în E E a lăsat stăpînirea Cadrilaterului în Se .
orii , ciți va
nici un risc. Este greu de judecat acum atitudinea lor din
să-și ia Pi Ri scă. S-ar zice că numai pict in ei
zona îmmprejmuitoare.
punctul uratA APA iubit Balcicul, ori
de vedere al informaţiilor şi presupunerilor pe care ei
le puteau în Rom âni a nu pare să regrete ee VAII Ie
P pi
avea, ori face, atunci. Cpea ce nouă ni se pare astăzi o demisie
ă, pevech
i ori mai noi, poate n SE
la principii naţionale și morale minime — o țară, și o armată,
de nici E
“i E onalis
Adeşi odatmai
nicilă cît ştiu,exprimat ca geci me
nu se cam CAE
retrage fără luptă — a putut părea atunci o situație fără ieşire. se i vine acest teritoriu, cîştigat
Cum tie
dint re 16- 2 a
necum, hotărîrea acelui consiliu a intrat în istorie ca Tratativele cu Unga ria,
o pagină cu te 1913. man
MEorescu ia şi Dalia hotărăsc atunci a CE IE
rușinoasă, printre altele și pentru că fusese precedată de declara o E. Ger
ţii a pe miniștrii . K id
belicoase despre voința şi capacitatea de luptă a armatei
române”, N : Aa pe 29 august, la Vien fear ae
a le comunica
Mai ales comparaţia cu situația similară din 1916 este
amară; e Raci i ai Ungariei, pentru
atunci primul. bătrînul, Carol. german de origine. nu a dcile SD i. la Viena (primul, din septembrie 19 i PL940
protestat de pe 50 AP
acia Ungariei)
d
contra hotărîrii miniștrilor din ţara sa adoptivă de-a lupta ărţi din Slov
ţării sale deorigine, iar aceşti miniştri s-au decis pentru
contra Mi ei 45 4 fc
i fa Ei că România cedează Ungnuaridăd
luptă în E deci zia ea sia mu
ciuda proastei pregătiri militare a armatei. În 1940, dimpotr ; 07 locuitori Fapt ul că
rior d a
aghiare — acestea specificaseră ante
ivă, al
doilea Carol, primul Hohenzollern născut în Români AU ă. Bu aa
a, nu — nu o făcea mai puţi n nedr eapt
consideră necesar să-şi apere țara — devenită — natală e iai 000tm? Nara Age
atacului unei terțe ţări, iar miniștrii lui, cu puţine excepţi
contra
Di 50,1% români şi doar 37,1% isa t la s A
i, retrag : de la nord -ves
fără luptă o armată sigur nu mai prost pregătită. Un L 4 dealrfelȘ: întreaga Transilvanie Ne
semn al $
tre m de ente
d ifi nt ŞI demogr afic.
cultur al >
deteriorării valorilor în această țară, în mai puţin de un sfert n înd
cu p ILnZ = unl
regi € Xtre
de teritoriu NU un C ont, in
veac. putem între ba dacă stabilirea acestul
tegice ale Germaniei:
i î inte te
BI, i Sesiunii cic a uta germană Due ap
a
Evenimentele, după aceea, se precipită. Carol speră sărecâști i ra Ș Si
încrederea Axei prin noi concesii economice şi politice: pe 6
ge a teritoriu maghiar. la Caspaţ a
1940 este instalat un guvern absolut pro-german sub conducerea
iulie laș itimp extrem de aproape de Nope Je 3 Aa a
În plus , Dic a
omului de afaceri lon Gigurtu, cu ministru de Externe 2 Carpaţilor Meridionali. pe rom Aa
Manoilescu, un vechi simpatizant al lui Mussolini; o zi mai
Mihail Eu lie de a-i asmuţi în continuare a
PS
este dizolvat prin decret „parlamentul“ constituit de Carol
tirziu ei viceversa. astfel încît să asigure ta
(aşa a şi aputea,
Baza politică a regimului caslist de pînă atunci — ţărănişti
însuși. ÎN carate la (viitorul) război E atatIe
i
Armand Călinescu şi liberalii lui Tătărescu — dispare,
lui Dictatul a fost comentat de de osi iai zu Se
miniştri rii guve rnul ui. Prim ul. în noap tea E
cu memb
devenind oamenii palatului, legionari și politicieni din dreapta
cererea germană ca România să se pron
132 133
acceptării Dictatului, indiferent de conținutul lui, în acel moment
încă necunoscut chiar delegaţiei române la Viena.!! Sînt de acord
optsprezece din membrii prezenţi ai Consiliului, iar zece sînt
împotrivă. Al doilea Consiliu, din noaptea de 30/31 august, discută
noua graniță trasată între România și Ungaria. Participă acum și
Maniu, Iorga și alții care nu putuseră veni la primul consiliu. Iorga
are obiecţii, dar acceptă, Gheorghe Brătianu și Maniu protestează
atît de vehement, încît Carol se simte obligat să precizeze că
numai el decide, şi că el este de acord „ca să ferească țara de alte
nenorociri şi mai mari“. În cele din urmă, două treimi din
participanţii la ambele consilii sînt de acord cu Dictatul, inclusiv
Gheorghe Mihail, şeful Statului Major, care certifică incapacitatea
de rezistență a armatei la un atac german, în caz de respingere a
Dictatului. "Țreimea „recalcitrantă“ a Consiliului este reprezentată
de bătrânii ţărănişti și liberali.!?
"Dictatul a dus la explozia vieţii politice din România. Au loc
mari proteste de stradă organizate de legionari — Sima se retrăsese
din guvern ca să aibă mînă liberă — în mai toate oraşele importante
din țară. Generalul Antonescu apare deodată ca singura alternativă
viabilă la Carol. Maniu îl vede lao întîlnire secretă pe Antonescu
pe 1 septembrie; el sprijină un guvern Antonescu „de uniune
națională“, constituit din partidele tradiționale ca și din legionari,
cuzişti etc. Pînă pe 4 septembrie se duc tratative neîncetate, pe
această bază, între Antonescu, democrați şi rege. Pe 4 septembrie
Antonescu îi cere regelui putere absolută. Alarmat, Carol îşi
consultă „oamenii“, dar aceştia, civili și militari, părăsesc rapid
corabia ce se scufundă. Pe 5 septembrie Caro! cedează: suspendă
Constituţia din 1938, dizolvă adunările legiuitoare şi acordă puteri
depline premierului Antonescu. Regele rămîne însă şeful armatei
și, ca atare, Antonescu se asigură în chiar cursul zilei de sprijinul
generalului Coroamă, comandantul trupelor de gardă și trimite în
provincie, sub diferite pretexte, pe alţi generali devotați regelui,
precum Gheorghe Mihail. În seara. aceleiaşi zile Antonescu cere
ultimativ abdicarea regelui. În noaptea de 5/6 septembrie 1940
Carol îi consultă pe Mihail Manoilescu, A.C. Cuza, Gheorghe
Brătianu, Dumitru Coroamă şi alții: toți îl sfătuiesc să abdice, cu
excepţia lui Gheorghe Mihail. care nu avea însă trupe în capitală.
13
Carol înțelege în sfîrşit că toţi l-au părăsit. A doua zi abdică în
favoarea lui Mihai şi apoi părăseşte ţara.
134
7. DECONSTRUCTOR SINGUR
În mai puţin de o săptămînă se prăbușește astfel o domnie de
opt ani şi o dictatură de doi. În prima perioadă Carol a făcut sei
ude
ce-a putut pentru a distruge baza constituțională pe care se
A
sprijini, ca apoi să încerce săconstruiască un nou regim în vi
reușit
de el însuși provocat. Distrugînd, în loc sărestaureze, el nu a
să creeze, în schimb, nici o bază alternat ivă a puterii, nici 0 nouă
s-a
legitimitate. Cînd a vrut să se schimbe, geniul d
dovedit un mediocru ucenic constructor. Playboy-ul iniția a
a
devine un mare rege la maturitate, așa cum Hal, prinț deMae
fează în marele regeHenric al N eși
Shakespeare. se metamor
cu
Carol se desparte. și el, de Falstaffii tinereţii sale. Mai curînd
un nou fanariot seamănă Carol, preocupat să adune cît mai repede
oi
cu putință averi şi prestigiu din manipularea curtenilor și ei
r
de bani din avutul public în cămara domnului. Din scîrba boierilo
pămînteni (Maniu), lingușeala curtenilor promovați la putere
(Tătărescu) și decapitarea haiducilor locali (Codreanu) de către
la o putere
arnăuţi. fanariotul a crezut că poate rivni la mai mult,
emancipată de Țarigrad (Berlin) și năzuind la egalitate cu ea.
Aceasta l-a lăsat să cadă fără fasoane, subminîndu-i pozitia ip
t a
uneltirile paşei de Vidin (Fabricius). pînă ce un nou candida
domnie, acum dintre autohton i (Antone scu), se dovedi mai vred-
pic. Şi,tot ca pe vremuri, a fost de ajuns ca un singur om, același
Antonescu, să-i arunce cîrpa neagră pe umeri. semnul mazilirii, a
toți vechii slujbaşi să fugă care încotro, lăsîndu-l pe,puternicu
Vodă de ieri la mila paşei. Care s-a îndurat să-i dea voie să plece.
Curioasă simetrie: Carol își încheie domnia precum a început-o.
aura
Sosit pe neașteptate la București în 1930, Caroi îiia Jocul
nului precedent, întîmplător fiul său, tot prin „mazilir e : părăsit de
cei care-i juraseră credinţă — numai lui Maniu i-a fose greu se
le
încalce 'acest jurămînt — Mihai se retrage în noua dregătorie
Alba-lulia. Zece ani mai tîrziu, Mihai urcă pe aceiaşi tron. părăsit,
acum, de tatăl sau, prin acelaşi joc de mazilire, doar cu inversarea
rolurilor actorilor.
Strîns cu ușa în ultimii doi ani, Carol dezvoltă o neașteptată
energie în a salva regimul pe care tot el ]-a desfăcut metodic mai
înainte, Nu se poate contesta un anume dramatism al propriilor lui
eforturi și ale lui Manoilescu ori Argetoianu, trimişi în „MISIUnI
135
 a bună aechipei nu a
de dinainte, și de mai târziu. Totuşi, nici parte or contradictorii ale
imposibile“ la Berlin şi Roma pentru a salva ce mai era de salvat aţiil
reuşit mare lucru, în principal datorită indic | _
Dramatismul ţine însă mai curînd de zbaterile agoniei decît de regelui. r punct Tă-
un singu
epopeea Salvării. Fanariotul identificat cu Țara în ultimul moment, Ciudat, în toată „cariera“ lui Carol Rex, Carol
înainte de-a lua calea surghiunului, nu a mai apucat să intre în principiu, îi rămîne
miîne fix, unei singure persoane, ori
galeria eroilor. Alarmaţi de perspectiva de-a fi judecaţi o dată cu pentru Magd a Lupes cu. Din întreaga perioadă,
fidel: dragostei lui
el, curtenii lui cei mai asidui l-au uns pe Carol în țapul ispăşitor al Cu un „machism” Upic.
o rofilul ei ne apare cel mai vag conturat. r politici = bărbaţi r
carlismului. Părăsit de toţi şi de nimeni regretat, Carol încheie cu marea majorităte a istoricilor şi oame
nilo
jalnică abdicare o Restauraţie începută cu promițăt oare îndrăz- inea ei ca prost ituată ȘI evreică. IA
români, a „demonizat“ imag tele poziiive ale acestei
neală, Dar chiar această „prăbuşire a regelui“ n-a devenit pentru Nimeni, pe cîte ştiu, nu â relevat aspec
nimeni o tragedie. Carol al Il-lea este singurul șef de stat român woma n, a ajuns O doamnă a
femei care, ca o adevărată self made ent-ului. Frumuseţea
din perioada modernă a cărui prăbușire nu a fost de nimeni Curţii, cu voia sau chiar fără voia estab lishm
împiedicată — în acest punct, cum an văzut, regula abandonului e, abilitatea ei în afaceri,
acestei femei a fost taxată de vulgaritat Poate că aşa a fost, dar
este generală — şi de nimeni regretată. Altfel decît Antonescu ori drept escrocherie, lipsă de scrupul etc.
sfori în casa ei nu se poate
Ceauşescu, şi acum Încă comemoraţi de întristaţi bătrîni camarazi, oare că a fost şi altceva. Că se trăgeau
Carol al II-lea nu este plîns, recuperat, reconsiderat de nimeni. Din se trăgeau sfori? Prezenţa
nega, dar în care alt „salon“ al epocii nu cîte vreunet snoabe
domnia lui au rămas modele, adoptate, cum am văzut, de urmași, ei publică a rămas discretă, cu excep ția
pare-se, în fața lui Ernest
dar n-au rămas urme. Carol este, pur şi simplu, uitat. întruniri, iar Carol. deşi o consulta, nu a introdus-o în funcţii
Urdăreanu ori a lui Armand Călinescu,
Carol al II-lea indică şi o problemă generală a conducătorilor Ceaușescu Cu âsă — edrept.
publice, cum avea s-o facă, peste ani,
români de la Cuza la Ceauşescu, ori chiar Iliescu: ciudata ştiinţă ă în toate deciziile ţării, cum
leală — consoartă. Prezenţa sa ocult “, nu a fost
negativă de risipire a unui capital politic inițial. Mulţi dintre acești „Lupeascocraţie
suaerează Florin Constantiniu prin a sa
conducători au sosit la putere pe valul unui mare sprijin popular, într- un fel. cutuma, separînd viața
demonstrată. Carol a respectat,
dar au părăsit-o uitaţi sau huliți. După aventurile de la începutul a lui faţă de o femeie sub
sa publică de cea particulară. Fidelitaie ca un gest de noncon-
anilor douăzeci, în care nimeni nu-l Îua în serios. Carol a venit la nivelul său social ar putea fi văzut
ă şi
putere în 1930 printr-o masivă acumulare a speranţelor în el. În cei a cîtă? — la adres a unei societăţi extrem
formism, ca o provocare — fi învinuit Carol. și l-am
zece ani de putere Carol a reușit să-și dezamăgească toţi suporterii de conservatoare. Nu, de orice poale
iniţiali — de la Puiu Dumitrescu (secretarul său în „exil“), Barbu — Jurnalul său e plin „de
învinuit, cu excepția acestei iubiri
Ionescu, Precup, sau Manoilescu, sprijinitori de prima oră, la un stil de care mal curînd
exprimarea ei, chiar dacă o face într-
Maniu, Mihalache, Goga, ori Max Auschnitt, fidelii lui suporteri a „răscumpăra” fatala insta-
suridem — a cărei stabilitate pare
de mai tîrziu. La fel de nepăsător, şi de inutil, și-a alienat Carol ţă etc. din politica sa internă şi
bilitate, inconsecvenţă. incompeten
familia, surghiunind-o pe regina mamă Maria la Balcic și pe acestea.0 are, ȘI nu pentru
externă. Dacă are o culpă. el pentru
fratele său Nicolae în afara țării pentru exact aceeași „vină“ pe „femeia cu părul roşu“.
care o avea şi el: o legătură, apoi o căsătorie, morganatică, a lui
Nicolae cu Ileana Doletti. Ca să nu mai vorbim de modul barbar în fară partid propriu, ne-
Un individ singur, fără bodyguarâs, şte să
care a ignorat, după ce a cunoscut-o pe Magda Lupescu, cererile uşa regelui şi-l pofte
mandatat de o revoltă populară, bate la îi ia locul. Patru animai
de ajutor ale lui Zizi Lambrino, care şi-a sfîrșit viaţa în mizerie, în plece. Regele pleacă. Cutez ătoru l cursi der
ciuda înfocatelor jurăminte de credință eternă cu care o bombar- i regelui exilat, îl dă
aura fiulu
tîrziu, un alt individ izolat. dar cu
dase Carol imediat după căsătorie. pe oursi der. Aces ta este asasinat pe scările palatului
pe uşă afară îl vorexila şi pe fiul ve-
S-ar putea spune, în apărarea lui Carol. că el şi-a constituit, de alți noi outsideri, care pînă la urmă
mai ales între 1938 şi 1940, o bună echipă la guvernare. Gafencu, ui rege. Şi care
chiul oursi deri, la rîndu l lor, vor fi eliminaţi de alţii.
Viorel Tilea. Ghelmegeanu și alţii au avut şi şi-au păstrat această Bodnăraş şi Dej. Istoria con-
Carol al Îi-lea. Antonescu, Mihai,
reputaţie în acei ani. Alţi colaboratori, precum Tătărescu, Ralea. dramă a puter ii. aceeaşi mereu în lume, de la
tinuă. Ca în orice
Argetoianu, dimpotrivă, au confirmat în acei ani oportunismul lor
137
136
 5. AL.Gh. Savu, op. cit., pp. 291-292. Speculaţii despre ultimatum
o lectură a fi- Ion Raţiu în revista Românul
antici la Shakespeare şi la vremurile noastre. Iată continuă și după 1989; vezi o discuţie cu
?
tă din drama ce trebuie liber, aprilie 1996, pp. 12-14,
nalului unui regim în care ceva încă subzis ar intra în categoria alianțelor
rent de faptul că, în ochii noștri, 6. O alianţă a României cu țările Axei
să se fi petrecut cu Carol, indife drept cuvînt Larry Watts,
it era, în mare măsură , merita tă. Aceast ă incompatibile, cum le numește pe
suferința ce o va fi resimț o
during World
„Incompatible Alliances: Small States of Central Europe for Rumanian
o însă nici
dramă a înălțării și căderii regilor nu a înregistrat- War II“, în Romani a and World War 1]. Iaşi, The Center
eroul tragic este
cronică ca atare. Poate pentru că, după Aristotel, Studies, 1996, pp. 87-106,
care săvârşeşte o
un om cu o bună reputație, deși nu un om perfect, 7. ALGh. Savu, op. cir., pp. 390-391.
inspiră spaimă (discuţie
eroare, Aceasta îl duce la o cădere nemeri tată, ce ne 3, Vezi „Contrafort“, Chişinău, nr. 11. sept. 1995, pp. 10-11
1995, p. 12.
şi milă. Carol nu avea această reputaţie, n-a
săvîrşit numai o dinue M. Fusu şi Monica Lovinescu) și nr. 13, noiembrie
— contempo-
singură eroare și căderea lui, dacă a inspirat spaimă linterviu Al. Paleologu.) absurde şi inutil
după modelu l polonez 9 „Regele Carol al II-lea a afirmat că întăririle
ranii lui s-au temut de dispariţia României, care apără eranițele
O milă. Am putea vedea mai curînd construite constituie un «cordon de fier și foc»
— n-a inspirat cu siguranță nici e pentru luptă, gata să
un erou tragic. românești. Moldova era înţesată de trupe instruit
în Antonescu, după aceeaşi definiție aristotelică, opună 0 rezistenţă hotărită împotri va oricărei agresiu ni. Nimeni nu
lui este neîndo ielnic ă, iar singur a lui greșea lă. tragică, a fără ca aceasta să lupte
Reputația concepea că România putea fi îmbucăt ăţită
a, respec tiv procesul naționa le“
fost loialitatea absurdă pentru Hitler: cădere și într-adevăr pînă la ultima suflare, cum cerea legea onoarei
, ci
organizat de comuniști, a stârnit de aceea nu numai spaimă Un dictato r neferici t. Mareșa lul
le afirmă generalul lon Gheorghe, în
difere nța dintre moduri Machiavelli, 1996,
milă. Acest lucru ar.put ea explic a, poate, Antonescu (ed. germ. 1952), Bucureşti, Editura
altă întreb are
în care istoria i-a reţinut pe cei doi oameni politici. O a,
este însă dacă perspectiva aristotelică asupra traged
iei pe scenă > 10. E. Constantiniu. op. cit., pp. 378-379. Memorii, iulie-
da, poate că 11. Vezi Mihail Manoilescu, Dictatul de la Viena,
poate fi aplicată oamenilor reali din istorie. Poate că Pop. Bătălia
aici o aseme nea probl emă. remarc doar că august 1940, București, Ed. Enciclopedică, 1991. Valeriu
nu.. Neputînd tranșa decît pentru Ardeal, Bucureşti, Ed. Encicl opedic ă. 1992; și A. Simion , Dictatul
. Alfel
asemenea „drame“ azi, oricum, nu se mai poartă cea a de la Viena, Albatros, 1996.
noi, este mai curînd
pentru vechii poeţi tragici, drama, pentru 12. ALGh. Savu, op. cit., pp. 410-417. M. Manoilescu,
op. cir.
pali, a acelui cor exclus din jocui
corului decît a actorilor princi pp. 236-237
puterii, dar sortit, deși nevinovat, să-i sufere hachiţele. 13. ALGh. Savu, op. cit. p. 45].
lui Carol al II-lea“
14. AlL.Gh. Savu o numeşte „Messalina și Rasputinul
(op. cit. p. 34). .

NOTE
Editura
1. ALGh. Savu, Dictatura regală (1938-1940), Bucureşti.
,
politică 1970, p. 222.
rile
2. Tonul ar fi fost ultimativ, discuţia violentă, după însemnă
Savu. op. cir,
baronului 1. Mocsonyi-Styrcea, prezent la discuţii (ALGh.
223-224 ). După A. Hillgru ber, discuţi a „se pare că nu a decurs prea
pp.
oaspete le cu multă amabili tate și l-a
favorabil, deşi Hitler şi-a primit
a cu România în
asigurat că Reichul este ferm în intenţia sa de-a colabor
Mareșa lul Antonescu. Rela-
toate domeniile“, în Hirler, Regele Carol şi
944 (traduc ere), Bucureş ti. Humanitas,
țiile germano-române 1938-1
1994, p. 60.
3. AL.Gh. Savu, op. cit. pp. 223-224.
4. A. Hillgruber, op. cir. pp. 61-63.

138
 idarea legionarilor, ic
Antonescu în combaterea sau chiar lich 1 ianuar ie”, iar
nire, pe 18-2
apoi acest lucru cu Mussolini, la o întîl defin itiv ver-
legio nară, conf irmă
2 doua 'zi, în plină rebeliune — aflat la tele-
lui Pabricius
dictul, prin Joachim von Ribbentrop,
în clădi rea preșe dinți ei. — şi pe 22 lui Antonescu
fon, pare-se, chiar tea României se restau-
IV. DUBLA STRUCTURĂ A LUI ION personal.5 După 23 august 1944 suzer
anita
ANTONESCU De la încăl carea ei de către YVîşinski.
rează doar pentru scurt timp. îlimpune prim-ministru
6 martie 1945, cînd Uniunea Sovietică Ceauşescu pentru a
lui
e Petru Groza, vom aștepta perioada făcuse încă multe
(Hru şcio v
vedea terminate asemenea ingerințe
1. INTERPRETĂRI lar pentru â vedea recuplate
presiuni asupra lui Gheorghiu-Dej).
ta pînă în noiembrie 1996.
suzeranitatea și democraţia vom aștep
a partenerilor lui de
Antonescu acceptă în mod tacit ideologi
naţional-legionar, Garda și
Pe tronul României revine pe 6 septembrie 1940 Mihai, dar ouvernare — România se numește stal
de politice legale —. dar nu se
funcţia lui este numai ceremonială, el fiind exclus de la luarea Partidul German fiind singurele parti
e în activitatea lui zilnică. Cum
oricărei decizii.! Puterea se află concentrată în miinile Conducă- referă deloc la această ideologi
Simion îl consideră, pur Și
torului statului, totodată prim-ministru, generalul lon Antonescu. utem atunci defini regimul lui? A.
adevărat pentru că astfel si
Vice-premier este şeful Gărzii de Fier, Horia Sima. Antonescu nu simplu, unul fascist, ceca ce nu este
stăvi li generalizarea fascismului
vorbeşte în numele nici unui grup social, nici măcar al armatei: el ienoră eforturile generalului de-a tate. Dacă vechii comuniști
a fost adus la putere de Carol ca premier — după ce cîteva zile mai de către legionari în economie și socie
Î-au promovat salvator al țării,
înainte era încă în surghiun la mânăstirea Bistriţa — doar ca „om al aşa l-au văzut, naţional-comuniștii
e cărţile apologetice de le
ordinii“, nu ca şef al unei eventuale junte militare. de tip sud-ame- şi aceeași este interpretarea din toat
Drăg an. În fine, Ion Gheorghe îl vede
rican. Mai mult încă, temîndu-se de reacția generalilor carlişti şi George Magherescu la Iosif t „ în sensul că
anti-legionari Gheorghe Mihail. șeful Statului Major, David pe Antonescu, simpatetic, ca un „dictator neferici că
, dar ineficientă, lu
Popescu, ministru de Interne și Gheorghe Argeșeanu, comandantul dictatura acestuia a fost necesară . pașn ice . Mihail
ins al „evol uției
capitalei, Antonescu îi scoate, pe 5 septembrie, din Bucureşti sub Antonescu era un adept conv iar pent ru maâJo-
paranoic?,
felurite pretexte. Chiar şi așa, dacă voia, Carol ar fi putul accepta Sturdza îl consideră, dimpotrivă, un răma s, cum necu m, un
u â
oferta lui Mihail, din noaptea de 5-6 septembrie, de a-l aresta pe ritatea istoricilor democrați Antonesc de după război,
stabilit la procesul
Antonescu, fie şi cu riscul unui război civil. Wilhelm Fabricius, criminal de război. așa cum s-a şi
chiar dacă acesta a fost manipulat de comuniștis: de aici
ambasadorul Germaniei la Bucureşti, îl salvează probabil acum a ori a înălțării de statui come-
doua oară pe Antonescu, după ce o făcuse și pe 9 iulie al aceluiași protestele contra „reconsiderării“ lui,
Anto nescu, în lungul memoriu
an — la arestarea sa, cînd a existat temerea că poliţia l-ar fi putut morative în diverse orașe ale țării. , se defineşte
sorile acestuia
împușca la fel ca pe Codreanu —, trimițind vorbă la Palat că trimis lui Maniu, ca răspuns la scri
inter nă repr ezin t un regim deautoritate, iar în
Germania îl sprijină pe general. astfel: „În politica puterile Axel. , Auto-
de
politica externă sînt și rămîn alături Însă, dictatură. Cînd
Anto nesc u,
Astfel se inaugurează în România un nou ciclu. puțin remarcat ritaritarism nu înseamnă pentru
el exclamă cu inocenţă: „Eu nu
pînă acum?, de restrîngere a suveranităţii naţionale în sensul că, este acuzat de aceasta la proces,
pe adversari. Eu pe cine am
pentru prima oară de la pacea de după războiul Crimeii (Paris. am fost dictator. Dictatorii suprimă să constituie
ă“ însăși artrebui
1856), o putere străină determină, indirect, alegerea de către suprimat?"10 (Această „inocenț
cum de i-a „ditat” Antonescu pe cei
factorii locali a persoanci care să preia puterea executivă.5 Același punctul de plecare al analizei: este autoritar,
„Suprimaţi“ cu ştiinţa lui?) Pe de altă parte, dacă
fapt se va repeta în 14 ianuarie 1941, cînd Hitler îi dă feu vert lui
141
140

regimul Antonescu nu este nici legionar, ori fascist, pentru că el
nu modifică nici economia, nici societatea în acest sens, nici o
dictatură conservatoare de dreapta, pentru că nu restaurează nici un
regim trecut, și nici o dictatură militară, pentru că nu aduce armata
la putere și nici nu militarizează societatea. (În guvernul din 15 sep-
tembrie 1940 erau puţini militari, precum generalul Petrovicescu,
legionar, la Interne, iar în guvernul din 27 ianuarie 1941 numărul
militarilor creşte la doisprezece, dar nu există nici o diferenţă între
funcţionarea lor şi cea a celorlalți miniștri, civili, din acelaşi
guvern.) Putem vorbi de aceea mai curînd de o dictatură personală,
sprijinită pe aparatul de stat, inclusiv, deşi nu în primă instanță, pe
armată, dar care nu este expresia nici a unui grup social identi-
ficabil, nici a unej ideologii particulare, cu excepția unui dispreț
absolut pentru regimul democratic, pe care Antonescu, în scrisorile
către Maniu şi Brătianu, îl identifică cu cinismul politicianist, şi a
unui „naționalism paternalist“, general în epocă şi asemănător,
după Florin Constantiniu, discursului mareșalului Petain.!! Dicta-
tura lui Antonescu, precum cea a lui Carol, nu a avut o bază
socială proprie — deși ambele au cunoscut oportuniştii lor —, dar
prima, altfel decît a doua, nu s-a sprijinit pe nici o instituție
tradițională, precum monarhia. Ea a fost o dictatură în vid: a luat
ființă și s-a menținut atît timp cât a durat în România un vid de
putere determinat de retragerea din jocul politic a actorilor lui
tradiţionali — partidele — şi moderni: asociaţiile legionare. atunci
un el de expresie încîicită, deformată și interesată a ceea ce noi
astăzi numim, dar în condiţii de democraţie. societatea civilă.
În ce mă priveşte, aș dori să evit aceste categorisiri. Antonescu
a fost un dictator, chiar dacă nu un dictator fascist, a fost, desigur,
un om cinstit, nefolosind, spre deosebire de Carol al II-lea, puterea
în scopul unor avantaje personale, și a fost și un om lea?, în sensul
că, altfel decit alți politicieni ai momentului, a crezut că trebuie
să-şi servească patria fără a-și trăda vechiul aliat, Germania. Sînt
gata deci să admit aceste trăsături de caracter. comune apologeţilor
şi criticilor lui Antonescu, fără a trage însă pe baza lor nici con-
cluziile criticilor (Antonescu a fost un criminal de război) nici pe
cele ale apologeţilor (e! a fost „Salvatorul“, „nefericit” sau nu, al
ţării sale). Întrebarea suplimentară, pe care nici criticii. nici apo-
logeţii nu o pun, dar care este baza aşa numitei — mai noi — istorii
virtualel? este în ce măsură Antonescu putea, în mod concret.
opera altfel decît a făcut-o. În al doilea rând, credincios fiind celor
două axiome ale acestei cărți — personajele istorice sînt multiple,
142
nu omogene; istoriografia este interpretativă, nu constatativă —, mă
ințeresează nu atît întrebarea care din aceste etichete s-ar potrivi
(mai bine) lui Antonescu, cît faptul însuși, care trebuie el însuşi
explicat, al multiplicităţii acestor etichete. Ipoteza mea este că
nivelul de interpretare dorit se poate găsi studiind nu numai
acțiunile șefului de stat, cât şi, ori mai ales, textele lui. Antonescu a
scris şi semnat discursuri publice, scrisori oficiale către Hitler,
şi Brătianu și proclamaţii oficiale
scrisori particulare către Maniu
„imagine a autorului „construiesc
către poporul român. Ce fel de
la această întrebare, sînt. necesare
ele? Dar, înainte de a răspunde
său.
unele precizări asupra regimului
2. VIDUL DE PUTERE
Deși toate cele trei dictaturi — carlistă, legionară şi antones-
ciană — guvernează ţara în afara legalităţii definite de Constituţie,
primele două pot invoca ale surse de legitimitate, respectiv
regalitatea și dragostea fanatică'a peste 15% din populație pentru
Codreanu. Antonescu, în schimb, nu poate invoca nici un felde le-
girimitate: nici masele răsculate, nici armata, nici intrigile politice
ori presiunile exterioare nu l-au adus la putere, ci propria lui
decizie (liderii politici democratici din opoziţia anticarlistă îL
dăduseră sprijin să formeze un guvern legal, nu să ia puterea
absolută !). EL se consideră un soldat venit să-și salveze ţara, atunci
cînd aceasta alunecase în periculosul vid de putere de la sfârșitul
dictaturii regale. Mai simplu spus, el se instalează în vidul de
putere creat prin abandonarea lui Carol de către vechii lui parti-
zani, începutul de revoltă legionară și inexistența unui Contra-es-
tablishment decis să ia locul lui Carol. În acele cîtevazile cruciale
de la începutul lui septembrie, alți politicieni credibili, precum.
mai ales, Maniu, ar fi putut smulge şi ei puterea lui Carol. Ca și în
viitor, în 1944. Maniu nu are nici acum însă curajul de-a lua taurul
de coarne: pretextînd situaţia de criză, împinge în faţă un militar.
pe Antonescu în 1940, pe Sănătescu şi pe Rădescu în, şi după,
1944. După ce Maniu şi alții îi dau acordul. nimeni nu se mai îm-
potriveşte lui Antonescu. Vidul de putere reală şi acordul contra-
candidaţilor potențiali: iată cum se ajunge la vîrful Statului.
 octombrie, în
O singură situație similară celei din 4-6 septe
mbrie 1940 cunoaşte, sociologul Petre Pandrea se sinucisese deja pe 4
și om al
cred, istoria modernă a României: momentul
22 decembrie 1989. momentul în care urma să fie arestat. Antonescu, soldat dar
, și de putere şi cere în guvern pedeps irea vinova ţilor,
Revolta populară, fuga lui Ceaușescu şi deci vidul înfurie
ordinei, se
legionare. iar
acordul vechilor disidenţi, singurii contracand
idați moralmente scandalul are ca urmare doar desființarea poliției
pînă în decem-
Jegitimi: astfel „ia puterea“ grupul Iliesc u! Deși la Iliesc u nu se generalul apare în cămașă verde alături de legionari
ură, în sensu l în care ea a fost brie 1940.
poate vorbi în nici un caz de dictat surdă
exercitată de Antonescu, meca nism ul Juării puteri i este acelaș i. Evenimentele din noiembrie fac însă publică lupta
ili, să şi Sima. Cores ponde nța oficia lă
Căci şi în 19809 era teoret ic posibi l ca diside nţii, atunci credib pentru putere între Antonescu
substrat economic şi
fi pus mîna pe putere: ei nu au avut curajul,
sau nu au ştiut cum dintre ei arată că această competiție are şi un
teze în România
s-o facă, ori au fost pur şi simpl u depăș iți de viteza evenimentelor. ideologic. Ca legionar. Horia Sima vrea să implan
lucru. un dirijism de tip nazist, în care legionarii să preia conducerea
Au luat-o alții. Iar disidenţii au acceptat acest înd din aceasta.
tuturor întreprinderilor, cu toate avantajele decurg
rivă, ca econo mia să func-
Pragmaticul, Antonescu dorește, dimpot
doar câțiva oamen i de încredere în
ţioneze ca mai înainte, numind
escu protes tează în ședinț a de guvern
posturi cheie. Astfel Anton
de domiciliu, pentru
3. ORDINE VERSUS REVOLUŢIE din 11 octombrie 1940: „Nu mai admit violări Noi
Constituţie.
că inviolabilitatea domiciliului este asigurată de
re și noi le comitem pe
am protestat totdeauna contra actelor arbitra teroriste
actele
scară mare, este posibil aceasta?“15 Delimitarea de să: pe de
mod deschis este îndreptăţită, dar motiva ţia este curioa
Altfel decât Carol în 1938, Antonescu se poartă în ale legionarilor
nici- cea din 1938
ca un dictator ajuns la putere prin lovitură de stat.
Conducătorul nu o parte Antonescu se referă la Constituţie, deşi
mai erau atunci în
dă nimănui socoteală de hotărîrile lui. Constituţia
din 1938, revo- (decretată de Carol), nici cea din 1923 nu
vechil e proteste ale
cată de Carol pe 5 septembrie, nu este înlocuită de
nici un alt act funcţie, pe de altă parte el. trimite la mai
regimu l Carol nu-și respecta
normativ, guvernul guvernează fără parlament.
rile
iar dreptu Jegionarilor înşişi contra faptului că
sau sînt des- să. motiva ţia este însă relevantă
omului sînt pur și simplu suprim ate. La fel, dispar , propria lui Constituţie. Deși curioa
Coroa nă, bresle le şi organi zaţiil e de tineret pentru mentalitatea lui Antonescu: om al ordinii, în anumite
ființate, Consiliul de
tuţionale, el refuză
introduse de Carol, ca şi Partidul Națiunii,
fără a fi urmate de puncte (nespecificate), chiar al celei consti ca
ea se prezintă
instituții cu roluri similare. Miniştrii sînt numai membr i aiGărzii orice acţiune ilegală, chiar dacă, şi mai ales,
ţionar e - ele nu se pot
de Fier, carliştii din partidele lui Brătianu și Maniu
fiind ignoraț i. „revoluționară“. Specificul actelor revolu
de Interne. o înlătu ră — nu-l interesează
Garda capătă mînă liberă: ea preia poliţi a și Minist erul sprijini pe constituție din moment'ce
declanşază o ade- măcar în spirit, trebui e să țină seama
înființează diverse organizaţii paramilitare şi pe Antonescu; că. guvernarea,
religioase - de un singur lucru: aceast ă guvernare nu
vărată psihoza colect ivă — proces iuni și slujbe de Constituţie înseamnă
ă.
comemorare a „victimelor“ (legionare) ale regim
.
urilor trecute este. nu poate şi nu trebuie să devină revoluționar
în acţiun i de răzbunare
Asemenea spectacole se transformă curînd legionarii atinge
contra adversarilor politici sau chiar a celor care gîndesc pur și La începutul lui ianuarie 1941 conflictul cu
brie 1940 se află la Berlin . Deşi Hitler se
simplu altfel decit legionarii. Noapt ea din 26-27 noiem apogeul. Pe 14 ianuarie Antonescu
conge nerii săi legion ari. el îi dă să
este noaptea cea mai neagră a istoriei României:
bande legionare exprimă cu prudenţă despre
rul care poate păstra
măcelăresc. zeci de oameni în închisoarea de la
Jilava şi alte zeci înțeleagă lui Antonescu că acesta este singu
sfătuieşte chiar să se
de evrei în cartierele, în mare parte incendiate.
Văcăreşti şi ordinea într-un stat aliat cu Germania şi-l
pare revoltat de
Dudești, îi ucid pe sociologul țarănist Virgil Madge aru, la Snagov. „debaraseze*“ de „fanatici'“14. Mai mult încă, Hitler
ova), în timp ce 0 scrisoare de denunţ „nedemnă“, primită de la Sima. în care
şi pe Nicolae Iorga în comuna Strejnic (Prah
145
144
 mediere purtate cu masca permanentă a „durerii ȘI amărăciunii
Antonescu este prezentat ca filo-englez.!5 Pe 21 ianuarie legionarii
fuseseră numai o stratagemă pentru a câștiga timp pînă la sosirea
trec la răscoală: ei iau cu asalt unele clădiri publice, dezlănțuie o
trupelor lui fidele (ca şi „inocenţa“ citată mai sus, această retorică
adevărată teroare în București — ucid, printre alţii, vreo 120 de
nu poate fi văzută ca un „dat“ — caracterul, cinstit sau fals,al
evrei — și chiar trag asupra președinției, din cazarma din. spatele ei,
generalului —, ci trebuie să constituie ea însăși obiectul analizei
fapt la care, pare-se, Antonescu exclamă sincer revoltat:
noastre). Germanii, de altfel, au jucat și ei dublu. Nu numai în sen-
„Nemernicii! Au ajuns să tragă în casa unde locuiesc şi muncesc
sul că profitau de „rivalitatea“ dintre unguri și români, asigurînd
ca să-i înalţ şi să-i așez în rîndul oamenilor!“16 În ziua de 21
ambele partide că vor fi sprijinite după război în chestiunea
ianuarie şi în noaptea următoare au loc numeroase încercări de
Transilvaniei, dacă vor rămîne fidele Axei, ci şi in sensul că
mediere în ceea ce, pentru mulți, era încă o ceartă între fraţi.
Hermann Neubacher, din partea Partidului Naţional-Socialist
Antonescu şi Sima păstrează într-adevăr aceste aparenţe, dar
(NSDAP), sprijinea Garda, în timp ce generalul Hansen. şeful
mărturiile arată că fiecare se pregătea în același timp pentru
lichidarea definitivă a celuilalt. Sima dispare timp de 48 de ore, misiunii Wehrmachtului, și ambasadorul Fabricius, îl sprijineau
direct pe Antonescu.20 Asa i Ste
ascunzîndu-se fără îndoială de posibile încercări de asasinat, și
După eșuarea încercărilor de mediere, Fabricius, ca șiHitler
trimite doar diverşi emisari, printre care pe prințul Mihai Sturdza,
însuşi la telefon. îi dau feu ver? lui Antonescu. În după-amiaza lui
ministrul său de Externe, şi pe PP. Panaitescu, rectorul
22 ianuarie armata înăbușă răscoala. Mulţi dintre legionari cad
Universităţii din Bucureşti. Un episod despre care s-a vorbit foarte
puțin este cel al încercării regelui Mihai de-a veni de la Sinaia, tot
victime luptelor, iar ceilalți sînt convinşi de Fabricius să se predea,
ori, în cazul cîtorva lideri printre care Sima, să plece în Germania.
pentru inediere. Aflînd de acest lucru, Antonescu dă ordin
Astfel dispare de pe scenă ultimul partid al României, cu excepţia
jandarmeriei sa-l oprească pe suveran cu orice preţ. Ajunge la a
celui german. Pe 23 ianuarie Sima dă ordinul „de încetare
București doar aghiotantul lui, colonelul Mircea Tomescu, pe care
Antonescu îl tratează cu o ploaie de insulte.!? Pe de altă parte,
luptelor“, după care fuge în uniformă germană prin Bulgaria, unde
surescitarea maselor de tineri pe străzi crește din oră în oră. Din este descoperit și dus într-un lagăr în Germania. După represiune
Antonescu adresează, pe 23 ianuarie 1941, următorul mesaj po-
cazarma gardienilor se aud strigăte „Nu ne predăm! Mai bine
murim cum a murit Căpitanul“, ca şi „armata din Craiova şi laşi e porului: „Români, oameni de bine din întreaga Țară! Toate stră-
duinţele mele nu au izbutit să-i aducă pe răzvrătiți pe calea ordinei.
cu noi“, Relatarea lui George Magheresculs, martor ocular
Am făgăduit să păstrez Statul și să-l întăresc nu să-lprăbuşesc. Mă
profund pro-antonescian, nu poate fi, mai ales după 22 decembrie
voi ține de cuvînt, v-o jur! Orice limită de îngăduință fiind depă-
1989, tratată cu ușurință. Similitudinea strigătelor din 1940 și din
şită, am lăsat ca organele de apărare ale Statului să intre automat
1989 este tulburătoare. Ea sugerează că tinerii participanţi la
în funcție. Acest aparat, armata țării, funcţionează fără greş [...]
ambele evenimente trăiau o similară, adîncă stare revoluţionară,
teama, dar și speranța nebună că soldaţii nu vor trage totuși în ei
Autoritatea de stat e stăpînă peste tot. Români, am încredere în
(ceea ce soldaţii au făcut însă în ambele cazuri!?). Diferenţele sînt
voi, strîngeți rîndurile în jurul autorităţilor Statului, faceţi zid lîngă
însă evidente. Altfel decît în 1989, tinerii din 1940 erau înarmaţi, ostașii țării, lîngă Regele ţării. fără șovăire, într-o unire, inimă
lîngă inimă. Comand tuturor: Adunarea! Trăiască Regele !Trăiască
gata ei înșiși să tragă, iar unii dintre ei participaseră deja, probabil,
la atrocități în alte părţi ale orașului. Inconştienţa acestora nu poate
România !"21 Nu ştii dacă trebuie să zi ori să plîngi de această
fi de aceea echivalată curajului sublim al tinerilor din 1989. dar mi
colecţie de clișee în vădită contrazicere cu faptele. Căci cine sînt
se pare. clar că în ambele cazuri demonstranţii erau gata să „oamenii de bine“ cărora li se adresează Antonescu la început.
schimbe, cu preţul. vieţii lor, o ordine de stat detestată. Pe 22 ia- spre deosebire de „românii“ interpelaţi la urmă? Îşi ţine el făgă-
duința de-a apăra Statul? Fără îndoială. dar o face contra acelora
nuarie dimineaţa sosesc însă trupele de întărire ale lui Antonescu
cu care tot el împărțise totuşi puterea. ca şi mediatizarea în pro-
şi tonul lui se schimbă: dovadă a faptului. că în acest om,
cesiuni şi declaraţii, luni de-a rîndul. Armata a funcţionat automat?
personajul, mereu subliniat retoric, „om cinstit înconjurat de
lichele“. era dublat de un militar calculat şi lucid: tratativele de Nu, Antonescu a dat ordinele necesare acelor unităţi fidele aduse

147
146
de el în Bucureşti, spre deosebire de alte unităţi şi comandanţi
suspecți de pro-legionarism. Zid în jurul regelui? Dar tot el îl
împiedicase să vină la Bucureşti să-şi exercite funcţia! Despre
comanda „adunarea“ adresată unei populaţii civile nu mai am
cuvinte. lată cum un început de analiză „textuală“ dezvăluie un
Antonescu mai complicat decît omul acţiunilor forte.
4. O ISTORIE ÎN MAI MULTE CUPLURI
ga
Victoria legionarilor în răscoală ar fi dus, fără îndoială, la haos
şi la pierderi de vieţi şi mai numeroase, iar România ar fi devenit
un protectorat german, precum Cehia, Slovacia ori Croaţia, mai
tîrziu şi Serbia cucerită militar. În toate revoluțiile cunoscute, vic-
toria „moderaţilor“ asupra „radicalilor“, după excesele acestora din
urmă, a fost înregistrată cu un suspin de ușurare: vezi Revoluţia
franceză, vezi în România comunistă victoria lui Dej asupra lui
Ana Pauker (sau, a contrario, victoria bolşevicilor asupra menșe-
vicilor). Antonescu nu a fost mai bun decit legionarii, cl a fost
doar mai puţin rău. Repet aici cele scrise şi în articolul din acest
volum despre legionari: România a cunoscut o revoluție de dreapta
în 1940-1941, după o stare prerevoluţionară, de cîțiva ani în dece-
niul al patrulea, revoluţie eşuată în faza cuceririi puterii din pricina
rezistenţei armatei (Antonescu), a lipsei de sprijin interior2? și
exterior (Hitler) și a greșelilor liderilor (Sima). Dimpotrivă,
revoluţia de stînga comunistă va avea succes, în ciuda absenței
sprijinului popular, din cauza lipsei de rezistenţă a instituțiilor
centrale (armata lipsea din țară), a sprijinului ocupantului sovietic
şi a perfectei strategii a liderilor locali, dirijaţi de laKremlin.
Victoria unui moderat (Antonescu) asupra unui radical (Sima)
presupune o anume consanguinitate între cei doi. ca şi diferențe de
nuanță. Interesant este că în decursul celor trei ani cruciali,
1938-1940. s-au confruntat trei pretendenți la puterea absolută —
văzută ca un spaţiu ne- sau post-constituțional — bazaţi pe trei
criterii diferite de legitimitate, incompatibile atit între ele cât şi
între ele pe de o parte, și legalitatea constituțională pe de altă
148
parte: regalitate absolută (Carol), sprijin popular (Codreanu,
Sima). armată în ianuarie 1941 (Antonescu). Rivalitatea lor nu a
luat forma clasică a unui triumvirat generator de lupte pentru
întiietate („doi îl elimină pe al treilea şi luptă apoi unul cu
celălalt“), ci una, mai încîicită, a două cupluri de „fraţi inamici“:
Carol şi Codreanu, Antonescu și Sima. În fiecare cuplu, primul
lider a încercat să-şi anexeze Garda condusă de cel de-al doilea,
impunîndu-se ca șef ierarhic, superior aceluia care-o simboliza și O
conducea efectiv, Codreanu, respectiv Sima. Carol a promis
puterea lui Codreanu în schimbul supunerii. Codreanu a refuzat,
Carol l-a lichidat şi a luat puterea singur; la scurt timp s-a prăbușii
sub loviturile următorului lider anticonstituțional. Antonescu a fost
în septembrie 1940, într-un fel, „al treilea care câștigă cînd doi se
ceartă“, dar la rîndul lui şi în scurt timp, el a trebuit să găsească un
modus vivendi cu Garda resuscitată, și a făcut-o intrînd în acelaşi
mecanism repetitiv: a împărțit puterea cu Sima în schimbul
supunerii. Sima a refuzat să se supună, Antonescu l-a lichidat şi a
luat puterea singur. (Va fi însă și el distrus de comuniști. noii lideri
anticonstituționali, după ce fusese arestat de rege.) Similitudinea
este frapantă. De două ori în acești ani, doi lideri neconstituţionali
au încercat fără succes să-i domesticească pe legionari. Ei s-au
dovedit „osul greu de înghiţit“ atît pentru lacomul Carol cît şi
pentru frugalul Antonescu. Altfel decît în fabule însă, „Osul“
respectiv este la urmă distrus. De două ori, prin sacrificiu colectiv,
legionarii îi antrenează în căderea lor mortală pe sacrificatori,
murind și omorîndu-l totodată pe ucigașul lor, trăgîndu-l în adînc,
atîrnaţi de gâtul lui. Cuplui Antonescu-Sima repetă deci, într-un fel,
istoria sado-masochistă a cuplului Carol-Codreanu. Mai mult,
lichidarea Gărzii cu: ajutorul lui Hitler pecerluiește. alianţa dintre
Antonescu şi Hitler. în sensul că primul îi rămîne pînă la capăt
fidel celui de-al doilea, pierind din cauza acestei fidelităţi. Istoria,
în România, înregistrează numai „primul şi al doilea care se
ceartă“, în favoarea unui al treilea care niciodată nu cîștigă,
Această epocă poate fi citită, precum Shakespeare. odinioară de
Jan Kott. ca o dramă istorică fără sfîrșit, cu falși saviours Care se
revelăa întruchipa mereu the evil. Pe moment însă, fiecare dintre
cei trei pretendenți la puterea absolută intenţionează să instaureze
„ordinea“ în raport cu ..haosul“ adus de cel precedent. În mo-
mentul lichidării Gărzii. Antonescu a putut trece drept salvator.
Privit într-o perspectivă mai largă, precum cea pe care o încerc
aici, această reputaţie se risipește.
149
 5. ADIACENŢE MITICE tere. Altfel decîi Oedip, Codreanu nu a putut însă trece de la
primul la al doilea mit, și nici alter-ego-ul lui, Sima, nu a putut
deveni fondatorul de dinastie anunțat de profetul Codreanu. Nici
lui
cultul lui Carol, proslăvirea lui ca Protector, nu â supraviețuit
este condusă numai Carol ca ocupant al tronului, şi chiar între 1938-19 40 acest cult a
După reprimarea răscoalei legionare, ţara
e sînt preluate de diverși area lui ca „prim
de militari. Pe 27 ianuarie 1941 ministerel însă. cum am mai
fost acompaniat de dublul lui negativ, demoniz
ca
nu înse mna mafiot“ al ţării. În cazul lui Antonescu, cultul său n-a început
generali. Militarizarea guvernului ol militar al
spus, şi O militarizare a socie tăţii , în sens de contr demolator al lui Carol — poate şi pentru că fi lipsea tinerețea lui
, ori războ i civil. Ea îi Codreanu —. ci a luat naştere direct ca protector al țării după
cetățenilor, represiune masivă a populaţiei
loveşte numai pe legionari. Noul amba
sado r germ an, baronul
Gărzi i de
zdrobirea legionarilor. Acest cult l-a întovărăşit pînă la 1944, a
Manfred von Killinger. asistă pasiv la dezm embr area fost contestat prin demonizare sub comunişti, după procesul din
fel ca în cazul lui Carol — 1946, pentru a fi recuperat de naționalismul ceaușist din
anii
Fier: pragmatismul învinge ideologia. La
narii sînt reprimaţi fără optzeci şi a resuscitat după 1989, Indiferent de avatarurile fiecăruia
şi mai tîrziu al lui Antonescu însuşi —, legio societate, în pofida
să se manifeste nici un sprijin pentru
ei în dintre cele trei culturi, este evident că anii de care ne ocupăm aici
Sînt exprimate, dimpotrivă, au fost, şi din acest punci.de vedere, un laborator al totalitaris-
„entuziasmului“ public precendent.
i, precum cea â unui mare mului. Căci oare cum altfel putem vedea uluitorul cult al lui
numai „adeziuni“ la adresa generalulu
itatea de la Universitate, Ceauşescu — acum, cînd scriu acest articol, încă existent — decît
ca
număr de intelectuali democrați, major împotriva rec-
care nu suflaseră însă nici un cuvînt
reprobator o reluare şi contopire a celor două modele mitice precedente?
de frunt e al Gărzii. nici măcar Ceauşescu a fost văzut de adulatorii din anii șaizeci ca un tînăr
torului lor, P.P. Panaitescu, membru general şi Sima! Ceea
cînd acesta intervenise pentr u a medi a între curajos, restabilitor al adevărului, fondator al noii lumi comuniste
despre complexele de
ce verifică remarcile mele de mai sus cu chip uman. Din 1968 încolo s-a suprapus acestui portret al
la întreaga societate ro
adeziune şi abandon. la intelectuali şi doilea model mitic. cel al Salvatorului, Protectorului, Pater patriae
mânească. care „ne-a salvat de ruşi“. Este uluitor să constaţi că dintre toți
dictatorii români numai celui mai abject dintre ei, Ceaușescu, i-a
septembrie 1940 îi
Legitimitatea care îi lipsea lui Antonescu în de-a fi eliberat reuşit performanţa de-a acumula ambele modele mitice! Ca să nu
simpl ul fapt
este acordată în ianuarie 1941, pentru un nou cult al per- mai spun că trivialului său fiu, Nicu, începuse să-i înflorească în
naște re
țara de teroarea legionară. Astfe l ia anii optzeci mitul noului tînăr, urmaş al tatălui și salvator al țării
constant pe Codreanu.
sonalităţii în locul celui care l-a înconjurat de „excesele“ tatălui. Revoluţia din 1989 ne-a scutit de episoadele
Carol al li-lea. Ciudat este
sau a fost întreţinut o vreme în jurul lui ulterioare ale scenariului mitic familial.
4 s-au bazat, ori au
că toate cele trei dictaturi dintre 1938-194
în jurul condu cătorului respectiv.
construit, un cult al personalității
fost însă acelaş i. Cultu l lui Codreanu s-a
Modelul mitologic nu a
demolator al Tatălui,
întemeiat pe mitul fiului îndrăzneț, cuceritor,
rului , învingător sublim
fondator al unei noi lumi în numele adevă al ordinei 6. PRE-MODERNISMUL LUI ANTONESCU
comoiii sau
a] monstrului primordial, fie gardian al
al tiner elor fete: Oedip tînăr, Perseu
vechi, ucigaşe, fie devorator
în jumea și mentalitatea
sau Sfîntul Gheorghe. Actualitatea mitului
şi al lui Antonescu,
legionarilor este evidentă. Cultul lui Carol tor al ordinei şi al În februarie 1941 PNL şi PNȚ hotărăsc să-l sprijine pe
sau salva
dimpotrivă, este cultul Tatălui apărător, al haosului, îl Antonescu. deşi fără a lua parte la guvernul lui, Pe 2 martie
şi învin gător
generalul organizează un referendum despre politica lui. pe care-l
naţiunii, arbitru al conflictelor inter ne
iilor năvălitorilor din
anarhiei năvălitorilor dinăuntru şi al ravag cîştigă. desigur, cu o mare majoritate, În 1941-1942 are loc un
Oedip matur, aflat la
afară: Pater familias, Pater patriae, Zeus, schimb larg de scrisori între Antonescu pe de-o parte. şi Brătianu

150 151
și Maniu pe de alta. Bătrânii şi incoruptibilii oameni politici apără
cu aplomb conceptul lor de democraţie cu sprijin occidental.
Generalul le aminteşte de sus şi sarcastic cît de corupte au fost
partidele lor şi cum s-au combătut unul pe altul pînă ce au adus
țara la un pas de dezastru. Antonescu trăia deci sentimentul a ceea
ce noi acum numim fhe end of ideology: toate partidele sînt
terminate (deci şi cel fascist!), nu mai rămîne decît bunul simț, un
soi de patriotism de bază, cîteva principii populiste la fel de ele-
mentare — îmbunătățirea condiţiilor de viaţă ale „claselor munci-
toare“: țăranii, muncitorii și funcţionarii — și, bineînţeles, o alianţă
totală cu puterile Axei. Atitudinea lui „post-politică“ este însă alta
decît cea despre care se vorbeşte acum în Occident — aceasta din
urmă apare în condiţii de maximă extindere a democrației — ca și
de cea aplicată de Carol. Regele desființase partidele tradiționale
ca și cele de dreapta, înfiinţînd însă el însuşi un nou partid totalitar
şi menţinînd un simulacru de parlament și de Consiliu de Coroană.
Antonescu renunță la orice forme instituționale cu caracier
reprezentativ — partide politice, legislativ — operînd între puterea
executivă şi popor. Trebuie subliniat că este singura Oară în istoria
modernă a României cînd are loc o astfe] de guvemare. Nici măcar
comuniștii nu au renunțat la formele instituționale de reprezentare,
deşi le-au golit de conţinut. Interesant este deci faptul că
Antonescu, deși l-a detestat și disprețuit pe Carol, a continuat,
desigur neintenţionat, tendința socio-politică regresivă a acestuia,
de întoarcere spre forme pre- sau ne-moderne de guvernare: Carol
spre monarhia absolută, dinaintea celei constituţionale, Antonescu
spre autoritatea unor conducători auto-impuşi, aduși la suprafaţă de
răscoale ori războaie. Dacă regele Carol a fost. simbolic vorbind,
ultimul fanariot al României — nu etnic, ci strict funcţional. de
prinţ hotărât să profite la maximum de tronul hărăzit lui pe scurt
timp, lui și camarillei —, Antonescu a fost, tot simbolic, un Tudor
Vladimirescu modern, hotărît să pună capăt domniei nu numai a
fanarioţilor, ci şi a „boierilor pămînteni“ de orice fel (Maniu,
Brătianu, Argetoianu, Vaida etc). (Ar fi pasionant de comparat
luările de cuvînt ale lui Antonescu şi ale lui Vladimirescu, ori ale
altor conducători militari spontani.) Pe de altă parte, să nu uităm
că legionarii, văzînd în Codreanu pe „Căpitanul“ lor, manifestau
aceeaşi propensiune spre această forma pre-moderă de guvernare,
invocîndu-l adesea pe Avram lancu. Horia și alţii. conducători
militari nealeși. dar acceptaţi prin consens (conducători de tip
harismatic, ar fi spus Max Weber). Şi aici Antonescu preia o
formă de conducere socială deja existentă, pre-modernă şi în afara
152
oricărei legalităţi, de data aceasta de la ceilalţi adversari ai săi, nu
de la Carol, ci de la legionari.
Se poate face şi un alt puralelism între pre-modernismul celor
doi dictatori, Carol și Antonescu. Ambii se consideră personal
salvatori ai patriei în pericol. pater patriae, oameni forte care iau
puterea printru-un gest creator, de sfidare a legalităţii într-un
moment în care instituţiile tradiționale, cărora, în timpuri normale,
ar fi trebuit să li se supună, nu mai fac faţă situaţiei. Modelele
amîndurora par a fi militari care se angajează în politică după ce
şi-au dovedit competența militară în slujba vechilor instanțe
politice. Carol pare inspirat de tradiția cezarismului, Antonescu de
cea a bonaparrismului. Nici unul dintre ei, inclusiv Antonescu. nu
se distinsese mai înainte însă în campanii militare răsunătoare.
Carol făcuse gafe în tinerețea lui militară pasibile de pedeapsă ca
dezertor, iar Antonescu, prin activităţile lui în 1907 și în timpul
primului război fusese mai mult executorul, desigur merituos, al
deciziilor altora. Interesant pentru studiul mentalităţii în secolul
nostru este mai curînd faptul că singurul general care a intrat în
politică după strălucite fapte de arme, Averescu, refuză cezarismul.
spre dezamăgirea unora dintre partizani, precum Argetoianu. În
confuzia și instabilitatea de după primul război mondial, și cu
imensa lui popularitate, Averescu ar fi putut deveni în România
ceea ce au devenit Pilsudski în Polonia şi Horthy în Ungaria: un
„garant al stabilităţii”, neelegibil, precum preşedinţii, şi nici
dinastic. precum monarhii, dar asigurînd cu mîna de fier răminerea
la putere a unui anume establishment, prin reprimarea tendinţelor
politice contrare. Averescu nu a făcut-o. Mi se pare important de
subliniat meritul lui pentru menţinerea democraţiei constituționale
în România, un merit cam uitat de istorie, pentru că istoria a
preferat să reţină mai curînd contrastul dintre calităţile generalului
şi cele ale omului politic. În perspectivă însă, refuzul lui Averescu
a fost numai 0 amînare: Antonescu a adus la îndeplinire în
1940-1944 ceea ce Averescu refuzase cu vreo douăzeci de ani mai
înainte. George Magherescu compara în mod repetat situaţiile din
anii patruzeci cu cele ale lui Napoleon. Cît despre Carol, el ar fi
putut trece la cezarism mai devreme decît a făcut-o, fie după
asasinarea lui Duca, fie chiar în 1930. Şi aici existau paralele cu
regi deveniți dictatori în lugoslavia şi Grecia şi aflați chiar în
relaţii de familie cu Carol. Interesant este deci faptul că ambele
dictaturi, atît cea a lui Carol cît şi cea a lui Antonescu, au fost
dictaturi întîrziate în raport cu momentele „favorabile“ precedente,
153
şi cu realizarea mai timpurie a dictaturilor respective în țările
vecine, ceea ce nu poate decît sublinia renacitatea structurilor
democratice în România în raport cu aceste țări.
7. UN REGIM AUTORITAR
Să revenim la politica internă a lui Antonescu. El dorea,
printre altele, să „românizeze“ întreprinderile, Statistici din acei
ani arată că aproape 50% din întreprinderile din România se aflau
în mîinile unor neromâni. La sfîrșitul lui 1940 și începutul lui 1941
sînt date decrete prin care sînt naționalizate ferme, fabrici şi
locuinţe evreieşti, iar salariaţii evrei ale diverselor firme sînt
concediaţi. Numărul acestora în economie scade, astfel, de la
28 225 în noiembrie 1940 ia 6 506 în 1943. Brătianu și Maniu se
îndoiesc însă, în scrisorile lor către Antonescu, că asemenea
măsuri duceau la o „românizare“ reală: în locul patronilor evrei
veneau patroni germani și sași. „„Românizarea“ nu însemna decit
vînzarea României către Germania? Mai departe, sub pretextul
eradicării Gărzii, Antonescu intensifică măsurile dictatoriale. Un
decret din februarie 1941 interzice toate activităţile politice şi
condamnă la închisoare diverse figuri de stînga. Și acum însă am
putea vorbi mai curînd de o suspendare a drepturilor omului decît
de o reprimare brutală a societăţii. Chiar în timpul războiului, cu
excepţia unor oameni politici de rang secund (Corneliu Coposu),
ori intelectuali (Arghezi) arestaţi pe scurtă vreme, un singur grup
social, cum am spus mai sus, este lovit sistematic: evreii din
Basarabia și Bucovina.
Pe 22 iunie 1941 este declarat războiul şi, spre mijlocul lui
iulie 1941, Basarabia este eliberată. La cererea lui Hiller,
Antonescu ordonă însă continuarea războiului pe pămînt rusesc.
Protestele contra acestei extinderi a luptelor vin de la Maniu și
Brătianu. ca şi de la mulți alți oameni politici. intelectuali, activiști
comunişti şi militari. Generalul nu-i arestează pe autorii pro-
testelor, dar le răspunde că România era obligată. ca aliat loial, să
sprijine . acțiunile Germaniei pînă în pînzele albe. Soldatul
Antonescu nu cunoștea un cod mai înalt decît cel al onoarei mili-
tare, dar el voia, cred, și să pună capăt, o dată pentru totdeauna,
154
politicii tradiționale românești de balansare între marile puteri.
Trebuie să se termine o dată cu acest oportunism, spune
Antonescu, datorită cămia România piedusc atît de mult teritoriu.
În plus, el spera ca în acest fel să răstoarne deciziile de la Viena.
Această ultimă speranţă nu i s-a îndeplinit: în ciuda unei anumite,
autonomii a lui Antonescu față de Hitler, România a fost în timpul
războiului aceeaşi țară-satelit ca și Ungaria, Croaţia şi Slovacia,
deși ţara noastră a îndurat mai multe pierderi omenești decît
acestea.
8. ANTONESCU ANTISEMIT
„Românizarea“ tuturor întreprinderilor începe cu exproprierea
proprietăţilor evreiești rurale, prin decretele de pe 4 octombrie şi
12 noiembrie 1940, și continuă cu cele urbane prin decretul de pe
21 martie 1941. Urmează expulzarea lor în zona Bugului, înto-
vărăşită de explicaţia lui Antonescu că, în acestea. el totuşi nu
poate fi inuman, dar şi de constatarea că „sentimentul acesta de
ură împotriva duşmanilor patriei trebuie împins pînă la ultima
extremă. Îmi iau eu această răspundere“ (8 aprilie 1941 ).24 Depor-
tările din 1941 au fost însă selective: masive pentru evreii din
Bucovina și Basarabia. foarte reduse pentru cei din Muntenia.
Banat şi Ardeal şi mai mult pe baza învinuirii (suspiciunii) de
comunism. Se pare chiar că evreii din ultimele două provincii ar fi
fost salvaţi prin cadoul de patru sute milioane de lei pentru armata
română a baronului Franz von Neumann. proprietarul fabricii de
textile din Arad, se vede „neromânizat“ !25 Dispariţia unui mare
număr de evrei este însă un fapt, şi pentru aceasta Antonescu nu
poate fi în nici un caz iertat, chiar dacă îi recunoaştem meritul
de-a fi curmat deportările la sfîrșitul lui 1942 și de-a fi permis apoi
parțial, datorită. printre altele. și intervențiilor regelui Mihai și a
reginei mamă Elena, plecarea lor în Palestina. astfel încît pînă la
urmă a supraviețuit vreo 57% din populaţia evreiască.26 Toate
declaraţiile teribile ale lui Antonescu. reproduse în volumul
procesului său („Dacă este nevoie să trageţi cu mitraliera”. 8 iulie
1941527 provin din același an 1941, eventual şi din 1942.
155
 dar Sovietelor. Este însă la fel de evident că frustrarea militarilor
La proces, Antonescu admite a fi dat un ordin de „represalii“, împotriva ordinelor de retragere fără luptă a fost deviată dinspre
doar vreo
nu de „masacru'“; la Odessa, declară că la Jaşi ar fi murit cauza reală — decizia lui Carol — spre una fictivă, prin indicarea
rame ale
2 000 de victime asfixiate?8, contestă diverse stenog ţapului ispăşitor dintotdeauna: evreul. Curios, Antonescu îi
afirmă ritos,
Consiliului de Miniştri arătate în instanță şi la sfîrşit protejează pe evrei la început, deși fără simpatie — „jidanii sînt
mai
în stilul său caracteristic: „Dacă evreii din țara românească vinovaţi în mare măsură de nenorocirile care s-au abătut asupra
ăm
trăiesc, trăiesc datorită mareșalului Antonescu.“29 Să remarc acestei țări“ — în fața abuzurilor legionare, din principiu: pro-
— a acestei
mai întîi că din justeţea — cum am spus. admisibilă prietatea lor trebuie apărată de rechiziţii ca oricare alta, iar legea
atunci cînd a
ultime afirmaţii nu rezultă, cum a dorit Antonescu nu poate fi luată în propriile-i miini de oricine. Această atitudine
ele în
făcut-o, injustețea primelor acuzaţii: el a ordonat masacr se menţine în prima parte a lui 194153, dar se schimbă radical la
Neclar rămîne de ce
1941-1942 şi tot el le-a revocat după aceea. sfîrşitul anului (războiul începuse pe 22 iunie 1941). Pe o cerere a
lui Mihai şi ale Elenei, ale
je-a revocat: el putea ignora protestele Jui W. Filderman, președintele „Federaţiei Uniunilor de comunități
interna ţionale etc. Nu este exclus
comunităţii evreieşti naționale și evreiești din ţară“, pentru a opri deportările, Antonescu pune pe
abil,
ca după ce războiul a început să se desfăşare defavor 19 octombrie 1941 următoarea rezoluţie, care dovedeşte existența
de relaţii -cu
Antonescu să fi voit să-și menajeze eventualele șanse în acel moment, cu ştiinţa lui, a „dublei abordări“, regionale, a
se pare
occidentalii, renunţînd la antisemitism. -Mai verosimil mi evreilor: „Am luat angajâmente faţă de evreii din vechiul Regat.
a fost expresi a unei stări de furii: Antone scu a vrut
că primul ordin Le menţin. Nu am luat nici un angajament față de evreii din noile
română la
astfe] să-i pedepsească pe evreii care au insultat Armata ținuturi. Aceştia în marea lor majoritate au fost nişte brute. Nu pot
Gheorg he
retragerea ei — nedemnă -— din Basarabia în .1940.. fi găsiți adevărații vinovaţi. toți vinovaţi. Ei sînt mulți. sînt
această
Buzatu a studiat documentele din arhivele ruseşti despre acoperiţi. Regret pentru oamenii cumsecade. Trebuie să fie și din
scu și regreta bilă lipsă
retragere, cu vădită simpatie pentru Antone aceștia. Dar mult mai mult mă dor sacrificiile pe care le-am făcut
Constan tiniu scrie chiar că
de înţelegere pentru evrei. La fel, Florin pentru a repara o crimă care a aruncat în groaznică suferință un
șiatacaț i de elemen te comunis te,
„militarii români au fost insultaţi neam întreg în 1940 și care a fost ca inspiraţie şi ca execuţie de
acestea.
în rîndul cărora se aflau numeroși evrei“30. Cu toate. esență evreiască.'54 Culmea este că, trei zile mai tîrziu, Antonescu
de Buzatu indică doar cazuri izolate de
documentele citate dispunea să fie pedepsiți niște soldaţi germani care spărseseră un
că a evreilo r: multe rapoart e militar e se
atitudine antiromâneas magazin evreiesc şi, peste încă două săptămîni, el dispunea
u) şi la
referă cam la aceleaşi localități (Hîncești, de exempl trasformarea muncii obligatorii pentru evrei. dintr-un ordin
steagul ui
violențe mai curînd verbale: huiduieli şi profanarea anterior, într-o plată de bani. atunci cînd munca nu putea fi
ţionări de.
românesc, arborări de steag roşu, ori proteste la rechizi efectuată.5 Deşi îi scrie lui Filderman, vechiul său coleg de liceu.
s-au redus la zece
după evrei, căruțe proprii. Violenţele fizice cu oarecare consideraţie, Antonescu nu se sfiește să-i trateze pe
(nu
morţi şi cinci răniţi din trupele române din întreaga retrageres! evreii din Bucovina de Nord și din Basarabia drept vinovaţi „în
fiecare din
se specifică numărul exact de victime românești la marea majoritate”. Rezoluţia se publică peste o săptămînă în ziare,
dintre localnic i). Au mai fost
incidentele numite, şi nici de victime unde o citeşte, îngrozit, Mihail Sebastian, pentru că înțelege că ca
ce se poate explica prin dezerta rea
şi sute de dispăruţi, ceea „face posibil orice gest de violență contra noastră“55, mai bine zis
citarea acestor pierder i este însă
soldaţilor din zonă. Suprali că-i declară pe evrei în afara legii. Potrivit statisticilor din 1930, în
atît în rapoarte — se vorbește despre „terorismul“
uimitoare, Basarabia locuiau 183 000 de evrei şi în Bucovina de Nord
articolul „De
evreilor —. cît şi în presa din țară, unde Iorga publica (judeţele Cernăuţi şi Storojineţ) 66 569 de evrei37. la un loc deci
ce atîta ură?“. în Universul din 6 iulie 1940.52 Că o anume 249 569de evrei. Este greu de stabilit exact numărul victimelor
este evident, dar ea putea fi normală la
ostilitate a existat din război. Vlad Georgescu. referindu-se la statisticile lui
basa-
„schimbarea puterii“ şi, de ce nu, la bucuria comuniștilor Filderman. conchide că populaţia evreiască din cele două provincii
rcerii
rabeni — tristă pentru noi, logică pentru ei — în fața reîntoa
157
156
ar fi descrescut după război, faţă de cea din 1930, cu 103 919 de 9. PENTRU O ISTORIE PARALELĂ:
persoane, față de numai 15 000 din celelalte provincii la un loc, cu ROMANIA ȘI FINLANDA
excepţia Transilvaniei de Nord, administrate atunci de unguri,
unde mulți evrei au fost exterminați de guvernul lui Ferenc Szâlasi
din 194438. Este drept că din cei 103 919 de evrei unii vor fi
părăsit zona înainte şi în timpul războiului, sau au fost deportaţi de Pe 12-13 noiembrie 1940 Hitler îi declară ritos lui Molotov că
sovietici. Chiar și aşa, ne putem gîndi la faptul că dispozițiile lui el garantează granițele atît ale României cît și ale Finlandei
ciuntite, deși în lunile precedente fusese ori indiferent faţă de
Antonescu au costat viața a vreo 40% din populația evreiască a
acestor provincii. Ceea ce nu este încă „marea majoritate“ vinovată ciuntirea lor (Finlanda), ori chiar o „arbitrase“ (România). Ca
răspuns, România aderă la Pactul Tripartit pe 23 noiembrie 1940
a ei, dar reprezintă aproximativ 10 000 de morţi, ca represalii,
treizile după Ungaria şi o zi înainte de Slovacia. Nu e vorba de o
pentru fiecare din cei zece morţi din armata română din timpul
coincidenţă: toate aceste țări devin cam în același fel „state
retragerii din 1940! Să ne amintim că după explozia din Odessa, satelite” ale Germaniei, deși Antonescu, şi apologeţii lui păstrează
pe 22 octombrie 1941, ordinul de represalii (recunoscut de iluzia „independenţei“ României. =
Antonescu la proces) prevedea împușcarea a „doar“ două sute,
respectiv o sută, de „comuniști“ pentru fiecare ofițer, respectiv Excurs despre „autonomie “
soldat, german sau român, mort în explozie. Proporţiile furiei
destructive, din 1941-1942, abătute asupra a vreo sută de mii de Curios lucru, în toate perioadele de înfeudare politică, eco-
evrei numai pentru că unii dintre ei, poate, participaseră la nomică și/sau militară, fie față de Turcia, sau (Austro-) Ungaria
incidentele de cu un an-doi înainte, sînt năucitoare și desfid orice fie față de Germania sau Rusia, ori Uniunea Sovietică, principatele
„raționalitate a răzbunării“. române și România au nutrit întotdeauna iluzia „autonomiei“ faţă
de centru, mai mult, au fost de acord cu orice sacrificii materiale și
A fost deci Antonescu antisemit? Fără îndoială, dacă ne refe- spirituale pentru a salva această „autonomie“. Chiar și amputările
rim la ideologia sa, deși aceasta nu avea nimic personal, fiind o țării din 1940 au fost acceptare de clasa polirică în numele
colecţie de clişee dintre cele care circulau atunci în toată dreapta. aceluiași principiu. A fost această traducere în eroic sublim a unui
de la Iorga la legionari. În acţiunile sale a încercat însă, la început. eşec politic sau militar o normală compensație pentru mîndria
o anumită „raţionalizare“ a antisemitismului: simplul fapt că un rănită a poporului român? Ori să tragem concluzia că la români
magazin era al unui evreu nu permitea jefuirea lui, simplul fapt că „Salvarea statului“, indiferent ce formă avea acesta, a fost
un evreu era un evreu nu putea duce la uciderea lui. Uluitor este toldeauna mai importantă decît preţul pe care-l plătea societatea?
însă faptul că această abordare „egalistă“ a cunoscut o totală Ascundea această obstinaţie teama de dispariție istorică un
eclipsă în ce-i priveşte pe evreii din Bucovina şi Basarabia, vreme „sindrom“, să zicem, „polonez“, deși Polonia nu a pierit, în Ela
de cel puţin un an — din vara 1941 în primăvara lui 1942 — pentru a pârru „împărțiri“, adică dispariţii ale statului? Ori a judecat
un motiv minor. S-a identificat Antonescu, inconștient, cu frus- fiecare clasă politică orice sacrificiu al ţării drept necesar doar în
trarea — câtă o fi fost — armatei române în retragere, atit de mult numele unei interesale continuități a- propriei puteri, fie ea
încît simpla parcurgere a acelui teritoriu în sens invers a putut să-i acordată de mereu altă „putere suzerană“? Să fi fost atunci
provoace o asemenea explozie de ură? Greu de crezut, Înclin mai naționalismul politic al acestei clase doar o cover story menită a
curînd să văd aici un fenomen pe care îl întîlnim și la discutarea da o nuanță fals sublimă simplei dorințe de subzistență a unui
altor acţiuni şi declaraţii ale lui Antonescu: temporare „eclipse ale grup? -La aceste întrebări, pe care le simt urcînd deodată la
raţiunii“. în sensul că disproporţia dintre cauze şi efectele acestora suprafața textului în acest loc, deși ele se zbat în subrextul întregii
nu poate fi nicidecum explicată rațional. şi că eclipsa rațiunii într-o acesiei cărți, nu voi afla, probabil, niciodată răspunsul. Pentru că
zonă limitată nu exclude prezenţa ei în alte zone de activitate. McI un răspuns nu va putea fi vreodată dovedit cu argumente

158 159

irefutabile. Orice răspuns nu face decît să proiecteze în istorie
imaginea — satisfăcută sau disperată — pe care eu, sau cititorul, o
are în momentul dat despre poporul său, şi despre elita acestuia.
Primii ofiţeri ai misiunii germane sosesc în țară încă din
octombrie, alţii urmează rapid, formal pentru a-i instrui pe soldaţii
români, în fond pentru a ocupa zona petroliferă a Prahovei și alte
puncte strategice. Pe 25 noiembrie 1941, în aceeași zi cu Finlanda,
România aderă şi la Pactul Anticomintern. Logic, ambele ţări se
aflau atunci în război cu Uniunea Sovietică. Paralelismul istoriei
acestor două ţări, care atunci, ca și acum, nu întrețineau relaţii
deosebite una cu alta, au a fost, pe cât ştiu, studiat cu atenție. El
este însă izbitor şi aruncă o lumină specială asupra lui Antonescu
şi a relaţiei lui cu Hitler. Cunoscând prea puţin istoria Finlandei
pentru a putea intra în detaliile deciziilor ci politico-militare, ob-
serv însă, surprins, existența în perioada celui de-al doilea război
mondial atît a unui „ciclu sovietic“ cît și.a unui „ciclu german“,
comune în relaţiile Finlandei şi României cu ambele mari puteri.5?
Clauza secretă a pactului Ribbentrop-Molotov includea Finlan-
da alături de Ţările Baltice și Basarabia şi, eventual, unele țări bal-
canice în zona în care Germania era interesată economic, dar nu
politic. La izbucnirea războiului, pe 1 septembrie 1939, datorită
atacării Poloniei de către Germania, Finlanda se declară neutră pe
3 şi 45 septembrie, România pe 6 septembrie. Prima urma exem-
plul Suediei, a doua nu ajuta Polonia pentru că tratatul cu aceasta
se referea doar ja eventuale atacuri sovietice, nu și germane; n-o
va ajuta, de altfel, nici cînd va intra şi Uniunea Sovietică în
Polonia, pe 17 septembrie. acum sub pretextul că autorităţile ei
tocmai se refugiaseră în România.
„Ciclul sovietic“ începe în Finlanda cu cereri de cesiuni leri-
toriale pentru a anula „ameninţarea“ Leningradului de către finlan-
dezi: rușii cer portul Hanko, cîteva insule și mutarea graniței spre
vest deoarece, observă rece Stalin, Leningradul oricum nu poate fi
mutat mai la est. Finlanda refuză aceste cereri, iar tratativele din
octombrie ale lui Juho Paasiviki la Moscova nu dau nici un
rezultat. Pe 26 noiembrie Molotov protestează violent contra
uciderii de soldaţi sovietici la graniţa finlandeză, reziliază tratatul
de neutralitate din 1932 dintre cele două ţări și dă un ultimatum
Finlandei: cesiuni teritoriale sau război. Simultan, comunistul Otto
Kuusinen creează un guvern „democrat“ paralel, care acceptă
cererile sovietice. Finlanda refuză cesiunile de teritoriu. deşi
160
generalul Mannerheim avertizase guvernul că nu are muniții sufi-
ciente. Pe 30 noiembrie 1939 Uniunea Sovietică începe războiul.
Spre surpriza generală, mica armată finlandeză rezistă cu. succes
ineficientei armate sovietice. Astfel se nasc primele două „mituri
finlandeze“: eroismul micii ţări nordice și statura de „uriaș cu
picioarele de lut“ a Uniunii Sovietice; acestui din urmă mit îi vor
sucomba mai tîrziu atît Hitler cîi și Antonescu. Primul mit mobi-
Jizează opinia publică din Franţa şi Anglia, care vor să trimită
ajutor prin Suedia. Marele neutru scandinav refuză, preferînd să-și
abandoneze micul vecin. Germania asistă indiferent la evenimente.
Ofensiva rușilor din februarie 1940 are însă succes, așa încît
finlandezii încep pe 6 martie tratativele de armistițiu și le încheie
pe 12 martie, cedînd Uniunii Sovietice Karelia Răsăriteană, portul
Hanko, cîteva insule și alte mici părți de teritoriu. Parlamentul
scoate un suspin de uşurare - a salvat statul Finlanda —, iar
istoricii constată respectuos că, astfel, Finlanda a ferit Scandinavia
de război general40. Astfel se termină ciclul sovietic și Jegenda
eroismului finlandez.
România traversează exact același ciclu în săptămînile imediat
următoare. Pe 29 martie 1940 Molotov anunţă brusc că Uniunea
Sovietică are o problemă încă nerezolvată cu România, şi anume
Basarabia, o problemă pe care Uniunea Sovietică n-o mai ridicase
totuşi de la încheierea între Titulescu şi Litvinov, pe 21 iulie 1936,
a proiectului de tratat de asistență mutuală. Germania, consultată
de România se arată indiferentă, țările occidentale nu pot face
pimic. Pe 9 aprilie Molotov protestează contra incidentelor de
graniță, pe 23 iunie îi anunță pe germani că vrea să ceară
Basarabia şi Bucovina înapoi. Hitler se miră: care Bucovină? Ea
nu era trecută în clauza cu pricina. Stalin face un pas înapoi și, în
ultimatumul de pe 26 iunie, cere doar Basarabia şi Bucovina de
Nord. La primul Consiliu de Coroană, pe 27 iunie, unsprezece
membri votează contra acceptării ultimatumului, la al doilea doar
şase, în timp ce nouăsprezece sînt pentru: țara e mică, nu se poate
apăra, Franța tocmai se prăbuşise, pe 22 iunie, susţin mai ales
generalii. Pe 28 iunie răspunsul României sună astfel: „Guvernul
român, pentru a evita gravele urmări ce le-ar avea recurgerea la
forță şi deschiderea ostilităţilor în această parte a Europei, se vede
silit să primească condiţiile de evacuare specificate în răspunsul
sovietic.“4! Termenii sînt aproape literal cei folosiți la Helsinki.
Urmează pierderea Basarabiei, a Bucovinei de Nord şi. la
învălmășeală, și a Herţei. Sfirșitul „ciclului sovietic” român. (Tot
în iunie Uniunea Sovietică acţiona și contra Ţărilor Baltice: se
161
 ocupe mai mult teritoriu românesc decît Basarabia printr-un
are germane în vest, şi simplu avertisment, suficient între „aliaţi“. Neputînd să nu dea acel
grăbea, dorind să profite de campaniile milit
ndez“ arătase că Hitler avertisment, Germania ar fi garantat atunci granița pe Prut a
mai ales în Franţa, după ce „testul finla
respecta pactul Ribbentrop-Molotov.) întregii Românii, pentru a nu pierde petrolul ei, ceea ce ar fi făcut
ţia Finlandei și a mult mai dificil ulteriorul Dictat de la Viena. Analiza acestor
Similitudinea şi diferențele dintre situa
Sovie tică aplic ă exact acelaşi evoluţii „virtuale“ readuce în discuţie „excursul“ de mai sus: cla-
României sînt evidente: Uniunea
nda refuză mai întîi com- sele politice româneşti au evitat mai întotdeauna opțiunea pentru
scenariu, Germania așijderea, dar Finla militare
deşi şansele anumite virtualităţi în favoarea altora şi tocmai această opțiune
promisul pe care România îl acceptă imediat, decît ale celei de-a
ale celei dintii nu erau în nici un caz mai mari ndei era mai mică indică un mecanism fundamental al deciziilor în caz de criză:
doua „ţări mici“, şi deși oferta strategică
a Finla cedarea fără luptă de teritoriu. ori de drepturi, pentru păstrarea
. Tocm ai lupta fără speranțe a continuității statale. Opţiunea finlandeză, a fost însă — iniţial — alta.
decît a României (petrolul)
ă ţările occidentale să
Finlandei, de trei luni şi jumătate, determin
cazul României problema „Ciclul german“ începe curînd după cel sovietic. Hitler caută o
încerce să se miște, deși inutil; în
e luni Finlanda acceptă apropiere de Finlanda ciuntită, aceasta o acceptă ca pe singura
ajutorului nici nu se pune. Abia după acest
într- adevă r, aceeași „retorică“ alternativă la dominaţia sovietică de după prăbușirea Franţei. Pe 22
inevitabilul şi atunci folosește,
ptecum România în iunie 1940. Stimu
lat de înfrîngere a Finlandei, septembrie Finlanda semnează acordul de tranzitare a trupelor
în iunie 1940 tratativele cu România pe care
Stalin nu mai acceptă germane spre Norvegia. În Parlament se vorbeşte despre un posibil
le acceptase cu Finlanda în octombrie 1939. „război defensiv“ contra rușilor pentru recuperarea Kareliei, patria
e ţări, dar România îl „Transilvanie a Finlandei“, Generalul
„Ciclul sovietic“ este pierdut de ambel iere
Kalevalei. şi. deci, o
r-o greşeală de aprec al armatei se opune oricărei înain-
pierde fără onoare. Mai rău, î pierde print Mannerheim, comandantul şef
u că ea desch ide drum ul Dictatului de la tări în spațiul sovietic dincolo de granița Kareliei — Finlanda nu
politică fatală, pentr
i de Coroană ignoră — şi refuză de asemeni comanda
Viena. Carol al Îi-lea şi majoritatea Consiliulu trebuie Să fie un stat agresor
petro lului “, neînțelegînd că flutură Hitler pe la nas. Ocupaţia
pur și simplu atuul lor principal, „arma finla ndez ei puteau
supremă în sector pe care i-o
fără spera nță“ de tip sovietică şi războiul iminent nu schimbă, de altfel. nimic din
tocmai printr-un „război
ct, pentr a împiedica
u structura democratică a țării: Mannerheim nu încalcă nici funcţiile
determina implicarea Germaniei în confli
r. Acest argument de parlamentului, nici pe ale guvernului ori preşedinţiei. După înce-
căderea petrolului românesc în miinile ruşilo
îna oamenilor politici ro- perea războiului, finlandezii cooperează cu germanii pentru reo-
„istorie virtuală“ era realmente la îndem semnaseră un tratat
mâni, de vreme ce ei, pe 23 marti e: 1939, cuparea Kareliei de Est, dar se opresc acolo, iar pe 26 august 1941
erea — inevitabilă — a pentru Leningrad. În
economic cu Germania. Teama lor a fost că pierd întregii ţări, a îm- Mannerheim refuză să se implice în bătălia
războiului în Basarabia va duce la ocupa
rea decembrie 1941 Churchill cere Finlandei să înceteze războiul:
ii ei între Uniu nea Sovie tică. Unga na şi Bulgaria, cu eventual aceasta răspunde că faptul este imposibil și, ca atare, Anglia îi
părțir
polon ez“ a lucrat , deci; mai mult decît declară război. În 1942 Hisler vizitează Helsinki pentru a-l felicita
sprijin german. „Sindromul
27 iunie 1940 ambele pe „camaradul său“ Mannerheim cu ocazia zilei de naștere.
„exemplul finlandez“. Este drept 'că pe
ile membrilor Con-
cursuri de evenimente păreau la fel de posib tot în iunie, erau
Imediat după înfrângerea de la Stalingrad, președintele Ryti discuță
siliului de Coroană, cu atît mai mult cu cît ruşii, cu Mannerheim posibilităţile Finlandei de-a ieşi din război. Pe 12
Balti ce. Totuş i, scena riul moderat februarie 1944 Paasikivi poartă tratative secrete de armistițiu cu
pe cale să anexeze Ţările
probabil decît cel catas- ruşii la Stockholm, care-i cer înapoi toate „teritoriile noi“ şi ares-
finlandez era. raţional gîndind, mult mai interese
Germania avea tarea ori distrugerea trupelor germane din Finlanda. Paasikivi
trofic polonez, tocmai datorită faptului că
De ce, ca reacţie la un
strategice în România. dar nu în Finlanda. refuză. Hitler simte ceva şi-i declară lui Mannerheim că se bazează
eventual atac sovietic. Germania ar fi ocupa t România, sau i-ar fi pe loialitatea lui. Ofensiva sovietică .„finală” începe pe 9 iunie
logic ca Germania să 1944. frontul se clatină. dar pe 22 iunie Ribbentrop se duce la
lăsat pe unguri să 0 ocupe? Era mult mai
manifestase pînă atunci. Helsinki, declară că va apăra Finlanda și România la fel ca
continue neangajarea în Balcani pe care O
împiedicîndu-i pe ruşi să
neavînd nici un „Danzig“ de recuperat,
163
162

teritoriul propriu și oferă două divizii suplimentare. Pe | august
1944 Ryti demisionează pentru a face totuşi posibilă dezangajarea
de Axă, pe care el o susţinuse. Cine devine președinte? Indispensa-
bilul Mannerheim. La 77 de ani, el acceptă sarcina de-a se despărți
de camaradul Hitler şi cere trupelor germane, spre furia sovie-
ticilor, să părăsească singure teritoriul Finlandei. Astfel ia naştere
al treilea mit, „loialitatea finlandeză“, despre care se vorbeşte mult
la Bucureşti, unde Antonescu pledează pentru aceeași loialitate,
dar și la Berlin, unde Pamfil Şeicaru și ambasadorul lon Gheorghe
admiră onoarea lui Mannerheim şi faptul că Hitler ar fi înțeles că
Finlanda nu poate face altfel și ar fi acceptat această dezangajare
civilizată. 45 Armistițiul este semnat pe 2 septembrie 1944: ruşii nu
ocupă Finlanda, dar reiau în stăpînire Karelia şi restul teritoriilor —
le ocupă și astăzi —, iar în loc de Hanko concesionează pe cinci-
zeci de ani peninsula Parkkala. Mannerheim îi scrie o scrisoare lui
Hitler, anunțindu-i hotărîrea luată și cerîndu-i, într-adevăr, retra-
gerea pașnică a trupelor în termen de două săptămîni. Germania nu
acceptă însă acest lucru şi astfel începe al treilea război al
Finlandei, între 15 septembrie 1944 și 27 aprilie 1945, cînd, în
sfârşit, resturile celor 200 000 de germani, bine înarmaţi. se retrag
după lupte grele, distrugînd o mare parte a Laponiei. Astfel ia
sfîrşit „ciclul german“, ca și mitul despărțirii loiale. După război
devine premier Paasikivi, vechiul negociator cu ruşii, care nu
aduce însă pe comunişti la putere, ci inițiază noua politică de
neutralitate a Finlandei, pe care o vor respecta atît Uniunea
Sovietică cît și NATO. Pe 15 noiembrie 1945 Ryti este condamnat
la zece ani detenţiune, ca criminal de război, dar va fi eliberat
după numai trei ani. Mannerheim fămîne pînă la moarte vencrat ca
salvator al ţării în varii ocazii, încă din timpul primului război cînd
îşi scăpase țara de bolșevizare. Muzeul lui din Mikkeli, Finlanda,
este şi astăzi des vizitat.
Şi în acest ciclu paralelismul cu România este evident, dar
opțiunile Finlandei sînt total diferite. Ambele țări pornesc războiul
cu Axa contra Uniunii Sovietice pentru a-și recupera teritoriile
naţionale și intră doar formal în conflict cu anglo-americanii.
Aceştia vor bombarda Bucureştiul și Ploieştii, pentru a lovi apro-
vizionarea cu petrol a armatei germane, dar nu Helsinki.
Mannerheim, altfel decît Antonescu, anunţă de la început limitarea
războiului la Karelia și refuză orice implicare ulterioară, acordînd
Germaniei doar facilități în- nord. Este drept că Finlanda nu avea
de recuperat teritorii în vest, precum România în Transilvania, dar.
164
iată, această atitudine rezervată îl face parcă mai preţios
germanilor decît cooperarea fără limită a lui Antonescu: nici
Hitler, nici Ribbentrop nu vizitează niciodată România, dimpo-
trivă, Antoneştii sînt cei invitați la Berghof. Mannerheim, ori mai
bine ZisFinlanda, sau Ryti, „ştie să se vîndă“ mai scump decît
România, mai bine zis Antonescu, unicul ei conducător, atît
Germaniei, cît și Rusiei ori anglo-americanilor. Finlanda poartă
două din cele trei războaie singură, o dată contra Uniunii Sovietice
şi o dată contra Germaniei, în ambele cazuri inițial fără nici o
şansă de succes. România nu poartă nici unul din cele două
războaie singură, deşi era o țară, şi avea o armată, măcar cantitativ
mai mare, Cl se tot zbate în nesfîrșite tratative „meşteșugite“,
pentru a schimba alianțele. În tratative, ca şi la ultimatumuri
militare, Finlanda nu cedează imediat, ci se bate. ori refuză
condiţiile grele, acceptîndu-le doar în ultimul moment, cînd nu mai
putea face altceva. Această tenacitate în a-şi apăra singură
interesele îilipseşte României. care crede greşit ca o poate suplini
prin vezsatilitate (Carol), rigiditate fanatică (Antonescu), ori
manevre subtile (Maniu). Mannerheim le dă răgaz germanilor să
se reiragă, în ciuda protestelor sovietice, Antonescu doar vorbeşte
la nesfirșit de aceasta, fiind apoi depășit de evenimente. Mai
precis, Mannerheim anunță Germania că a încheiat anmistițiul în
condițiile date, în timp ce Antonescu tot încearcă să obţină
permisiunea Germaniei de-a încheia același tip de armistițiu.
Același Mannerheim nu ezită să-i atace însă pe germani cînd
aceştia refuză să plece. Ryti se retrage singur din politică, altfel
decît Carol ori Antonescu, cînd politica lui nu mai este posibilă, şi
prin aceasta își salvează și viaţa şi reşedinţa în țară, ceea ce nu-i
reușește nici lui Carol. nici lui Antonescu, ambii agățați prea mult
timp de putere. În fine, anticomunistul şi prohitleristul
Mannerheim nu ezită să trateze cu rușii dezangajarea finală — cam
cum a făcut Averescu în primul război mondial — şi de aceea nu
este judecat ca criminal de război. precum Antonescu, tocmai
pentru că a adoptat mereu o angajare minimală, care la schimbarea
situației îi putea da posibilitatea să facă volre-face* fără a se
compromite (prea mult). Dimpotrivă. atit angajarea maximală a lui
Antonescu cît şi eschivările lui Carol au făcut imposibilă, ori
incredibilă, o schimbare ulterioară de atitudine, Carol şi România
au rămas cu reputaţia de versatilitate. de ţară „pe care nu se poate
conta“, Finlanda nu. iar Mannerheim nu a fost văzut nici de
x
Volte-face (fr.) — Schimbare bruscă și totală de opinie sau de atitudine.
165

concetăţeni, nici de aliaţi, ori de istorici ca un oportunist, deşi
puţin oportunist tot a fost el, tocmai datorită acestei combinaţii
pragmatice de luptă militară „fără speranță“, taxată drept onoare,
angajare minimă, interpretată ca „lipsă de alternativă“ şi repliere
rapidă, văzută ca „în fond ne este aliat“. Nici una din aceste
calităţi nu le-a avut nici Carol, nici Antonescu. În fapt, democraţia
finlandeză s-a dovedit mai trainică şi mai eficientă decît „mîna
forte“ a lui Carol sau Antonescu. Militarii și oamenii politici,
respectiv Mannerheim şi Ryti, sau Paasikivi, au colaborat perfect,
sfătuindu-se ori trecîndu-şi unul altuia puterea, în scop național.
Dimpotrivă, dezbinările dintre Carol şi partidele tradiționale, Carol
şi legionari, legionari şi Antonescu, n-au făcut decît să arunce ţara
dintr-un colţ într-aitul al ringului european fără a o salva şi să-i
distrugă şi pe ei înşiși.
Atitudinea prudentă și eficace a Finlandei seamăna mai curînd
cu cea a României din primul, decît din al doilea război mondial.
Cu a României democratice, deci. S-ar putea obiecta că, final-
mente, importanţa sirategică a Finlandei este oricum mai mică
decât cea a României și ca atare celei dintii i s-a îngăduit mai mult
de către marile puteri — nu a fost ocupată integral de nici una —
decît i s-a îngăduit României. Poate, deși vizitele lui Hitler și
insistenţele aliaților puteau semnifica atunci exact contrariul.
Antonescu nu putea ști în acel moment ce ştim noi astăzi despre
lumea postbelică, dar, tocmai situația de țară mereu expusă agre:
siunii marilor vecini, cum a fost România, trebuia să constituie un
argument în plus pentru tenacitate, angajare militară chiar fără
speranță şi mai ales rapiditate în decizii, pentru aşa-numitele (aici)
„calităţi finlandeze“ şi nu pentru defetismul Consiliului de Coroa-
nă şi ineficientul maximalism antonescian. Războiul a debutat
greşit pentru România și a sfîrșit catastrofal. Nu ştiu dacă există
„vină“ în istorie, dar dacă ea există, vinovată a fost clasa politică
românească, trist reprezentată de unicii factori de decizie din acel
moment: Carol şi Antonescu.
10. ANTONESCU ȘI HITLER
Nu cunosc corespondența lui Mannerheim cu Hitler, câtă o fi
fost, dar o cunosc pe cea a lui Antonescu cu Fiihrerul, ca şi
procesele verbale aie întilnirilor lor: ele conţin multe sugestii
166
pentru explicarea diferenţei de comportament dintre cei doi aliați
ai Germaniei.
Prima întîlnire dintre Antonescu şi Hitler are loc pe 21-24
noiembrie 1940 la Berlin, unde generalul vine de la Roma, ca să
semneze Pactul Tripartit. Antonescu se prezintă pe sine ca
„soldat“, nu ca om politic, și adoptă tonul tranșant al celui dintii,
Am putea spune, retrospectiv, că însăşi această declaraţie dove-
deşte că Antonescu nu era; într-adevăr, un om politic, deoarece nu
se putea găsi un mai desăvirşit faux pas decit acesta pentru
inaugurarea relaţiilor cu o mare putere şi cu un spirit pătrunzător,
deşi fals, precum Hitler. Toată relaţia ulterioară cu acesta stă sub
semnul a ceea ce, în mintea lui Antonescu, trebuia să fie o
clarificare, dar care. în fapt, a devenit sursa unei noi ambiguități,
profunde și dăunătoare. Antonescu era un militar, fără îndoială,
dar venea la Berlin ca şef de Stat, ca să semneze untratat care
lega România de Axă, fără a fi avut acordul nici unei instanţe
românești (ele erau de altfel suspendate). Antonescu doreşte să
inaugureze o nouă eră în relaţiile dintre cele două țări — ceea ce
era atunci unica soluție pentru România —. prin adoptarea unui nou
limbaj — în sine. de asemeni, just —. dar adoptă pentru aceasta un
limbaj pur militar. vag asezonat cu trimiteri istorice; obscure pen-
tu Hitler, în locul limbajului diplomatic. EI credea, probabil. că
acesta era limbajul pe care Hitler îl putea aprecia cel mai mult —
din nou o bună intuiţie a lui Antonescu —, fără a se gîndi însă că
Hitler era şi militar şi om politic şi că acesta din urmă va şti, fără
îndoială. să tragă foloasele atitudinii lui Antonescu. chiar dacă
militarul din Hitler aprecia stilul interlocutorului său. Oroarea lui
Antonescu de vorbărie politicianistă — care iarăşi îi va fi plăcut lui
Hitler — l-a făcut astfel să evacueze complet politicul din ceea ce
trebuiau să fie tratative. dar a devenit doar o discuţie neangajantă.
Generalul s-a avîntat. printre altele, într-o lungă expunere asupra
drepturilor românilor în Transilvania. protestînd cu pasiune contra
Dictatului de la Viena. Ja care Hitler. din punctul lui de vedere
foarte înțelept. s-a mărginit să constate că hotărîrea dela Viena nu
este ideală. ca probă că şi ungurii și românii protestează contra ei
(ceea ce era perfect adevărat). după care conchide: „EI (Hitler,
S.A.] îi poate da totuşi generalului Antonescu asigurarea că
înțelege pe deplin simțămintele. indignarea şi durerea lui. În afară
de aceasta. istoria-lumii nu se va opri la anul 1940, Simpla
această formulare. în exacta consemnare a translatorului Schmidt.
îi putea dovedi lui Antonescu dorința lui Hitler de-a rămîne echi-
distant față de Ungaria şi de România. ca şi faptul că înțelegerea”
pentru ..simţămintele“ generalului nu putea fi o bază suficientă
"167
pentru stabilirea unui acord politic care să ducă la revizuirea
Dictatului. Totuși în şedinţa de guvern care urmează întoarcerii la
Bucureşti, Antonescu declară că vizita sa la Berlin a fost „mai
bună“ decît cea de la Roma, deşi nu la fel de ..afectuoasă“ (în pa-
ranteză fie spus, nu un ton afectuos adoptă despre vizita res-
pectivă, în memoriile lor, nici Ciano — Diario, în noiembrie 1940
—, nici prinţul Mihai Sturdza, ministru de Externe. care a participat
la discuţie) pentru că Hitler i-ar fi ..promis“ „să rezolve“ situaţia
Transilvaniei la conferința de pace după război !45 Urmarea va
arăta că Antonescu nu făcea această declaraţie „pentru uz intern“,
ci chiar credea în bunăvoința lui Hitler. O evidentă greşeală de
percepţie, în cel mai bun caz.
Întilnirea din 21-24 noiembrie este, pe de altă parte, un faux
pas şi pentru că instituie o relaţie dintre cei doi conducători, şi
dintre țările lor, care, în concepția lui Antonescu trebuia şi era
suficient să fie o relaţie de încredere, nu una contractuală.46
Antonescu îşi pune parafa pe Pactul Tripartit fără a obține nimic
în schimb de la Hitler, mai mult, chiar fără a-i cere ceva explicit
acestuia, discuţia despre Dictat fiind o expunere de motive liberă
şi nu (un început de) tratative. ori de formulare a condiţiilor de
aderare. Antonescu angajază astfel România necondiționat în
politica Axei, şi aceasta va rămîne atitudinea lui faţă de Hitler pînă
la 23 august 1944. Ş despre Kalevala.
De ce? Deși cîţiva ani mai înainte avea o altă opinie,
Antonescu credea acum că alianţa loială cu Germania lui Hitler
este cea mai bună politică pentru România. El nu era însă, cum se
prezenta, doar „un soldat”, ci „un soldat (rătăcit) printre politi-
cieni'*. În lumea militară ordinele sînt univoce şi se execută ca
ațare. Lumea politică este o lume a raporturilor plurivoce între
cuvinte şi fapte pentru care este nevoie nu (numai) de „loialitate“,
ci (mai ales) de interpretare. de ipoteze și manevre, de argu-
mentare, Aceste jocuri de limbaj îi sînt străine ofițerului integru
Antonescu. El merge la Hitler ..cu sufletul în palmă” şi crede că
este suficient să-și arate bunele intenții pentru ca Hitler să i se
deschidă la fei de sincer. N-a fost așa, nu putea fi aşa. Chiar dacă
în locul lui Hitler se afla un om de stat de autentică statură morală.
Că-i plăcea sau nu, Antonescu ar fi trebuit să înțeleagă faptul
fundamental al alianţei. politice iniţiale dintre statele revizioniste”.
De ce ar fi renunțat Germania (sau talia) la alianța de bază cu
Ungaria. din moment ce amîndouă se considerau nedreptăţite la
Versailles. pentru a manifesta (mai multă) simpatie pentru
România. O ţară care, în ochii lor. era una din ..profitoarele”
tratatului de pace impus” acolo? Antonescu a crezut în tot timpul
168
războiului că poate realiza această „seducţie“ asupra lui.Hitler. fie
prin simpla etalare a intenţiilor lui curate. fie prin maximală
angajare militară. Ambele ipoteze erau greşite. pentru că nu plecau
dintr-o interpretare politică, ci dintr-un avînt idealist. Antonescu își
dezvăluie astfel acelaşi spirit pre-modern pe care l-am mai
constatat în acest asticol. El vrea, ca să zic așa. „să se prindă frate
de cruce“ cu Hitler în baza unei încrederi, chiar a unei fulgurante
simpatii. care a fost fără îndoială reciprocă!? Tot o mentalitate
pre-modernă48, dacă nu chiar tradițional balcanică, dovedea
Antonescu prin insistența de-a mări mereu „peşcheşul“, adică
participarea militară la războiul din est, acum Fiihrerului de la
Berlin în loc de mai vechiului paşă de Vidin. ori sultanului.
Antonescu atacă — injust — această politică de hatîr la Brătianu şi
Maniu fără să vadă — a nu ştiu cîta oară constat în, acest volum
cazuri. de-o asemenea cecitate politică în epocă —, că el însuşi era,
fără să ştie, produsul acestei mentalități. Poate aici se află în cele
din urmă diferenţa dintre Antonescu şi Mannerheim: acesta din
urmă a dovedit prin faptele lui concrete nu (neapărat) mai multă
loialitate (aceasta a fost, cum am văzut, un mit). cît (mai ales)
mai multă abilitate contractuală, specifică unei menialităţi mo-
derne: el a purtat cu rușii și cu germanii tratative, nu discuţii
După această nefericită primă întîlnire următoarele se con-
stituie într-un pur mecanism repetitiv. Pe 14 ianuarie 194i
Antonescu primeşte. satisfăcut sprijinul lui Hitler contra legio-
marilor, fără a înţelege că acest succes tactic îl va lega strategic.
definitiv de (soarta lui) Hitler. Se arată gata de participare la
război. „Toate acestea nu înseamnă însă că doreşte să cedeze ceva
din drepturile sale. E] are o încredere absolută în simțul dreptății
Fiihrerului şi roagă să nu se ia nici o hotărire definitivă privind
cerințele României înainte ca situaţia [în Transilvania. S.A.) să fie
încăo dată examinată în modul cel mai exact din punct de vedere
etnografic, politic şi istoric."* La care Hitler răspunde politicos. dar
cinic: „.Fiihrerul îi este recunoscător lui Antonescu că acesta a
recunoscut de ]a sine greutatea situaţiei şi a declarat că nu insistă
acum asupra soluționării problemelor care ar putea să introducă
rensiuni în blocul antirusesc.'"“9 Aceeași ..nobleţe” arată Antonescu
la auzul atacării lugoslaviei. neemiţînd nici o cerere de teritoriu.
pentru ca atunci cînd înţelege că Ungaria va primi teritoriu să
revină asupra acestei declaraţii. Nu ştia că la acea dată. așa cum
rezultă din actele Reichului studiate de Hillgruber. „Banatul de
169
 Vest fusese deja «confidenţial ferm promis» Ungariei.“50 Ceea ce
demonstrează riscurile inocenței.
La întîlnirea de pe 12 iunie 1941, cînd se discută concret
planul războiului contra Sovietelor, Hitler, din nou foarte abil, nu-i
cere nimic lui Antonescu, doar îl informează. „Antonescu a
răspuns că el însuși dorește să lupte alături din prima zi.“ Pe 18 iu-
nie Hitler îi scrie lui Antonescu că misiunea trupelor române va îi
să apere țeritoriul României de atacuri rusești. Pe 23 iunie 1941,
după începerea ostilităţilor, Antonescu răspunde plin de avînt:
„Asigur pe excelența voastră și poporul german că armata română.
va fi la înălțimea dîrzeniei, elanului şi eroismului dovedite de
străbunii noştri în lungul celor 20 de secole de luptă. de martiraj şi
de glorie românească.“ Situaţia se repetă în schimbul de scrisori
din 27 şi 31 iulie. Hitler fi cere lui Antonescu, în prima scrisoare,
să controleze teritoriul la sud de Bus ocupat de germani.
Antonescu îi răspunde: „Vă confirm şi acum că voi merge pînă la
capăt în acţiunea ce am pornit în răsărit împotriva marelui dușman
al civilizaţiei, al Europei şi al țării mele: bolşevismul rus. De aceea
nu pun nici un fel de condiţii și nu discut cu nimic această
cooperare militară pe un nou teritoriu.'5! O frază fatală!
„Deja în: scrisoarea din 17 august 1941 Antonescu începe săi
se plîngă lui Hitler că nu primește asistenţa tehnică şi militară
necesară şi promisă De acum şi pînă la 23 august 1944 această
problemă nu va mai părăsi agenda relaţiilor lor, iar tonul critic şi
patetic ia definitiv locul celui avîntat. din primele luni de cores-
pondență. Totuşi Antonescu continuă înaintarea dincolo de Nistru
pînă la absurd. Între august şi octombrie 1941 are loc bătălia
Odessei, câștigată cu mari pierderi, în iarna lui 194] cea
Moscovei, pierdută, tot-cu mari pierderi, iar în vara lui 1942
trupele române intră adînc în sudul Rusiei şi ajung pînă în Caucaz
unde, după Florin Constantiniu, nu mai fuseseră din secolul al
XV-lea.52 Contribuţia militară a României: devine cea mai impor-
tantă în războiul din Est după cea a Germaniei. Antonescu cere în
acest moment ca Ungaria să-şi mărească participarea, în loc de
a-şi menţine multe trupe acasă, dar această echivalare a forțelor nu
se produce: Ungaria trimite pe front doar o treime din forțele ei.
România două treimi dintr-ale sale.33 [ată deci că Horthy adoptă o
poziţie intermediară între cea a lui Mannerheim, care-şi opreşte
"rupele la graniţa Kareliei. şi cea-a lui Antonescu. S-ar zice deci că
Hitler a fost mai maleabil în raporturile cu aliaţii decit a crezut
Antonescu. permiţîndu-le nuanțe de angajare. Ideea generalului că
se bate. în est pentru a recîştiga teritoriile din vest, adică
170
Transilvania, era atunci o strategie posibilă, dar nu singura şi, în
mod cert, nu aceea cu cele mai multe șanse de reușită. Hitler îi
ceruse de altfel lui Mihai Antonescu la Berlin, încă din 26
noiembrie 1941, în legătură cu repetata cerere de-a rediscuta
problema Transilvaniei, să aibă răbdare, deoarece Ungaria ajută și
ca Germania și un conflict între aliați nu este posibil în timpul
războiului, trăgînd apoi concluzia: „Dvs. aveţi în răsărit drepturi și
puteri fără limită: luaţi cît credeţi.“54 Putea deci fi clar atunci că o
angajare maximală în est putea să nu implice defel recompense în
vest, ci tot în est, ceea ce, chiar în ipoteza victoriei finale germane,
în acel moment încă o posibilitate reală, nu justifica deloc politica
lui Antonescu. EI totuşi persistă în aceasta cu o încăpățînare —
Maniu, Brătianu şi diverşi generali încearcă fără succes să-l
convingă de contrariu — greu de înțeles, de parcă judecata
strategică a lui Antonescu se -alterează treptat, devenind imună la
alternative. Altfel decît îi explica el lui Maniu, Antonescu ar fi
putut atunci să-și limiteze într-un fel participarea, în analogie cu
deciziile lui Mannerheim şi Horthy, tocmai pentru că războiul
mergea bine. După catastrofa de la Stalingrad, Antonescu rostește
celebra frază potrivit căreia Germania a pierdut războiul şi
România trebuie să se străduiască să nu-l piardă pe al ei, dar nu
întreprinde nimic concret pentru a modifica participarea României.
Învinuit pe nedrept că din cauza slăbiciunii trupelor românești ar fi
realizat ruşii străpungerea decisivă la Cotul Donului, el îi scrie pe
î) decembrie 1942 o patetică, dar din nou ineficientă, scrisoare de
protest mareșalului Erich von Manstein, reamintindu-i, printre
altele, că România şi-a oferit singură jertfele militare. „între
Germania şi România neexistînd pînă la această dată nici o
a
convenție, nici politică, nici militară“55, Acest fapt, tocmai pentru
că era adevărat, subliniază și mai mult absurditatea strategiei lui
Antonescu. Încercările sale de-a realiza în 1942, apoi în 1944, în
situaţii militare critice, o convenţie cu Germania, în loc s-o fi cerut
la, sau înainte de, intrarea în război, se loveşte bineînţeles de
refuzul acesteia. Chiar şi acum el ar fi putut încerca o „înghețare“
a participării trupelor româneşti, ca ripostă limitată la învinuirile
germane. Nici vorbă. Antonescu se „reîmpacă“ cu Hitler și
continuă lupta. Abia în 1944, după pedepsirea „trădării“ lui Horthy
pe 19 martie, cînd Hitler se încredințează că planul similar
„Margarethe II“, destinat unei defecţiuni de acelaşi fel a României,
nu era necesar, e] îi declară lui Antonescu faptul că Germania nu
se mai simte legată de semnătura ei pe Dictatul de la Viena şi că
deci Dictatul, din punctul ei de vedere, devenise caduc. Dar tocmai
această declarație dovedeste faptul că dacă Horthy nu ar fi încercat
17
să scoată Ungaria din război, nici Germania nu ar fi renunțat la
Dictat şi deci, în ipoteza victoriei ei, România nu ar fi primit
Fransilvania înapoi, cum credea Antonescu. Nici acum acesta nu
înțelege eroarea sa. Cu numai două zile înainte de arestarea lui.
Antonescu îi declara generalului Friessner ca are încredere
absolută în fidelitatea colaboratorilor săi.
Ion Antonescu își pierduse complet simţul realităţii. Cum şi de
ce oare? Analiza unui text al generalului ne-ar putea, oare, ajuta
mâi mult decît a făcut-o analiza de pînă acum a faptelor sale?
11. ION ANTONESCU, AUTOR
Asemenea contradicții te pot face să te întrebi dacă militarul
Antonescu, intrînd pe scena politică, nu intra „de la sine“ în pielea
unui personaj care, ca să zic aşa, îi „dictează“ discursurile.56
Antonescu s-a prezentat pe sine, şi aceasta a fost imaginea reținută
de posteritate, ca un om eminamente cinstit. E a dat, într-adevăr.
atîtea probe de corectitudine, încît aceasta nu poate fi pusă la
îndoială. Mi se pare simplistă însă reducerea interpretării acțiunilor
şi declaraţiilor lui la această unică perspectivă care, deși
incontestabilă, nu explică alte laturi ale comportamentului său.
Cultul lui Antonescu, la fel ca ura comuniștilor după război,
provin tocmai din asemenea simplificări. În acelaşi context se
înscrie și uluitoarea mențiune de pe placa memorială a casei lui
din Predeal „cel mai mare oștean român al secolului al XX-lea”.
(În paranteză fie spus: de ce ar fi „cel mai mare oștean“ omul.
totuşi, finalmente răspunzător pentru dezastrul armatei române la
Stalingrad — peste 158 000 de militari pierduţi —, deşi Antonescu
l-a învinuit pe Hitler pentru aceasta — pierderile de la Odessa —,
98 000 de oameni, mai mult de un sfert.din totalul soldaţilor şi
ofiţerilor angajaţi în luptă! — şi iluzia, pînă în ultimul moment
întreţinută, că România poate rezista Uniunii Sovietice pe linia
Focşani-Nămoloasa-Brăila? Și de ce ar fi Antonescu mai mare
oştean decît generalii Averescu și Prezan, totuşi victorioși în
primul război mondial?)
172
Neocupîndu-mă aici de militarul. ci doar de omul politic
Antonescu, constat nu numai naivitatea și sinceritatea acestuia.
ambele des menţionate de istorici, ci şi o dublă structură a ceea ce
aş numi „autorul Antonescu“, Scrisorile extraordinare scrise lui
Brătianu şi Maniu conţin, cred, condamnarea cea mai teribilă a
acestui flagel a] vieţii politice româneşti, care a fost politicia-
nismul. Justefea observaţiilor poate, şi trebuie, să fie însă discutată:
generalizarea acuzelor la adresa PNȚ şi PNL în ansamblu, ca și
adresarea lor tocmai lui Brătianu și Maniu, poate singurii
politicieni nepătați de tarele deceniului carlist, sînt aberante. Nu ei,
CI liberalii şi țărăniştii care i-au trădat, spre exemplu Tătărescu și
Ralea, ori Argetoianu, oameni ai regelui şi apoi, primii doi, și ai
comuniştilor, pot fi văzuţi ca oportuniști imorali. Lectura textelor
scrise de Antonescu indică, mai întîi, diferenţe dintre scrisorile
private şi discursurile publice ale autorului Antonescu”, deși plec
de la premiza că generalul le-a scris el însuși pe toate. Tot ce este
analiză tăioasă, luciditate şi bun-simţ în primele, pare a fi contrazis
de vorbele goale, naționalismul de paradă, împleticeala gîngavă și
chiar pierderea simțului realităţii din discursuri. Autorul primelor
texte este „omul cinstit“. cel care acţionează într-un spațiu social
redus şi de obicei familiar, pe front în inspecții, în. ședințele de
guvern, vituperînd contra escrocilor şi profitorilor de toate soiurile
(vezi volumul Pe marginea prăpastiei) în scrisorile mai sus
amintite, ori între colaboratorii apropiaţi. cărora le-a spus, printre
altele, „Jegendarele“ cuvinte raportate de George Magherescu:
„Germania a pierdut războiul. Trebuie acum să concentrăm toate
forțele noastre ca noi să nu îl pierdem pe al nostru.“58 Același
realism, aceeaşi sinceritate, le-a avut Antonescu și în faţa lui Hitler
și nu este de mirare că tocmai ele i-au asigurat simpatia Fiihrerului
şi admiraţia fără margini a biografilor săi, precum lucidul
Hillgruber, admiratorul Ion Gheorghe și George Magherescu.
Acest militar cinstit, care a fost „primul Antonescu“, nu pare a se
simți la Jocul lui în spaţiul public, dar trebuie să i se adapteze. Aici
apare „al doilea Antonescu“, autorul discursurilor, analizelor şi
deciziilor politice, „personajul“ social tratînd cu preopinenții întru
guvernare, de la legionarii din şi dinainte de 21-23 ianuarie 1940,
pînă la opoziţia din 1944, cu ]că Antonescu. cu emisarii sovietici
la tratativele secrete de armistițiu și cu regele Mihai pe 23 august
1944: nerealist59, demagog şi nesigur. coleric. de aceea şi chiar
fanfaron, nu lipsit de şiretenie€0, dar lipsit de viziune pe termen
lung şi încăpăţînîndu-se în decizii finalmente nefaste pentru ţară și
destructive pentru el. Acest „al doilea Antonescu“ nu este un om
173
 adaptat perfect mediului şi detestă, tocmai de aceea, tipul uman pe
deplin adaptat, politicianistul (nu politicianul), cum îl numește e],
după Rădulescu-Motru, cu frustrarea semisuperioară, semicom-
plexată a amatorului din totdeauna față de profesionist. (Nu cred
că există, din acest punct de vedere, un contrast mai mare în cul-
tura politică a perioadei interbelice, decît acela dintre Antonescu,
autorul scrisorilor către Brătianu și Maniu, şi Argetoianu, autorul
Memoriilor pentru cei de miine.)
Al doilea Antonescu este de aceea un hibrid între primul,
autentic, şi omul politic care ar fi trebuit să devină și nu a devenit
niciodată. Mal dans sa peau în funcția publică, hibridul nu ezită să
folosească trăsăturile reale ale primului Antonescu ca o mască
îndărătul căreia să-şi ascundă nesiguranța și incompetența politică
pe termen lung. Personajul cultivat în public — „om-cinstit-în-
conjurat-de-lichele“ — este rezultatul operaţiei retorice conduse de
al doilea Antonescu, asupra primului, omul realmente cinstit,
operaţie prin care „cinstea“ devine steagul fluturat demagogic,
mijlocul întrebuințat polemic contra unei întregi clase politice, pe
drept și pe nedrept acuzate, ca și contra oricărei critici venite chiar
de la sprijinitorii săi. Astfel că cinstea primordială a omului
Antonescu devine și rolul jucat conștient de actorul, omul politic
Antonescu. „Jocul cu cinstea“: nu a însemnat ipocrizie ori
minciună, în sensul obişnuit al cuvîntului de a ascunde operații
profund necinstite sub patrafirul cinstei rolului oficial, precum s-a
putut vedea la Carol și la camarilla sa, ci a însemnat, dimpotrivă,
afișarea cinstei, îngroşarea ei retorică drept scuză pentru
incapacitatea de-a asigura o politică alternativă, ori mai eficientă.
Dacă ocultarea unor operaţii dubioase sub masca valorilor înalte o
numim, firesc, ipocrizie, ori minciună, supralicitarea corectitudinii
unor Operații, pentru a face inutilă discutarea unor alternative
(poate) superioare, nu este neapărat negativă. Am numi-o astăzi
„mediatizare“, o operaţie abilă, nici incorectă etic, nici falsă epis-
temologic, ci doar retorică, a unui vorbitor preocupat de-a ocupa
cîmpul argumentativ în folos propriu. Istoria, neînregistrînd
interese personale ascunse de Antonescu, a tras concluzia valorii
etice integrale a cinstei lui, fără a lua în considerație posibilitatea
ca tocmai arborarea acesteia să fie o reușită operaţie mediatică,
reușită asupra contemporanilor, dar, mulțumită istoricilor. şi asu-
pra posterităţii, prin care Antonescu a învăluit sub o perdea de fum
greșelile şi stîngăciile sale politice. Un asemenea efect retoric. nu
neapărat conștient urmărit, deși bine realizat, a caracterizat. printre
alții. şi Junimea, care a reușit să transmită durabil posterităţii
174
propria ei viziune, inițial polemică, apoi numai interesată, asupra
culturii şi societăţii moldovene drept adevăr obiectiv al acestora.6|
Ca şi Maiorescu, Antonescu a impus posterității propria-i strategie
drept singura atitudine „cinstită“ posibilă în epocă.
Nu (numai) faptele, ci (mai ales) cuvintele, rextele lui
Antonescu dezvăluie dubla lui structură auctorială în locul pre-
supusei unităţi interioare a „salvatorului neamului“62, Dacă n)
primă abordare indică drept loc al acestei duble structuri dihoto-
mia „Spaţiu privat versus spaţiu public“, o analiză textuală mai
atentă observă discontinuități mai adînci în interiorul ambelor
spaţii, sau discursuri. Înainte de-a trece la această analiză, aş vrea
să remarc importanţa, simbolică pentru Antonescu, a graniței
dintre cele două spaţii. Se ştie că la arestarea lui de către rege, pe
23 august 1944, Antonescu s-a răstit la un ofițer care-l luase de
mînă cu cuvintele: „Ja mîna de pe mine, cum îndrăznești? Exact
aceeași reacţie ar fi avut mareșalul şi cu ocazia rebeliunii legio-
nare, cînd un alt ofițer îl atinsese pentru a-l feri de eventuale
gloanţe rătăcite, menționează Magherescu.53 Mă întreb dacă oroa-
rea de atingerea fizică nu era, la Antonescu, oroarea de-a vedea
transgresată granița dintre lumea privată şi cea publică, la fel ca
ciudăţenia de-a vorbi despre sine la persoana a treiaSf, ori uimirea
şi revolta lui. semnalată mai sus, în faţa „nemernicilor” care
„îndrăznesc“ să tragă în el. Dorinţa extremă de-a menţine separate
cele două lumi indică, cred, sentimentul omului privat că
personajul public construit de el este extrem de fragil, ca şi cum
simpla atingere l-ar putea sfărîma, la propriu, în bucăţi. Altfel
spus, anxietatea în fața contactului fizic în public denotă la
Antonescu inadecvarea dintre cele două roluri, sciziunea sa inter-
nă, faptul că Antonescu-omul îl privește pe Antonescu-personajul
public din afară, cu admiraţie, dar şi cu spaimă; de aceea se și
referă la el la persoana a treia. Această lipsă de unică identitate ar
explica, poate, incompatibilitatea dintre cei doi autori de texte
crescuţi din același trunchi al persoanei fizice. Limita dintre cele
două lumi trece prin corpul lui Antonescu, în sensul că deplasarea
corpului său din lumea privată în cea publică înseamnă schimbarea
fundamentală a statutului acestuia, de-naturalizarea lui. ultra-sim-
bolizarea corpului dincolo de limitele tolerabile ale contactului
promiscuu. transformarea lui într-un ce întangibil,
„Hibridul“ Antonescu îi ..dictează” militarului Antonescu texte-
le publice. în sensul că împrumută formule şi termeni din discursul
175
 colectiv al epocii, prost digerate, pe care le asamblează cu stîn-
găcie în proclamaţiile publice ale mareșalului. (Dimpotrivă, auto-
rul particular Antonescu îi scrie lui Brătianu cu cuvintele lui.) Să
urmărim acest lucru mai îndeaproape într-un ordin militar.
12. UN TEXT AL GENERALULUI
Ordinul către Armată, de pe 22 iunie 1941, prin care România
porneşte războiul, sună astfel:
„Ostași,
„V-am făgăduit din prima zi a noii domnii și a luptei mele
naționale să vă duc la biruinţă. Să şterg para de dezonoare din
cartea Neamului și umbra de umilire de pe fruntea şi epoleții
voştri. Azi a sosit ceasul celei mai sfinte lupte, lupta drepturilor
strămoșești și bisericii, lupta pentru vetrele și altarele româneşti de
totdeauna.
Ostași,
* şi/sau cetăţean, acest discurs este motivat prin referire la un act de
Vă ordon: treceţi Prutul! Zdrobiţi vrăjmașul din Răsărit şi
Miază-Noapte. Dezrobiţi din jugul roşu al bolşevismului pe fraţii
voștri cotropiți. Reîmpliniţi în trupul [ării glia străbună a
Basarabilor și codrii voievodali ai Bucovinei, ogoarele și plaiurile
voastre.
Ostași,
Plecați azi pe drumul biruinţei lui Ștefan cel Mare, ca să
cuprindeți cu jertfa voastră ceea ce au supus strămoșii noștri cu
lupta lor.
Înainte!
Fiţi mîndri că veacurile ne-au lăsat aici strajă dreptății şi zid
de apărare creștină.
Fiţi vrednici de trecutul românesc.
General ]. Antonescu. “65
Acest „Ordin“ a rămas în memoria colectivă ca un exemplu de
concizie — „„Ostaşi, Vă ordon: treceţi Prutul“ —, uitindu-se detesta-
bilul jargon în care era conceput restul textului. Citit în întregime.
el apare ca fiind construit din mai multe tipuri de discurs. Cel pur
176
militar conţine apelativele „ostaşi“, care și decupează textul în
patru unități, comanda „Înainte!“ și verbul la imperativ „treceţi
Prutul“, subliniat prin numele actului de limbaj pe care acesta îl
constituie: „Vă ordon“. Apelativul este global: Conducătorul
(unic) se adresează întregii armate, fără diferenţiere pe grade, un
mod de-a sublinia şi faptul că iniţiativa începutului războiului îi
aparţine generalului, și numai lui. Într-adevăr, nici armata, nici
vechii oameni politici și nici măcar regele Mihai, nu au ştiut mai
înainte de această decizie, deşi „ea plutea în aer“,
Pur militar, exprimarea acestui ordin era suficientă pentru
îndeplinirea lui. Ordinul este actul de limbaj cel mai pur: fiind po-
sibil numai într-un grup de maximă disciplină. forța lui ilocutivă —
exprimarea sa ca un ordin, de către cel îndreptățit să-l emită și
înțelegerea sa ca atare de către cel obligat să-l execute — este egală
cu forța sa perlocutivă: ostașul execută ad lirreram ordinul.
Caracteristica acestui act de limbaj este univocitatea, absenţa
spaţiului interpretativ și deci a marginii de joc a ascultătorului.
Antonescu se simte însă dator să motiveze și să explice acest
ordin, fapt inutil și ncuzitat în armată. Acest nou discurs, destinat
formal tot ostașului, îl depășește ca atare. fiind în fapt destinat
cetățeanului român în genere, indiferent dacă este militar sau civil:
un discurs politic, deci. În prima unitate a textului, față de militar
limbaj fondator: promisiunea de redobîndire a demnității armatei
făcute de Antonescu „din prima zi a noii domnii“ şi ..a luptei mele
naționale”. Regele Mihai nu este numit — autoritatea lui este doar
formală —. în schimb apare pronumele personal ca definire a acţiu-
nii celui care este sursa reală a puterii de decizie. A sosit ceasul
îndeplinirii promisiunii. anunţă apoi generalul. Tot un gest carac-
teristic: guvernarea lui este bazată pe promisiune şi pe îndeplinirea
ei, ca relație dintre un individ şi armată (naţiune). nu pe un
contract social, ori pe procedura legală a unor instituţii. În fine.
onestitatea generalului este afirmată răspicat: el a făcut o promisiu-
ne și, iată, acum o îndeplineşte.
Al doilea pasaj traduce ordinul militar în discurs politic:
Ostaşului i se explică ce înseamnă irecerea Prutului: zdrobirea
inamicului sovietic, dezrobirea celorlalţi români din jugul lui și
reîntregirea țării; un scop militar, unul naţional şi unul statal.
Explicaţia nu este dată întîmplător tot în formă imperativă: textul
sugerează astfel exact dimensiunea lui perlocutivă. Într-adevăr,
numai dacă ostașii trec Prutul. ei ating aceste trei scopuri. dar
imperativul folosit în loc de condiţional afirmă ca de la sine
înțeleasă îndeplinirea ordinului. Ostașii sînt astfel instituiţi în
177
 destinatari muţi, fără drept de replică, simpli executanți: aşa cum
ei, în primul paragraf, au fost dezonorați și umiliţi fără să fi putut
reacționa, ei sînt acum tot pasiv reintegraţi în onoarea lor. O
ciudată relaţie subterană se stabilește astfel textual, (probabil) în
afara intenţiei autorului: vechiul șef rău, Carol, a privat armata de
onoare, noul șef bun, Antonescu, îi redă onoarea, dar procedura
celor doi este fundamental aceeași, de tip dictatorial: nici unul
dintre ei nu găseşte necesar să consulte armata înainte de-a lua
respectivele decizii.
În fine, al treilea și al patrulea pasaj exprimă un fel de discurs
istoric prin referință la Ștefan cel Mare şi la misiunea românilor
de-a fi „zid de apărare creștină“. Zid pentru apărarea cui? Probabil
a aceleiași lumi pe care și Ștefan credea că o apără în epistolele
lui, adresate principilor creștini occidentali. Anticrist era repre-
zentat atunci de turci, acum ar fi Uniunea Sovietică, un stat ateu,
chiar dacă cetățenii ei erau (în sufletul lor) creștini pravoslavnici.
Ordinul nu-i numește pe aliaţii germani, de parcă România ar fi
plecat singură la luptă contra Anticristului. Războiul este prezentat
deci ca un război național, ca o „luptă sfîntă“, aceeași pe care o
duce țara „de veacuri“. Discursul istoric este un discurs naţional-re-
ligios, care legitimează „jertfa voastră“ printr-un scop sublim.
Ciudat, relația dintre „eu“, locutor, și „voi“, alocutori, plasează
„jertfa“ numai de partea „voastră“ şi „lupta naţională“. de parte
„mea“. Asemenea renghiuri le joacă textul autorului lui și mai
departe, inclusiv în implicaţiile sale. Este Ştefan un bun exemplu
în acest context? Se ştie că cererea lui de ajutor nu a prea fost
sprijinită de cei cărora el le stătea în faţă ca un „zid de apărare“,
mai mult, că la sfîrşitul domniei lui, sau curînd după aceea,
Moldova se închina Anticristului din lipsă de asistență militară
creștină. Și apoi ce înseamnă exact un „zid“? Pe cine apără el de
cine? Termenul este, prin excelență, ambiguu și reversibil, sensul
lui depinzînd exclusiv de perspectiva din care este rostit. Au apărat
Moldova și Muntenia puterile creştine de turci? Da, pentru un
timp, dar o dată intrate în sfera de influență otomană, se poate
afirma despre ele mai curînd inversul: ele au apărat Turcia de
atacurile austriece, polone ori ruseşti. „Zidul“. nu a fost decît un
„tampon“ între marile puteri care și-au purtat războaiele pe
teritoriul carpato-dunărean, în loc să le poartă pe propriile lor
teritorii. Ciudatele repercusiuni ale acestui text merg și mai
departe, ceea ce, este drept, autorul lui nu putea şti în [941:
România nu a fost un „zid“ al lumii creştine în al doilea război
mondial, printre altele și pentru că aliaţii Anticristului bolșevic
erau bunii creștini anglo-americani. În schimb, ea a devenit,
178
datorită nefastului război început prin acest Ordin, pentru vreo
patruzeci şi cinci de ani, un „zid“ al Anticristului împotriva creş-
tinilor occidentali.
Dar să ne întoarcem la textul propriu-zis. El este constituit,
tematic, din trei discursuri — militar, politic şi istoric — repartizate
pe patru paragrafe. Lexical însă, toate discursurile sînt exprimate
prin cuvinte şi imagini, metafore ori simboluri din recuzita unui alt
discurs, cel politico-ziaristic
al dreptei de la sfîrşitul anilor treizeci,
agravat de o emfază (trei paragrafe din patru sînt scrise numai la
imperativ) și-un stil tradiționalist (azi) insuportabil: „Cartea
Neamului“, „vetre“ şi „altare“, „glie străbună“. „codrii voievo-
dali“. „ogoare“ și „plaiuri“, „strajă“ etc. Am putea astfel spune că
în text apar patru discursuri. Deşi textul are o formă clară — cele
patru fragmente constituie argumente ușor recognoscibile ca atare
—, discursurile care le prezintă nu se intersectează. Textul este
paratactic: fragmentele sînt doar alăturate unulaltuia, ele nu derivă
logic unul din altul. Singura coerenţă a textului provine din ordinul
militar — de aceea şi este utilizat în continuare numai imperativul —
nu dintr-o structură argumentativă unificatoare. România fiind „de
veacuri“ „zid de apărare creștină“, ne putem întreba cum de a fost
totuși posibilă „pata de dezonoare din cartea Neamului”. Se vede
treaba că transformarea dezonoarei în onoare și îndeplinirea pe
această cale a misiunii istorice mai are nevoie și de decizia unui
geniu naţional: generalul se compară implicit cu Ştefan cel Mare.
Textul se constituie printr-un ordin, aşa cum şi evenimentele,
istoria — efectele textului — se constituie prin intervenţia unui
factor providenţial: autorul textului. Structura textului se suprapune
structurii acţiunii celui care o scrie, autorul şi personajul său, ori,
altfel spus, subiectul enunţării și subiectul enuaţului tind să se
contopească. Organizarea textului în patru discursuri s-ar putea
vizualiza astfel:
Militar
Eu: ordin (voi)
Politic Y Istoric
2
Jurnalism de dreapta
Schema nr. $
179
 Textul este un ordin, constituie o imagine a autorului (eu,
sursa ordinului) şi o alta a destinatarului (voi, executanții lui) şi
este motivat prin trei discursuri (tematice), toate aceste elemente
fiind paralel proiectate — am zice a-platizate — în acelaşi lexic al
ziaristicii de dreapta al epocii. Cele trei discursuri sînt rostite
separat— ele nu interferează, ci doar urmează unul altuia —, dar nu
sînt însă rostite de voci proprii: nici discursul politic, nici cel
istoric nu utilizează tipul de argumente şi stilul lor de exprimare
propriu şi apropriat; stilul apropriat este rezervat discursului
militar. Nu e vorba deci de o polifonie textuală, cum îi plăcea lui
Babhtin să descopere, ci de discontinuitate, Nu există operatori
interdiscursivi, ci doar contiguitatea discursurilor în spaţiul
textului. Acesta are o semantică şi un lexic, dar nu o sintaxă.
Textul nu e omogen, deși fiecare discurs în sine este. Există însă o
ierarhie în această discontinuitate: superior este discursul militar,
avînd în centru figura autopropusă a locutorului, încadrat de
discursul politic şi de cel istoric, toate trei expuse de scribul
oficial, în limbajul acestuia. Textul nu are o structură logică, dar
are O organizare militară: corpurile de armată (discursive ) înain-
tează ordonat Şi tăcut, dar precedate de fanfară.
Parataxa textului implică o parataxă a enunțării. Semnatarul
textului, generalul Antonescu, este enunțătorul lui — pornesc de la
ipoteza că Antonescu l-a redactat singur, cum a făcut-o cu multe
alte declaraţii oficiale, inclusiv scrisori către Hitler, Maniu și
Brătianu —, dar enunţătorul enunță discursuri diferite, aparținînd
unor subiecţi diferiți. Există, mai întîi, un subiect de decizie şi unul
de acţiune, ambii prezentaţi în. primul pasaj: primul este cel al
făgăduinţei împlinite, al doilea al „luptei naționale“ care intră
„azi“ într-o nouă fază. Primul subiect este mai mult moral, de
reflecţie în timp, al doilea mai mult de acțiune, punctual, dar ei
sînt legaţi printr-o relaţie de consecință tipică omului de caracter:
acesta face ceea ce știe că este moral just. Nuanţa aceasta ne
reamintește explicaţia lui Antonescu însuși a faptului că vorbește
despre sine la persoana a treia: „voinţa“ (ia mine subiectul acţiu-
nii) îndeplinește ceea ce a hotărît „gîndirea“ (subiectul deciziei )
(vezi nota 64). Aceşti doi subiecţi sînt nominalizați în primul pasaj
pentru că acesta este scris la indicativ. Subiectul discursului militar
este de asemeni nominalizat în al doilea pasaj. pentru că actul de
limbaj respectiv este auto-referenţial: .„(eu) vă ordon“. În schimb,
subiectul discursului politic și al celui istoric din celelalte pasaje
180
nu pot fi nominalizați, acestea fiind scrise la imperativ, dar ei sînt
presupuși ca autori ai selecției argumentelor și ai desemnării
scopurilor. În fine, subiectul discursului jurnalistic este subiectul
enunțării celorlalte discursuri, el lexicalizează temele celorlalți
subiecți, le dă formă, redactează textul. Dacă subiectul de decizie
şi cel de acțiune sînt prezentaţi textual în. primul paragraf, iar cel
militar în al doilea, subiecţii politic şi istoric sînt doar presupuși în
adîncimea textului, în timp ce subiectul enunțării este subiectul
manifest, „vocea“ celorlalți.
Or, tocmai aici textul dezvoltă un frapant paradox. A cui este
această voce? În formă, a enunţătorului individual Antonescu, în
fapt a unui enunţător colectiv, căruia primul îi preia termenii și
stilul. Antonescu vorbeşte, dar vorbele nu sînt ale lui, ci ale
nenumăraţilor autori de discurs naţionalist de dreapta din epocă.
Nu e vorba aici de paradoxul verbal al oricărui locutor — noi toți
spunem cu vocea noastră. cuvintele celorlalți. ale limbii în care
vorbim —, ci de un paradox discursiv specific, angajînd structură
multiplă a autorului de texte lon Antonescu. Generalul ţine
propriul său discurs doar atunci cînd rostește ordinul: ..Ostaşi, Vă
ordon: treceţi Prutul.“ Doar aici subiectul redactării coincide cu
subiectul unui discurs, în toate celelalte cazuri, redactorul enunţă
alte discursuri: militar — cînd își prezintă făgăduinţa împlinită —
politic şi istoric, în termeni care acestora le sînt improprii. dar sînt
proprii discursului ziaristic de dreapta. Regăsim astfel ideea de mai
sus, a a-platizării textuale prin comprimarea temelor discursurilor
militar, politic şi istoric în lexicul discursului ziaristic. Redactorul
nu coincide deci nici cu omul politic, nici cu istoricul, nici chiar
cu militarul, pentru că îl depăşeşte: el este .„Scribul epocii“, cel
care transcrie „pe limba lui“ ceea ce aceştia îi dictează. El preia ad
litteram doar termenii militari, ordinul, esenţa textului; restul este
scris în „jargon“. Subiectul militar, pe de altă parte, îi include, prin
autoprezentare, pe cel de decizie şi pe cel de acţiune, pentru că
„Ordinul“ este prezentat ca o consecinţă a „făgăduinţei“ mai vechi.
Am putea apoi spune ca subiecţii politic și istoric, deşi presupuşi
tematic de text, sînt ocultăţi lexical și stilistic de subiectul ziaristic.
Textul manifestă astfel doar doi dintre cei cinci subiecţi ai
discursurilor din adîncimea lui. ceilalți trei netrecînd în suprafaţa
lui:
18!
 Enunţător: general şi Scrib, ultimul văzut ca purtător de cuvînt al clişeelor de
dreapta, comune epocii. Generalul nu are deci un limbaj „al lui“,
Subiect militar: (face apel la): atunci cînd își motivează politico-istoric ordinele pur militare, ci
apelează la un discurs „străin“, localizabil și recognoscibil, dar
Scribul epocii „străin“, în care enunţătorul militar se exprimă doar ca un amator.
Disjuncţia aceasta dintre militar și scrib mi se pare fundamentală
TEXT. auto-prezentare ) ae YCocultare)........N( parataxă, pentru înțelegerea lui Antonescu atît în ceea ce face şi spune, cît şi
transcriere ).....p
subiect de decizie subiect politic discurs militar, în ceea ce nu face sau nu spune. Importantă este astfel nu numai
şi de acţiune subiect istoric politic şi istoric apelarea la clişeele Scribului, cît și ocu/tarea omului politic şi a
istoricului real. Antonescu vorbește în locul lor, dar nu în termenii
Schema nr. 6 lor. EL nu le interzice doar vocea, ci le ignoră şi modul de gîndire
şi de acţiune, preluîndu-le temele prin deformare.
Operaţiile de bază ale textului sînt deci
auto-prezentarea
enunțătorului, ocultarea subiectului discursurilor Am spus că militarul apelează la scrib. Dar dacă scribul, în
politic și istoric
Organizarea paratactică și transcrierea discursuri ultimă instanță, și-a apropriat militarul, inversînd ierarhia inițială?
lor militar (cu
excepţia ordinului), politic şi istoric în limbajul El pare a realiza această performanță chiar în textul de faţă,
Scribului. Vom
spune deci că autorul Ordinului, generalul Anton redactat de el aproape în întregime, cu excepția doar a ordinului
escu, se constituie
din două roluri enunțiative: primul, individual şi propriu-zis. Încheind aici analiza „Ordinului“ prin „dubla struc-
intenționat, este
Subiectul militar, al doilea, (probabil) neintenţiona tură“ a enunțătorului lui, a autorului de texte generalul Ion
t, este Scribul
colectiv al epocii, la care militarul face apel Antonescu, ne putem întreba dacă aceeaşi dublă structură nu l-a
în calitate de (co-)
enunţător al textului. (Această intervenţie a „Scribului caracterizat și pe omul de stat mareșalul Antonescu. Eu cred că da,
“ ar explica
atunci impresia de „hibrid“, menţionată mai sus, Ja perso mai mult, eu cred că Scribul „a preluat puterea“ de la Militar şi în
public Antonescu. „Scribul“ apare însă şi în najul
texte „private“ ale acţiunile lui, aşa cum a făcut-o în textele lui. Nu mă refer deci aici
generalului.) Subiectul militar se auto-prezintă la o dualitate militaro-politică a mareșalului, despre care s-a mai
ca factor de decizie
ŞI achune care-și ține cuvîntul dat şi care, totoda vorbit. EI a fost de alfel, în mod formal, în același timp șef al
tă, constituie
vis-ă-vis de el pe destinatar. ostașii. Enunț Statului şi comandant-şef al Armatei. S-a şi observat faptul că ar fi
ătorul Antonescu
realizează însă faptul că în momentul istoric dat fost mai bine să se mulțumească doar cu una din funcţii, lăsînd, de
adresarea numai
către Armată, cum ar face-o în mod obișnuit un genera exemplu. politica politicienilor. Ar fi fost, istoric vorbind, mai
Ordin, nu este suficientă, ea trebuie să cuprindă
l printr-un
în destinatar şi pe bine, dar ar fi fost imposibil, pentru că Antonescu era, structural,
civili, inclusiv pe civilii din militari. EI face astfel un antipoliticianist, negînd cu bună ştiinţă diferenţa dintre politică
apel la Scrib, ca
un rol enunțiator secund, care să-i redacteze textul şi politicianism. Interpretarea mea este însă alta. Eu nu văd în
în continuare
Scribul preia temele discursului militar (cu excep Antonescu, alături de militarul de carieră, un om politic, sau un
ţia ordinului
propriu-zis), politic şi istoric — ca argumente neces om.de stat, fie el chiar şi improvizat, ci pe acest personaj mixt,
are „marelui
public“ —, dar ocultează subiecții legitimi ai Scribul, amestec de clişee ale epocii, un ro! fără identitate, nici
discursurilor res-
peciive și transcrie temele în. limbajul său propr individuală, nici socială, un pur loc geometric al vorbelor spuse de
iu. cuplînd
paratactic fragmentele în cauză, alții, neasimilate, necoagulate într-un discurs coerent, fără
argumentare de nici un fel. deși plin de pretenţii, o punere alături
Subiectul militar stăpîneşte discursul său propri (paratactică!) a unor idei, teme și simboluri incongruente, care
u-zis, format
din acte de limbaje specifice. Cînd doreşte să-] nici nu se adună militar — precum trupele în formaţie —. nici nu se
motiveze, şi mai
ales să-l completeze cu cel politic și istoric. completează organic precum un program politic, ori un proiect
el apelează la un
enunțător „specializat“, numai că-l alege” nu pe istoric. Generalul Antonescu nu a avut nici o cultură politică, nici
cel „autorizat”, ci
pe Scrib. Opţiunea se explică fără îndoială prin un program şi nici un proiect politic propriu, preluate de la un
afinitatea dintre

182 183
 partid sau de la un grup recognoscibil ca atare. Singura încercare
în acest sens — de colaborare cu legionarii — eșuînd, el a acţionat
într-un vid politic real, nu numai la nivelul acţiunilor, ci şi al
gîndirii, al redactării textelor și al planificării acţiunilor, ori al
înțelegerii vorbelor şi faptelor celorlalţi. Cultura, programul și
ideile lui n-au fost decît cele ale Scribului, acest non-individ, acest
non-lieu politic şi cultural. Scribul respectiv i-a scris declarațiile
către Hitler, scrisorile către Maniu, acţiunile incoerente contra
evreilor, mirările în faţa revoltei legionarilor, ca și protestele de la
proces. Militarul Antonescu a dispărut, probabii, undeva pe frontul
din Est, poate la acel dezastru de la Stalingrad, pe care l-a
prevăzut — conform declaraţiilor către Hitler — dar nu l-a putut nici
împiedica, nici redresa. Îmi place să cred că acest bun militar —
deși sigur nu „cel mai mare oştean român al secolului“ — a murit
de durere în faţa tragediei tuturor acelora care au pierit la
Stalingrad, În locul lui a rămas Scribul, această fantoşă imorfă,
indecisă și detestabilă. Regele Mihai, fără să știe, pe Scrib l-a
arestat, acea fantoşă care nu mai știa ce să facă şi ce să decidă, şi
tot pe acest Scrib l-au împuşcat comuniștii, chiar dacă în faţa lor,
un moment, Generalul a resuscitat, cerînd oștenilor — vechii
destinatari ai ordinului, acum executorii enunţătorului lui — să
tragă bine. Ucigînd acest loc, comun al dreptei interbelice,
comuniștii, cum știm acum, n-au distrus ideologia dreptei, ci doar
un biet Scrib care o mînuia cu oarecare greutate. Ei, comuniştii,
tocmai de aceea au putut prelua această ideologie de dreapta, cînd
le-a venit bine: ea trăia. Şi tot de aceea Scribul comunist care a
fost Adrian Păunescu, a putut aşa de uşor să scrie acel ridicol
„bocet pentru lon cel fără de mormînt“55 pentru un alt Serib. Sau
alții. Scribii nasc alți scribi.
13. ÎNCERCARE DE GENERALIZARE
Astfel] văzute, multe alte texte — declaraţii și acţiuni — ale lui
Antonescu par mai ușor de înţeles. Mai întîi, dualitatea discursu-
rilor lui „în particular“ şi publice. Primul este cel al Militarului,
om dintr-o bucată, factor de decizie. Astfel sînt scurtele lui note
explicative, azi publicate, la deciziile administrative luate, lunga
184
scrisoare către Maniu din 22 iunie 1941 şi multe scrisori către
Hitler ori către comandanți germani. Ele se disting prin claritate,
argumentare concentrată şi la obiect. Au convins ele pe desti-
natari? Nu s-ar zice, sau în orice caz nu pe toţi. Forța lor ilocutivă
nu a fost egalată de cea perlocutivă. Armata i-a executat ordinele,
dar mulți generali au dezaprobat acţiunile lui în est și l-au părăsit
la sfârșit, precum Sănătescu, care a fost totuși conducătorul militar
al Bucureștiului şi mîna dreaptă a lui Antonescu în timpul
răscoalei legionarilor. Plebiscitul din 9 noiembrie 1941 a fost,
desigur, un masiv vot de încredere dat lui Antonescu și iarăşi nu
se poate conteşta că e] s-a bucurat de o mare popularitate în ţară.
Maniu a contestat însă, pe drept, sensul plebiscitului: acordul cerut
cetățenilor fiind global, aceştia din urmă-nu pot diferenţia între
anumite decizii ale generalului cu care sînt de acord, precum
înlăturarea lui Carol sau a legionarilor, şi altele cu care nu sînt de
acord, precum germanizarea economiei.57 Nici Maniu, nici Brătianu
nu au fost, de altfel, convinşi de Antonescu, continuîndu-și politica
lor separată pro-occidentală. Pe de altă parte, Antonescu însuşi s-a
plîns. către Maniu, că multe din deciziile lui au fost sabotate de
proprii lui colaboratori legionari pînă în ianuarie 1941.58 În fine, în
relațiile cu Hitler, ilocuţia declaraţiilor lui Antonescu fără îndoială
a plăcut acestuia, dar nu l-a convins să răspundă afirmativ la nici
una din cererile sale, nici în privința Transilvaniei, nici în privința
ajutorului militar înainte și după Stalingrad. Mai mult încă.
studiind corespondenţa şi procesele verbale ale întilnirilor dintre
Antonescu şi Hitler, ai mai curînd ciudata impresie a naşterii, la
generalul român, a unui mecanism „auto-perlocutiv““; tot voind să-l
convingă pe Hitler de loialitatea lui, Antonescu s-a blocat într-o
loialitate fără scop, iraţională, și tot încercînd să-l determine pe
Hitler să acorde un tratament preferenţial României. ceea ce acesta
n-a. făcut, Antonescu a angajat total România de partea Axei, pînă
în ultimul moment.
Curios este deci faptul că, în discursul său privat, militarul
Antonescu nu i-a convins pe preopinenți, în ciuda clarităţii argu-
mentelor lui. Poate tocmai simțind aceasta rezervă, chiar rezis-
tenţă, a apelat militarul din Antonescu la ceea ce am numit ser-
viciile Scribului, ale Scribului din el însuși. Declaraţiile sforăitoare
către legionari în prima parte a guvernării, lunga scrisoare către
Brătianu din 29 octombrie 1942, ca şi multe apeluri către Hitler,
de acest Scrib sînt scrise, Iată cîteva mostre, După patru zile de la
căderea lui Carol. Antonescu declară: „Români! Mi-am pus în
cumpănă soarta vieţii mele ca să o scap pe a voastră. Dumnezeu.
185

care a fost cu noi și cu mine, mi-a ajutat să spulber în două zile un
regim tiranic şi odios. Scopul meu nu a fost numai să sparg în
țăndări un sistem, ci acela de-a crea altul. Un nou regim de viaţă
armonioasă și frățească între conducători şi conduși...“69 Nu ştiu
dacă Dumnezeu L-a ajutat pe Antonescu în 4-6 septembrie 1940,
dar știu că l-au ajutat ambasada Germaniei, Maniu şi alți politi-
cieni, ignoraţi cu bună ştiinţă în acest comunicat
Altfel decît scrisoarea, numită mai sus, către Maniu, cea către
Brătianu este o colecţie de atacuri contra politicii liberale şi a
regimului democratic, ca şi o prezentare atît de euforică a situaţiei
actuale, încît ar fi putut fi preluată, cuvînt cu cuvânt, din orice ziar
oficial al regimului, ori din mai vechea presă de dreapta. Nichifor
Crainic, de exemplu, îi chema și el pe tineri la „jertfă“ în timpul
„războiului sfînt* contra Sovietelor, în termeni ȘI cuvinte care
semănau ca două picături de apă cu proclamaţiile antonesciene, cu
excepția exaltării ortodoxe, rară sau absentă la marele General,
Brătianu este astfel admonestat; „Ce reprezentaţi în această țară,
d-voastră, toţi foștii oameni politici, în afară de interesele
d-voastră egoiste și un trecut politic total compromis şi dureros?
Uitaţi, domnule Brătianu, că eu sînt omul muncii mele şi martirul
greșelilor acelora care au primit la 1918 România Mare...*70, după
care urmează atacuri absolut absurde pînă și la adresa generalului
Berthelot și a lui Ionel Brătianu. în timpul primului război
mondial. De remarcat. de altfel, şi aici auto-prezentarea lui
Antonescu drept om cinstit, martir etc. Iată deci că stilul „Scri-
bului“ invadează și discursul privat, nu numai pe cel public, și
intersectează aici primul stil, faptic și la obiect, al generalului.
Un ultim exemplu. Revin la scrisoarea din 9 noiembrie 1942,
pe care Antonescu o adresează mareşalului Erich von Manstein.
care preluase comanda trupelor după dezastrul de la cotul Donului
şi aruncase vina, pentru acesta, pe armata română: o lungă
scrisoare, plină de informaţii extrem de exacte despre proasta
înzestrare tehnică a trupelor românești din pricina germanilor și a
greșelilor militare tactice, asupra cărora el, Antonescu, avertizase
dinainte. Nu sînt competent să discut justețea acestor observaţii
militare ale lui Antonescu, dar chiar înclinînd să-i dau dreptate, nu
pot să nu mă mir de continuarea acestor observaţii cu următoarele
fraze: „Am, domnule Mareșal, un trecut nepătat de 40 de ani
închinaţi armatei şi țării. în dreptate şi onoare... Am o răspundere
politică şi istorică şi am o sacră datorie faţă de ostaşii mei. M-aş
dezonora dacă aș lăsa să fie dezonoraţi. Aş fi un laș dacă as tolera
să se comită lașităţi în contra lor.“ După care Antonescu continuă
186
pagini întregi pe acest ton și încheie într-un aproape delir retoric
referitor la „Constituţia țării mele“, care îl opreşte să accepte
7/1. Pe lîngă între-
„masacrarea“ soldaţilor săi în „atacuri inutile“
?“, von Manstein se va fi întrebat și ce sens
barea „care Constituţie
poate avea un asemenea patetism în corespondență militară.
Acelaşi lucru mă întreb şi eu. Voia Antonescu să-i convingă
emoţional pe cei care nu ascultau argumentele saletehnice? Putea
fi el atît de naiv? Sau, mai curînd, și aici ca și în alte locuri,
Scribul ia pana din mîna obosită a militarului şi continuă
scrisoarea „cum știe el“? În scrisori, ca și în fapte, militarul ar îi
trebuit să tragă consecințele practice ale revoltei în faţa „atacurilor
inutile“: neparticiparea la ele. Dacă, într-adevăr, soldaţii români au
fost dezarmaţi și împușcați de cei germani la Stalingrad, cum
Antonescu susține în pagina următoare, singura atitudine logică
era un gest, fie și numai temporar. de retragere a unor trupe
româneşti. şi nu scrierea unor asemenea fraze plingăcioase.
Generalul nu a făcut, cum am mai spus şi mai sus. niciodată un
asemenea sest. Poate că, la un moment dat, nici nu a mai putut
să-l facă. Scribul. această colecţie de idees regues, de clișee despre
„loialitate“ și „mers pînă la capăt“ a luat locul. s-a substituit
generalului îndrăzneţ şi decis din 1940, rostind,în locul Jui aceste
triste fraze, nota bene, pe 5 august 1944, la ultima întrevedere cu
Hitler, după a nu știu cîta repetare inutilă, automată, de cereri şi
reproșuri: „Antonescu a răspuns [ladeclarațiile lui Hitler. S.A.] că
arătase deja că nu pusese deloc la îndoială intenţiile [bune. ale lui
Hitler. S$.A.]. De altfel nici un aliat al Germaniei nu este atit de
loial ca România. Ea va rămîne de partea Germaniei şi va fiultima
țară care va părăsi Reichul pentru că ştie că sfîrşitul Germaniei
înseamnă și sfîrșitul României.'72 Peste doar opisprezece zile
prevederea lui Antonescu se împlinea. Dar. cum am mai spus,
regele Mihai aresta atunci un om sfîrșit, un general ros. pe
dinăunuru. pînă la anihilare, de Scribul care-i luase înfăţişarea şi
dusese la dezastru nu doar un om, odată admirabil, ci şi.0 țară
care, odată, crezuse în el.
NOTE
|. Antonescu ameninţă chiar cu destituirea pe orice ministru care
s-ar adresa regelui pentru treburile curente (A. Simion, Regimul politic
187
din România în perioada sepiembrie 1940 — ianuarie 1941, Cluj, Dacia,
1976. p. 64).
2. La procesul din 1946 Antonescu este acuzat de comuniști de
„vasalitate“ şi „slugărnicie“ faţă de Hitler (Procesul lui Antonescu,
București, Eminescu, 1995, p. 22). Deşi nu vreau să utilizez asemenea
termeni, faptele nu pot fi ignorate,
3. Domnii Alexandru Ghica și Mihail Sturdza au fost numiţi în
Muntenia şi, respectiv, Moldova, în 1834, de către puterea suzerană
(Turcia) şi cea protectoare (Rusia). la intrarea în vigoare a
Regulamentului Organic. În 1859 Cuza a fost ales de ambele adunări
elective. Carol E este ales în 1866 prin plebiscit Ambii sînt recunoscuţi
post-factum de puterea suzerană, iar din 1878 Principatele Unite devin
suzerane.
4. Abia pe 22 ianuarie notează Ciano în jurnalul său următoarele: „II
Fiihrer non ha esitazioni nella scelta: le sue simpatie vanno ad
Antonescu, che si & dimonstrato «un uomo in buona fede, deciso a tenere
saldo il bastone di comando e un nazionalista fierissimo». Infatti
Ribbentrop telefona a tarda ora che sono state date istruzioni al Ministro
germanico di appoggiare Antonesc con ogni mezzo. Chiede che sia fatto
del pari con Ghigi. Naturalmento do corso, ma ho il vago sospetto che
Pautorită del nostro Ministro non sia cosi decisiva come quella del suo
collega tedesco“. (Diario. 1937-1943, Milano, Biblioteca universale
Rizzoli, 1996, p. 501). Ş 18. Op. cir., vol. |, p. 423.
5. A. Simion, Regimul politic din România în perioada septembrie
1940 — ianuarie 1941, Cluj-Napoca, Dacia, 1976, pp. 260-261.
6. Ion Gheorghe,. Un dictator. nefericit, Bucureşti, Editura
Machiavelli, 1996, p. 129. În alte fragmente ale cărții se vorbeşte și de
singurătatea lui Antonescu întru dictatură,
7. România și sfirșitul Europei, Paris-Alba Iulia, Fronde, 1994.
- 8. Procesul lui Jon Antonescu, București, Editura Eminescu, 1995.
9. lon Calafeteanu (red.), Juliu Maniu, lon Antonescu: Opinii și
confruntări politice, 1940-1944, Cluj-Napoca, Editura Dacia, 1994, p. 41.
Aceeaşi afirmaţie revine la p. 64. Documentul este datat 22 iunie 194].
Curios, într-o trimitere la același document, aflat într-un dosar al
Ministerului de Interne, A. Simion citează pasajul respectiv altfel: „Eu
sunt pentru regimul intern al statului național totalitar“ (op. cif., p. 54),
ceea ce implică situarea lui Antonescu alături de Axă și în politica
internă,
10. George Magherescu, Adevărul despre mareșalul Antonescu,
București, Ed. Păunescu, 1991, vol. I. p. 359.
- 11. Florin Constantiniu, O istorie sinceră a poporului român,
București, Univers Enciclopedic, 1998, pp. 394-393. „Moderaţia“ dictatu-
rii antonesciene este sugestiv exprimată de Constantiniu, în legătură cu
corespondența dintre general, Maniu și Brătianu: „Își poate imagina
cineva pe Hitler sau Stalin citind, în timp de război, scrisori adresate de
.188
adversarii lor politici și stând apoi ore întregi la birou pentru a redacta
răspunsul?“ (idem, p. 396). i
12. Niall, Fergusson, Virmual History. Aiternarives and Counter-
factuals. Londra, Picador, 1997. Vezi și articolul meu despre istoria
virtuală, cu referire chiar la Antonescu, în Vineri. suplimentul revistei
Dilema, 3 aprilie 1998.
13. George Magherescu, op. ciz., vol. I. p. 326.
14. George Magherescu, op. cir. vol. Î, pp. 358-359.
15. Larry Watts, În serviciul mareșalului, Jon Dumitru Verlag.
Miinchen, 1985 vol. I p. 65. (Cartea lui Watts este scrisă pe baza măr-
turiilor lui Magherescu, al cărui nume nu este atunci dezvăluit). Sima
n-avea dreptate în ce privește atitudinea din acel moment a lui
Antonescu, dar nu greșea cu privire la atitudinea lui din trecut. Chemat
în guvem la sfîrşitul lui 1937 de Octavian Goga, Antonescu a refuzat
iniţial portofoliul Apărării datorită atitudinii pro-Hirler a acestuia, iar
după ce l-a primit, i-a informat pe atașatul militar al Franţei la București
că el rămîne în guvern doar atît timp cât poate continua atitudinea sa
pro-occidentală (Florin Constantiniu. op. ciz., p. 350).
16. L. Waus, op. cir., p. 58; G. Magherescu, op. cif., Yol. Î, p. 395. _
17. G. Magherescu opinează că Mihai nutrea simpatii legionare și că
voia să profite de situaţie pentru a-l da jos pe Antonescu: 0 asemenea
intenţie este psihologic interesantă — voia fiul să-și răzbune tatăl? — dar
neconfirmată de alte surse (op. cir., vol. Î. p. 402).
A |
19. Comandantul din Brașov îi va rămîne fidel lui Antonescu, cel din
Iaşi probabil că nu — deși nu va trece nici de partea răsculaților —, deoa-
rece este demis curînd după aceea.
20. Ion Gheorghe, op. cir. pp. 154-156.
21. L. Watts, op. cir., pp. 119-120. XE e
22. Relatarea martorului G. Magherscu despre predarea sălăgioşilor
suporteri civili la primele focuri de armă ale soldaţilor este şi jalnică şi
comică (op. cit., vol. IL. p . 433-434). î
23, ai de iaca scrisoare a lui Maniu din 23iulie 1941 în
Ion Calafeteanu (red.). Iuliu Maniu, Ion Antonescu: Opinii și confruntări
politice. 1940-1944. Ciuj-Napoca, Editura Dacia, 1994, pp. 80-107.
24. Victor Neumann, Istoria evreilor din România. Timişoara,
Amarcord, 1996, pp. 214-217.
25. Victor Neumann, op. cir, p. 227.
26. Idem, pp. 220-221, 227.
27. Procesul lui Jon Antonescu, p. 42. Alte documente reproduse la
pp. 41-50 cu privire la masacrele de la Iaşi și Odessa şi diverse valuri de
deportări.
E 28. Aceasta este şi versiunea povestită de Watts, vol. Î. pp. 106-109
şi de Magherescu. vol. 1. pp. 371-374. Ea este — regretabil — preluată de
F. Constantiniu (op. ciz., pp. 401-402).
29. Procesul lui Antonescu, pp. 64, 90,
189
„-

„30. Op. cir., pp. 375-376.

31. Gh. Buzatu, Românii în arhivele Kremlinului, București, Univers
Enciclopedic, 1996, p. 230, Documentele se găsesc la pp. 205-238.
32. „Așa ni se răsplătește bunăvoința și toleranța noastră. Am
acceptat acapararea și stăpînirea iudaică multe decenii şi evreimea
se
răzbună în ceasurile grele pe care le trăim. [...] Fraţii noștri își părăsau
copii bolnavi, părinţi bătrîni, averi agonisite cu trudă [...] Li s-au servit
numai gloanțe, au fost sfîrtecaţi cu topoarele, destui dintre ei şi-au
dat
sufletul“ (Gh. Buzatu, op. cir. 1996, p. 217).
33. „Dezordinile întîmplate acum cîteva zile Ja Iași [e vorba de
pogromul din 29-30 iunie 1941, S.A.] au pus armata şi autorităţi
le într-o
lumină cu totul nefavorabilă. Cu ocazia evacuării Basarabiei a
fost o
adevărată rușine că, s-a lăsat insultată și atacată de evrei și comunișt
i fără
a reacționa. [...] Nu este însă admisibil ca fiecare cetățean sau
fiecare
soldat să-şi asume rolul de-a soluţiona problema evreiască prin
jafuri și
masacre.“. Drept care Antonescu interzice asemenea acţiuni pe
viitor,
făcînd armata responsabilă (Gh. Buzatu, op, ciz., 1996, p.
290),
34. Mareșalul Ion Antonescu, Secretele guvernării. Bucureşt
i,
Românul, 1992, p. 75. Reprodusă şi de Gh. Buzatu în cartea sa, la
p. 291.
35. Mareșalul Ion Antonescu, Secretele guvernării, pp. 77, 119,
36. Mihail Sebastian, Jurnal, 1935-1944, București, Humanit
as,
1996, p. 408,
37. Ion Nistor, Istoria Basarabiei, București, -Humanitas, 199],
p. 302; Ion Nistor, Istoria Bucovinei, Bucureşti, Humanitas. 1991, p.
416.
38. Vlad Georgescu, storia + Românilor. American Romani
an
Academy, 1984, p. 269. Florin Constantiniu crede în 1998 că
„în stadiul
actual al informaţiei“, numărul victimelor dintre evrei au fost mai curînd
în jur de 200 000 (op. cir., p. 394).
39. Anatole G. Mazour, Finland berween East and West, New York,
D. van Nostrand Company, 1956.
40. A.G. Mazour. op. cit., p. 127.
41. F. Constantiniu, op. cir., p. 375.
42. Vezi o formulare asemănătoare la Florin Constantiniu, op,
cir,
p. 380, deși el consideră acceptarea ultimatumului ca „pragmatică“,
dar
„dezonorantă“, Nu, eu cred că ea, deși dezonorantă, tocmai
că nu a fost
pragmatică.
43. lon Gheorghe, op. ciz., p. 101.
44. F. Constantiniu (coord,), Antonescu-Hirler.
Corespondenţă și
întâlniri inedite, 1940-1944. Bucureşti, Cozia, 1991, p. 44.
_45. dem, p. 53,
46. Vorbind despre această întîlnire, Andreas Hillgruber precizează:
„Anticipînd, trebuie să constatăm că nici în perioada următoare
nu aq
existat niciodată vreo legătură contractuală între Germania și
România,
care să se fi referit la iupra celor donă Țări împotriva Uniunii Sovietice
“ bătrînul vulpoi Maniu, obţinînd mai întîi pe 4 septembrie sprijinul
[sublinierea autorului, S.A.), în Birler, Regele Carol şi Mareșal
ul
Antonescu, (traducere), București, Humanitas, 1994, p. 130,
190
47. „Din ziua aceea [22 noiembrie 1940, S.A.] Hitler a văzut în
Antonescu omul de încredere pentru cauza comună a Germaniei Și
României, acordîndu-i o încredere nelimitată, pînă la înlăturarea acestuia
la 23 august 1944* (A. Hillgruber, op. ciz., p. 151). „La 14 ianvarie 1941
Hitler i-a spus lui Antonescu în prezența lui Fabricius: «Dvs. nu sînteţi
un Franco, sînteţi un Mussolini» (comunicare făcută autorului de
dr. Fabricius la 8 octombrie 1952)* (idem, p. 353). „În toată Europa
cunosc doi oameni cu care îmi place să lucrez: cu Mussolini şi cu
generalul Antonescu“, ar fi exclamat Hitler după aceeași întâlnire (Florin
Constantiniu, (coord.); Anronescu-Hitler, Corespondenţi și întâlniri
inedite, 1940-1944 vol. |, p. 85). ă i
48. „Operaţiile militare dincolo de Nistru relevă această perceptie
anacronică a lui lon Antonescu, potrivită rînduielilor cavalerești din evul
mediu“ (F. Constantiniu, op. cir., p. 404).
49. F. Constantiniu, (coord.), op. cit., vol. 1, pp. 95, 100.
50, dem, p. 163.
.
51. F. Constantiniu, (coord.), op. cir., vol. I, pp. 102-103, respectiv
pp. 109-110, 145-116 şi 118.
52. Op. cit. p. 413,
53. F. Constantiniu, op. cit, p. 414,
54. F. Constantiniu, coordonator, op. ciz., vol. |, p. 152.
55. F. Constantiniu, op. cit., p. 415.
56. Folosesc termenul de „dictare“ în sensul special utilizat de
Jacques Derrida în La carte postale, în care filozoful francez speculează
asupra posibilităţii de-a considera, împotriva tradiţiei care vede în Platon
un ucenic al lui Socrate, că totuşi Platon, ca autor, îi dictează — îi suflă —
lui Socrate, ca personaj, ce anume acesta să declare. fs
57. Disting aici, în sens naratologic general, autorul unui discurs,
înscris în acesta şi recunoscut ca atare de cititor, de persoana fizică ce
enunţă concret textul respectiv. Ă
58. Op. cit., vol. II. p. 78. În varianta publicată de L. Watts se
menţionează că această frază ar fi fost rostită pe 10 noiembrie 1942,
după bătălia de la Cotul Donului (L. Waus, op. cir., p. 47). a bi
59. Regele Mihai avea întru totul dreptate, refuzînd „cinstita“ dorinţă
a generalului, chiar pe 23 august, de a-i anunţa în prealabil pe nemți de
întoarcerea armelor: Hitler, care nu se jenase să-şi aresteze vechiul aliat
Horthy, la încercarea guvernului maghiar, în martie 1944, de-a trece de
partea aliaţilor, cînd aceștia erau încă departe de Budapesta, nu arfi
ezitat deloc să facă același lucru la Bucureşti, sau poate chiar să-i
lichideze pe Antoneşti, pe rege și pe ceilalți complotiști români, cînd
rușii intraseră deja în Moldova! Este uluitor că Antonescu n-a putut
înţelege acest lucru. . D
60. Rămâne, oricum, un fapt că Antonescu ..l-a dus cu zăhărelul“ pe
acestuia, ca și al lui Brătianu, pentru un guvern de coaliție anticarlist,
convingîndu-l apoi pe celălalt hîrşiit întru politichie, Carol, să demi-
191
 V. . 39 „FENOMENUL LEGIONAR“: CUVÎNTUL
sioneze pe 6 septembrie, pentru ca apoi să formeze pe 14 septembrie un ŞI FAPTA
guvern post-carlist fără rarăniști și fără liberali. cu pretextul că Maniu îi
propusese două persoane „neserioase”, pe Mihai Popovici şi Aurel
Dobrescu, ambii, totuşi, fruntași PNȚ, ultimul mai tîrziu chiar arestat de
Antonescu (Joan Scurtu, Iszoria Partidului Naţional-Țărănesc, Bucureşti,
Editura Enciclopedică, 1994, pp. 358, 369)
61. Vezi articolul meu „Junimea: Discours politique et discours ]. CÎTEVA PUNCTE DE VEDERE INTRODUCTIVE
culture“ în Libra, Groningen, 1983, pp. 47-79, republicat în Dacia
Literară, nr.1, XI, 1990, pp. 47-54, și nr. 1-2, 1991, pp. 36-40.
62. Şi pe legionari i-a caracterizat o anume dihotomie, ori chiar
ruptură interioară; vezi articolul următor din acest volum. Obligaţia istoricului
63. Op. cit., vol. |. p. 447.
64. Întrebat odată „într-un cere intim“ de ce vorbeşte așa, generalul
ar fi făcut, după Magherescu, o teorie psihologică destul de confuză Nu se poate scrie o istorie a perioadei interbelice fără (a
Îşi
încheind astfel: „Gîndirea luînd o hotărîre transmisă voinței, atunci eul şi moarte a legion arismu lui.
cerca) să se explice nașterea, viața
meu trebuie să i se supună. De unde expresia: generalul Antonescu poate, în faţă texte
sau generalul Antonescu nu poate. De pildă: generalul Antonescu se Dar cum? Mai multe volume de documente ne-au pus
te; apoi excelen tele cărți ale lui F. Veiga, N. Nagy-Ta-
poate îmbolnăvi, poate muri etc., dar generalul Antonescu nu poate fi cheie, nefarda
A. Heinen și
necinstit, nu poate minți, nu poate înşela, nu poate lenevi, în sfîrşit toate lavera, E. Turczynski, H. Roberts, A, Hillgruber,
Palaghiţă,
imperativele morale date ca axiomă gîndirii“ (op. cir., vol. |, p. 214). E.Weber au reconstruit evenimentele epocii, Șt.
și alţii au scris apolog ia legiona rilor,
65. G. Magherescu, op. ci., vol. II, pp. 20-21. C. Papanace, C. Mutti
demons trat antise mitism ul epocii;
66. Vezi coperta IV a volumului lui George Magherescu. Z. Ornea şi L. Volovi ci au
ori și-au
67. Scrisoare din 8 noiembrie*1941, publicată în lon Calafeteanu, intelectuali de frunte au scris despre Zelea-Codreanu,
op. cit., 1994, pp. 110-113, atitudinea (Nae Ionescu, Mircea Eliade, Mircea
explicitat
ian.
68. Idem dito, p. 45. Vulcănescu); au fost publicate jurnalele lui Mihai] Sebast
scrii? Şi
69. George. Magherescu, op. cit., vol. |, p. 196. Argetoianu, Carol al II-lea. G. Gafencu etc. Ce să mai
G. Magherescu, op. cit. vol ÎI, p. 51. nind
70.
G. Magherescu, op. cit., vol. II, pp. 118. 125.
totuşi. cum să nu scrii? Dar din ce perspectivă? Poate scormo si în
71.
în retorica ascunsă a textelo r. în cutele discurs ului public
2. Florin Constantiniu (coord.), Anfonescu-Hirler. Ciorespondenţă şi
înttlniri inedite, 1940-1944. Bucureşti, Cozia, 1991. p. 194, meandrele mentalităţii..

Societatea resentimentului

de după
Legionarismul se naște din absurdul antiliberalism
tocmai atunci
război, absurd pentru că liberalismul repurta însă
în politic ă nu sînt
succesele lui cele mai mari! Noii veniţi lu.
ve — de posibil itatea. de exemp
interesaţi de aspectele lui poziti e. la
de-a participa pentru prima oară, datorită noilor reform
ile lui. Acești
economia şi gestionarea ţării —. ci de imperfecțiun
zi — gindesc
noi veniţi — țărani. muncitori. intelectuali. mici burghe
iment faţă de „puter nicii zilei” şi
şi acționează pe bază de resent
193
 atacă înverșunat exact sistemul care i-a creat pe ci înșiși ca cetăţeni:
democrația liberală. Azi, datorită triumfului mondial al
liberalismului, înțelegem mai ușor ceea ce mulți intelectualiși
cetățeni nu puteau înţelege atunci: societatea liberală este cea mai
puţin rea societate, Guvernarea liberală, care a creat România Mare,
creează însă atunci, paradoxal (pentru noi), şi un curent
resentimentar antiliberal, după cum explicabilul (pentru noi) semi-
eșec al guvernării țărăniste dintre 1928 şi 1933 creează un curenz
resentimentar antidemocratic în genere. Democraţia românească
interbelică, imperfectă dar reală și, în plus, alături de cea
cehoslovacă, democrația care se bucură de cea mai mare longevitate
în regiune, naște astfel monstrul care o va devora: legionarismul.
Starea a treia și starea a patra
Pînă la 1918 transformările democratice au fost dirijate şi
controlate de liberali (și conservatori) prin crearea treptată a stării
a treia. urbană și rurală (țărani înstăriți) şi pregătirea ei pentru
participare la guvernare. Logic ar fi fost ca după 1918 acest
curent să continuie prin alternarea la putere a liberalilor şi a
țărăniştilor ca partid al stării a treia. în locul vechilor conservatori.
Dispariţia acestora din urmă duce însă mai întîi la dereglarea
sistemului de către Partidul Poporului (Averescu) și de radicalul
Partid Țărănist din prima fază (Mihalache) și. abia mai tîrziu, la
recuperarea sistemului de alternare de către liberali și PNȚ. Anul
1928 este apogeul a ceea ce părea să fie acest nou sistem de
ordine politică PNL/PNŢ. EI s-ar ficonsolidat, chiar în condiţiile
crizei economice mondiale, dacă nu ar fi apărut, în anii treizeci,
Carol al II-lea și Garda de Fier. Acești doi factori nu au mai putut
fi recuperați de sistem, iar statul şi societatea au intrat ca atare
într-un proces de dezvoltare dezordonată. În deceniul al patrulea
starea a patra (muncitorii urbani şi țăranii săraci, nebeneficiari ai
reformei) nu a mai putut fi formată de, şi înăuntrul, sistemului.
Tocmai aceasta devine masa de manevră a legionarilor. Din acest
punct de vedere, anii treizeci sînt un simulacru de continuitate cu -
anii douăzeci. Guvernul Tătărescu pare să reintroducă sistemul
bipartizan, dar nu 0 face pentru că în chiar acel moment nu mai
există partenerul lui: PNȚ fusese spart de Carol. iar Maniu.
exasperat, avea 'să facă în 1937 cartel cu Garda, pentru a-și
distruge exact partenerul logic, un PNL ajuns la remorca regelui.
194
Turnesolul legionar
.
Legionarismul este turnesolul statului şi al sociețăţii româ-
nești. EI nu inventează nimic nou, ci aduce la suprafață, explicit
,
tot ceea ce exista implicit, potenţial, ascuns în societa
tea
românească încă din secolul al XIX-lea: excluderi. prejude
căţi,
mituri în loc de politică, inexistența une
societă
iţi civile, ruptura
stat/societate etc.
Discursul festiv, cultul personalității
În afară de politicieni, partide, gazetari şi gazete, ar trebui
analizat și discursul politic, sau ziaristic, ca ansamblu impersonal
de enunțuri, în sensul propus de Foucault! Ordinea discursului,
sau dezordinea lui, ar putea fi mai relevantă pentru o definiţi
e a
„fenomenului legionar“, decît enunțuri izolate ale acestuia, în sine
uluitoare (astăzi) prin primitivism și incoerență. Am putea vedea
astfel că un corpus de fraze ridicole, dar rostite într-un context
adecvat, poate constitui un discurs de-o înspăimîntătoare coerenţ
ă
în efecte!
Legionarismul este și turnesolul intelectualități românești. O
parte a ei rămîne credincioasă „culturii discursului critic“
care,
teoretic, definește intelectualitatea2, o alta se prăbușește însă
în
abisul cultului personalităţii și al (auto)spălării creierului. Cînd
începe discursul festiv şi discursul public de adulare în Români
a?
Inainte de 1866. nu: sub domnitorii vechi, sub fanarioți
şi chiar
sub Cuza, boierii adulau, dar și complotau, ori intrigau: adulaţia
era doar unul din mijloacele jocului politic, nu regula lui unică.
Să
ne referim atunci la „Războiul nostru de Neattrnare' şi „Povest
ea
unei coroane de oţel“, ambele din 1899, ale lui Coșbuc, ca
prime
manifestări ale discursului festiv? Să fie „Carol întemeietorul“
primul obiect al acestui nou discurs, apărut în afara spaţiului
luptei politice, tocmai pentru că Regele însuşi, primul rege al
României, se află în afara acestui spaţiu? (În 1877 marii scriitori
— mai ales conservatori — rămăseseră departe de discursul festiv al
epocii.) Sau să ne referim la discursul ziaristic liberal, pe care-l
ridiculiza Maiorescu pentru „beţia de cuvinte”3. ca prim exempl
u
de discurs festiv. adulator al unei personalităţi în afara meritel
or
E
195

ei obiective? Un anume discurs ziaristic liberal se consțituie rapid
în afara realităţii, în sensul că ignoră controlul referentului, al
codului comun cu cititorul, sau al tradiţiei (mai ales). Totul este
permis, totul poate fi inventat, sub pretextul libertății opiniei. Rică
Venturianu — sau prototipul lui — creează stilul iresponsabil în pre-
să, Caţavencu în politică, numai că în realitate, altfel decît în
Caragiale, acest stil nu rămîne o simplă vorbărie ridicolă ino-
fensivă, ci, integrat politicii de partid, devine fie cult al perso-
nalităţii (proprii), fie campanie de defăimare a adversarului. O
primă fază „limbută“ în „elocvenţa românească“ încetează, zice
Maiorescu, după războiul din 1877, care i-a făcut pe români „să
simtă deodată deosebirea dintre vorbă și faptă“?. În timpul lui
Carol 1 ambele efecte, cred, apar numai la scară mică. După
primul război mondial discursul politic însă explodează și Rică
Venturianu îl învinge pe Maiorescu. Delirul discursiv, confuzia
dintre „vorbă şi faptă“ se focalizează întîi pe Averescu, „salvatorul
neamului“. Asistăm astfel la faptul de necrezut că fiii țăranilor
uciși de el în 1907 îl venerează în 1917-1922. Copiii cu vîrsta
între şapte şi zece ani în 1907 au deci 20-23 ani în 1920 și, prima
oară cînd își pot exercita noul lor drept de vot direct, îl votează
masiv pe Averescu. De altfel, douăzeci de ani mai tirziu tot ei îl
vor diviniza pe Antonescu, amestecat şi el în represiunea din
1907! Să socotim aceste alegeri: din 1920 prima operaţie de
(auto )-spălare masivă a creierului în România modernă? A doua
operaţie similară urmează curînd după prima. După eșecul
guvernului Averescu din 1920-1921 şi câștigarea alegerilor de
către liberali în 1922, guvernul Brătianu este văzut ca o reinstau-
rare a politicianismului. În 1923, imediat după promulgarea celei
mai democratice Constituţii din istoria României. aceasta este
considerată „Constituţia trădătoare“ de un grup de tineri încă
necunoscuţi, numiți Corneliu Zelea-Codreanu, Ion Moţa și alţii.
pentru că ea acordă drepturi evreilor; ei pregătesc atunci un
complot pentru a-i „împușca pe politicienii trădători“5. Sînt închiși
pentru scurt timp, în mijlocul indiferenţei generale. Un an-doi mai
tîrziu însă o adevărată isterie colectivă izbucnește în jurul
asasinatelor comise de Moţa (contra „trădătorului“ Verichescu)
şi Codreanu (contra „bestiei“ de Manciu). În 1924-1925 o imensă
mobilizare publică îi proclarnă eroi, cere şi obține achitarea lor și
se raliază acestei „regenerări“* a naţiunii. Astfel începe un discurs
de adulare publică de dimensiuni necunoscute în istoria României.
care se va repercuta în toate evenimentele acestui secol. Cultul
personalităţii şi spălarea creierului devin, după „cazul Manciu“, o
constantă în viața publică, deși obiectul acestor operaţii se
196
schimbă: Carol al II-lea, Corneliu Zelea-Codreanu, Horea Sima,
Antonescu, Ana Pauker, Gheorghiu-Dej şi, mai ales, Ceauşescu.
Evenimentele punctuale din perioada interbelică, ori de mai tîrziu,
nu se pot explica individual, ci numai prin referire la acest discurs
și la acest cult care dereglează complet comportamentu! public și
instituțional „normal“. „Rătăcirea minţilor“!, „nebunia colectivă“
sînt figurile retorice care exprimă această prăbuşire generală a
societăţii. O mare parte a intelectualității românești cade pradă
acestui discurs și acestui cult, ba chiar le produce pe amîndouă.
Legionarismul nu. creează însă, nici aici, nimic; el este doar
colorantul care scoate la iveală tarele mai vechi ale statului și
societății româneşti şi acutizează bolile acestora. Tot el este. cel
care oferă viitoare modele de conduită şi de discurs comunismului
şi extremismului postcomunist din a doua jumătate a secolului.
Neoconservatorisimul
O problemă teoretică generală este statutul unui curent politic
și/sau cultural care iese de pe (avan- )scena politică în favoarea altuia.
Dispare el oare din viața publică, așa cum se consideră de obicei, şi
cum credea și Nae Ionescu (vezi mai jos în acest articol. capitolul
despre „Fenomenul legionar“)? Nu, el „se retrage“, sau „cade“, în
fundalul scenei, nu mai este vizibil ca atare din sală, își pierde
conturul şi devine difuz, sau reapare în alte chipuri, printr-o neîncetată
metamorfoză. La fel ca în lumea materiei, nici în viaţa publică nimic
nu se pierde, nimic nu se câştigă, ci totul se transformă.
La dispariția Partidului Conservator ca partid explicit, conser-
vatorismul nu dispare şi el, ci devine difuz în societate, ca o bază
comună a tuturor partidelor naționaliste din secolul al XX-lea:
antiliberalismul lui, spiritul (uneori) antidemocratic, elitismul,
devin constante ale tuturor partidelor, mișcărilor, sistemelor de
gîndire și gazetarilor de dreapta din perioada interbelică (ca și de
acum). Apar însă și elemente noi, neasociate cu conservatorismul
secolului al XIX-lea: naționalismul6, existent la Eminescu, dar nu
la Maiorescu ori Lascăr Catargiu: antisemitismul (la Eminescu,
Conta, dar nu la Carp şi Maiorescu), antioccidentalismul şi funda-
mentalismul ortodox (inexistente în secolul al XIX-lea!). lorga și
A.C. Cuza sînt cei care produc aliajul vechilor şi noilor elemente
de conservatorism la începutul secolului al XX-lea. În această
perioadă de tranziție dintre cele două secole, care este
197
reprezentată de primele două decenii din secolul nostru, popu-
lismul cristalizează în două variante, ca tot atitea reformulări și
modernizări pentru starea a treia ale doctrinelor secolului al
XIX-lea: pe Înţelesul dar şi, ori mai ales, în folosul țăranilor,
semănătorismul reformulează conservatorismul şi poporanismul,
liberalismul.
Toate curentele neonaţionaliste din secolului al XX-lea sînt un
aliaj de neoconservatorism şi populism semănătorist. În cadrul
acestora, legionarismul devine în perioada interbelică locul lor
comun, vulgata lor, colecția de clişee prin nimic inedită, dar prin
totul acceptabilă de fiecare curent.
În lipsa comuniștilor şi a social-democrației, legionarismul
este cel care își apropriază starea a patra. Primele două decenii
din secolul al XX-lea modelează şi recuperează starea a treia, dar
nu au priză la starea a patra. Din cele două noi doctrine pentru
starea a treia, poporanismul pierde în favoarea semănătorismului,
mai accesibil ţăranilor. Poporanismul se varsă în PNȚ, dar echipa
Stere/Madgearu nu este înțeleasă de mase, iar Mihalache pierde
întîietatea în partid în favoarea lui Maniu.
+
O ciudată unicitate
Printr-un singur fapt, legionarismul este unic față de celelalte
curente neonaţionaliste: el este singurul partid care ia toate temele
ad litteram, şi de asemeni singurul partid care le traduce integral
în fapte. Istoria interbelică demonstrează că această unică
originalitate a fost suficientă pentru a transforma țegionarismul
din loc comun al epocii în mișcarea ei dominantă.
Legionarismul nu poate de aceea fi studiat nici numai în
„cuvintele“, nici numai în „faptele“ lui, vorba lui Maiorescu. ci
doar pe acea interfaţă, adesea insesizabilă și incomprehensibilă,
dintre cuvinte și fapte.
Etnocrat și/sau tehnocrat
Aproape toţi intelectualii „de dreapta“ din perioada interbelică
- manifestă un bizar mixaj de etnocraţie și tehnocraţie. Intelectualii
198
„democrați, ori de stînga, aleg. dimpotrivă, opoziția acestor ele-
mente. Ambele procedee se constituie în model pentru perioada
comunistă: intelectualii vor avea și atunci de ales între a fi doar
tehnocraţi, sau a fi un mixaj între tehnocraţi şi activiști de partid.
ori, sub Ceaușescu, între tehnocrați și „etnocrați“.
Schizofrenie
„Dublura de mai sus a intelectualilor, dublura cuvînt-faptă la
legionari, discursul festiv de adulare și discursul critic, iraționa-
lismul și spiritul pragmatic, stările sociale integrate și cele
neintegrate în societate, superbe realizări economice și culturale
alături de o sălbăticie a represiunii și a contra-represiunii nemaiîn-
tilnite în România, europenism şi primitivism local: o complexă
schizofrenie socială pare a se constitui în perioada interbelică. În
perspectivă istorică, aceasta nu va fi însă decît un prim exerciţiu și
un bogat rezervor de atitudini. teme și strategii, pentru următoarea
perioadă de schizofrenie generalizată: comunismul.
2. ISTORIE
Fundalul internaţional
Dictatura lui Carol, proclamată pe 12 februarie 1938, nu are o
bază proprie de putere în societate și nu este amenințată serios de
forțele existente. Partidele tradiţionale adoptînd în activitatea lor
un fel de low profile, iar stînga fiind ca şi inexistentă, doar
extrema dreaptă constituie un pericol pentru Carol. Garda trece
mai întîi în defensivă, Codreanu își dizolvă partidul pe 21
februarie 1938: „Sîntem aruncaţi din raportul de Drept în raportul
de Forţă. Pe acesta însă, noi nu-l primim. Noi am înţeles să
acționăm în cadrul legii. manifestîndu-ne credințele noastre. [...]
Nu voim să întrebuințăm violența. Ne este suficientă experienţa
din trecut cînd fără voia noastră am fost atrași pe calea violenței.
199
[...] Lovitură de Stat nu voim să dăm. [...] (Nu vrem să facem)
acte necugetate care să transfome România într-o Spanie
însîngerată. [...] Ceasul biruinţei noastre încă n-a sunat. E încă
ceasul lor.“7 O declaraţie demnă, dar greu de înțeles. Cum adică,
Garda înfăptuise pînă atunci violențe numai „fără voie“? Citim
aici o declaraţie de intenţie, care pare făcută complet în afara
realităţii. Să fie vorba aici de o manifestare a crizei mistice în care
intră Codreanu în închisoare? Nu este exclus, şi poate tocmai de
aceea Horia Sima, devenit şef al Gărzii după arestarea lui
Codreanu, nu-i dă crezare și continuă atentatele care vor duce,
finalmente, la decapitarea Gărzii. Dar eu cred că lucrurile trebuie
văzute mai în adînc. Inocenţa afectată de Codreanu este într-un fel
reală, nu jucată, dar ea ţine de-o ciudată mentalitate, comună
„fenomenului legionar“, de negare a realităţii, și pe care de aceea
o voi analiza mai în detaliu în alt loc al capitolului de faţă.
Continuînd deocamdată evocarea fundalului istoric, trebuie spus
că relaţiile dintre Gardă și Palat, ca și întreaga politică internă a
României, își pierd treptat dinamica lor proprie şi nu fac decît să
urmeze cursul evenimentelor internaţionale. În 1938 șilaîîncepu-
tul lui 1939 diversele guveme carliste continuă încă linia
tradițională a României în favoarea Franţei şi a Angliei (ca şi
Carol însuși). După Anschluss (11-12 martie 1938), birourile
Gărzii sînt percheziţionate, probabil din precauţie, şi sînt arestaţi
Codreanu și alţi lideri (Codreanu în urma unei banale scrisori de
acuzare de „necinste“ politică a lui Iorga). În conformitate cu
Mica Înţelegere, România sprijină Cehoslovacia, totuși ea priveşte
neputincioasă cedarea ei de către occidentali Germaniei la
Miinchen (30 septembrie 1938), ca şi dezmembrarea ei ulterioară.
În noiembrie 1938 Carol pleacă în vizită oficială la Paris și
Londra, dar nu primește acolo nici garanții politice. nici sprijin
militar. Pe drumul de întoarcere, îi face o vizită lui Hitler,
Întîlnirea de la Berghof, pe 24 noiembrie, nu este favorabilă:
Hitler nu dă garanţii nici pentru granițele de vest, nici pentru cele
de est ale României. Carol, cuprins de panică după eșecul
tratativelor sale în toate capitalele Europei, dispune, se pare încă
de pe drumă, lichidarea lui Codreanu. În noaptea de 29/30
noiembrie 1938 Codreanu este, într-adevăr, ucis, împreună cu alți
şefi legionari. pe cînd, chipurile, încercau să evadeze. Un act de
teroare de stat. complet nejustificat și greu de consecințe:
camarazii lui Codreanu jură să-l răzbune. In anii ce vin. Statul şi
Garda se vor angaja într-un ciclu infernal de teroare și contra-
teroare. Moartea lui Codreanu este, poate, momentul în care „ino-
narhia absolută“ a lui Carol devine „regim autoritar“ propriu-zis.
200
adică represiune brutală a unui segment social în afara oricărei
legalităţi, chiar a celei limitate, dar respectate de regim. față de
alte segmente sociale. Tot uciderea lui Codreanu este și momentul
în care Garda (ultima denumire oficială: Torul pentru fară) se
transformă într-un partid terorist propriu-zis, cu nimic deosebit de
ceea ce am vazut în ultimele decenii in Italia (Brigade rosse).
Germania (Die rote Armee), lrlanda sau Spania (ETA) sau Italia
mafiilor și a poliției: Statul își pierde monopolul violenței (Max
Weber), grupuri înarmate trec la răscoale parţiale, ori la guerilă
urbană, iar societatea este lovită din ambele părți. În România,
poliţia și Legiunea intră într-un război civil nedeclarat. Sau putem
vorbi mai curînd de o (încercare de) revoluție de dreapta?
Puncte de vedere și niveluri de analiză
Fenomenul legionar este prea complex pentru a putea fi
analizat în“profunzime într-un singur capitol al cărții de faţă.
Încercînd să depășesc abordările partizane — pentru sau contra —
ca și diferenţierea istorică între „adevăratul legionarism“” al lui
Codreanu şi simulacrul lui teroristic sub Sima, sau diferența dintre
punctele de vedere „etniciste“ ale istoricilor români (defensiv, sau
critic blînd) și cel al istoricilor evrei (critic de principiu, dar
foarte civilizat ca ton) — aş dori să abordez problema fără preju-
decăţi, punînd punctul pe i unde este cazul, decomplexat. dar fără
nici o concesie de principiu —, nu sînt și nu voi putea fi niciodată
un „om. de dreapta“ — şi în același timp cu o pasionată dorință
de-a înțelege ce i s-a întîmplat generaţiei care a precedat-o pe a
mea, uneori și personal. Aș porni de la faptul că legionarismul
cunoaște trei niveluri de existenţă diferite, logic incongruente.
dacă nu chiar incompatibile unul cu altul, în care membrii
mișcării trăiesc totuși simultan, aparent fără să realizeze acest
lucru, Voi numi aceste niveluri ideologia, programul (..cuvîntul'”)
şi acțiunea („fapta“) legionară.
Mai întii. este greu de voibit de o ideologie legionară, com-
parabilă cu cea liberală ori țărănistă, pentru simplul motiv că
legionarii au refuzat raționalitatea politică minimală presupusă de
o ideologie. Mai bine zis, ei au opus ideologiei adversarilor o
nouă atitudine în politică, tot așa cum au opus programului de
acţiune al celorlalți un om nou. Diferența corespunde, cred, celei
201
 clasice dintre retorică şi politică, ori dintre persuasiune prin emoţii
(sentimente, imagini, mituri) şi argumentare prin idei. Nu ştiu
dacă se poate spune care din aceste proceduri este în general mai
bună: se poate însă spune, cred, că legionarii, recurgînd la
retorică, au renunțat în practică la a susţine idei politice. Citite
astăzi, cărțile lui Corneliu Zelea-Codreanu și Horia Sima
dezvăluie o sărăcie de idei uluitoare: slabă coerență conceptuală,
nici O argumentare, nici o legătură cu realitatea, doar metafore
fierbinţi, simboluri atemporale, patos stilistic și o permanentă
ardoare mistică în cuvinte şi gesturi. Şi unele și altele fac parte
din „harisma“ lui Codreanu și, probabil, și a altora. Multe mărturii
ale contemporanilor confirmă forța de fascinaţie a lui Codreanu,
succesul a ceea ce legionarii înșiși produceau ca imagine despre
sine. Eugene Weber remarcă haiducismul lor, venind din foarte
balcanica „neîncredere față de autorități şi indiferență faţă de
conceptul de responsabilitate civilă“. „Metodele haiducului erau
singurele recunoscute pentru a o scoate la capăt cu jefuitorii“?,
deci legionarii preluau în ritualul lor costumul popular, frățiile de
cruce, jurămîntul de sărăcie. Francisco Veiga remarcă: „Imaginea
disperatului, care-și încarcă arma în singurătate, pentru a «spăla
cu sînge» o pretinsă nedreptate, înfruntînd chiar pe boier ori
poliția, coincide cu ideea despre ceea ce era pentru ţăranii români,
după mulți ani de dominație străină, «adevărata» justiție“. Este
citat apoi un fragment din Penzru legionari în care Codreanu se
lasă ispitit de ..gîndul retragerii în munţi“. iar rezistenţa armată o
exprimă în stilul său specific: cuvinte simple, dar metafore
înaripate, fraze scurte, bolovănoase, dar obsedant repetate:
„Muntele e demult legat de noi, de viaţa noastră. EL ne cunoaște.
Deciît să ni se usuce trupurile și să ne sece sîngele din vine în
închisorile urâte și triste, mai bine să ne terminăm viaţa murind cu
toții în munţi, pentru credința noastră. [...] Vom ataca de acolo
coborînd în toate viesparele jidănești. Sus vom apăra viaţa
copacilor și munţii de pustiire. Jos, vom împrăștia moarte și milă.
Vor trimite să ne prindă și să ne omoare. Vom fugi: ne vom
ascunde; vom lupta; iar la urmă vom fi desigur răpuşi. Căci noi
vom fi puţini, urmăriți de batalioane și de regimente românești.
Atunci vom primi moartea. Sîngele nostru al tuturora va curge.“10
Weber, ca și Veiga, în ciuda atitudinii lor obiectiv-critice generale,
par să accepte aceste imagini, mai bine -zis consideră normal că
ele au fost acceptate în epocă fără murmur. Îmi permit totuși să
mă mir că simpatizanţii nu remarcau atunci nici incoerenţa
conceptuală, nici manipularea fără jenă a ascultătorului prin
patosul enunțurilor. Căci întreg textul este construit pe o împărțire
202
simplistă a lumii în noi şi ei, ipostaze ale Binelui şi ale Răului
universal, mereu repetate în faţa unui nenumit voi, publicul de
cucerit, constrâns să aleagă între cele două stihii. Noi sîntem sus,
în munte, ei în vale. Primii apără „viaţa copacilor şi munţii de
pustiire“: dar de cine îi apără, cine îi amenință? Ori vin „jidanii“
şi ni-i taie? Din cînd în cînd noi dau iama prin vale, „prin
viesparele jidoveşti““, ori printre „jefuitori“. Cum adică, în vale
locuiesc numai evreii? Ori mai sînt şi niscai români, dar toți
jefuitori? Ai cui jefuitori însă, de vreme ce din text nu apar alți
locuitori, cât de cît posibil de jefuit? Expediţiile seamănă moarte
printre evrei. De ce? Pentru că sînț evrei, deci jefuitori, Nici o
clipă nu se pune problema că jefuitorii ar putea fi pedepsiţi şi
altfel. La urma urmei, să fie cu iertare de la domnii Weber şi
Veiga, haiducii nu doar ucideau, ci mai și luau ceva de la jefuitori
pentru a înapoia jefuiţilor. Curios, Codreanu nu pare să ia în
considerație această posibilitate, poate benefică pentru voi. In al
doilea rînd, în 1936, cînd apare Pentru legionari. nu mai exista de
mult picior de haiduc în România. De ce ar fi așteptat țăranul
român, așa „balcanic“ cum era, dreptate de la haiduci? Existau cît
de cît și alte forme. legale, de protest, chiar dacă nu orice țăran
avea mari șanse de succes, Codreanu însuși nu a voit niciodată să
dezlănţuie o răscoală țărănească, ci doar să-și cîştige adepţi. Nu a
acționat chiar așa haiducește, ci mai curînd modem și eficace.
Cartea lui Veiga demonstrează de altfel eficacitatea campaniilor
legionare la alegeri în „marele gol electoral moldavo-basarabean'“,
adică zona în care țăranii, mai înapoiaţi. votau mereu „cu
guvernul“, acordîndu-i automat, oricare ar fi fost el, „Zestrea
electorală“. Asemenea campanii au cucerit voturi pentru legionari.
Imaginea haiducească din acest text nu era, fără îndoială, decît
ceea ce astăzi am numi un poster bine compus. Atît de bine
compus încît este luat în serios, fără voie. și de dl. Veiga.
Revin la text. Tot jos, în vale, noi seamănă și milă. Cine, de ce
și pentru cine suferă de milă? Oricum însă, ei nu țin seama de
acest frumos sentiment, ci trimit „batalioane și regimente româ-
neşti““ să-i omoare pe noi. Nu se spune de ce: sau te pomenești că
uciderea evreilor, de la sine înțeleasă la munte, în acea vale
misterioasă este, totuși. pasibilă de pedeapsă? O întrebare ar fi şi
cine formează aceste nesfîrşite cohorte româneşti? Evreii nu,
jefuitorii nu, deci iată că mai sînt în acele văi ceva locuitori,
nevăzuţi pînă acum. dar gata să-i suprime pe noi, la un semnal al
lor. Ce curios, nu s-ar zice că noi sînt foarte populari în restul
ţării, ba chiar ei par să se înțeleagă mai bine cu muntele, care ..ne
cunoaște“, decît cu ceilalți oameni. În fine, prin luptă sau prin
203
 suspectat de parţialitate. În 1937 el
avea opt ani și, aflat într-o
jertfă fără luptă, noi vor muri cu toţii. Ceea ce este trist, fe vizită în Transilvania, a fost atât de
uluit de oroarea cu care
deşi este prezentat, cam neașteptat, ca apoteoza unor neînțeleşi. „unguri de credinţă Creştină sau
mozaică“ vorbeau despre
De ce rămîn neînțeleși? Nu ni se spune. Codreanu, „ca și cum ar fi văzut mons
trul pe care nu îndrăzneau
Regret ironia scăpată din condei, dar un asemenea SA nu să-l descrie“, încît s-a dus să-l vadă
pe furiș: „Un bărbat chipeș,
poate fi altfel comentat. Căci el este nu numai manipulant ără smead, înalt, îmbrăcat într-un costum
alb,
jenă, dar este și prost redactat ca act manipulatoriu în sine. O curte, călărind un cal alb. S-a oprit alătu românesc, a intrat în
minimă analiză, ca aici, scoate la iveală exact ceea ce propaganda
ri de mine. N-am putut
vedea nimic monstruos sau. rău în
el. Ba chiar dimpotrivă.
lui Codreanu ascundea: existența terțului, nenumitului termen, Zimbetul său copilăros, sincer, radia asupr
a
poporul: indiferent, sceptic, neconvins de noi, el ÎȘI păstrează şi părea să fie una cu mulțimea și, totod mulţimii celor săraci
legea lui „din vale“, nu trece la cea „ă muntelui „este poate re- ată, în mod misterios,
departe de ea. Harisma este un cuvînt
fractar la noi idei, dar cel puţin cultivă regula general-umană nepotrivit pentru a defini
forța stranie emanată de acest om. Poat
conform căreia nu poate fi acceptată moartea nimănui, nici a unor e el aparţinea pur și simplu
pădurilor, munţilor şi furtunilor de
evrei, neacuzați de nimic, nici măcar de către asasinii lor. Şi, dacă pe culmile Carpaţilor,
acoperite cu zăpadă, sau lacurilor și vântu
e nevoie, acest popor urcă la munte pentru a-și impune regula. O rilor. Și astfel stătea în
mijlocul mulţimii în tăcere. Nu era nevoi
ciudată prevedere a tragicului (pentru legionari) moment din e să vorbească. Tăcerea
sa era elocventă: părea mai puternică
21/23 ianuarie 1940. cînd armata (în majoritate tot țărani la decît noi, mai puternică
decît ordinul prefectului care i-a inter
origine) ascultă ordinul lui Antonescu, în Giiida, salcie stelda, zis să vorbească., O ţărancă
bătrînă și ofilită și-a făcut cruce şi
ne-a
incendiare ale „muntelui“ legionar, și trage în rebeli? arhanghelul Mihail !». Apoi clopotul trist șoptit: «E trimis de
al
bată şi slujba, care preceda totdeauna adună bisericii se porni să
O minimă analiză răstoarnă deci retorica textului contra rile legionare, începu.
Impresiile adînci, create în sufletul unui
intențiilor autorului lui. A existat această analiză în epocă? Fără copil, dispar cu greu. De
mai mult de un sfert de veac n-am uitat
îndoială, dar ea nu apare în cărţile lui Weber, Veiga şi atiția alţii, niciodată întîlnirea cu
“Comeliu Zelea-Codreanu.:*!2 Toate ingredient
pentru că ci, scriind după evenimente şi ştiind Că textele lui ele legendei Codreanu
se găsesc aici: inocenţa de copil — prima
des-e
Codreanu sînt aberante. nu mai consideră necesar să explice exact — retorica tăcerii, frumuseţea fizică de înger rotizare a imaginii
esențialul: cum, şi de ce, a fost posibil ca asemenea aberaţii să , nu de bărbat sedu-
cător — nu o tînără femeie o remarcă, ci
extazieze mulțimile? Demontarea retoricii textului, ca retorică, nu o bătrîna ofilită: a doua
des-erotizare, acum în registru creştin —,
este deci suficientă; este necesară şi analiza recepției acestei re- identificarea cu nătura,
sărăcia participanţilor, teatralismul atitud
torici. Și nu numai a retoricii „cuvîntului“ ci şi a retoricii „fap- zice o perfectă punere în scenă), nemi
inii ŞI al „recuzitei“ (s-ar
tului“. Este ceea ce voi face în capitolul următor. șcarea participanţilor,
tăcerea generală — Codreanu nu vorbește
și țăranii nu-l aplaudă —
dau acestei scene statice intensitatea unei
apariţii, a unei epifanii a
arhanghelului Mihail. Dar cel mai mult
impresionează stilul
relatării: acesta este stilul adultului Nagy
Un portret al lui Codreanu care, probabil incon-
ştient, traduce impresia nebuloasă a copilului
Nicolae în limbajul
său actual. Deşi Nagy este un adversar al naţio
nalismului, scriitura
Una din puţinele fotografii pe care i le cunosc— la ski, alături din acest fragment, în care descrie reacţia
sa de copil, este im-
de Antonescu, la Predeal — îl arată pe Codreanu ca pe un tînăr pregnată de discursul naţionalist al epoci
i în care el a trăit ca
absolut seducător, sportiv. ochi pătrunzători, virilitate, dinţii impe- copil. Mai mult, Nagy nu poate folosi. în
California anului 1969,
cabili de reclamă de pastă de dinţi.!! Ca evocare narativă, cel mai un alt limbaj decît cel exaltat al României
mult m-a impresionat cea a lui Nicolas M. Nagy-Talavera, tocmai treizeci: metalimbajul lui Nagy se identifică de dreapta din anii
cu limbajul pe care
pentru că acest evreu jumătate maghiar și jumătate român. voia să-l studieze! O victorie” posI-mortem
a lui Codreanu? Nu
adversar (democrat) fără rezerve al legionarismului. dar istoric chiar, pentru că în restul cărții Nagy își
recîştigă, din fericire.
de-o deosebită probitate și acuratețe, nu poate în nici un caz fi luciditatea critică.

204
205
 Sorgintea stilului de-o clipă al lui Nagy mi se pare însă foarte
importantă. O — necesară - retorică istorică plasează stilul res-
pectiv în romantismul tardiv, specific unei bune părți din
discursul politic al secolului douăzeci. În varianta exaltată a lui
Bălcescu-Russo--C.A. Rosetti, ori în cea sumbră a lui Eminescu,
acest stil romantic din discursul politic al secolului al XIX-lea
trece în secolul nostru în varianta sublimă a lui Iorga, Blaga,
Pârvan, Manoilescu, uneori și Crainic, dar și în varianta exaltat-
catastrofică a lui Rădulescu-Motru, Nae Ionescu, Cioran, precum,
într-un fel, și a lui Eliade, în varianta apos-sentimentală a lui
Octavian Goga sau monoman-semidoctă a lui A.C. Cuza, ori în
dramatismul cam de operetă — pentru
cititorul de azi — al
proclamaţiilor lui Antonescu. Scrierile lui Codreanu, Moţa ori
Sima devin convergenţa tuturor acestor linii stilistice. Căci așa
cum legionarii nu inovează ideologic, ei nu inovează nici stilistic.
Incandenscenţa textului nu provine la ei din calitatea lingvistică a
textelor, ci din: contexul enunţării acestora, un context în care
acțiunea, conflictul socio-politic provocat. vacarmul străzii. ori
tăcerea şi privirile expresive, constituie adevărata forță din spatele
cuvintelor. i întregi. La cursurile mele nu fac politică, ci economie politică, cu
Toţi autorii citați, şi fără îndoială citiți de legionari, au fost
oameni de cabinet. Textele lor presupun un mod de lectură clasică,
reprezentat șarjat, dar nu neapărat fals, de “Caragiale: niște
burghezi cumsecade, dar inculți și cam limitați la minte, citesc
poezia sau ziaristica zilei acasă, în pat, ca Leonida, sau lacafenea,
şi perorează în minigrupul lor familiar despre apropiata rivuluție.
Atit. Ei privesc lumea (politică) de la măsuţa lor din cafenea ca
pe un teatru ininteligibil. ameninţător pentru alții, dar nu pentru
ei, cei etern hărăziţi. s-ar zice, tihnei lor mediocre. A se scula de
la masă şi a se arunca în acţiunea de pe scena lumii este de
nedorit și, desigur, și de negîndit: privită „ca la teatru“, lumea se
ficţionalizează sub ochii lor, își pierde o anumită realitate
constrîngătoare, devine o altă lume decît cotidianul lor. Această
nouă lume nu-i privește. Nu altfel reacţionează la cele ce citesc
țăranii din poiana lui Iocan, prin comentariile (subtile, dar cît de
subtile, de fapt?) ale lui Moromete sau (aparent?) tîmpe ale lui
Cocoșilă.
„Scena lecturii“ din Caragiale şi Preda nu mai corespunde
celei legionare. Deși aceasta poate fi individuală, cel mai adesea
ea este colectivă, avînd loc într-un grup de aderenți, un grup care
din principiu desființează limitele restrînse ale celui familiar, în
206
care toți erau implicit de acord. Aici acordul este explicit
.
Legionarul este însă și un alt tip de cititor. EI nu este politic mai
cultivat decît Leonida, dar este mai concernat: lumea „de
acolo“
(Parlament, guvern, partide, administraţie locală) este și lumea
„de aici“. Ficţionalizarea referentului ziaristic încetează, acțiune
a
nu mai este doar „a lor“ ci și „a noastră“: cititorul trece granița
la
un semnal și se alătură protestatarilor de pe „scenă“, aruncînd cu
pietre și trăgînd gloanțe, ca și ei. Cititorul este obiectul
unui
colosal brain washing, lectura a devenit îndoctrinare şi antre-
nament teroristic.
Numeroase texte ilustrează această nouă, înfricoșătoare „scenă
a lecturii“, Pe 31 octombrie 1924 Consiliul Universităţii din
Iaşi
se întrunește pentru a discuta răspunderea lui A.C. Cuza, şi a
Universităţii, în cazul asasinării de către Corneliu Zelea-Codrea
nu
a prefectului de poliţie Manciu. Cuza. contestă implicarea lui
în
asasinat, dar apără reacția „de legitimă apărare“ a lui Codreanu şi
refuză să se desolidarizeze de el. Solidaritatea lui politică
nu
înseamnă defel complicitate juridică, după el: „Școala noastră nu
îndeamnă la crimă. Ea nu se adresează anume studenților, ci
ţării
aplicări la economia naţională. [...] Mă ocup cu condiţiile
de
existență ale naţiei mele. și cînd văd căse periclitează naţia.aș fi
un mare vinovat dacă n-aş da alarma. Nu mi-aş face datoria î“13
Aproape toți ceilalți vorbitori îl consideră însă pe Cuza vinovat
de
influență criminală. M. Cantacuzino îl acuză de „propagandă între
inculţi“, iar Petre Andrei, fostul elev al lui Cuza. pune punctul” pe
i: „Chiar în congresul universitarilor. din 1923. în aulă ați vorbit
de rolul jandarmului de la Câmpulung cu ocazia întrunir
ii:
naționaliste de acolo și aţi spus că legea nu contează față de forța
poporului. În modul acesta aţi aprobat. anarhia. Am urmat și (eu)
la cursurile dvs. Zi cu zi aţi sugerat prietenilor aceleaşi principi
i și.
Zelea-Codreanu e copilul sufletesc al d-voastră. Tinerii entuziaști,
pornind de la principiile d-lui Cuza nu au mai cunoscut nici o
limită şi n-au ştiut să se oprească şi n-au cunoscut obstacol. [...]
Mă simt dator a spune: di. Cuza a.țintit şi Codreanu a tras. [...)
Sînteți adevăratul asasin moral, aţi hrănit sufletul lui Codreanu,
aţi
făptuit un asasinat. Să declaraţi că dvs. sînteți vinovatul !“14 În
cele din urmă moţiunea Consiliului constată că crima lui
Codreanu „este rezultatul unei anume școli condusă de profesorul
A.C. Cuza, școală (care) sub cuvînt de religie şi de naționalism
rătăceşte spiritele tineretului şi excită patimile lui. în loc de a-l
îndruma prin cultură ridicată la rangul unui apostolat...“*
Moţiunea constată de asemeni „imensa parte de răspundere [a
lui
207
 Cuza, S.A.] în crima comisă“ ca și refuzul lui de-a recunoaște acest
lucru.15 Codreanu era Hber să recepteze ideile lui Cuza cum voia,
susține însuși A.C. Cuza. Nu, el a fost împins la crimă de acesta,
stabiiește moţiunea. Vinovăţia lui Cuza constă în lipsa lui de
răspundere în a susține că „legea nu contează față de forţa
poporului“ și în a nu prevedea că „tineri entuziaști“ „nu mai
cunosc nici o limită“. Fenomenul de îndoctrinare este aici perfect
analizat: „entuziasmul“ şi „rătăcirea“ pe care acesta o implică
înseamnă exact ignorarea limitei dintre „cuvînt“ și „faptă“, cum
spunea Maiorescu, între ficțiunea discuţiei „de idei: şi aplicarea
lor literală. Interesant este că „teoria“, ca și „practica“ legionară,
se constituie ca un cult al „faptei“: „Atitudinea generaţiei noi este
eminamente programatică. Ea pornește de la cunoașterea vieţii
prin fapte, nu prin idei. Direct deci, nu indirect. Astfel se explică
şi neînțelegerea generaţiei precedente care a trăit în cărți și în idei,
a activat în virtutea unor sisteme de gîndire și s-a afirmat pe
plan
cultural“ (sublinierea autorului, $.Â.), susține Nicolae Roşu. 16
Încă o dovadă că este impropriu a discuta despre legionari în
termeni de „program“. Anti-intelectualismul lor. bizar ar fi. pe de
altă parte, comprehensibil, dacă ar fi și riguros. Dar nu este. Căci
acest raţionament ar trebui să implice ideea că, de vreme
ce
faptele contează, vorbele (ideile, valorile culturale etc.) nu con-
tează (mai deloc), ceea ce duce la concluzia că cine enunţă rațio-
namentul trebuie evaluar tot după faptele, nu după vorbele,
lui.
Curios este însă refuzul legionarilor de-a accepta implicaţi
a și
concluzia de mai sus. Nu numai A.C. Cuza refuză, cum am văzut,
să fie judecat după fapte şi opune acestora inocentele lui cursuri
„Strict științifice“. Același lucru îl fac Codreanu, Moţa şi ceilalți,
de la primele lor declaraţii la poliţie și scrisoriîn presă (vezi mai:
jos) pînă la „fatala“ scrisoare adresată de Căpitan lui Iorga
26 martie 1938, la închiderea unor restaurante legionare: „Eşti
pe
un
incorect, un necinstit sufleteşte [...] Eu nu mă pot bate cu
d-ta.
N-am nici geniul, nici vârsta, nici condeiul, nici situaţia
d-tale.
N-am nimic. D-ta ai totul. Dar din adîncul unui suflet lovit
şi
nedreptăţit îţi strig, şi-ţi voi striga și din adîncul gropii, ești un
necinstit sufleteşte care ţi-ai bătut Joc, pe nedrept, de sufletel
om
e LANC) şi să-i supună la probe, pentru a vedea dacă sînt gata
noastre nevinovate [...] De-acum și pînă voi închide ochii,
d-le
Iorga, şi după aceea, te voi privi așa cum meriţi“ (sublin
ierea
autorului, S.A.).!7 Din nou un frapant contrast între realitat
e
seducţia retorică extremă a textului, mai ales curioasa „autovi şi
c-
timizare“ a lui Codreanu, ca și prezicerea sa: lorga
va muri.
într-adevăr, doi ani mai tîrziu, tras în groapă de privire
a lui
Codreanu şi de gloanțele lui Traian Boeru. Se poate, totuși,
spune
că legionarii în 1938 erau niște „suflete nevinovate“?
Sau că
Codreanu „nu avea nimic“ și Iorga „totul“? Doar la alegeri
le
cu cîteva luni în urmă legionarii deveniseră al treilea partid de
al
țării, iar Iorga era politic un general fără oştire! Această
auto-
victimizare permanentă pare la Codreanu (vezi și mai jos)
un tic
stilistic, dar este, în fond, un excelent mijloc electoral. Codrea
nu
cere să fie judecat după mișcătoarele lui „Vorbe“, nu după
fapte,
deși faptele erau cele pe care se baza în campania lui politică
. Un
fundamental divorț deci dintre vorbe şi fapte. Ele nu comuni
că
niciodată, ele nu sînt judecate niciodată împreună. ci totdea
una
separat. după interesul de moment al mișcării. Cinism, oportu
nism
politic? Nu cred. Această evaluare ar avea sens în cazul
în care
legionarii ar miza intenționat şi conștient pe interfaţa
dintre
cuvinte şi fapte. Nu aceasta îi caracterizează, însă. Fi nu
sînt în
acest sens „necinstiţi sufletește“, precum un Argetoianu, sau
atiția
alți politicieni profesioniști din epocă. Fi nu se poartă precum
îl
acuză pe Iorga (incorect, cred) că se poartă. Îndignarea
lui
Codreanu este sinceră, nu jucată. Problema este, cred, faptul
că și
el și partizanii, ori simpatizanții lui, trăiesc realmente, adică sincer
dar inconștient. pe mai multe planuri. pe cele trei planuri enunțat
e
mai Sus şi, în orice caz, pe discrepanța dintre planul faptei și
cel
al cuvîntului. Este vorba deci, de o ștergere a diferenţei ca și
a
limitei între cuvînt şi faptă, care se poate numi schizof
renie,
psihoza caracterizată prin ruptură interioară (spaltung), incoer
ență
în gîndire, acţiune și afecte (sau între ele). pierderea simțulu
i
realităţii etc.I8 Ceea ce numim „schizofrenie“ este un efect
„spontan“, în timp ce „spălarea creierului“ este un efect
deliberat,
produs de un manipulator la un manipulat. A.C. Cuza se
apăra
subliniind spontaneitatea actului lui Zelea-Codreanu, în timp
ce
Petre Andrei îl acuza pe A.C. Cuza de manipulare.
Alte mărturii întăresc această ultimă interpretare a „scenei
lecturii“ la legionari. Un document nesemnat şi nedatat, probabi
l
din 1926, indică fiecărui „frate şi camarad“ cum să racoleze noi
membri ai mişcării (conduse de Cuza, alături de care se află
„tineri energici“ precum Codreanu și Moţa; e vorba deci
de
chiar să asasineze fără murmur.19 „Metodologia“ acestui
. docu-
ment derivă din cărțile fundamentale ale legionarilor. ..Jur că
nu
voi trăda niciodată Legiunea și pe Căpitan“ face parte din
jurământul legionarului, iar dragostea de moarte este un punct
al
Cărticichii şefului de cuib („Legionarul iubeşte moartea. căci
sîn-
gele lui va servi pentru plămădirea cimentului României legio-
nare"), iar la congresul lor din Tîrgu-Mureş, din 4-5 aprilie 1936,
209
cînd se formează „echipele morții“ care urmau să asasineze
diverși „dușmani“, printre care pe Stelescu, acestea declamă:
„Jurăm cu preţul sîngelui că ne vom apăra onoarea și vom pedepsi
pe trădători și canalii. Dacă vom da un pas înapoi, asupra noastră
să cadă blestemul neamului.“20 Uciderile, realizate parcă de niște
roboţi, se fac deci la un simplu semn al șefului (de cuib, de
echipă, ori direct al Căpitanului) și exclud orice deliberare, sau
analiză independentă a „cazului“. Spălarea creierului stinge deci
complet identitatea individuală şi o înlocuiește cu una de grup.
Din acest punct de vedere n-are nici o importanță cine este şeful.
Uciderea lui Iorga și a lui Madgearu de grupul lui Traian Boeru,
s-ar fi făcut la inițiativa acestuia, dar Boeru însuşi a negat mai
tîrziu că el ar fi fost de față la asasinat?!; oricum, Sima a refuzat
cererea lui Antonescu de a-l pedepsi și, două zile- mai tîrziu, au
mers cu toţii, unul lîngă altul. în cortegiul reînhumării lui
Codreanu. Legionarii anti-simiști l-au acuzat mai tîrziu pe Sima
de aceasta „deraiere“ a Legiunii de la preceptele pure ale
Căpitanului. Preotul Ștefan Palăghiță povestește astfel, printre
altele, teribile scene de tortură practicate de „brigadirişti“ (propria
poliție secretă a lui Sima printre legionari, după moartea lui
Codreanu) în lagărul de la Rostock. din Germania, unde rămă-
şițele mișcării se refugiaseră după represiunea lui Antonescu din
ianuarie 1940. Sălbăticia cu cate un anume Grosariu, de exemplu,
este bătut pentru a mărturisi că a fost „agentul“ lui Antonescu
printre legionari, o echivalează pe cea a viitorului Gulag co-
munist2? și nu diferă în nimic de atîtea torturi din istorie care, de
la Inchiziţie la cutare mișcare mafiotă sau teroristă modernă, vrea
să asigure prin tortură acea totală stăpînire a corpului şi spiritului
celuilalt, pe care simpla prealabilă spălare a creierului nu o
realizase încă. Nu mi se pare a găsi, din acest punct de vedere,
nici e diferență între diversele faze istorice ale mișcării legionare:
de la primele acțiuni pînă la sfîrșitul ei postbelic, disciplina
fanatică în a muri şi a omori a fost dimensiunea permanentă de
existență a mișcării.
Robotul era un schizofren, spuneam mai sus. Dar dacă această
psihoză s-a propagat vertical, de sus în jos, grație disciplinei de
partid, cine l-a îndoctrinat pe Codreanu însuşi ? Există mărturii în
acest sens din care reiese îndărătnicia cu care Codreanu și prie-
tenii lui de primă oră negau realitatea. Complotul din 1923, prin
care Codreanu, Moţa și alții plănuiau asasinarea mai multor
politicieni, „trădători“ pentru că acordaseră drepturi cetățenești
evreilor prin Constituţie, este dezvăluit și complotiștii sînt închiși
210
la Vacărești. Scurt timp după aceea, Moţa îl împușcă pe
Vernichescu, acuzat de a-i fi trădat. Moţa îi declară judecătorului
de instrucție, pe | noiembrie 1923, că a „bănuit din anumite
coincidențe“ că Vernichescu i-a trădat. I-a cerut atunci altui
student să-i aducă o copie după declaraţia lui Vermnichescu, acesta
i-a adus-o (cum de-a fost posibil?) și din lectura ei Moţa s-a
convins: „Din acel moment m-am hotărît să-l omor.'22 Simplu,
Mai tirziu s-a aflat că Vernichescu nu făcuse altceva decît că
„frământat de remușcări”, și „simțind nevoia unui sfat şi a unui
sprijin moral, a mărturisit totul unui unchi al său, care era senator.
Acesta l-a anunţat pe generalul Nicoleanu. prefectul Poliţiei
Capitalei, care a procedat în consecință“24. Nu știu dacă acest
lucru a citit Moţa în declaraţia lui Vernichescu. dar sînt sigur că-l
putea afla de la Vernichescu însuși, discutînd omenește cu acest.
totuși, „frate de cruce“ cu el. Dar nu, Moţa l-a chemat sub un
pretext și a tras imediat în el. Discuţia era de prisos din moment
ce el, Moţa, știa adevărul și trebuia să facă dreptate. Fanatismul ia
naștere spontan, ca în sectele religioase. La fel se și propagă. Căci
iată ce declară LANC în februarie 1924, în mod oficial: „Din
acest război (cel al complotiștilor) prin trădarea unui nevrednic și
mișe] ce răspunde la numele de Vernichescu. agent plătit al
Siguranţei, cu nr. 967, au fost închiși și puși la opreală vrednicii
luptători...“ (urmează lista lor. cu Codreanu în frunte). Dar Mota
a tras „șapte focuri în pieptul mișelului Vernichescu [...] astfel
dînd o pildă pentru viitor...“25 Iată cum lucrează „fabrica de
zvonuri“: din trădător, Vernichescu ajunge rapid agent al
Siguranţei și i se știe chiar numărul (secret)!
În fine, nu numai că cei închiși nu suferă de nici o remuşcare,
dar Codreanu trimite din închisoarea de la Văcărești, pe 31
ianuarie 1924, următoarea scrisoare „fraţilor“ studenţi: ..Frate! Au
trecut una cîte una 115 zile de cînd ne ducem viaţa între zidurile
înalte ale acestei închisori. Cînd am venit întîi aici era toamnă. era
cald afară, soarele lucea încă puternic [...] Acum e iară, e frig
afară [...] Târziu, în liniște. tăcutul miez de noapte, la ușă cu
zăvoare, la geamuri cu zăbrele, numai noi nu dormim. Sfioasă, cu
fața-i de giocondă, pătrunde tremurînd cu razele-i de gheaţă
printre gratii, fecioară blîndă, luna.“26 Citeşti și nu-ți vine să crezi.
După un complot și un asasinat, acest frumos și pur tînăr de vreo
24 de ani nu poate dormi noaptea nu din cine știe ce probleme
morale, ci pentru că eminescianizează asiduu. contemplînd
„regina nopții dalbă“. Nu uită totuși. acest liric. să facă cunoscut,
într-un stil adecvat. un intens proces de autovictimizare,
camarazilor reali și potențiali care urmau. desigur. să manifesteze
211
 pentru el (ceea ce au și făcut). Luna, posterul studențesc şi
tehnica de public relations! Dar mai ales perfectul meșteșug. de-a
fabrica o realitate proprie, o mitologie personală chiar, în mar-
ginea realităţii. Lucru pe care-l va repeta, fără să clipească,
protestînd public în contra persecuțiilor lui Manciu. care a năvălit
asupra lor în timp ce ei, bieţii studenți, „puneau pătlăgele roșii“
într-o grădină, dar recunoscînd personal la anchetă — nici nu putea
altfel — că în momentul arestării avea în mînă planul casei lui
Manciu: „Interesează planul casei dvs. prin aceea că studenții şi
eu personal vă urîm și probabil poartă planul în intenția de a vă
cășuna un rău“ Dar: „N-a fost niciodată vorba în conciliabulele ce
am avut cu studenții ca să atentăm la viaţa dlui prefect Manciu.“27
Nu, desigur. lar împușcarea lui Manciu de mai tîrziu, cînd
Codreanu întîmplător avea pistol asupra lui în sala tribunalului, a
fost un gest „de legitimă apărare“. Este atunci orice comentariu
superfluu? Nu. Acesta este modul în care s-a născut legenda
legionară — o bună campanie de public relations —, dar succesul ei
s-a datorat sincronizării cu o anume mitologie politică mai ge-
nerală în România, singura care îi putea acorda prestigiu. aceea a
„„perpetuei regenerări“.
4 adesea prin mijloace deloc pure. este în România consecvent
Mitul regenerării
Temeiul politic al acțiunilor Gărzii este, desigur, antilibe-
ralismul, înțeles, de la Rădulescu-Motru încoace, drept antipoliti-
cianism. Dar acesta nu era decît o reacţie elitist-conservatoare a
celor speriaţi în România, ca și în toată Europa, de ceea ce Ortega
y Gasset numea Revolta maselor. Masificarea vieţii politice —
inevitabilă după reformele politice din anii imediat postbelici în
România — a produs un „rezonator“ — Averescu — ŞI un țap ispă-
şitor: liberalii. Primul este „bun“ pentru că propovăduieşte rege-
nerarea scenei politice contra profitorilor războiului. identificaţi
de public, în mod aberant, cu liberalii. adică exact cu cei care, În
frunte cu Brătianu, au clădit România Mare din ruinele războ-
iului! O scenă dramatică, povestită de liberalul Duca, dar și de
antiliberalul Manoilescu, îl arată pe Brătianu, revenind în țară de
la durele tratative de la Paris pentru frontierele României Mari ca
un simplu anonim, în mijlocul indiferenței generale a publicului.28
Reîntors de la Viena, unde luptase zadarnic contra Dictatului lui
Hitler, Manoilescu trebuie chiar să meargă la Bucureşti cu
212
mâşina, pentru a evita eventuale manifestații ostile în Gara de
Nord, motiv pentru a se gîndi la lipsa de recunoştinţă a maselor
pentru el. ca și pentru Brătianu, mai înainte. Liberalii reprezintă
deci establishment-ul contra căruia se revoltă periodic ..forțele
sănătoase” ale națiunii pentru a .„regenera“ viaţa politică. Acest
topos al purificării are loc. curios. cam la vreo șapte-opt ani
(slabi?) ai ciclului politic în România. După primii ani, destul de
haotici. de după 1918. inclusiv cei sub guvernul Averescu
(1920-1921) și cei patru ani liberali (1922-1926), încep agitaţiile
pentru reînnoire ale opoziţiei şi triumtul naţional-țărănist din
1928. Tot cam după vreo opt-nouă ani — cinci ani ţărănişti
(1928-1933). deşi întrerupți de un guvern Iorga. și iar patru ani
liberali (1933-1937) —, legionarii, ca şi PNŢ-ul lui Maniu. vin în
1937 cu o nouă regenerare antipoliticianistă. Curios .lucru.
„schimbarea“ cerută cu atita insistență. şi obţinută. în 1996, vine
tot după șapte ani de guvernare pedeseristă. identificată cu tot
atîția ani de corupţie. Imaginea în opinia publică a PDSR
seamănă. numai din acest punct de vedere, cu cea a liberalilor de
altă dată (corupție!), deşi în mod obiectiv Nicolae Văcăroiu este
departe de-a fi făcut, după revoluţia din 1989. ceea ce a realizat
Ion LC. Brătianu după primul război mondial.
O perioadă de guvernare, oarecum eficientă. dar realizată
urmată de o revoltă a fondului neviciat, deci a partidelor din
opoziţie. care cheamă poporul la regenerare şi adesea cîștigă
alegerile pe această bază. Legionarii sînt. în 1937. pe punctul de-a
cîştiga alegerile. precum naţional-ţarăniştii în 1928. dar nu
reușesc, Vor lua puterea peste trei ani. numai pentru a teroriza
largi categorii ale populaţiei. Dar nu vreau să mă pronunț acum
asupra succesului mișcării de regenerare a politicii româneşti —
judecarea succesului s-a făcut. şi se face. aproape mereu numai
prin optica intereselor fiecărui partid politic implicat —. ci asupra
nevoii de regenerare morală: manifestată în democraţiile
româneşti aproape regulat la şapte-nouă ani o dată. cu o mereu
repetată tentație de-a face rabula rasa din politica precedentă.
Curios, Biblia ne spune. în Facerea 41. 26-31. după interpretarea
visului Faraonului de către Iosif. că după cei şapte ani grași
urmează şapte ani slabi. dar nu și că după aceștia vin iarăşi șapte
ani graşi! Chiar la nivel simbolic. deci. judecata a posteriori
despre cei șapte ani slabi este o judecată a faptelor din trecut. în
timp ce cea logic corelată — vor veni „deci” iarăşi şapte ani grași
— exprimă numai o speranţă, o iporeză asupra unui viitor care
trebuie încă să se împlinească, Dincolo de simbolism. această
21 “d
perioadă de șapte(-opt) ani are — în România interbelică — o anu-
mită logică: două guvernări a cîte patru ani. Caracteristic
României pare să fie însă faptul că ceea ce în alte țări (oc-
cidentale) este o banală schimbare constituţională — preşedintele
Statelor Unite, de pildă, nu poate să fie reales decît o dată, nu
poate avea deci puterea mai mult de opt ani — aici devine o
răsturnare majoră: nu persoanele ori partidul de la putere sînt
înlocuiți. ci rrebuie schimbat regimul pe care aceștia îl reprezintă.
Rotaţia puterii devine o dramă naţională, un fel de act de
psihanaliză colectivă purtată nu de doctorii doritori să dezeroape
la pacienți cine ştie ce traume originare. ci de inchizitori
înverșunați să smulgă victimelor nu numai mărturisirea păcatului
ci şi acceptarea extatică a „probei focului“ care, poate, le va
purifica sufletul. deși, cu siguranță, le va sfîrși viața. Această luptă
gigantică cu sine însuşi, această autodistrugere periodică, pare să
fie un fel de viciu fundamental în politica și cultura română
modernă. Cum am mai avut prilejul s-o spun'în acest volum29, de
la paşoptism încoace fiecare generaţie a elitelor politice şi
culturale se manifestă numai prin distrugerea completă şi fără
milă ori selectivitate, a operei generaţiei precedente. -a celor care
sînt „bătrîni“ atunci cînd ei sînt „tineri“. Adevărata traumă pe care
au produs-o pașoptiştii nu este cea a modernizării, ori euro-
penizării forțate. așa cum au protestat indignaţi toți tradiţionaliștii
români, de la Titu Maiorescu la Nae Ionescu și la cutare senator
actual peremist, ci este trauma de-a fi infuzat într-o cultură. care
pînă atunci fusese o cultură a unei continuități molcome şi (mai
mult sau mai puţin) senine. ideea că numai negarea violentă a
trecutului, distrugerea lui simbolică. detractarea sistematică a
tuturor celor care l-au realizat, este o probă de creativitate și
originalitate, de valoare. Pesemne tocmai succesul nesperat. şi
într-adevăr uluitor. al acelui pumn de idealiști care au fost
pașoptiștii — şi care au avut „.neobrăzarea“ nu numai de-a (se)
bate (cu) toate „tombaterele“ din localitate, ori din familie ci şi.
uneori. din întreaga Europă — a determinat o uriașă dorinţă de-a
repeta această luptă şi această victorie. ca şi cum singurul succes
posibil era acest tip de succes: „singura soluţie. o nouă revoluţie“!
Fără a intra aici în discutarea întrebării dacă cei ce strigau această
frază în 1990 aveau istoric dreptate. vreau doar să remare faptul
că strigătul Jor. atitudinea lor. era de fapt 0 veche atitudine
politică românească: o a doua revoluţie trebuia să desăvîrşească
ceca ce o primă revoluție nu a reușit. O alăturare în acest context
a revoluţionarilor din 1990 cu legionarii pare blasfematorie.
deoarece ea a fost. cum se ştie. trista obsesie a preşedintelui
214
Iliescu în 1990, și după aceea. Dacă totuși o fac aici, o fac numai
pentru a arăta că în ambele cazuri tineri idealiști au recurs la
atitudini radicale asemănătoare pentru simplul motiv că cultura
politică românească nu cunoaște decît acest tip de radicalism
politic. Legionarii — mă refer acum la atitudinea lor din încă
„Purii“ ani treizeci — repetau în fond ceea ce masele de aderenţi ai
țărăniștilor ceruseră în timpul marilor manifestații din 1927-1928.
ori ceea ce alții văzuseră imediat după război în acţiuni
averescane, și așa mai departe în trecut. pînă la 1848 (ori 18217):
dărîmarea trecutului imediat, inclusiv a ceea ce s-a produs după
ultima dărîmare, pentru a lua totul de la capăt. da capo, căci
numai acest moment destructiv este pur — ceea ce implică şi
faptul că distrugerea este legitimă. indiferent de preţul ei —, în
timp ce orice construcţie este deja, iremediabil, coruptă, impură.
Mai mult decît mitul „la condițional“ al Mioriţei, unde nimic nu
se face, ci doar se reflectează asupra a ceea ce se va întîmpla de o
fi să mor — mitul „la indicativ“ al lui Manole —, aici se pune
problema inversă: ce fac ca să pot construi — mi se pare a fi mitul
cu adevărat fundamental în cultura română: blestemul — deci
repetiţia acţiunii la infinit — de a construi prin jertfă — prin
uciderea a ceea ce ai mai scump — 0 nouă biserică (teoretic
întemeiată pe dragoste!) pe ruinele uneia vechi. În ce constă
blestemul se poate deduce imediat: jertfa ţine probabil zidurile în
picioare 0 vreme, totuși ele se prăbușesc după aceea. Balada
transfigurează jertfa. moartea, spun toți comentatorii. Nu cred:
balada indică mai curînd mecanismul demonic al jertfei, inutili-
tatea ei prin faptul că ea doar amînă prăbuşirea din nou a
zidurilor. Ieşirea — nemenţionată — din ciclu infernal este un
non-dit al textului. şi poate mesajul lui secret: următorul Manole
ar trebui poate să refuze şi pe Domn și autoritatea — nepusă la
îndoială de tradiţie - a interpretării visului premonitoriu și să
afirme răspicat: „nu, nu vreau să plătesc cu viața Anei ambiția
Domnului, și a mea. Mai curînd ridic biserica pe un alt teren, fără
ruine“. Ieşirea din ciclu este refuzul ciclului, refuzul tradiţiei,
secularizarea meseriei. Aşa cum ieşirea din ciclul regenerării
politice periodice a României ar fi nu o nouă, mai pură, darîmare,
ci. poate o (încercarea de) reparaţie, mai întîi, a clădirilor deja
stricate, sau, ca să mă exprim (intenționat) prozaic. consultarea
prealabilă a devizului de dărimare,
Revenind după această paranteză la legionari. ei nu au făcut
deci decît să se înscrie în acest ciclu infernal, endemic la români.
al regenerării prin distrugere și moarte. Altfel decît Manole. ei au
215
 fost însă gata să jertfească nu numai pe Ana — deși și pe ea: Ana
lor s-a numit Sielescu, Iorga, Madgearu, evreii din Bucureşti —, ci
şi pe sine: zidarii intră ei înșiși în zid, pentru a-l ţine cu trupul lor.
Autosacrificiul a impresionat un public obişnuit cu sacrificiul
celorlalți — el dovedea cinste și bărbăţie —, dar neobișnuit să se
întrebe dacă sacrificiul în sine, al oricui, are sens, și dacă este
absolut necesar.
Revoluţia de dreapta
Este oricum limpede că arirudinea, nu ideile, legionarilor, a
constituit cheia succesului lor. Explicaţia acestui succes nu vine
așadar din condiţii sociale și politice punctuale — șomajul elitelor
culturale (cum a explicat M. Eliade, ca și Z. Ornea), sărăcia
exasperată a unor categorii de țărani (F. Veiga), slăbiciunea
sistemului politic românesc (H. Roberts, E. Weber) — care au
constituit numai condiţiile, nu forma concretă a succesului:
aceleași condiții împlinite puteau asigura şi succesul altor forme
de protest social. Explicaţia succesului legionarilor vine, cred cu,
din faptul că numai ei au știut 'să toarne nemulțumirea socială,
prin înseși corpurile lor. în tiparul mitului cultural fundamental
românesc: regenerarea periodică prin distrugere și sacrificiu. Nu
haiducismul, caii albi, cîntecele, ortodoxia, taberele de muncă,
frumuseţea ui Codreanu ori textele lui, au determinat succesul:
acestea au fost doar ingredientele, regia, opera abilă a mana-
gerului de la secția public relations. Adevăratul apel la structurile
adînci ale mentalităţii românești a atins modul în care și masele și
intelectualii credeau — tradițional şi deci adesea inconștient — că se
mișca lumea și cultura aflate, deopotrivă, sub legea blestemului şi
a sacrificiului creator, lege anterioară şi ortodoxiei și modernității.
Cheia succesului este deci acest complex politic-cultural al
elitelor româneşti, existent și operant de aproape un secol în
societatea românească. L-aş numi complexul de radicalism etic,
apărut în istoria modernă în spaţiul care ar fi trebuit să fie ocupat
atît de o rotaţie calmă a partidelor la putere cît şi de existența unei
autentice societăți civice. Aceasta din urmă neputînd sancţiona
viciile guvernului doar înlocuindu-l pe cel nedemn. ori lipsit de
succes, cu un altul (reputat) superior, discuţia a avut loc în ter-
menii distrugerii din temelii a „Puterii“ și „Regimului“ precedent.
Cu orice preţ Gărterdămmerung!
216
Legionarii au reprezentat „cu brio“ această atitudine funda-
mentală de-a înlocui dezbaterea politică cu retorica, dar și cu
Îrenezia distrugerii rituale a instituţiilor și oamenilor, Din acest
punct de vedere trebuie luată în serios afirmaţia Gărzii că ea nu se
putea exprima decît prin violenţă, dar nu în sensul că aveau istoric
dreptate — nu, ei s-au înșelat profund - ci în sensul că această
violență nu putea înnoi nimic pentru că nu făcea decît să repete,
cu şi mai mult sînge vărsat, vechiul „blestem“ din cultura română.
Retorica politicii în loc de pragmatica ei, metaforele în loc de
argumente, distrugerea rituală a tatălui politic, discontinuitatea
permanentă în cultura modernă, aceste procedee retorice ale
legionarismului nu sînt inventate de ei: dimpotrivă, ei nu au făcut
decit să preia de-a gata ceea ce exista în imensul curent auto-
destructiv reprezentat de Iorga, Crainic, Goga, Nae Ionescu,
Nicolae Roșu, Mihail Manoilescu și atîția alții. Departe de-a fi
originală, „doctrina“ legionară este un fel de vulgata a naţio-
nalismului românesc, un por-pourri de idei prost digerate, dar
incendiar exprimate și aplicate. Ceea ce Cioran, Noica şi, într-un
fel, Eliade au admirat, fascinaţi, la Codreanu, era tocmai curajul
de-a trăi pînă la capăt miturile politice pe care ei, adevărații
intelectuali, le puteau trăi doar ca idei. Legionarii au vrut să
realizeze schimbarea la faţă a României, exprimată livresc de
Cioran: prin fec și prin spadă. Cum să nu-i fi admirat Cioran? Era
normal să-i admire şi filosoful sacrului şi al spiritualităţii, Eliade.
care vedea în ei cea mai plenară realizare creștină a poporului
român. Noi numim naivitate această interpretare, din perspectiva
de astăzi. Dar în perspectiva lor de atunci, acei desperados păreau
a avea curajul nebun de-a trăi simbolurile la propriu. Nu altfel au
reacţionat alți „naivi“ ai anilor şaizeci, văzînd în mișcările
stîngiste alte purificări, îndelung aşteptate, ale ..putredei“ societăţi
occidentale. A spune că au supradimensionat un .„prăpădit“ pre-
cum Cohn-Bendit de exemplu. sau un „apucat“ ca Che Guevara.
este adevărat, dar incorect: acei, fie ei și salonfăhige intelectuali
de stînga, au văzut în Che insul care avea. în fine, curajul să-și
joace viaţa pe niște metafore de cabinet pe care ei, intelectualii.
erau condamnaţi să le rumege în cabinet. Jean-Frangois Revel
observa la tentation toralitaire la intelectualii francezi îndrăgostiți
de comunism în anii de zenit șaizeci, în termeni aproape identici
cu dragostea de fascism la intelectualii (români) din anii treizeci:
aceeași absurdă critică total-destructivă a liberalismului, acelaşi
oportunism, ca și aceeaşi slăbiciune a societăţii democrate în a se
apăra.30 Douăzeci de ani mai tîrziu, la triumful aceluiaşi slab
217
 liberalism, Francois Furet demască marea iluzie a intelec masivă împotriva legionarilor, aceștia încep să fie condamnați la
tualilor
de stînga, în cuvinte din nou perfect potrivite iluziei vechilo detenţie în lagăr (printre ei fiind Nae Ionescu și Mircea Eliade)
r
intelectuali de dreapta (români): „Această iluzie fundam fără nici un proces, sau după un proces ridicol (mai ales cel al lui
entală
[...] nu a fost un fel de eroare de judecată, care cu Codreanu, pentru scrisoarea trimisă lui Iorga), ori chiar asasinați:
ajutorul
experienţei poate fi reperată, măsurată, corectată, ci mai Codreanu, nicadorii și decemvirii pe 29/30 mai 1938, 252 trun-
curînd o
investire psihologică comparabilă cu cea a unei tași, pe 21 septembrie 1939, în lagărele din Miercurea Ciuc (din
credințe
religioase, deși obiectul ei este istoric.“31* Nu altceva decit „publicul“ lui Nae Ionescu!), Vaslui etc., ca și zeci de alţi
„sectă o legionari în toată ţara. Riposta legionarilor fămași „afară“ nu
religioasă“ avea să constate, dar cu admiraţie, și Eliade
la
colegii săi de generaţie români, de dreapta (vezi mai jos). întîrzie: se trage asupra rectorului Universităţii din Cluj, Florian
Nu numai intelectualii de dreapta au contribuit la crearea Ştefănescu-Goangă, în noiembrie 1938 („vina lui afost, pare-se,
unui hotărîrea de-a fi desființat niște cantine studenţeşti în februarie
val uriaș de simpatie pentru legionari, dar şi O mare
parte a
restului societății, purtată de valul aceleiași credin 19371), premierul Armand Călinescu pe 21 septembrie 1939,
țe în coordonatorul „prigoanei“ antilegionare (asasinii lui, ca şi cei 252 Ș
„regenerare“, indiferent de mijloacele folosite de aceasta.
După fruntași legionari pomeniţi mai sus, sînt asasinați în replică în
fiecare crimă, popularitatea Gărzii crește, socotită în
număr de aceeaşi noapte), şaizeci şi patru de foşti miniștri și oameni politici
membri ori de voturi la alegeri.32 Mai mult încă, un fapt
uluitor, vinovaţi și ei de „prigoană“, în închisoarea de la Jilava pe 26/27
asupra căruia nu s-a insistat îndeajuns, este acela că pînă
în 1938, noiembrie 1940 (ei fuseseră închişi aici de noul Stat național-le-
cînd începe dictatura regală, roate rribunalele și toți juraţii
i-au gionar al lui Antonescu
achitat pe fruntașii legionari și uneori și pe inculpaţii și Sima), asasinarea lui, orga și
respectivi: Madgearu, pe 30 noiembrie 1940 (replică la asasinarea lui
complotiștii Codreanu, Moţa, Gâreaţă etc. din octomb
rie 1923: Codreanu exact cu doi ani mai înainte).
Ion Moţa în 1924 pentru împușcarea lui Vernichescu:
Codreanu în Toleranța oarbă față de legionari pînă în 1938 este urmată de
1925 pentru uciderea prefectului Manciu; Beza în 1930
pentru a fi o represiune oarbă după aceea, punctul de cotitură fiind o
tras în ministrul Constantin Angelescu; Codreanu
și alţi fruntaşi adevărată culme a paradoxului pentru absurdul raport existent
legionari în 1931 după dizolvarea Gărzii de Fier
(imediat după atunci dintre „guerilă“ şi Stat: Codreanu,
aceasta Codreanu este ales deputat în parlament, achitat pentru crime
la alegerile din reale pînă în 1938, este condamnat și asasinat după aceea pentru
1931 și 19321); Codreanu și alţi fruntași în aprilie 1934,
trei
deși cei vini imaginare (scrisoarea către Iorga, acuzaţia de-a fi înserviciul
„nicadori“ care îl asasinaseră pe Duca în decemb
rie 1933 — unei puteri străine. niciodată dovedită, şi minciuna sfruntată a
pentru „crima“ de-a fi dizolvat Garda de Fier şi de
a fi arestat și „fugii de sub escortă“). În ambele faze, justiția funcționează
închis la Jilava mulți legionari, dar nu pe „intruvabilul“
* Codreanu complet în afara independenței ei constituționale, fiind la chere-
— Sînt condamnați la muncă silnică pe viaţă (tribunalul
găseşte probe“ pentru implicarea lui Codreanu. „nu mul opiniei publice (adică a grupurilor de presiune legionare)
deși acesta pînă în 1938, şi a dictatorului Carol după aceea. Cu puține
scrisese o scrisoare în care-l ameninţa pe Duca
în legătură cu excepții deci, elita legionară nu a fost niciodată judecată cinstit în
arestarea legionarilor cu numai opt zile înainte de asasinare
Codreanu etc, în 1937, din același motiv, după sadica 133); România pînă în 1938, crimele ei reale fiind ori circumscrise la
asasinare a executanții acestora, ori achitate prin absurde referiri la „codul
lui Stelescu în iulie 1936, deşi „decemvirii“
respectivi sînt onoarei" (Moţa față de Vermnichescu) sau la „Jegitimă apărare“ (a
condamnați la muncă silnică pe viață; zece legionari
în Cernăuţi lui Codreanu față de Manciu), pe cînd în ambele cazuri se putea
în 1937; cei șase agresori al rectorului Traian
Bratu din 1937, în ușor dovedi premeditarea crimei (Moţa şi Codreanu aveau arme
1938. Din 1933 începe, dimpotrivă, asasinarea de
către poliţie, asupra lor în locuri şi situaţii în care normal era să nu le aibă).
fără proces, a anumitor legionari. iar după 12 februa
rie 1938, cînd Cea mai flagrantă crimă. cea contra lui Stelescu, în 1936, este un
Carol al II-lea hotărăște, după preluarea puteri
i, represiunea scandal54. pentru că se datorase clar atacurilor personale alelui
Stelescu la adresa lui Codreanu, pe care-l învinuia de minciună,
„ Francois Furet, Trecutul unei iluzii. Eseu chef cu maici la Agapia. primire de fonduri pe ascuns delaVaida-
despre ideea coinunistă în
secolul XX, trad. E. Marcu și VI. Russo, Humanitas. Voevod și Malaxa, ca şi de sustragere din calea „prigoanei“, după
Bucureşti, 1996.

218
219
 asasinarea lui Duca (1933): „În timp ce toţi stăteam la Jilava Şi în
alte închisori, d-ta te adăposteai la o doamnă. Era o persoană
duşmană acțiunii d-tale. Cum de v-aţi împăcat aşa de bine?:35
Doamna respectivă, s-a spus, ar fi fost o rudă a doamnei
Lupescu.36 Aceste acuze nu au fost niciodată lămurite de
Codreanu, nici. nu s-a spus clar care anume ar fi fost vina lui
Stelescu pedepsită de decemviri, aşa încît nu se știe nici dacă, şi
în ce măsură, Stelescu a spus adevărul. Rezultatul acestei eclipse a
justiției în perioada respectivă, ca și a oricărui spirit critic printre
aderenții la mișcare, cu excepția lui Stelescu, este faptul că în
jurul Gărzii s-a ridicat o perdea de fum prin care se zăreau numai
siluete romantice, animate de înalte coduri morale şi acuzate
(numai) de către „canalii“ (poliţie, evrei și disidenţi-trădători) de
tot felul de orori, în timp ce ei nu făceau decit să „răzbune“
maltratări precedente, din pură sete justițiară. Aceasta a fost
imaginea publică a Gărzii pînă în 1938: texte sublim-incendiare,
tabere de muncă, gesturi romantice. Nu a existat nici o cercetare
Justiţiară și nici o imagine publică alternativă. Semnificativ, chiar
cronologia „oficială“ a mișcării din 1941, publicată de editorul
cărții lui Palaghiţă înaintea textului acesteia37, ignoră atît
asasinarea lui Stelescu cît şi pe cea a lui orga și Madgearu, o
refulare a crimelor celor mai odioase care ar atrage automat
atenția unui psihanalist! Începînd cu 1938, dimpotrivă, Garda a
fost lichidată, printr-o similară, deși inversată, „eclipsă a justiției“.
Nici acum, şi de fapt niciodată. nu a avut loc un proces real al
legionarilor: revizuirea procesului lui Codreanu și achitarea lui în
noiembrie 1940, sub guvernul Antonescu-Sima, are aceeași nulă
valoare ca şi exonerarea lui Traian Boeru de asasinarea lui Iorga,
prin anii șaizeci, în Germania, de un „juriu de onoare“ prezidat de
generalul Ion Gheorghe, ultimul ambasador al lui Antonescu la
Berlin, adversar atît al lui Sima cît și al armistiţiului de la 23
august 1944.58
Nu aș vrea nici să mă erijez în judecător, nici să mă rezum la
a constata greșeli, ci să caut explicaţii. Din acest punct de vedere,
cred că trebuie să acceptăm o realitate: da, în România a avut loc,
din păcate, la sfirșitul anilor ireizeci, o încercare de revoluție de
dreapia. Ea tost precedată de o intensă campanie revoluţionară în
mass-media de către intelectuali de dreapta, și în politică de cîteva
partide separate, sau de disidenți de dreapta în partidele demo-
cratice, de acțiuni populiste de „.masificare“ a mişcării de către
legionari, de o reală popularitate și de succese ale acestora în
alegeri, ca și de toleranţă în justiție, urmată după aceea de o
220
represiune atît de absurd, ori neîndemânatec condusă, încît i-a
transformat pe legionari în martiri. Starea prerevoluţionară a cres-
cut în intensitate după uciderea lui Codreanu și a dus la gucrilă în
perioada 1938-1940, la două încercări de insurecție armată — pe
3 septembrie 1940, cînd revolta este îndiguită în următoarele zile
de demisia lui Carol și preluarea puterii de Antonescu, şi pe 21-23
ianuarie 1941, cînd scurtul război civil este câştigat de Antonescu —,
ca și la o „semiguvernare“ în perioada dintre aceste două date.
Această schiță de evenimente nu este „nouă“ decît în termenii
întrebuințaţi pentru a o formula. Esenţială ar fi însă analizarea, în
acest cadru terminologic, a evenimentelor: tehnicile, de exemplu,
întrebuințate pentru insurecție, lovitură de stat, propagandă etc,, în
comparaţie cu cele similare din Germania, Italia, Ungaria etc.
Renunţînd la „scuze“ și complexe — „intenţiile erau totuși bune“ —
aș prefera să spun lucrurilor pe nume. O asemenea analiză nu o
pot face aici. Mă rezum la a arăta manipularea, mentalitatea şi
mai ales răsunetul profund, cvasimitic al acestei revoluţii. de
dreapta, ca și teribila „investiţie psihologică“ și morală, ori
„credința religioasă“ a intelectualilor, care s-au identificat sincer,
deşi greșit, cu această revoluţie. După care aş constata în con-
cluzie acest interesant „paradox român“: noi am avut o autentică
revoluție de dreapta care n-a ajuns la putere pentru că a fost
zdrobită de Carol și de Antonescu; nu am avut nici o revoluție de
stînga, în schimb am avut un regim totalitar comunist de jumătate
de secol! Şi încă un paradox: Carol şi Antonescu i-au zdrobit pe
legionari, dar au pus în aplicare multe dintre doleanţele lor: legi
rasiale anti-evreieşti, românizarea întreprinderilor în ţară şi
hotocaust în Transnistria, partid unic şi desființarea celorlalte
partide, corporatism, încadrarea tineretului în organizații de Stat,
controlarea presei şi, mai ales, alianța militară cu Axa. Ne putem
întreba ce ar fi făcut în plus legionarii dacă. preluau (complet)
puterea, în afară de o represiune încă mai sălbatecă. Cu alte
cuvinte, din punctul lor de vedere, legionarii ar fi putut spune că
şi-au atins scopul — revoluţia de dreapta — în mare parte, dacă nu
chiar total, prin interpuși: duşmanii lor de moarte au fost
interpușii lor fideli.
Ideea unei revoluţii de dreapta eşuate poate explica, cred, și
alte aspecte „obscure“ ale legionarismului. Fi au apăsat mereu
asupra creștinismului lor, un aspect prin care se deosebeau
profund de nazism şi fascism. Deosebirea este reală, din nou, la
nivelul cuvintelor, dar nu al faptelor, pentru că în fapte legionarii
221]
 nu s-au comportat alifel decît naziștii. Creștinismul nu i-a
împiedicat să treacă Ja aceleași măceluri și jafuri ca acelea ale
„ateilor“ germani. Li s-au adus de aceea două obiecţii: creştinis-
mul lor era ori o farsă, un show, ori, dacă era real, el a fost
contrazis de crimele Gărzii. Din nou. nu cred că a fost o farsă:
miile de oameni însoţind înmormîntarea lui Moţa şi Marin au
Venit, și s-au rugat, din convingere, deși nouă. din perspectiva de
astăzi, credința lor ne poate părea un fel de halucinație colectivă
Pe de altă parte, contradicția dintre creștinismul și crimele politice
ale Gărzii, adeseori numită de Z. Ornea aporie, sau antinomie39,
provine dintr-o neînțelegere. Nu numai Garda, ci Biserica în
general — orice Biserică — nu a ezitat. niciodată, și nu ezită nici
astăzi, să justifice, chiar să provoace, războaiele religioase. Cu-
vîntul Domnului — sau al Domnului sectei tale — se apără cu
Biblia într-o mînă și cu spada în cealaltă. Cuvîntul care spune
adevărul desparte lumea în credincioși şi în necredincioși, după
care fapta care decurge din aceasta, uciderea necredinciosului
(evreu, palestinian, catolic sau protestani irlandez etc.), este
absolvită de păcat. Ce este antinomic pentru unii credincioşi nu
este neapărat pentru instituţie: Biserica judecă politic. Exact ideea
de revoluție, ca şi cea de război, şterge scrupulele individuale. Or,
din chiar citatele date de Z. Ommea reiese evident întrebuințarea, în
același context, a ideii de revoluţie şi a ideii de „mântuire prin foc
a neamului“, dar niciodată cea de salvare a individului. Mai
departe, „neamul“ -nefiind „societatea“, mesianismul face casă
bună cu anarhismul: distrugerea unor instituţii şi a unor tradiţii, o
dată cu necredincioşii, „canaliile“ etc. constituie o purificare prin
foc care include „pierderi calculate“. Ceea ce ar putea deschide o
discuţie pe care aici pot doar s-o sugerez: România nu a cunoscut
un anarhism propriu-zis, Bakunin și Kropotkin fiind scoși din
circulație chiar de social-democraţii din secolul trecut. Am avut
însă un anarhism de dreapta: legionarismul. Acesta s-a deosebit
de nazism și fascism nu numai prin creștinism, ci și prin totala
lipsă de organizare, totalul dispreţ faţă de instituţii: lipsa. de
evidență a membrilor, dubioasa organizare ?n cuiburi care i-a
făcut atît de vulnerabili represiunii, amatorismul rebeliunii din
21/23 ianuarie 19404, incapacitatea de-a profita efectiv de lunile
în care au fost la putere, justifică decizia lui Hitler (din punctul
lui de vedere) de-a merge pe mîna lui Antonescu şi nu a
legionarilor. Candoare amestecată cu cruzime: un amestec posibil
numai la cei aflați în proces de puternică de-socializare.
N IN>
3. „FENOMENUL LEGIONAR“
Conferinţele lui Nae lonescu
Fenomenul legionar este titlul unei serii de patru conferinţe
ținute de Nae Ionescu în lagărul de la Miercurea Ciuc, unde este
internat în mai 1938 — fusese arestat pe 16/17 aprilie — împreună
cu un numeros grup de legionari şi de intelectuali „simpatizanți“.
Preotul Ştefan Palaghiţă, martor şi ascultător, a notat cele spuse
de Nae Ionescu, şi-a coroborat notiţeie cu amintirile altora şi le-a
predat lui Constantin Papanace, şi el vechi legionar, care le-a
publicat în 1940 şi apoi în 1993, împreună cu ale sale conside-
rațiuni+!. Referindu-mă la această carte, voi utiliza termenii
titlului între ghilimele, în buna tradiție a separării limbajului de
metalimbaj, în timp ce utilizarea acelorași cuvinte fără ghilimele
trimite la fenomenul social în sine. Și titlul articolului meu
include, între ghilimele, titlul cărţii lui Nae Ionescu, pentru că ea
a fost punctul de plecare al propriilor mele reflecții, dar îi adaugă
„cuvîntul și fapta” pentru a distinge cele două niveluri ale
legionarismului, pe care acesta nu a vrut. sau nu a putul. să le
distingă. și deci nici să le coreleze coerent. Convingerea mea este
că Nae Ionescu. Mircea Eliade și alți intelectuali care au scris
despre legionari. au căzut ei înșiși, la un moment dat, în plasa în
care se zbăteau legionarii, în iluzia că „faptele“ nu se leagă de
„cuvinte“ şi că numai acestea din urmă decid evaluarea Mişcării.
Ruptura dintre cuvinte şi fapte de-responsabilizează atitpe locutor
cît și pe subiectul acţiunii. legitimează orice extravaganță și. cum
se va vedea, şi orice crimă. şi duce în cele din urmă la schizo-
frenie. Dimpotrivă. o (re)conectare a enunțului şi a acţiunii, duce
la răspunderea individului. ca subiect al acțiunii. înfaţa lui însuși
ca subiect al enunțării. și viceversa, ca și la reîntregirea sa ca
subiect moral. dincolo de posibila lui schizofrenie, dincolo de
ruptura dintre cele două roiuri pe care le joacă în timpulacţiunii
și al vorbirii. Încerc astfel să găsesc o explicaţie la criza psihică
personală. dar și la criza de mentalitate. generală, care au făcut
posibile fenomenul legionar şi „deriva“ celor care au exaltat.
sincer. cu bună-credinţă. dar orbi la realitate și la proprta lor
orbire. „fenomenul legionar”.
9N W
 Deşi aceste conferințe nu sînt integrale, ci rezumative, ele
constituie, cred. cea mai importantă încercare de-a defini teoretic spațiului sacru în cel profan este întovărășită aici de o de-realizare
cîteva principii ale „gîndirii legionare“. Retorica vagă şi fățișă a lagărului: scena didactică nu se suprapune doar pe durata
senti- lecţiei „rețelelor și clădirilor“, ci pare a le lua locul permanent.
mentalitatea apoasă din scrierile lui Codreanu şi Sima
crista- Martorii nu ne spun nimic despre viața zilnică în lagăr, nu-l
lizează aici, în contact cu acuitatea gîndirii lui Nae Ionescu
, în descriu în mod concret aproape deloc și nici nu par a se interesa
formulări limpezi: ele constituie de aceea o bună bază de
discuţii, de politică, deşi aceasta i-a adus acolo.
Aceste texte sînt, după Papanace, lipsite de „Vraja specifică“
bitorului: e situație cunoscută din reeditarea tuturor
vor-
cursurilor lui
Nae Ionescu, de altfel, dar care are și aspectul pozitiv că
înles-
neşte discuţia conceptelor în sine.
Pe de altă parte, „Vraja“ lui Nae Ionescu merită discuta Lagărul văzut de Eliade
tă în
sine. Ea acţiona la Miercurea Ciuc în cadrul unei „scene
didac-
tice“, care revenea acolo la vechiul învățămînt oral al
magistrului Mircea -Eliade scrie cîteva rînduri banale despre lagăr, cu un
în faţa elevilor. Z. Ornea a adunat diverse mărturii
ale partici- dezinteres vizibil, concentrîndu-se în restul de zece pagini al
pânțilort?, inclusiv cea a lui Mircea Eliade din Memorii.
eleganț despre fragmentului din Memorii asupra a ceea ce-i spune Nae Ionescu
a vestimentară a profesorului. în vădit contrast cu „hainel
jerpelite“ ale elevilor: Nae Ionescu „se îmbrăca ŞI se e despre Sfîntul Pavel şi, mai ales, asupra a ceea ce lucrează el,
comporta în Eliade: traducerea din Înger luptător de Pearl Buck și Nuntă în
lagăr așa cum se îmbrăcase şi se purtase la Palat, pe
stradă, sau la cer.*4 Nimic altceva! Vorbeşte, oare, Eliade despre creştinismul
Universitate“ și „îşi continua prelegerile de la univers
itate avînd. legionarilor — voi reveni asupra acestui punct —, iar nu despre
drept studenţi, întregul lagăr. drept bănci. iarba crescut
ă de la dezbaterile lor politice, din aceeași discreţie cu care „uită“
Dumnezeu între reţele şi clădiri“: chiar ziua lui
de naștere. la 49 mizeriile zilnice? Nu cred. pentru că în toate memoriile sale el are
de ani, a fost sărbătorită „în curte, lîngă rețele, în
jurul bazinului exact aceeași atitudine: cotidianul este totdeauna golit de
de ciment“. Un teatralism spontan. un happening
care transformă semnificație pe dimensiunea laică și reinvestit cu semnificaţie
un spaţiu real. fără a-l modifica, în scenă de teatru
sau oratorie. numai dacă el poate fi recuperat (de Eliade) pe dimensiunea
Lucrurile nu se petrec altfel în colțul oratorului din
Hyde Park sacră. În măsura în care se poate generaliza — alte mărturii
(Londra). în faţa la Centre Pompidou (Paris), sau
în oricare alai concordă într-adevăr cu aceasta — atitudinea lui Eliade pare a fi
maramureșean cu măști. Toate aceste evenimente
au un caracter tipică pentru cea a deţinuţilor din lagărul de la Miercurea Ciuc, iar
ceremonial. Totuși, admiraţia pentru vorbitor capătă
aici imediat „scena. didactică“ de acolo caracterizează o atitudine generală a
accente mistice: „iarba crescută de la Dumnezeu
între rețele și legionarilor: de-realizarea realității, punerea între paranteze a
clădiri“ creează un frapant contrast între cuvîntul viu
al profetului cotidianului, refuzul percepției faptului concret şi concentrarea
și deșertul de beton din jur. Teoria teatrului cunoaș
te analogia atenţiei numai asupra abstracțiilor, ca și fabricarea sublimului ca
dintre spaţiul de joc și spaţiul sacru: în ambele. accesul
este admis unic obiect al interesului prin ștergerea din real a acelor fapte care
numai „expertului“ (actor, preot) şi interzis publicu
lui (privitori, îl contrazic. Percepția lumii exterioare este aici complet obturată
credincioși). categoriile fiind despărțite de un același
cerc magic, de viziunea internă. Nu este un incident faptul că publicul vede în
adesea nevăzut (de exemplu la happening-uri),
dar totdeauna performer un profet: profeția este singurul mod de exprimare șide
scrupulos respectat“3 „Scena didactică“ este a treia
scenă, după comunicare asupra lumii al acestui grup. Ciudat lucru. Oamenii
ceremonia religioasă şi cea teatrață propriu-zisă,
ori „teatrali- aceştia se gîndeau fără îndoială că ar putea muri curînd — așa s-a
Zantă”, care respectă „spontan“ distincția dintre „Sacru“
și „.pro- şi întîmplat de altfel cu patruzei şi patru deținuți din „public“
fan“. instaurînd-o în acest caz în distanța dintre
catedră“ ŞI (ucişi pe 21/22 septembrie 1939 ca represalii la asasinarea lui
„Sală“. sau „bănci“. Religiozitatea cu care erau
ascultate lecţiile Armand Călinescu). și totuși ei par să se dezintereseze complet de
Profesorului nu este, la prima vedere. decit exagerarea spre
blim a admirării performerului. Caracteristice fenome su- ceea ce îi ameninţa direct! Cei care au scăpat execuțiilor au fost,
nului legio- printre alţii, chiar perforimnerii profetici Eliade, bolnav de tuber-
nar îmi par însă a fi sensurile mai adînci ale scenei.
Instaurarea culoză și Nae Ionescu, bolnav de inimă. ambii mutaţi la sanatorii
224
225
 militare, dar ambii salvaţi de glonţ prin chiar excesul lor protetic,
prin ignorarea sublimă a realului (Eliade ignoră faptul că în
camera în care el își scria romanul dormise înainte un tuberculos),
ca și cum lumea viziunii lor confirma încă o dată primatul
Spiritualului asupra realului, salvîndu-i de la moarte ignobilă în
real.
Excurs ]: Miopia politică a lui Mircea Eliade
Căr de real era acest dezinteres pentru real? Întrebarea mi se
pare esențială pentru a înţelege „fenomenul legionar“, cartea lui
Nae Ionescu, modul în care ea s-a constituit, ca și fenomenul
social pe care ea încearcă să-l explice. Eliade prezintă atitudinea
legionarilor în lagăr drept una profund creștină, care „răscumpă-
ra” cumva lipsa sfinţilor din ortodoxia românească. Legiunea
însăși „avea structură și vocaţie de sectă mistică, iar nu de
mișcare politică“. Rugăciunile lor colective i se par arunci „Cutre-
murătoare“ și „fascinante“. Eliade rămîne însă, retrospectiv, critic:
„Cu atît mai gravă e răspunderea acelor șefi legionari care au
anulat «saturaţia de tortură şi jertfa de sînge» [e vorba de sufe-
rințele legionarilor în timpul a ceea ce ei numesc prigoana sub
Carol al II-lea. S.A.] prin odioasele asasinate din 30 noiembrie
1940, cînd alături de mulţi alţii, au fost uciși N. Iorga și
V. Madgearu. Dar și această tragedie face parte din destinul
neamului românesc, neam fără noroc, căruia nu i-a fost îngăduit
nici măcar să-și păstreze neîntinată cea mai proaspătă din
nenumăratele sale jertfe“. Cîteva pagini mai departe. Eliade
condamnă iar „crimele legionarilor“ şi consideră că uciderea lui
lorga ..va păta pentru multă vreme numele de român“. Trebuie
spus, pe de altă parte. că tot în Memorii Eliade afirmă fățiș că n-a
crezut niciodată în steaua politică a lui Codreanu: arestarea şi
executarea lui „mi-au confirmat că generaţia noastră nu are destin
politic. Probabil că el, Corneliu Codreanu, nu m-ar fi contrazis.
Căci, pentru el, Mișcarea legionară nu constituia un fenomen
politic. ci era de esență etică și religioasă. Repetase de atitea ori
că nu-l interesează cucerirea puterii. ci crearea unui «om nou»,
Claudio Mutii citează, mai ales în a doua sa carte, Penele
Arhanghelului. declaraţii ale lui Codreanu. dar şi ale lui Moţa —
de exemplu, din chiar ziua plecării lui în Spania —, care merg în
același sens al afirmării mișcării ca religioasă și nu politică,
226
Aceeași afirmaţie apare în articolul scris de Eliade pe 21 februarie
1937 în Vremea, după înmormîntarea pe 12 februarie a lui Moţa
şi Marin: „Semnificaţia revoluţiei pe care o năzuieşte d]. Corneliu
Codreanu este atit de profund mistică încât succesul ar însemna
încă o dată victoria duhului creștin în Europa“. Interesant, textul
continuă aproape literal cu cuvintele citate mai sus din Memorii:
„Nu e vorba de cucerirea puterii cu orice preţ, ci înainte de toate
de un «om nou», ceea ce indică fără îndoială persistenţa acestei
interpretări la Eliade câteva decenii mai tîrziu. Citez, în fine, din
acelaşi volum al lui Mutti faimoasa declaraţie „De ce cred în
biruința Mişcării legionare“ (Buna Vestire, 17 decembrie 1937):
„Cred în această biruinţă pentru că, înainte de toate, cred în
biruința duhului creștin. O mișcare izvorită și alimentată de
spiritualitatea creștină, o revoluție spirituală care luptă în primul
rînd împotriva păcatului şi nevredniciei, nu este o mişcare
politică. Ea este o revoluție creștină [...] Dar niciodată un neam
întreg nu şi-a ales ca ideal de viaţă călugăria şi ca mireasă
moartea [...] Cred în destinul neamului românesc, de aceea cred
în biruința mișcării legionare. Un neam care a dovedit uriașe
puteri de creaţie. în toate nivelurile realității. nu poate naufragia la
periferia istoriei, într-o democraţie balcanizată şi într-o catastrofă
civilă...” Se ştie că Eliade a afirmat mai tirziu că nu el a scris
acest text. ci un redactor al ziarului; această afirmaţie a fost citată,
printre alţii. de Mac Linscott Ricketts şi Adriana Berger
(cf. Claudio Multti în Penele arhanghelului).45 O analiză lexicală
şi stilistică ne-ar putea face, cred, să acceptăm această afirmaţie,
altiel imposibil de dovedit. Contrar articolelor lui Eliade, acest
text este scris paratactic, din fraze scurte, incendiare, fără nici o
argumentare ori ordine logică, iar multe expresii par a fi preluate
din alte articole ale lui Eliade („duhul creştin“), ori din
Schimbarea la față a României, publicată de Cioran cu un an
înainte. Dacă textul ca atare nu este imputabil lui Eliade, ideile
acestuia reiau însă cele afirmate de el altundeva. Or, este clară,
Chiar în această declaraţie — mereu considerată „infamantă“ dar
niciodată analizată — aceeași motivaţie religioasă, în mod declarat
non-politică. a importanţei mișcării și a credinței în victoria ei.
Revenirea atît de frecventă a unor asemenea afirmaţii în opera lui
Eliade mă face să accept ideea că, într-adevăr, aceasta a fost
convingerea lui sinceră din acel moment şi că acestea, și nu altele,
au fost motivele pentru care el s-a apropiat de Mişcare. O cu totul
altă problemă este întrebarea dacă el a avut dreptate, șidacă nu,
de ce a persistat în această iluzie. Or, din tot ce-am văzut pînă
acum mi se pare evident că Eliade, ca şi alţii, a căzut pradă marii
227
 desfășurări retorice legionare: el a crezut literalmente în „CUvin-
tele“ acestora, fără a cerceta dacă ele acopereau și „faptele“ lor.
Oricum, explicaţiile lui Eliade au părut unora ca fiind puţine,
tardive şi insuficiente „desolidarizări“ de Legiune. În 1938, el nu
a semnat o declarație de „abjurare“45, precum au făcut-o mulți
deţinuli de la Vaslui și Sadeghia (Basarabia), ca și Nae Ionescu
Însuși pentru a se putea trata de cord.47 În Memorii Eliade a măr-
turisit că o desolidarizare a posteriori de colegii lui de generaţi
e brutalele și inutilele ei „jertfe de sînge“. Interpretarea lui Eliade
ar fi fost o puţin onorabilă desolidarizare de suferințele lor, de
care el a avut norocul să fie ferit („şansa de a fi bolnav“
își
intitulează amar-ironic capitolul respectiv din Memorii), Această
loialitate faţă de oameni a fost interpretată ca fidelitate faţă de o
ideologie; „La noi nici extrema stingă, nici extrema dreaptă nu
și-au asumat vreo responsabilitate. Or, felix culpa înseamnă să-ți
trăieşti cu seninătate culpabilitatea“, declară Dan Pavel despre
Eliade, deşi lărgește înțelept aria discuţiei.+8 Punctul de vedere al
lui Eliade este poate discutabil, dar îi face cinste. la fel ca tuturor
acelora — și sînt enorm de mulţi, în România și în Occident, ba aș
zice mai ales în Occident — care din acelaşi motiv nu s-au deso-
lidarizat la maturitate de credinţele şi de prietenii lor din tinereţe
. în 1936-1937 — a fost într-un sens mai curînd religios, ignorînd
de dreapta sau, mai ales, de stînga, deși politic se despărţiseră
de
ei. Nu ştiu de altfel dacă absența desolidarizării implică în
mod
necesar continuitatea solidarizării: sînt posibile multe nuanţe
intermediare. Dar chiar admiţind această solidaritate. în ce ar fi
putui consta ea, eventual, la Eliade? Nu în solidaritate cu crimele
legionarilor — pe acestea le-a condamnat explicit —. ci în aceea cu
„creștinismul“ lor (mai bine zis cu propria sa interpretare a
acestuia), așa cum îl descrie atunci cînd, la maturitate.
își scrie
Memoriile. Motivul este că Bliade. în citatul cu pricina. admiră
„Saturaţia de tortură şi jertfa de sînge“ a legionarilor, pe
de-o
parte, dar condamnă, pe de altă parte, crimele ..odioase' din
1940,
faţă de care sînt responsabili șefii legionari. pentru că au „întinat
* că. prin uciderea lui Iorga și Madgearu. Garda a încetat să mai ie
„cea mai proaspătă din nenumăratele [...) jertfe“ ale poporul
ui
român, acest „neam fără noroc“, Această interpretare . este
ambiguă din mai multe motive. Ea pare mai întîi a 1gnora faptul
că asasinatele „odioase“ ale legionarilor au avut loc şi înainte
de
1940. chiar înainte de internarea în lagăr la Miercurea Ciuc în
19386. şi că atît cele din 1940 cît şi cele dinaintea lor. întrepri
nse
cu știința. dacă nu din ordinul „șefilor“. nu implică numai
responsabilitatea acestora. ci a tuturora: nimeni nu s-a dezis
atunci
de ele în România, nici executanţii lor, nici șefii. nici simpa-
tizanţii, nici chiar, așa cum an remarcat mai Sus, justiţia.
228
Alternanța crimelor legionare și a crimelor de Stat făcea impo-
sibilă localizarea „jertfei de sînge“ numai de o parte a baricadei;
de aceea vorbeam mai sus de o guerilă urbană de tip postbelic în
care teroarea şi antiteroarea intrau într-un ciclu infernal
permanent, cu victime și călăi de ambele părţi. Se poate spune:
este adevărat că românii au fost un .„neam fără noroc“ înperioada
interbelică, dar nu pentru că n-au știut să „valorifice“ șansa
mistică a Legiunii, ci pentru că n-au știut să oa je poze Ea lei
nu scuză, ci condamnă crimele legionare, dar numai parţial. Cum
ea nu numeşte însă crimele de dinainte de 1940, noi nu putem, pe
de altă parte, da nici un răspuns întrebării cum le-ar fi evaluat
Eliade pe acestea din urmă, dacă le-arfi luat în consideraţie. na
al doilea aspect al ambiguităţii textului eliadesc, dar un aspect din
care în nici un caz nu se poate trage concluzia unei culpe „aprio-
rice“ a autorului. Este motivul pentru care consider interpretarea
lui Eliade „ambiguă“. şi nu „suspectă“, adică în mod secret încă
solidară cu Garda. Adevărata problemă mi se pare de aceea nu o
„(deyculpabilizare ipotetică“ a lui Eliade, ci faptul în sine că
Eliade nu s-a referit mult timp deloc la Gardă, iar cînd a făcut-o —
aspectele ei politice de pînă la asasinatele din 1940.
Interpretarea cu pricina derivă dintr-o anumită viziune Ape
realităţii, și nu din partizanat politic îngust. Mă interesează aici de
aceea mai mult mentalitatea pe care această interpretare o dez-
văluie decit faptul că ea nu se susține prin date obiective, Nu
există nici un motiv de a-l acuza pe Eliade, în cele afirmate, de
lipsă de sinceritate. Sînt convins căa scris exact ce a gîndit: el a
văzut în Gardă, într-adevăr. o „sectă mistică“, nu 0 „mișcare
politică“ şi tocmai de aceea nici nu a judecat-o politic, maimult,
tocmai de aceea și-a pierdut interesul pentru eacînd a Sau
„secta mistică“ pe care o admirase la Miercurea Ciuc, Aaa,
"înainte, și care a „căzut“ într-o „mișcare politică“. „Greşeala a
Eliade, dacă se poate spune așa — dar ceușor ne este CA fim
înţelepţi retrospectiv — este că nu a văzut „căderea' în politică a
lui Codreanu din chiar primul moment al activităţii lui. Înterpre-
tarea religioasă a Legiunii presupune distincția dintre o primă cei
a ei. de puritate paradisiacă. și o a doua de cădere în păcat. a
fost așa: „păcatul“. din nefericire, a coincis cu „nașterea a i
religioasă“ a fost zor timpul, simultan, ŞI O „„mișcare politică „A-
acuza pe Eliade că a văzut numai religiosul pentru a scuza
229
 politicul mi se pare o acuzaţie de intenție care nu se poate prin
nimic dovedi. Pentru un filosof al religiei este, la urma urmei,
„normal“ să vadă în primul rînd religiosul în politic, cu atît mai
mult cînd o mişcare politică precum Garda a fost evident și o
sectă religioasă Ne putem însă întreba în ce sens a văzut Eliade,
dacă a văzut, caracterul politic al Legiunii dinainte de 1938,
inclusiv în 1936-1937, anii lui de apropiere de mișcare; Ambigui-
tatea formulărilor ne permite să punem ipoteza nu a unei naivități
politice la Eliade — naivitate în sensul de a nu înţelege anumite
fapte, respectiv crimele politice ale Legiunii —, ci a unei miopii
politice, în sensul de a nu vedea aceste crime, sau de-a le vedea
fără a realiza că le vede, de a nu le acorda importanţă, de-a refuza
să fe acorde „realitate“ în chiar sensul pe care Eliade avea să-l
teoretizeze pentru gîndirea mitică: nu orice-fapt are importanță, şi
deci este real, ci numai acela care se referă la, sau repetă, faptul
originar, cel petrecut in illo tempore.19 Cum să nu fi ştiut Eliade
de crimele legionare? Vuia întreaga lume românească de ele. A
„Știut“ de ele, așa cum evident „știa“ și ce se întîmplă zilnic în
lagărul de la Miercurea Ciuc, aşa cum (fiecare deținut) „ştia“ că
ar putea fi ucis acolo. „A şti“ nu însemna însă pentru el, și în-
drăznesc să afirm că și pentru toți cei care participau la această
mentalitate, „a ști“ nu implica, deci, necesitatea de a schimba
atitudinea în mod fundamental, de exemplu de „a se desolidariza“
de Legiune. (Tulburătoare este teza unei „miopii politice“ şi
pentru că autorul Romanului unui adolescent miop a. fost toată
viața, la propriu, miop!)
Trebuie făcute, cred, şi alte precizări. Apropierea lui Eliade de
legionarism a avut un alt caracter decît adeziunea lui Nae Ionescu,
deși chiar aceasta din urmă nu a fost, niciodată, pare-se. for-
mală.50 Nae Ionescu a trecut de partea Gărzii în toamna lui 1933
din motive politice: dezamăgirea față de hotărîrea lui Carol, în
care Își pusese atitea speranțe înainte, de-a chema la putere iarăşi
un guvern liberal, al lui Duca. Următorii patru ani şi mai bine,
cînd nu scrie în Cuvînzul (acesta este interzis între 1933-1937 şi
reapare între ianuarie și aprilie 1938, cînd este arestat Nae
Ionescu), Eliade nu și-a urmat mentorul, din punct de vedere
politic. EI a făcut campanie, mai ales în 1935 şi 1936. simultan
pentru „revoluția spirituală“, realizată de intelectuali. și pentru
depășirea politicului5!. prin respingere în același timp a comunis-
mului şi a nazismului. Se pot da nenumărate exemple pe această
temă din articolele grupate în Proferism românesc. Protestînd, de
exemplu, contra confundării în România modernă a vieţii politice
cu viaţa civilă — ar trebui subliniat faptul că Eliade este printre
primii care vorbesc în România de „viaţă civilă” într-un sens
foarte apropiat de ceea ce noi numim astăzi „viaţă civică“! — el le
distinge în felul următor: „|Viaţa civilă] priveşte realitatea naţio-
nală întreagă; cealaltă (adică viaţa politică, S.A.],:0 realitate
fracturată între „partid“ și adversarii partidului. La viaţa civilă sînt
datori să participe toţi, căci de ea se leagă unul din sensurile
omului pe pămînt: civilitatea, adică tehnica armoniei intereselor
omeneşti, arta de-a depărta pe om de brută, de barbar. La viaţa
politică participă cine vrea. Viaţa politică nu este o datorie pentru
nimeni. A nu «face politică» nu este o trădare, dimpotrivă, acei
care se refuză astăzi politicii constituiesc ultima rezistență a
spiritului public în România.“52 „Nu ne putem lăsa convinşi de
lozinca zilei: primatul politicului. Căci, nu este vorba de un primat
al politicului, ci de un primat al istoriei. [...] Asistăm astăzi la un
fenomen cu considerabile consecințe pentru ființa românească
(dacă se va realiza pînă la capăt). Asistăm la disoluția obiectivelor
politice (partide, legi., administraţie, afacerism, ambiţie etc.,)- și
înlocuirea lor cu obiective istorice (un om nou, o altă Românie, o
altă liberatate). România veche a trăit sub semnul politicianis-
mului [...] România nouă vrea să trăiască sub semnul istoriei ...'*53
Primatului politicului. Eliade îi opune primatul spiritului. S-ar
„putea discuta sensul acestui concept filosofic, ca și măsura în care
el poate conduce, în anumite situaţii, la justificarea unei atitudini
politice de (extremă) dreapta, deși este evident că, filosofic ca și
istoric, această derivă nu este deloc automată.54 Deşi o asemenea
discuție nu-și are locul aici, mi se pare oricum evident că Eliade.
în articolele din epocă, nu discută tactici politice, precum Ionescu,
ci dezbate ierarhii de valori. Apropierea lui de Gardă nu a fost de
aceea un gest politic. precum la Nae Ionescu, ci un gest de
focalizare: iată, legionarii întruchipează revoluţia spirituală de
care am vorbit pînă acum! În 1936-1937, Eliade nu-și schimbă
deci ideile, nu se „înverzeşte“, cum susține Ornea, ci crede a găsi
un exemplu de întrupare, în sfîrşit (din punctul lui de vedere), a
ideilor lui mai vechi. Acest punct de vedere apare, de altfel,
treptat în publicistica lui. Într-un -articol din Vremea, din
1! decembrie 1935, el trimite la Codreanu, fără a-l numi, la fel de
evident ca şi într-un alt articol din acelaşi ziar, din 4 octombrie
1936, redactat aproape. în aceleași cuvinte: „Nu este deloc întim-
plător că o mișcare tinerească de dreapta își propune, prin
cuvintele șefului ei. «să împace România cu Dumnezeu». Așa nu
vorbea decît Bălcescu sau Heliade-Rădulescu.''55: Referinţa la
pașoptiști, care nu putea fi deloc pe placul mentorului său Nae
231
 Ionescu, ori legionarilor, arată specificitatea abordării proble şi notează cu obișnuita lui acuitate: „Mi-e greu să vorbesc cu
mei
de către Eliade. Noi ne putem desigur mira că el, și alţii, Mircea despre asta. Simt că el e în doliu. În ce mă privește, mă
au putut
lua în serios o asemenea frază de-a lui Codreanu, dar fapt gîndesc cu tristeţe la întîmplarea asta. Este în tabăra lor mai multă
este că
Eliade a transformat-o în chiar motivarea interesului său, anterio orbire decît farsă și poate mai multă bună-credință decit
inexistent, pentru această „mișcare tinerească“. Nu am avut r
încă impostură. Dar atunci cum se poate, prin ce aberaţie, să Rirsidea
posibilitatea de-a citi integral „articolele legionare“ ale lui seama de oribila lor eroare, de sălbateca lor eroare? > Toată
Eliade,
mai ales cele din anul următor, 1937, Paradoxul, în drama se află poate în aceste cuvinte, în această „orbire“ și „bună-
care, vrind
nevrînd, mă înscriu și eu aici, este.că de ani de zile credință“ care îi împiedică, în epocă, nu numai pe Eliade, dar și
toată lumea
glosează în marginea unor articole ale lui Eliade încă nepubli pe zeci de mii de alţi oameni, să vadă „eroarea lor, Dar mai este
cate
în volum și pe care fiecare le citează din citatele altora! ceva: neînțelegerea lui Sebastian. În săptămînile următoare el se
duce la schi ia Sinaia și ignoră total comoţia din țară. Pe 12
De ce se petrece focalizarea în 1937, mi se pare februarie are o întilnire la o cafenea cu un prieten și singura lui
lesne de
înțeles. Mai întîi, după congresul de la Tîrgu-Mureş din grijă este ca legionarii să nu profite a doua zi de situaţie şi să dea
aprilie
1936, pe care regele Carol îl sprijinise indirect, legiona o lovitură de stat. După care notează scurt: „Nae n-a ținut Curs,
rii se
îndepărtează de Carol, și refuză tutela sa. La începutul lui desigur în semn de doliu. Mircea nici el nu va ţine mfine curs. Pe
1937
Codreanu s-ar fi întîlnit în secret cu Carol care i-ar fi propus 13 februarie, ziua înmormîntării, nici o însemnare. Pe 14 februarie
să-l
aducă la putere cu condiția ca Garda să-l considere pe Sebastian pleacă din nou la Sinaia la schi, ca „Să mai uite de
Carol
„Căpitan“ și pe Codreanu doar „locotenent“: Codreanu ar București“99. Sebastian vedea, desigur, „oribila eroare“ a celorlalți
fi res-
pins indignat propunerea.55 Dacă este adevărat, Codreanu se dovede și nu avea nici un motiv personal de doliu, totuși este uluitoare
atunci singurul om politic român — în măsura în care i se
a
poate totala lipsă de emoție — umană, chiar faţă de un adversar politic —
aplica această formulă pe care el a combătut-o în perman cu care scrie în acele zile. Tăcerea și stinghereala dintre Sebastian
enţă —
care nu se lasă corupt de Carol și refuză puterea oferită de și Eliade, la întilnirile următoare, vor fi provenit, cred, din
acesta
(se poate spune că refuzul nu a fost — numai — din princip sentimentul lor reciproc de neînțelegere. Insemnarea acestui
iu, ci —
și — din interes, Codreanu dorind puterea numai pentru sentiment datează din 25 februarie: Eliade scrisese între timp în
Gardă.
dar, oricum, a fost un refuz). Chiar dacă această ofertă Vremea articole „din ce în ce mai legionare“60, Care articole.
nu a fost
făcută publică, depărtarea de Carol era, la începutul lui Sebastian nu spune. Le rezumă însă Ornea, la paginile 200-208
1937, deja
un fapt consumat. Dacă Eliade putea crede înainte că Garda ale cărţii lui: zoare se referă la aceleași obsesii ale „primatului
un partid politic ca oricare altul, tocmai de aceea neinte
era
resant spiritului“ şi ale „revoluției creştine“, inclusiv mult încriminatul
pentru el, la începutul lui 1937 același Eliade putea să-și articol „De ce cred în biruința Mișcării legionare“, despre care am
spună,
iată, un partid care refuză jocul politic murdar obişnu vorbit mai sus. În fine, nu trebuie uitat faptul că sentimentul
it din
această ţară. Dar al doilea motiv mi se pare decisiv: reciproc de neînțelegere și de distanțare putea veni și din dorința
pe 13 ia-
nuarie mor Moţa şi Marin în Spania, iar exact o lună mai lui Eliade de-a menaja susceptibilitățile prietenului săufață de
tîrziu ei
sînt înmormîntaţi în București, după mari manifestări de anumite noi accente din publicistica sa. Interesant este că Eliade
simpatie
în toată țara, printr-o înmormântare grandioasă: patru teoretizează, încă din 1935, acest lucru în articolul „Românismul
sute de
preoți, buciume, o gigantică cruce în fruntea cortegiului. şi complexele de inferioritate“ din Vremea, 5mai 1935. El pleda
Moartea
lor a fost prezentată ca eroică deși, din relatarea lui Franci acolo împotriva antisemitismului, susținînd că dacă sînt „prea
Veiga, în zona unde ei au murit, celor doi „război
sco
ul li s-a dez- mulți minoritari la posturile de comandă“ ei trebuie scoși „prin
văluit în toată oroarea și mizeria lui“57, „Jertfa“ celor doi concurență“: „noi nu avem nevoie de intransigenţă și intoleranță.
ni se
poate părea nouă astăzi, după atîtea războaie murdare vicii străine structurii noastre“. În plus însă, Eliade pleda. poate
şi inutile,
de-o valoare îndoielnică, atunci însă moartea celor doi tineri, implicit, și pentru înțelegere. pentru sensibilitatea evreilor:
intelectuali și autori de volume apărute, probabil post-mortem, „Fiecare cunoaște din propria-i experienţă cît de sensibili sînt
acelaşi an, a avut un impact emoţional uriaș. Două zile în
după evreii adevăraţi. cît de orgolioşi. de intransigenți. [...] Știți cît e de
moartea celor doi. Mihail Sebastian îl întilneşte pe Mircea Fliade greu să fii obiectiv faţă de un evreu inteligent. Omul suferă la

232
 orice aluzie, la orice bănuială; i se pare că se află în faţa unui
antisemit şi se arată întotdeauna pregătit pentru o nouă persecuție.
Astfel e făcută istoria neamului lui Israel şi aşa funcţionează
spiritul defensiv iudaic. Trebuie să privim lucrurile așa cum sînt.
Complexele de inferioritate iudaice au fost provocate mai ales de
istoria lumii creștine.“6I Am putea citi aici poate prefigurarea
jenei reciproce de peste doi ani, și de mai tirziu, cînd
„românismul““ lui Eliade trece de la nuanța Rădulescu-Motru la
apologia creştinismului lui Codreanu, greu de susținut în fața lui
Sebastian, şi greu de înghițit de acesta din urmă.
Cred că putem conchide, chiar cu o informaţie incompletă —
dar aș fi gata să rediscut problema dacă mai multă informaţie ar
deveni accesibilă — că mai sus-numita interpretare religioasă a fost
motivul apropierii lui Eliade de legionarism. În acest caz am
impresia că o „desolidarizare“ de legionarism, atunci sau mai
tîrziu, ar fi putut uşor fi văzută de Eliade (din perspectiva lui), și
într-un fel așa ar fi şi fost. ca lipsită de obiect. Eliade nu a
renunțat la această interpretare religioasă niciodată — vezi
Memoriile —, dar a recunoscut, este drept cam printre linii,
(„ambiguu“, am spus mai sus) că legionarii, date fiind „odioa-
sele“ lor crime, nu constituiau în fond proiectul de „revoluţie
spirituală“ în care el a crezut. Mai mult, Eliade a condamnat
„crimele odioase“, Ce să mai condamne în plus? O altă „problemă
legionară“ n-a existat, cred, pentru el, de vreme ce nu s-a interesat
niciodată — atât cît putem ști astăzi — de ideile politice ale legio-
narilor, ci numai de relevanţa spirituală a atitudinii lor. Aceste idei
politice el nu le-a împărtăşit, precum au făcut-o Cioran sau Noica,
De ce s-ar fi desolidarizat atunci Eliade de ceva cu care nu s-a
solidarizat niciodată? Înclin să cred că el a luat în consideraţie
numai „fenomenul legionar“, aura lui creştină, prietenii personali,
latura umană, și nu fenomenul legionar real. leşirea din lagăr,
primejdia prin care a trecut — putea fi și el împuşcat acolo —,
plecarea din țară şi mâi ales ororile anilor 1938-1940 l-au trezit,
în sensul că, în sfîrșit, a înţeles caatare activitatea politică reală a
mișcării și consecințele ei îngrozitoare.
Publicarea recentă a unor scrisori de-ale lui Eliade către
Cioran pare să întărească această supoziţie.S2 Într-o scrisoare
nedatată, din toamna lui 1935, el îi mărturisește: „tot ce-am scris
pînă acum nu exprimă deloc adevărul în care cred. n-am minţit,
dar cred că m-am jucat. Tot ce-am spus priveşte mai mult
experiențele mele individuale și acestea au fost totdeauna auten-
tice“. Al-am mințit, dar cred că m-am jucat, iată o frază care spune
234
mult asupra mentalităţii întregii- acelei generaţii gidiene, perfect
descrisă de altfel în Huliganii, ahtiate de aventură, risc. depăşire a
prudenţei burgheze în angajări totale dar efemere, detestînd
estetismul raţional și rece ă la Valery, dar descoperind brusc că și
atitudinea lor tot un joc a fost, tot un fel de estetism, deși invers,
pentru că tot lipsit de responsabilitate etică a fost. Şi nu este exact
acesta reproșul pe care-l facem noi astăzi acestei generaţii? Dar
Eliade continuă: „Singhrul lucru important este că Europa crapă
de prostie, lichelism, de luciferism, de confuzie [...] sper că
România nu aparține acestui continent care a descoperit științele
profane, filosofia și egalitatea socială.“ Un sentiment catastrofic
astăzi greu de înțeles. dar atunci o veritabliă obsesie. Pe 24 iulie
1936 Eliade se află însă la Oxford și iată ce scrie: „Regele mă
trimite, prin Gusti, să văd ce e cu Oxford Group Movement. Am
fost și am văzut: cel mai magnific lucru din Europa, bate şi pe
Hitler. Păcat că e greu să te laşi condus de Dumnezeu ...“* Această
„jucăușă“ frază, „bate şi pe Hitler“ dezvăluie modul de gîndire al
lui Eliade: obsesia pentru „renașterea religioasă“ — nu ca trăire
personală, nu, pentru el rămîne „greu să te lași condus de Dumne-
zeu“ — este singura dimensiune pe care consideră fenomenele
sociale contemporane, și nu contextul lor politic. Nu are nici O
importanţă dacă un revival religios are loc la Oxford, în mjlocul
democrației britanice, ori în Germania nazistă. Primul se
dovedește mai tare? Atunci îl „bate și pe Hitler“! Religiosul, ca şi
sportul, este apolitic, Ajunge și în Germania, şi scrie: „Sînt la
Berlin de două zile. Dacă aș sta un an aici aș face și eu politică
militantă.“ De ce? Nu: spune. Optativul este însă contrazis de
indicativul realității: „M-au dezgustat însă [sublinierea mea, S.A.]
"împrejurările asasinării “lui Stelescu. Nu se suprimă un adversar
cînd e singur în spital, într-un pat, fără apărare. Să avem pardon.“
Stelescu fusese omorît pe 16 iulie; la numai o săptămînă, Eliade
condamna acest gest „dezgustător“ din străinătate, dar. din nou,
ambiguu. Mai înții nu în public, ci într-o scrisoare, în al doilea
rînd din aceeaşi perspectivă care era de mult o altă obsesie a lui:
virilitatea, înfruntarea bărbătească prin „angajare totală a fiinţei“:
ceea ce-l supără sînt „împrejurările asasinării“ lui Stelescu, faptul
că acest „adversar“ era „fără apărare“, nu asasinatul în sine. Dacă
Stelescu ar fi putut să se apere. care ar fi fost diferența? Un fel de
scenă de western se joacă parcă pe fundal: dacă cei doi „ad-
versari“* se aşează lent unul în faţa celuilalt. au ambii deci ..șanse
egale“. apoi contează. numai cine trage mai repede. Și astfel
asasinatul politic este redus la o gafă de lipsă de stil. O
condamnare, din nou, estetică. nu etică, la un om care milita
235
 mereu, ca şi alţii din epocă,
Împotriva a tot ce mirosea stera
frumoasă. Pe de altă parte, asa a scriere articolul respectiv că Eliade l-ar fi condamnat Ec pa PhE
sinatul nu este nici scuza. Pen
că acel „însă“ Sugerează,
prin raport tru mentele citate de Pavel, IA și Pic nonauţ) SIMAI a,
asasinatul citat îl împiedică sintactic de adversitate, că
itteram, în sensul că Elia e ar lost a
Șt cum această Politică nu i i li
ar putea împiedica, din princi per politice asupra conştiințelor în pai Ea aa
dezgustătoare asasinate. Eli piu, lectură atentă a acestui articol în contextu (e ui pa
ade arată aici că este la cure
întîmplă în politică, dar răm nt
îne dezgustat de ea ca atare. cu ce se eliadeşti din anul respectiv, 1935, accesi LE: al
politic este domeniul înfruntă Nu jocul omânesc, arată, dimpotrivă, că Eliade scria aceste c ton
rii virile ori ale angajării
care visează el. Religiosul fiinţei, la Ee ea fa ca o critică la obișnuita împărțire a le SEBate
este domeniul căutat, şi cău
„Inerită“ obturarea politicului. tarea lui în tabere politice adverse, care. în ape “azi dea
..
spiritul critic (vezi și discuţia de mai sus), În i Apare
ae
articolului, aflat în text după paragraful pe care e Ra
în mod greșit. „sfîrșitul“ articolului, Eliade puii -A astă
Excurs Il: O polemică în jur semnificativ destinul acesta al lui Istrati Li e a e
ul lui Eliade
armă a oricărui scriitor este independența sa ai a ae
politică; este conştiinţa misiunii sale spirituale i ia 0 ul
vărata trădare a lui Istrati a fost deci prima, a oale
de opinie. „Istrati şi-a primit pedeapsa pentru Ie
itor atît de mare cum era el putea servi orice cauz Ar luptă
a nici unei doctrine politice, nemilitînd în BIpie IE a,
să păstreze «spiritul critie»“ în care a renunțat „să rămînă liber, politică. Omul a biruit scriitorul. Istrati a uita Cp a BLU i
și
socială“ angajată, de Stînga a trecut Ja „o atitudine politică şi bine pe care îl poţi face oamenilor nu-l BAUT E? N Ie UN
;
sovietică, cînd a spus. adevăr a doua, la f
ul' în libertate. Destinul s-a răzbunat, destinu Sr pai E aa
la autonomie, la libertate. la şi a încercat astfel „0 reîntoarcere inteligenţa, geniul şi forța creatoare a unui ei ee
dată de stînga, a doua, viol critică“, Prima mișcare a fost aplau-
ent criticată de aceasta: Istr
considerat în consecință „un ati a fost E ie ti, ciivede e
îxt cazulki iluiPR xempl
ar e a intelectualul
ranţei. Pavel vede în articolu renegat" şi chiar un agent al Sigu-
Be dnu
l analizat o „condamnare“ Ecr să facă: Eliade pledează deci pentru pg cei pica.
de către Eliade prin faptul a lui Istrati tocmiai pentru a putea salva spiritul critic și cr
că acesta i-ar fi reproșat lui
„Sfirşitul articolului“, că nu Istrati, la Mau 1,63 trece be ]
a apoi la o identificare a PENE
miturilor în acel moment: num înțeles „actualitatea“ şi necesitatea ceAa e
și numai prin ele se așteaptă ai ele „au priză asupra conștiinţelor primul, ca și al doilea. dar din alt punct de ve spal sepd a
atit de boală, cît de vremea biruința“, Istrati „a murit înfrînt; nu
nouă pe care n-a cunoscut-o trădat „misiunea“, „intrînd activ șinecritic în i ul sic
înțeles-o“,
: şi n-a Altfel decît Istrati, Eliade nu și-ar fi făcut sf IE site sia
Curios este, mai întîi, că Pav dat deci dovadă de „cinism“ prin „refuzul său de ue e
faptul că Istrati a colaborat e] (ca și Eliade!) nu mențio
la sfîrșitul vieţii la Cruciada nează însuşi aceeaşi judecată“. „Abil. evitînd un a în iarta
mului, revista legionară a românis- tiințe, Eliade a reușit să evite parțial și local [...] a fi lia
disidentului Mihail Stelescu,
Codreanu prin 1934 Şi asa rupt de Ceai dă America..." Dacă la Istrati a funcționat ela i
sinat de „decemviri“,
1936. Împărtășesc admiraţia moral, la Eliade ar fi funcționat (numai) cel Că E a A
de-a spune adevărul lui Pavel pentru cu
despre comunism, cu orice ri Cuvinte grele, pe care însă Pavel nu je cintae
substanțial. Mai întîi. în 1935. pa el ciae Ai ti
era încă interesat (serios) de legionarism. e A
i, Sau noi, modele, interesat. în Le “ aa =, e esti
dar aceasta este o altă disc
uţie.) În al doilea rînd. nu
rezultă din ăzut. în mod stric e ate eta Ati oa a
fi Eliade ..a intrat activ şi necritic în mişcare“:
236
237
 informaţiile despre activitățile lui în Mişc
şi la Sebastian, iar Ornea chiar neagă aparare sînt vagi și la Ornea Dan Pavel65, eu cred de aceea că este vorba aici de . See
În al treilea rînd,
tenenţa lui la Mişcare.65 generală în epocă, la Eliade ca și la alții, și că aceast Su ;
Pavel își contrazice singur acuzaţia,
exact în paginile următoare, că „pute afirmînd este problema adevărată pe care trebuie s-o ta i î
rnicele componente creştine sau neculpa, fericită sau nefericită, a lui Eliade. sau Istrati,
şi naționaliste ale legionarismului l-au
împins pe Eliade și colegii oricui altcineva.
săi pînă la respingerea conținutului doctr
sovietismului“ și remarcînd, în fine,
inar al hitlerismului şi
apărarea de către Eliade a
valorilor vieţii civile. Dacă aşa stau Problema reală a dezbaterii este deci ignorarea rara pie
lucrurile, în ce constă exact
acuzarea lui Eliade? Repet cele de
mai sus: de ce anume altceva la 1938, respectiv reducția interpretativă a Ss uiIE ai
mai trebuia el să se desolidarizeze. la un fenomen religios. pl în E pia, a Cita Acat
din moment ce s-a deso-
lidarizat de crimele legionarilor? Îi ințe, informaţie (knowledge) şi acțiune. sau i )
simplul fapt că nu a confesat apartene
reproşează atunci Pavel
Ca nu A niciodată directă, ci mediată de po VIRa
nța la mișcare? Dar noi nu
ştim încă dacă i-a aparținut. Rămîne credințe, principii (Beliefs). Rareori acţionăm sai BE, e
simpatia pentru mișcare în
sensul religios și uman precizat mai informaţii primite, de obicei deliberăm, depg as in A
sus. Dar este nevoie oare de
scuze pentru aceasta? întîi, întrebîndu-ne care este veracitatea şi imporrii e
Mi se pare că, de dragul analogiei noi. Acest spațiu rules dintre Da ea A pan să are
orice nuanţă individuală, transformînd cu Istrati, Pavel șterge
u-l pe Eliade într-un „mem- '7)57 poate fi stăpînit e noirațional — printr-un calu luc
bru de partid“, la fel de înregimentat TE RA pro sfccnita — Sau irațional: pif ao d
ca și Istrati, chiar dacă în alt
partid. Or, cred că tocmai nuanța sau prin ștergere nereflectată și LU ari a Bois
este importantă, iar aceasta
dezechilibrează analogia, și încă într- ii dintre argumente. gicul, miticul,
un mod foarte semnificativ.
De ce n-am citi atitudinea lui Elia iri e ETApa creierului“, sînt tot atîtea proceduri deAIgaa
de din 1936-1937 exacr în
termenii pe care el îi numeşte în artic (delerion) „iraţională“ a acelor argumente care liopal i
olul din 1935 despre Istrati?
De ce n-am spune că Eliade a dorit, convin. Devierea spre mitic trebuiesă se fi produs în caz sal
şi sperat, că „un scriitor atât
de mare cum era el putea servi orice atunci cînd asasinarea lui Manciv, ori a lui gps ra „5
cauză neintegrîndu-se nici
unei doctrine politice, nemilitînd în evaluată printr-o cîntărire „la rece“ a situaţiei lui: Codrea 0 ORA
nici un partid de luptă poli-
tică“*? Dacă putem încerca o identifica Gărzii. în momentul respectiv. ci printr-o proiectare a Și E pie
re între Eliade și Istrati — şi
în sugestia acesteia văd un merit lutul unor valori eterne: act de răzbunare, de vendeua, 0 orgie:
al textului lui Pavel, deși el o
dezvoltă, cred eu, alături de reali de pedeapsă justiţiară în era aA AIE, PEDREII-Z E.
tate —, aceasta ar putea fi între-
prinsă mai curînd în sensul negativ văzuți, legionarii „s-au jertfi E
menţionat de Eliade însuși: el
a dorit, cred, să facă ceea ce Îstra psi ca legii. Pedepsirea lor Sejeneg, atunci
ti nu a făcut, şi ceea ce este
adevărata misiune a intelectualului „(auto )sacrificiu“. Or, dacă te poţi desolidariza de o grră.e ar
: aceea de-a Servi 0 cauză,
respectiv mult visata „revoluţie spiri a fratelui sau a celui mai bun prieten, nu te Poli. zice-de
tuală“, fără a se integra unei
doctrine sau unui partid politic. El
s-a menţinut, din acest punct sacrificiul lui cînd eşti de aceeaşi credință cu el. ru ie:
de vedere, într-o margine asumată
a mișcării, literalmente alături interpretare scoate deci uciderea lui Manciu din Să N,BEan
de ea, nu în ea, în ambele sensu
ri ale cuvîntului „alături“: cu o proiectează într-unul religios, mitic. Despre ce e8 ace a
simpatie, dar în afara ci. Comună
între publicistica lui Eliade şi
legionarism a fost numai „Spiritual
credea Eliade că este spiritualitatea
itatea“, mai bine ZIS, ceea ce
lor comună, ȘI ceea ce eu, în
cole ebora moi pa
cunoaşte, ci că nu-i acordă acelaşi tip ia Pine Jon dacă
aid
acest articol, numesc „Cuvîntul“ eîndeşte în context legal. Nu se pune deci proble ae
, retorica, „fenomenul legionar“. ivităti politice, nici a încercării de-a scuza o crimă,
Dimpotrivă, ceea ce a constituit
dista
niată de Eliade, a fost „fapta“ Gărzii, nţa. diferența, mereu subli. iii ete să într-un tip de gîndire, sau de acceptare sie
acesta din urmă Eliade l-a igno fenomenul legionar real. Pe ideologii. conform căreia o crimă nu este o epitete
rat sistematic. chiar atunci cînd, justiţie deasupra legii umane, un act inspirat de c
am spune noi, ar fi trebuit
să-i sară în ochi. Altfel decît (evasi-)divine. he
238
239
 Revenind deci asupra celor spuse mai sus, numesc
alunecare conștientă în gîndire mitică un act de miopie această Sub-excurs inevitabil etic
politică, în
sensul deci că nu vede politicul ca politic, ci doar
ca manifestare
a religiosului. Eliade nu face deci greșeala de-a
scuza o faptă Or, problema, pentru mine, pentru noi, este tocmai faptul
politică reprobabilă (din punct de vedere politic,
sau moral) ci că foare aceste crime legionare, ca și antilegionare, sînt. îneter-
cade în ambiguitatea de-a nu aprecia o vreme politic
ul ca
deci în perioada de pînă la 1940 - în timp ce el apreci politic — nitate, de nciertat: pentru noi, pentru mine, nu are nici o EIp
ază în altă tanță că Iorga a fost un mare savant şi Manciu, ae o | Me
vreme politicul într-adevăr ca politic şi condamnă
(abia) atunci după cum nu are de asemenea nici o importanță că nicadorii era
asasinarea lui Iorga şi Madgearu, drept ceea ce ele
de drept au
fost: crime, nu „acte justițiare“. „Rătăcirea“ realmente vinovaţi de omor și unii dintre legionarii executaţi în
de-a nu vedea (o
vreme) crima drept crimă o încadrez, în procesul provincie prin tragere la sorţi erau, probabil, nevinovaţi. Nu, toate
numit anterior,
mai în general, procesul de de-realizare a realită
ții care are, acestea au fost crime la fel de oribile pentru că au fost Gu e,
acum, sensul precis din gîndirea mitică de a sustra pentru că au dus la curmarea unor vieți omeneşti în afara ea
ge unor eve-
nimente atributul lor de „real“, „adevărat“, sau „semni forme de legalitate (las aici în afara discuţiei întrebarea a a-
ficativ“;
acest sens nu este deci acelaşi cu cel din gîndirea laică, mentală dacă pedepsirea unei crime prin uciderea, decisă legal, a
drept
care
respectivele evenimente „nu au avut loc“, ori criminalului, este moral acceptabilă). Eliade, ȘI alții, s-au trezit
nu au fost percepute,
Pentru interpretarea operei lui Eliade în general, aceast moral la uciderea vechiului lor maestru. Păcat. Trebuiau s-o facă
ă ipoteză ar
putea avea consecințe asupra cărora pînă acum, pe încă de la asasinarea nedemnului Manciu.
cît știu, nu s-a
insistat deloc, sau nu îndeajuns: o participare a sa în
activități
cotidiene la comportamentul mitic pe care el, în
același timp, îl
cerceta ca om de ştiinţă și-l „ilustra“ ca scriitor.
În 1935 Eliade
publica Huliganii, în 1936 Domnișoara Cristina, în 1937
iar în lagărul din Miercurea Ciuc scria, cum am Șarpele, O concluzie: cecitatea politică
văzut, Nunta în
cer! De la „realismul“ (laic, profan, al) primului roman
exact în anii în care, după Z. Ornea, avea loc „conve
el trece,
riirea lui la Dar nu doresc să mă refer aici la Eliade ca autor și ca per-
legionarism'“, la redactarea unor romane „fantastice“
, bazate pe soană. ci numai ca ilustrare a unei mentalități mai generale.
izbucnirea. sacrului în profan.SE Iată de ce eu nu
aș vorbi de Ambiguitatea dintre religios și politic nu este jiu ei apa
„convertirea la legionarism“ a lui Eliade, ci de
convertirea lui în lui proprie, ci aparține întregii perioade interbelice. a vine, aș )
ziaristică și politică la tipul de gîndire mitică pe
care-l „trăiau“ cum am văzut deja. din incapacitatea justiției de-a acționa in di
personajele sale, ori despre care îşi scria unele
eseuri
Autorul Eliade, dominat de povestitorul Eliade şi filosofice. pendent, ca şi din lipsa totală de voință a opinie! publice si Ala
fascinat de adevărul. De fapt. perspectiva lui Eliade, aleasă mai urii i
personajele acestuia! Sau, în termenii folosiţi la
discutarea lui
Istrati de mai sus, scriitorul Eliade l-a învins pe omul motive de limpezime hermeneutică, printre multe altele la fel de
Eliade, în
timp ce omul Istrati îl copleșea pe scriitorul Istrati.59 revelatorii, este aceeaşi cu cea a lui Nae lonescu, Cioran, Goga,
interpretare poate explica, cred, distanța față
O asemenea
de legionarism Crainic și atiția alţii. La toţi. confuzia politicului cuii (OEI Ş
observată de Eliade înainte de 1936-1937 — în 1933, religiosul — sau ortodoxul) — a funcționat ca o axiomă. pe in i
de exemplu.
lăuda meritele filologice ale evreilor Moses Gaster de de-realizare a realității, şi deci de auto-amiăgire, a fost cvasi-ge
și Lazăr
Şăineanu și deplîngea expulzarea lor70 —, ca și după
1938, după
lagăr: o distanță remarcată de altfel de comentatori Ea este. încă o dată. cât anume din realitate au Au
săi. Z. Ornea
şi L. Volovici. Poate nu întîmplător, „trezirea“ aceşti oameni și cît s-au făcut că nu văd. Deși nu exclud de 4
a coincis cu asa-
sinarea maestrului său Iorga”l, ca fiind primul intelectual, coleg. nici cinismul. nici ipocrizia. mai mult decit evidente în epocă.ipo-
asasinat de legionari.
teza mea este că a existat atunci O reală ceciiare politică, DgieBti
şi neprefăcută. Mă explic, revenind la „fenomenul legionar“ al lui
240 24]
 Nae Ionescu, după ce am discutat inter
pretarea acestuia de către
Eliade. care indică, ea însăși, o aceeaşi
cecitate. Demersul lui Nae lonescu este logic a, în e iti

calorice
a aa or(Că
gică demnă de respect, ca orice d convirătuare
logică, dr
Iagcă g pri
SE
a premiselor. aceasta nu este și ie De, sd su
Testamentul lui Nae Ionescu carele ze
de prisos să mai precizez.) Nae Ionescu Dee
a organicităţii „formelor istorice“, în sensu e) A e
Arestat pe 14 iulie 1938, Eliade soseşte elementele constitutive“ care „dă diagrama, era ab.
august. El povestește că Nae Ionescu
în lagăr la sfîrşitul lui rice“73: „De exemplu, nu pot fi ortodox dacă ia SII
ținuse în mai „cîteva idealist sau nominalist în filosofie, e eh A a ceata
prelegeri de metafizică“; se referă fără
îndoială la conferințele în politică. Dacă sînt protestant nu pot ÎL î. mei Sa
menționate mai sus, la care deci nu a asista
t.
fost interesant de văzut cum ar fi reacționat Păcat, pentru că ar fi acestei corelaţii este, de la Max eal de > ea e
un filosof al religiei la

na fps net neo anu “as ară came

aceste conferințe de filosofie a istor puţin evident este exclusivismul ei („decit ), SE pe ii
iei, mai mult decît de
metafizică. Abstract formulate Și cu o
surprinzătoare absență de „profilului“ ei: forma istoric bt ae ia d a
referire la realităţi românești — ignor
area contextului real este și care participă la ea“. Cine desenează însă st profil : Za
aici vădită —, ele încearcă să ofere
a? Non eson copt „Apei
bigior pratu ge
mai curînd o fundamentare
filosofică a mişcării legionare decît să
o analizeze pe aceasta din mentelor definitorii este de a Du Ca
urmă. Titlul, ales, potrivit lui Papanace,
de Ionescu însuşi, pare să e obiective.“ Autorul nu mai revine asupra fraze
indice dorința autorului de-a mărturisi
— voalat — cum şi de ce un Et prima conferință. Credinţa în oaie ec ai
filosof ca el, Nae Ionescu, s-a apropiat
dacă a mai scris după aceea ceva şi
de legionarism. Nu știu totalitarismul: cineva decretează că așa, și juna pai “iu
mă întreb ce s-a păstrat din
notițele lui din lagăr despre Machiavell
i. scrise pe hîrtie igienică SR a pai
ranii lui.aaAcordul sau deza Mg ea formă, iși
(1), ori dacă a apucat să redacteze
ceva din ultimele cărți aflate. Ai sau promovarea unor forme aleeinațyg ia pecasta .
după Eliade, în stare de proiect: Comentar
iu la epistolele Sfintului epoca respectivă, sînt deci ignorate, ori A cEzIsE Pa
Pavel și Căderea în Cosmos (din carte
a lui Vulcănescu despre
Nae Ionescu rezultă că el a citit eseul
nu. aceste conferințe sînt ultimele texte
despre Machiavelli). Dacă
scrise — de fapt spuse — de
sut o uu
pc asemenea Ata A
ERAomogenitate. reia.
ETL NpEC E SELFezudd ai i
Nae Ionescu și capătă dimensiunea, da ei descriptivă — așa merg lucrurile în IE ul rel
nebănuită de el atunci, de ea este strict normativă: „așa ar trebui să meargă ufo aa e
iestameni Jilosofic! Astfel privite. acest
e conferinţe pot fi citite ca vor merge“, (specula ca aici pipi piata „Oa
o justificare de sine, rostită de „prof
esor“
fiecare, în faţa „camarazilor“, printre care , cum era numit de conferință, în violentul ei atac asu A PE eee
îndoială, și studenţi. Ne putem întreba,
mulți îi vor fi fost, fără vărul comunității. O interesantă sincronizare a premi
mai ales după mărturiile cluziei, care conferă cărții înseși o coerență 2, crabi
lui Palaghiţă și Papanace, cît şi ce vor
„între rețele şi clădiri“ din abstractele de fi înțeles aceştia acolo, Mai departe. Istoria curge, ca şi Viaţa. (aa, a A Atac a
însuși“ ale filosofului. Scena totuși, trebu fapt „convorbiri cu sine sau un sens: „nu există cauzalitate și sens eSĂ i Ea.
dinară. nu numai datorită „Yrăjii“
ie să fi fost extraor- se înșiră evolutiv (evoluţia este o idee EAI i
SI, sa E a
vorbitorului, dar mai ales introdusă în gîndirea noastră în secolul a iliriîl EM
datorită totalei incongruenţe dintre
înaltele lui preocupări și dar această negare a evoluţionismului care, în ea i rac
contextul real. Căci, să nu uităm unul
din puţinele detalii „„rea- mentează liberalismul, marxismul (moderat) și Cami,
liste”: ale memoriilor lui Eliade: „Nimeni
a doua zi. [...] Mitra
nu ştia ce se va întîmpla modernitate, este, împreună cu organicismul pă E ape
lierele acelea nu erau îndreptate
noastră doar în chip simbolic“? asupra o concepție politică, anume una de tipconser i A Aaaa
(este vorba de mitralierele pe mulți istorici români. de la Kogălnicean m z RR,
paznicilor, S.A,),
învaţă de la Herder sau Ranke”4, ca și pe junimiști,
242
243
 că aceştia acceptau o anume evoluție socială, dar lentă, şi tot or-
ganică. Motiv pentru Nae Ionescu de a-i critica pe aceștia din
urmă: ei au trebuit să preia elemente liberale, căci aşa era epoca,
lonescu, deci, radicalizează acest vechi conservatorism. Libera-
lismul este, spune el, ca şi democraţia, o formă istorică: „Ea în
sine nu este nici bună nici rea. [...] N-a prins la noi. Faptul că s-a
născut în sud-vestul Europei și de-acolo s-a întins în altă parte
dovedește că sînt forme viabile. Democraţia a fost bună acolo,
însă nu la noi.* O veche idee, pe care Nae Ionescu a repetat-o la
nesfârșit în articolele sale, ca și toți ceilalţi gînditori de dreapta. Și
aici constat o radicalizare însă: importul democrației în România a
fost o greșeală care nu mai trebuie repetată: democrația nu (mai)
are ce căuta în România. Epoca ei s-a terminat, o alta începe
acum. Nae Ionescu nu observă însă că se contrazice. Dacă această
formă istorică, plecată din sud-vestul Europei (ceea ce este
discutabil) s-a extins apoi în altă parte, dovedindu-se „viabilă“, de
ce nu s-ar putea extinde ea și în România? Mai mult, simplul fapt
că ea a existat în România, ceea ce şi Nae Ionescu afirmă, nu
implică, după propria-i logică, faptul că ea este și în România
„viabilă“? Altfel spus, de ce a fost ea o vreme „viabilă“: şi acum
nu ar mai fi? Un nou exemplu de „refuz al realităţii“, de data
aceasta al celei istorice din România, pur şi simplu concediată ca
nesemnificativă. Nae Ionescu îți explicitează ideea prin referire
directă la Platon: „, Platon [...] spunea că un lucru din lumea
sensibilă nu există decît în măsura în care participă la Idee, care
era, după el, o existență cu adevărat reală, pE cînd obiectele,
faptele, pe care le trăim noi, erau de mai puțină realitate. În
măsura în care lucrul sau fapta participă la o Idee, în aceeaşi
măsură lucrul sau fapta aceea există.“ Iată aici statuată, și
legitimată, însăşi atitudinea de care vorbeam și în legătură cu
Eliade: un fapt există, deci este real, numai în măsura în care
participă la Idee. Asasinarea lui Stelescu participa la Ideea de
răzbunare a trădării? Bun, ea exista ca atare. Dar ea nu există,
nu.
este „reală“, ca simplu asasinat. Realitatea asasinatului, acea
înfiorătoare cioptrțire a corpului lui Stelescu, sadismul celor care
o săvîrșesc și se îmbrățișează apoi de bucurie, un sadism inutil, de
fapt, în „logica“ simplei pedepsiri a trădării, toate aceste orori „nu
există“. Simplu. (Interesant este faptul că aproape în același timp,
Popper vede în Platon originea totalitarismului75.) Ionescu nu dă
un răspuns la întrebarea de ce liberalismul n-ar fi „viabil“ şi în
România, pentru că nu poate da: cum necum, el a existat în
România între 1866-1938, i arestat şi ziarul lui interzis. Tot prin încetarea democraţiei vor
244
Mai putem găsi și o altă incongrvenţă la Nae Ionescu. ELsize
în multe articole și cursuri „supunerea la real“, o atitudine pe Ee
o putem. înțelege, cred, mai curînd în sensul (elan ease i
husserliene decît în cel al pragmătismului american. Fără a pă e:
intra aici în dezbateri filosofice, menționez primejdia teore 5
din fenomenologie, de-a cădea într-un esențialism aEpilpaţi ceea
obiectului din faţa mea este ceea ce eu definesc ca-esenţă Za i
agLopessi Sr.
Este posibil ca acest esențialism să-i vină lui ÎN
Husserl”6, și ca de aici să-l fi preluat șielevii ia DAE Iea ȘI
Eliade. Supunere ia obiect înseamnă atunci supunere la o ieg ul în
prealabil modelat de mine (ori deProfesor, d e o a
cător). Deriva politică sare în ochi. Șiaici, ca la Eliade Papi,
nu putem spune că Nae Ionescu nu ar fi „Văzut existența i că
a liberalismului în România: a văzut-o, dar i-a ignorat jppo anț
„reală“. Obiectul „liberalism“ pentru el. era, esenția fie,
ja
inadecvat României, şi aşa rămîne în viziunea lui, deşi în spa
acesta s-a dovedit perfect adecvat. Incongruența a îi E
Ionescu este aceea dintre două concepte ale realului: cel ( ri
drept) esenţial și cel existent istoric. (Nae Ionescu va CX cita
mai departe această problemă drept diferența dintre că AG
reprezentativ și cel statistic al realității. ) 3 po n/d ie
înțeles. din nou foarte probabil în sens husserlian. tn
primului dintre cele două concepte alerealului. Și iată cum a
se închide filosofic: „fenomenul legionar“, pe care Nae jprgiauie
pregăteşte acum să-l analizeze, nu este fenomenul ae, a
realitate, ci esența acestuia, ipostaziată de autor. iim
greşesc, văzînd aici sorgintea problemei. În i a Sa
percepției publice, inclusiv a multor intelectuali, a LA pe i
rînd această imagine sublimată, ipostaziată: „fenomenu ate E.
Din nou o operaţie de public relations reușită, am spun ui .
cinic-ironic, dacă n-ar trebui să adăugăm și faptul că an EI
public simțea nevoia aceastei imagini. Idealismul spa stieE.
venea, în mare parie. din refuzul materialismului atunci e
de că Zi
Utopia legionară se naște astfel la confluența unei crize
a unui delir esenţialisr. Ambele ignoră a] doilea con p a
realului: legionarismul concret, existent istoric. e pie Sa i E
legionar.
din victoria „fenomenului legionar“ asupra fenomenului
Încă un cuvînt despre liberalism. Trebuie spuscă tocmai E
(şi democraţie) a făcut posibilă ui or
hulit liberalism.
ia
criticare de către Nae Ionescu. Exact cînd liberalismul şi
craţia au luat sfîrșit prin dictatura regală din 1938. Ionescu a i
245
 uciși zeci din acei tineri, studenţi, unii, ai lui Ionescu, care-i
ascultau cu evlavie filipicele contra democraţiei în mai 1938! Cu
cât încerc să-mi reprezint mai bine acea „scenă didactică“ din
lagăr, cu atît mă uluiește mai mult amestecul ei de sublim şi totală
aberaţie, de subțirime intelectuală și de incredibilă pierdere
a metoda experimentală și cea statistică: prima studiază „omul
simțului realității...
Dar să revenim la întrebarea de mai sus: de ce n-ar fi totuși
viabil liberalismul în România? Nae Ionescu nu-i dă un răspuns
explicit, dar îi dă unul implicit, de ordin metodologic. El constă în
voluntarismul istoric sugerat mai înainte: de vreme ce nu există
cauzalitate, evoluţie și sens în istorie, „moartea“ unei forme
istorice poate fi oricînd decretată, la fel ca începutul uneia noi.
Profetismul ia locul istoricismului. O alternativă, nici ea,
prin
nimic demonstrată: refuzul celei de-a doua atitudini nu duce deloc
obligatoriu la acceptarea celei dintii. Doar vicierea premise
lor de
şătre profesorul de logică duce la o asemenea concluzie, vicioas
ă
și ea: o nouă forma istorică se naște sub ochii fermecaţi ai
vor-
bitorului și ai publicului: legionarismul. Și această teorie, probabi
l
influențată de morfologia istorică a lui Spengler și de discuţii
le.
mai ales postbelice. despre „moartea civilizaţilor“, are presupoziţii
neanalizate, în primul rînd însăși ideea de „moarte“ a unei forme
istorice, sau a unei civilizaţii, în sensul de dispariție fără res a
acesteia.7 Nae Ionescu credea. fără îndoială, sincer în acest
concept. Noi nu mai credem astăzi în asemenea catastrofe, iar
eu
însumi încerc aici în alt capitol al cărţii să aduc în discuţie ideea
de retragere, sau cădere, a unor teorii, din primul plan, în fundalul
scenei istorice, ca și ideea continuității paradigmelor. pe lîngă cea
a succesiunii lor, în subculturi. sau reziduuri ale culturii
domi-
nante din perioadele următoare (vezi mai sus în acest volum
).
Interesant este însă faptul că Ionescu, susținînd moarte
a unor
forme istorice, demonstrează prin chiar Susținerea acestei teze
faptul că el aparține formei „moarte“, De la pașoptişti încoace
cultura română înregistrează la fiecare generaţie profeţi ai morţii
vechiului şi ai naşterii noului. Modernizarea României și Însuşi
conceptul românesc de modernitate constă din nesfirșite asemenea
catastrofe rituale, Ideea de bază a practicii modernității românești
este că totul se poate, și trebuie, luat mereu da capo. fără nici o
sinchisire de ceea ce s-a realizat deja. Aceasta este și atitudinea
fundamentală a lui Nae Ionescu în respectiva conferință. Filosoful
antimodernismului repetă literalmente gestul definitoriu al
modernităţii: proclamînd la rîndul lui moartea formei istorice
existente pînă la el. Nae Ionescu nu face decît să dovedească
faptul că el aparține întru totul acestei forme!
Conferinţa a treia începe cu o distincţie cam îndoielnică între
caracteristic“, cel deci declarat reprezentativ pentru o formă
istorică, în timp ce a doua metodă studiază cifrele seci. nein-
teresante (bineînţeles, pentru Nae lonescu). Omul reprezentativ
este reprezentativ pentru „un colectiv': un grup. sau o serie, am
spune noi astăzi. Nefiind statistică, în ce constă această reprezen-
tativitate? Din nou, în simplul fapt că cineva îl declară repre-
zentativ, chiar atunci cînd statistica nu-l confirmă! Românul,
afirmă Ionescu fără să se jeneze de tautologie. „este tipul de om
care se găsește în colectivul român. Individul se definește astăzi în
functie de colectivul din care face parte. Aceasta este deosebirea
dintre Renaștere şi vremea noastră”. Biserica ortodoxă, de exem-
plu. nu reflectează pe baza „Bibliei şi a raţiunii“, nu, asta fac doar
„ei“, protestanții, ci pe baza a ceea ce „Căpitanul înțelege prin
ecumenicitate“, Interpretul. legiuitorul. este din nou, unul singur:
ceea ce el proclamă drept ecumenicitate. este ecumenicitate.
Religiosul, deodată, esre politicul (acum devine evidentă și
influența lui Nae lonescu asupra lui Eliade ). Același model al
identității coleciive ca singură formă de identitate, dar declarată ca
atare de acel individ care. întîmplător. este şi singurul care decide.
acelaşi model al omogenirății absolute a grupului, în care nici o
identitate, ori opinie deviantă „nu există”, se aplică imediat Și
asupra naţiunii: în formele politice noi. „națiunea (este) luată nu
în sens democratic. pentru că fascismul și hitlerismul nu au nevoie
de voturi. Voturile de acolo, chiar și atunci cînd se recurge ia vot.
nu sînt voturi individuale. Acolo poporul este considerat ca
unitate, iar oamenii care stau în capul statului (în fruntea
poporului) sînt consideraţi ca emanațiuni ale poporului. sînt ca
națiunea. Hotărîrea lor este prezentată a fi hotărîrea întregului
popor. De aceea se zice totalitar. căci individul este complet topit
în colectivitate“, lată aici o teorie a totalitarismului care, esențial.
este aceeaşi la Crainic. Manoilescu, Codreanu Şi Antonescu.
Unitatea — de monolit, am zice noi — dintre biserică, stat şi națiu-
ne, este o unitate prin nimic argumentată. ci obținută doar retoric,
prin simpla extindere a ceea ce iniţial era definiția doar â bisericii
ortodoxe — altfel decît cea protestantă — la alte entităţi. Totalitară
este aici această mișcare analogică a gîndirii care, din aproape în
aproape, șterge orice distincţie individuală și „nu vede“ apoi decît
similarităţile de ea însăşi decise. Din nou, nu știu dacă trebuie să
247
 zîmbesc de asemenea aberaţii sau trebu ultima conferinţă a avut loc pe 23 mai 1938: trei luni de la auto-
ie să mă cutremur de
profetismul lor (involuntar), pentru că acest desființarea, de către Codreanu, a ir Dosulpetru. ga
e rînduri par să legi-
timeze exact prigoana" care-i aduce pe Iones (21 februarie),i cinci prin
săptămîni și €ceva după suprima.
inci săptămi male
cu și publicul lui în
lagăr, cît și măcelul legionarilor de către 13 aprilie), patru ăptămi
săptămîni după are starea şip prima €condam
Care supraviețuiseră represiunii decise de
Antonescu, al acelora li
Carol! De „alegerile“ lui Cola (17-19 aprilie). două săptămîni după propria sa
ținute sub comuniști nu mai e nevoie să ce
amintesc, nici de ciu- arestare (a lui Nae Ionescu. pe 7-8 mai), şi d Vocea
dăţenia faptului că despre „emanaţi“ ai poporului ia a poz de
cunoaștem începutul celui de-al doilea rea, al
destul de bine după 22 decembrie 1989. Nici ăzboi i z i mai i târzi
tîrziu (2 - 2 7 mai) Codr y PR
de umorul = desigur Război. Trei zile
involuntar — al lui Nae Ionescu precizînd că silnică Nu va V executa decit șasepp
hotărîrea şefilor „este la zece anii de muncă ă silnică
prezentată [ceea ce implică faptul ca ea nu iembrie 1938,
n oiembrie | i
Codreanu ii este deea 1 3
ar fi așa! S.A.] a fi aceştiai pentru că, pe 29-30 -
hotărîrea întregului popor“. 'Topirea indiv în mași nă,
J ă , ca
ca şi ceilalți . gionari,
idului în colectivitate a asasinat i de iţi (strangulat
poliţie
dus la moartea ori anihilarea exact a acelor ea
indiv cadavrul icre împușcat Deta sue ApeAA
sub democraţie pentru topirea în cestiune: legio izi care au militat im sub o placă de beton : g
— comuniști idealiști, ca de-alde Ion Caraion.
narii, sau — puţinii i î
acolo peste doii ani ede legiona i ii aflați
rii Malei acum lalapepe p putere, : vederea a
cadavrului i va duce la asasinarea po iticienilor I din Jilava Nea
Desființarea votului autentic — „Chiar şi atunci
la vot“ — o realizează prin „referendum" cînd se recurge oiembrie
1 i — șii a luii Iorga şi Madgeari u exact în noaptea din
și Carol al II-lea, care pe
24 februarie 1938 își vedea plebiscitată Const iiciipeie1940,Cadavrele nasc. alte cadavre. O oroare de care
ituţia promulgată cu Nae Ionescu, decedat pe 15 martie 1940, va fi scutit. pesto)
numai patru zile mai înainte, ceea ce însea iepu atit
ținerii acestei conferințe de către Nae
mnă trei luni înaintea Pe 23 mai 1938 Nae lonescu și rep
Ionescu, Să fie acesta rezultatul procesului i „Căpitanu „Căpitanului“, i dar fără îndoială er inuiau.
ai
motivul pentru care el îşi termină ultim aveau să afle
le mai
m : h
a conferință cu un atac au poate căă l-au ştiut iut imediat,
i așa c um
asupra Constituţiei „tranzacționale':? Aparent, ei e dceatabi
coadă de peşte, dar dacă luăm în considerar textul se termină în - dia lui Codreanu „la păiae
e le non-dir al acestuia mei“, încă o dovadăă a unităţii
i“, încă ităţii p politice putem a e ap ae g
ca și ceea ce, în închisoare, era și L'indicible, „de-re eiEaîn sg €
ultimele fraze ale i lagăr
din ăr șişi ceicei din di afară,ă, î£în ciuda da .„de-realizării”
conferențiarului capătă o fascinantă ambiguitat regele triumfase şi că el emapulea
e: „Constituţia este ărturii citate
mărturii ci aici.)
ici Știau
i căă regele
starea de fapt a unui neam și nu învoială i Represiunea reg
între diferite părți. ordona uciderea i intr-
lor dintr-un mome nt în altul. tatePRADA
Constituţia nu trebuie să fie deci o normă vorbitor să fie p
epitet
, ci totali tatea normelor i ultimele
din i ăptămîni l-a
săptămîni făcut
l-a făcut pe p
firești. Azi, mentalitatea juridică trebuie înlocu
ită cu mentalitatea conferințe i şii săsă le formuleze intenți tenționat (cred eu) a e ligi aa
organică. De la statul juridic pînă la statul Ney sus,
mai
distanță cît este de la Renaștere pînă astăzi
organic este tot atita ermetism i filosofic, de care măă mir miram oarecum pi Aslreiri
.“ Mi se pare imposibil tiv, un cifru voit, dar, cred. transpi
ca un asemenea final să nu fi fost „cu cheie lui Nae lonescu, escu. „€„ca la Palat, E aia aptă,pe
“, imposibil ca atacul ascultători.
efec Nu numai ete eleganța lui
profesorului să nu fi stîrnit o Tumoare, zîmbe un traytravesti. ci și discurs :
conferinţelor nu ne spun dacă ele au fost
te, întrebări (martorii stradăă sau la Universitate''*iversitate“*/8,, era eraun potir aia puii
urmate de discuţii) vorbea ca un filosof, ei,] ascultătorii, ă tăceau și se îmbrăc hei
„ tăceau
printre cei care se aflau acolo, ca şi el, tocma ti, ei își acceptau condiţ
UMiA ego
i în virtutea Consti- dădea
ă Dumnezeu. Eii nu erau î
în travesti,
luţiei dictatoriale regale. Un fapt dublu ironic
vechiul susținător înfocat al regelui. Dar un pentru Nae lonescu, izonieri politici ul politic Nae Ionescu, carele vorbe
final totuși ambiguu, ti Eîn filosof,
travestit
erasere FR dar aces t travesti N era Astipi Su plopiși
întîmplător
pentru că nu știm dacă vorbitorul consideră
Constituţia din 1938 identitatea
identi luii era cea iniţială.
iniți losofia devine, în lagărpa
Filosot
drept „juridică“ sau drept „organică“. Chem î id
a Nae lonescu, în Miercurea
i Ciuc,
i dev ni dede mai multe oriratan
ceea ce ea va deveni
finalul ciclului său de conferințe, la revoltă Împot p 5,
riva constituției secol, din i
i temniţele de comuniști
chiși de
democraţilor închiși r
Juridice a lui Carol, la fel de „neviabită“
românești, sau sugera el supunere față
ca și celelalte constituții Păltinişul lui Noica: un camuflaj al politicului. d Asensee
de prima Constituţie împiedicaţi să facă politică în agora o fac în înc ie aaa
organică a ţării? Ultima conferință nu este toate zilele“ cu aerul că discută filosofia, de exemp Me Îoiesge
datată, dar celelalte da.
şi, ținînd seama de succesiunea lor la două
zile. presupun că istorice, perisabile, nu-i așa (mimică!), sau a Constituţiei.
248 249
 poate fi. nu-i aşa (mimică!), de mai multe feluri.
Acolo, în la-
gărul de la Miercurea Ciuc, se naște filosofia
ca formă de A patra conferinţă are următoarele patru capitole: Rae
rezistență a spiritului în Faţa dictaturii şi tot acolo se
naşte lim- Națiunea, Concluzia logică și Dig da ae! Lege a su
bajul esopic printre filosofi, printre acești foști, viitori
, foşti-vi- doar al doilea i șii ai treilea i capitol.itol. * Primul 5 şi itol, :
itori, niciodată propriu-ziși, oameni politici...
Dar prudența are o limită: pe 25 mai Nae Ionescu ar dimpotrivă, par lipite la celelalte două, neavînd apese legăteră
îi trebuit, cu ele. Sau trebuiau ascultătorii să înțeleagă legă DEO
sau ar îi putut, să-și țină a cincea conferință. Nu a
mai ţinut-o şi, reflectînd la situaţia în care se aflau? Săfieatunci Me A ea
probabil, nu a mai ţinut nici una după aceea. Pentru
că în zilele de că ultima constituţie, nefiind încă areas să şi nemaifiind jur ,
după 23 mai ei ştiau ce se petrece la proces, știau
poate ceva dar fiind
i aplicată
icată juridic,
juridi este o triădare? pate j
despre depoziţiile martorilor, dar ştiau şi că sentinţa
era ca și dată. Apostazia trădătorului în ultima Su pa este E na RI,
Pe 25 mai așteptarea era probabil în lagăr atit de
încordată, încît brăă paginăină din di „testamentul““ luIui Nae ș Jonescu.ai„ a ph s
un discurs esopic devenise deodată insuportabil. Pe
25 şi a doua zi ruperea de comunitate. itate.“* Neexistînd s decît a
„adevărul pe com i
şi noapte, pe 26/27 mai, cînd s-a dat sentin
ţa la București, în trădătorul „nu mai i recunoaşte singuru urul adevăr Vi absolut, e firesc, ca
lagărul de la Miercurea Ciuc trebuie să fi domnit ădă
'0 îngrozitoare i
icii“ „Nu interesează
ereticii“. intenţiile : trădării, nlni
cauzele, ele, intenții
linişte...
Nae Ionescu încetează să mai vorbească public pedeapsa ei“, dar trădarea cuiva „mă Sie i clear
. travestiul individ
indivi care nu mai i există“.
există“. Tr Trădătorul, altfel Edeci DE :
filosofic îi alunecă de pe umeri, eleganța vestimentară nu,
constată în vară Eliade, dar „scena didac ă unitate
i ără a adera la alta: : el „ rămîne izolat,
fără ol:
tică“ ia sfîrșit (alţii vor fe între ele. De cee rostește Nae las Ione ape aceste ter
Ionescu teribileie
conferenția în continuare, spune Eliade, dar ne putem întreb pent i Sai
suspendat“
ei mai pot reface „Vraja Profesorului“) și a dacă i
cuvinte la sfirșitul i i
ciclului de c onferințe? ţ O ciudată ce
Nae Ionescu se va scuze? Se simte i nevoiti filosoful | care ca aderase la mișcare Senate să exp
rezuma (din nou după Eliade) la discuţii partic
(rejdevine maestru pentru iniţiaţi, discursul ulare. Profesorul de ce acceptăă implicit,implici prinin însăşi însăși aaderare, , crimele celor peace
esopic devine tăcere de-a ] nu r mii j
semnificativă. Ambiguitatea ultimelor cuvinte aderă? ă Se scuzăă căcă a aderat p rin dorința ţa
ale lui Nae Ionescu suspendat“ în vid, prin nevoia de-a aparţine unei foot
creşte astfel în semnificaţie, dar nu se dezleagă.
Nu pot să cred că oricăreia? Au acele cuvinte un cod E sri e a BE
ele au putut fi interpretate ca un acord cu o „constituţie organ
pe punctul de a le condamna Căpitanul în ică“ Prini aerul sulfuros al acestei i a pal 1
atra L conferințe | isacă
g
acele zile. Dar puteau fi lagăr deja condam E
trădători, înîn lag
viitori trădători,
damnate, foştii şişi viitori
ele atunci înțelese ca un apel esopic la rezist
enţă, fie ea şi numai C
moarte, dar, i urechile
dat fiind i poliției, «
liţiei, cu pedeapsa suspe .
pasivă? Compacta formulare a lui Eliade
indică precis spaţiile de Printre rețele și clădiri“ ascultătorii vor - şoptit (der pe Eta înce
lucru ale lui Ionescu: Palatul. strada și
Universitatea. Da, Palatul ll ra
pe primul loc. Cei care îi sorbiseră cuvintele n le mai i putem auzi,i dar pe care istoria le-a înregistrat:
nu
la Unversitate și erau Armand Călinescu ăli șii lorga urmau urm: atunci încă să Apa NA
Sata să iasă în stradă pentru ele, ştiau fără
îndoială că Profesorul ători dar şii cel care, imobil
tradători, imobil în în sutaisutana lui de preot, ș
obișnuia să-i frecventeze pe Carol, pe nedem
nii lui miniştri, mai Miercurea Ciuc aceste vorbe grele fără i Citi ca ppt)Si
știi. şi pe „Duduie“, ca și pe „colegii“ de la 7.G.
Nu se putea ca ei să nu se sîndească la Farbenindustrie. ără să
fără să ştieştie căcăel însuşi va den unţa
el însuşi | un tradăto trad: —r pe Ho Se i
faptul că acea Constituţie îîn cartea din i care adesea aici ic citez, 1 şi că acesta nu va ti ;
din 1938 prelua idei corporatiste lăudate de
Profesor şi că Frontul î
rîndul i
lui, , să
să-l execute i
și pe el: „Ştefan
„Ștefar Palaghiţă,
a A co mi t
Renașterii Naţionale era primul experiment
al ideii de partid unic, i
legionar idi
ridicat la acest rang de Horiaa Sima şii ulteriorE ERA
definitoriu, după conferenţiar, pentru noua
formă istorică născută din i
in mișcare ă
de către acelaşii (și, după unelee informaţii, infor asas
sub ochii lor. Nu se putea să nu se fi gîndit
. acei ascultători tăcuţi dini ordinul i iaşi ).).“80
aceluiași Nae e Ionescu
lonesc vede J e înî n trădător un același
dia lagăr, la faptu l că regele, într-un
lonescu.79 Numai că cel chemat să întrufel.
peze
era creația lui Nae caz extrem ca creticul, ambii pierzîndu-și prin aceasta „Calitate
organicitatea dez- există“, iar el, Nae
lănţuia teroarea juridică exact contra celor care doreau triumful de persoanăă umană“: indivi
ă“: individulSpate
„nu mat a i €XISel. Rareori am cititit
acestei organicități. Să se fi înşelat Profe Ionescu, consideră normal să rupă relaţiil e cu
sorul? Sau trebuia altfel stiomatizări“ atît de violente: trădătorul este un ourlaw, în afara
înțeles mesajul lui? sg

Bila ceea
legii, ce nu poate însemna decît că el poate fi executat fără
250
251
 ca executorul să sufere rigorile legii. (Interesant este că, după
Hannah Arendt, acesta este și ultimul stadiu din pregătirea pogro-
mului: dușmanului, de exemplu evreului, mai întîi i se retrag
drepturile, apoi dispare protecția lui de către Stat ca persoană, şi
ca rezultat este ucis.8l) Pe lîngă mișcarea analoagă care-l
asimilează pe trădător cu evreul, există și o alta care „leagă“
trădătorul de executor: primul este declarat. de cei trădați, în afara
legii, dar prin chiar acest gest, executorul iese şi el în afara legii,
și —-următoarea etapă — ies și trădaţii inițiali, căci dubla lor
declaraţie este ilegală, ei neavînd dreptul de-a decide excepții de
la lege. Complexul „„trădare/pedeapsă“ minează legea, în sensul că
scoate mereu noi categorii de sub incidența ei. Nu întîmplător Nae
Ionescu legitimează şi acest fapt: nu legea contează, ci „drep-
tatea“, ceva psihologic, concret. „La noi, oamenii, însă nu ţineau
seama de justiţie, ci de dreptate. Exemplu: Ivaşcu din Tătaru. deși
nu era de nimeni numit judecător, totuși împărțea dreptate
țăranilor, “82
Citit în sine, acest capitol poate trimite la oricine i-a trădat pe
legionari, după normele pe care aceștia înșiși le hotărăsc, con-
form, desigur, nu „legii“ ci „dreptăţii“. Citit împreună cu ultimul
capitol. el poate sugera numele unui trădător destul de cunoscut:
cel care a promulgat ultima Constituţie. „.Nu interesează cauzele,
intențiile trădării, nici chiar pedeapsa ei“ — repet citatul din Nae
Ionescu —, dar trădarea cuiva „mă obligă să rup relaţiile cu un
individ care nu mai există.“ Este unul dintre puținele cazuri în
carte unde verbele sînt folosite la persoana întiia; expresia poate fi
citită impersonal, dar poate fi înţeleasă şi personal: eu. Nae
Tonescu rup relaţiile cu acel trădător! A se observa faptul că Nae
Ionescu și Cuvintul au sprijinit toate campaniile Legiunii în anii
treizeci, inclusiv cea contra lui Duca în 1933, puţin Înainte
de
asasinarea acestuia, și că Nae Ionescu a fost martorul apărării
decemvirilor, asasinii lui Stelescu. în procesul acestora din
193783, o faptă pentru care nici cel mai subtil sofism al „Pro-
fesorului“ nu-l va putea face iertat în veci. Dar, trebuie de
asemeni spus, că nici unul dintre acești „trădători“ nu-l trădaseră
pe Nae Ionescu personal, dat fiind absenţa relaţiilor lor prece-
dente. Interesant este deci faptul că din punctul său personal
de
vedere, Ionescu nu putea reflecta la nimeni mai apropiat,
în
postura de trădător. decât la Carol al II-lea! Şi distincţia dintre
convertit și trădător, destul de neașteptată şi aparent obscură,
poate căpăta astfel sens. S-ar fi putut spune că el, Nae Ionescu,
îl
trădase și pe Carol, solidarizîndu-se cu legionarii.
după ce
susținuse Restauraţia din 1930. Dar, se apără probabil Nae
Tonescu, eu n-am trădat, eu m-am convertit, pentru că am plecat
„dintr-o comunitate trecînd în alta“. Distincția este în sine cam
ciudată — cel care pleacă poate fi oricum socotit trădător de către
cei pe care îi părăsește —, dar capătă sens numai văzută din
perspectiva comunității în care sosește: numai aceasta îl poate
admite pe noul venit drept convertit! Văd aici o frapantă marcă
contextuală a conferinţei: conferențiarul vorbeşte publicului din
perspectiva lui, a publicului, a legionarilor: numai pentru.et so-
sirea fostului membru al camarilei regale poate fi scuzată și
admisă: omul se converiise, ce să-i mai facem. Teatral, pe cînd
înainte conferențiarul va fi privit, în timpul vorbirii, undeva spre
cer, acum el fără îndoială i-a fulgerat, scurt, direct, în faţă, pe
ascultătorii săi, cu acel licăr „demonic“ al ochilor care-l făcuse
celebru !84 „Profesorul“ îi anunță pe ascultători, deci, că întrerupe
relațiile cu Trădătorul. Anunţul, chiar încifrat, nu poate îi altfel
înțeles decît ca o anatemizare, o excomunicare a regelui: el este
declarat un outlaw, cu toate consecințele care decurg din aceasta.
Dacă primul și ultimul capitol sînt legate de axa trădării, al
doilea și a] treilea introduc axa națiunii. Națiunea este „poporul
care capătă cunoştinţa de sine“ şi „Fiecare națiune reprezintă un
fel ireductibil de existență (p. 52; sublinierea autorului). Concluzia
logică sintetizează: „Prin naționalismul secolului al XX-lea se
înţelege potențarea existenței în realități organice devenite e
conștiință de sine realități naționale care. în absolut. tind la
identificarea națiunii cu Dumnezeu“ (p. 54). „Dacă naţia reali-
zează pe Dumnezeu pe pămînt, pe mine nu mă interesează decit
Dumnezeul pe care-l trăiesc eu și nu ungurii, francezii etc. [...]
Deci, eu sînt dator lui Dumnezeu numai în nația mea” (p. 55).
Nae Jonescu îl „naționalizează“ pe Dumnezeus5, o operaţie remar-
cabilă dacă ne gîndim că Biserica ortodoxă, încă din evul mediu
românesc, era internațională, la Athos, Kiev sau lașineexistînd
deosebiri naţionale, ci doar solidarităţi internaționale împotriva, de
exemplu, a Catrehismului calvinesc. Nae Ionescu, fără îndoială.
ştia acest lucru. De ce atunci această derivă naționalistă în
ortodoxie? Răspunsul nu poate fi decît unul de logică a
„testamentului“: Nae Ionescu avea-nevoie de o valoare (eternă) pe
care s-o opună non-valorilor „trădării“: „Eu sînt dator lui
Dumnezeu numai în nația mea.“ Aceasta, cred eu, este adevărata
concluzie a testamentului lui Nae Ionescu, nu întâmplător plasată
sub titlul Concluzia logică, deși textul continuă apoi, înspre ceea
ce putea fi ori un „denunţ al trădării“, ori puntea spre o altă
258
 conferință. Aceasta din urm
ă nemaiv
enind, concluzia rămîne cea
„provizorie“: „Bu, Nae Ion revenind acasă în „iarna lui 1940: (după reperele biobiblio-
escu, şi voi, morituri, sîn
numai lui Dumnezeu și naţiei. tem datori grafice“ ale lui Marin Diaconu, ar fi fost închis însă numai le
Noi, cei ce vom muri nu putem
salutăm pe unicul nostru Cae să-l 13 ianuarie şi 24 iunie 1939). Catedra nu și-a mai ef olindit-o
sar, Codreanu, pentru că «ei»
îl condamnă la moarte, şi tocmai niciodată şi nici nu se cunosc
noi
Dumnezeu şi nație, iar Trădător vom muri. Dar vom muri întru
noi publicații în acest i ua
ul, ce] pe care aici nici măc Moare pe 15 martie 1940. La înmormâîntăre nu s-au putu su
putem numi, va fi pedepsit ar nu] discursuri. Mircea Eliade a publicat însă un necrolog în „ să
de camarazii, sau de urmașii
Iată adevăratul sfârșit al conferin noșt
țelor, nu cel „în coadă de peșri.“ versul literar“ din 23 martie 1940, sub titlul. eternul =, pentru e
al ultimelor cuvinte. După
acest cuvînt, evident, nu mai te“ — tidu al celui dispărut: „Profesorul Nae Ionescu „ Aici se e
urma decît tăcerea (lui Nae
Ionescu)
put ea citi și această frază: „Nae Ionescu a restaurat tradiția
. AIAe
învăţăturii filosofice, care înseamnă sîndirea riguroasă a pro
melor proprii, iar nu sîndirea pe cărţile altora.

Final Mihail Sebastian notează în Jurnal pe, 16 martie: pe

nervos, imposibil de stăpînit, ieri dimineaţă, intrînd în casa E.
Nae lonescu, două ore după ce a murit Se duce cu el o ia
Interpretarea mea acordă, perioadă din- viaţa mea, acum — acum de abia — definitiv închisă.
fără voie, dar citind textele
funzime, un Caracter sublim „scene în pro- Ce soartă stranie a avut omul acesta extraordinar, care moare
Ciuc. Sînt convins că acest i didactice“ din Miercu
sublim, pentru cei de față, rea neîmplinit, nerealizat, învins și — dacă nu mi-ar fi Su s-o pen
adevărat. Că acest sublim a existat cu ratat“. Faţă de de-alde Șeicaru, Tătărescu, Eftimiu și alții, sănăt ş
nu
faptului că eu trăiesc, și scri este și sublimul meu se datorește și realizaţi, „Nae Ionescu moare la 49 de ani, neluat în serio i
u, în altă perioadă istorică
istorică?). Ru ştiu ceea ce (ori formă înfrînt“. Sebastian însuși moare, după absurde privațiuni în je
Nae Ionescu, pe 23 mai 193
anume că în numele acestui 8, nu ştia, războiului, într-un și mai absurd accident de circulaţie, pe 2 sei
sublim urmau să fie uciși „co
întru intelectualitate, Iorga legii“ lui 1945. Moartea îl salvează astfel de ororile comunismu ui:
și Madgearu, ca și mulţi
și mai ales evrei inocenți. alţii, români
Eliade n-a putut accept extraordinarul său Jurnal apare abia în 1997.
contraprobă a sublimului
legionar. Nici eu, nici Noi, a această
Yom putea accepta. Aceast în veci nu o
ă ultimă crimă destramă Mircea Eliade este scos, după multe insistențe, din azi de
legionar“, cel cu atita grij „fenomenul
ă și subtilitate țesut de Nae la Miercurea Ciuc pe 25 octombrie 1938, şi mutat la sanatoriul de
lasă să se vadă, în Sfârşit Ion
și pentru simpatizanți, fen escu, şi la Moroeni, fiind eliberat pe 25 noiembrie 1938, patru zile înainte
gionar. Exiz Utopia. omenul le-
de uciderea lui Codreanu şi zece luni înainte de marea pie i
anti-legionară de după asasinarea lui Armand neaup pr
septembrie 1939, cînd sînt uciși. printre alții, prietenul său Mi i
Polihroniade în lagărul de la Rîmnicu-Sărat ȘI. cum âm mai a:
Exeunt patruzeci și patru de deținuți de laMiercurea Ciuc. Aproape Sanie
luni mai tîrziu, și la mai puţin de o lună de la moartea
— suspectă
— a lui Nae Ionescu. pe 10 aprilie 1940. guvernul Tătărescu, ja
Urmată de „leşirea din lume(a)
(românească) a celor care, exact ministrul culturii C.C. Giurescu, la insistenţele pu cor
slujind Utopia, i-au devenit
victime, Nae Ionescu este intelectuali. printre care Al, Rosetti, îl numesc atașat Cu tuba, a
eliberat
din nou închis la Miercurea Londra. Eliade scapă astfel altor posibile represiuni, anilor tulibi
Eliberat a doua Oară, este
Ciuc, pe 13 decembrie în
același an. ai războiului și regimului comunist. Devine un mare ase.
iarăși arestat pe 9 martie recunoscut ca atare în toată lumea. Poate singurul „Pe. ceha
internat la spital în Braşov 1939 şi
pînă pe 24 iunie, pentru a realizat“ din grupul de la Cuvintul. Rebelul. „huliganul „anilor
arestat după asasinarea lui fi din nou
Armand Călinescu în septem treizeci s-a cristalizat într-un eseist bine temperat” și cal
brie 1939,
savant, prin sacrificarea, într-o anumită măsură, a idealului
254
255
 moștenit de la Profesorul său,
problemelor proprii, iar nu gînd anume, „gîndirea liguroasă a ioamna acelui an [...] apare pe scena Teatru
lui Naţional Scrisoarea
irea pe cărările altora“. Tot așa, pierdută a d-lui Caragiale. [...] Discursul lui
Printr-o „temperare“ care ar Caţavencu [...] seamănă
trebui odată studiată, s-a născ aidoma cu discursul «celebrităților» din prima
scepticul parizian Cicuan din ut şi epocă a elocvenţelor
anarhistul sibiân Emil Cioran. noastre politice“ (p. 585). Curios, cultul person
alităţii regale începe cu
tema „Carol I, protectorul artelor“ şi se termin
Carol al II-lea n-a reușit să ă cu „Carol al Il-lea,
distrus o mînă de tineri intelect distrugă legionarismul, dar regele culturii“, fapt oarecum adevărat, dar peste
măsură umflat și rupt
uali „MiOpi'“, apropiaţi acestuia a de context. Vezi, de exemplu, uluitorul număr
idealism greşit plasat. Cu Nae din special din Revista
Ionescu, s-ar zice, a murit ceva Fundațiilor Regale din 1940, Restauraţia, la
inevitabil, în tragicul grup care , care participă floarea
i-a supravieţuit. Poate acea flac intelectualităţii democratice româneşti (Vianu
iresponsabilă dar strălucită, ără , Oțetea, Comarnescu,
poat
e acel demonism răcit în Cioculescu, G.M. Cantacuzino şi chiar Sebastian). Menit
aliaj cu cabotinismul. Dar obscur să serbeze
despre aceasta, poale, e cazu ditirambic deceniul carlist, pe 8 iunie 1940, el apărea
l, în fine, la doi aniși ceva
să tăcem. de dictatură, la cîteva luni după sălbatecul război contra
teroarea ei de zece ani, ca și, ironie a sorții linguşi
Gărzii, după
torilor, la exact trei
luni înainte de abdicarea lui Carol pe 6 septembrie
1940! (Vezi numărul
special „Cazul Carol al II-lea“ din Dilema, 30 mai-5 iunie 1997,
p. 11.)
4. Maiorescu, op. cit,, p, 584.
NOTE 5, ai onicial: a mișcării legionare din 1940estepublicată 009.
în Cartea lui Ștefan Palaghiţă, Garda de Fier spre reînvi
erea României.
Istoria mişcării legionare scrise de un legionar, Bucure
1. Vezi, mai ales, L'archeologi ști, Editura Roza
e du Savoir, Paris, Gallimar Vînturilor, 1993, p. 16.
L'ordre du discours, Paris, ă, 1969, şi '
Gallimard, 1971, trad, rom. aia alu deosebeşte „vechiul naționalism“
Book, 1998, , Eurosong & , nu neapărat
antisemit, de „noul naționalism“ de după 1933,
2. Alvin W. Gouldner, The xenofob şi antisemit,
New Class, Londra, The Mac Furure of Intellectuals and the ideologia naționalistă și „problema evreiască“
în România anilor 30.
Milkan Press, 1979, pp. 28-4 Rise of the (Oxford, 1991), Bucureşti, Humanitas, 1995, PP. 113,
3. De la Observări polemi 3 131. - în
ce (1869) la Oratori, 7. P. Șeicaru, Istoria partidelor național, țărănesc
(1902), Maiorescu revine ades retori și limburi și național.
ea asupra stilului parlament țărănesc. Madrid, Editura Carpaţii, 1963, vol.
al epocii. Unul din citate este ar și ziaristic 2.. PP. 248-249. M
folosit de Maiorescu în amb 8. Pamfil Șeicaru, op. cit., p. 250. Francisco Veiga situe
aproape patruzeci de ani dife ele articole, la ază hotărîrea
renţă, ceea ce Spune, pentru lui Carol în Cehoslovacia, dar la fel de intempestivă
tot. Este vorba de discursu discuţia de aici, în Iszoria Gărzii de
l lui Dumitru Brătianu, dup Fier. 1919-1941, Mistica ultranaționalismului (Barcelona, 1989), Bucu-
Cuza, publicat în Românul din ă abdicarea lui rești, Humanitas, ed. II. 1995, p.4257. Carol l-a
3 martie 1866: „Români! În întîlnit pe Hiuer Ci
două luni aţi trăit mai mul
i de doi seculi. Voi născuţi
mai puţin de Berghof, pe 24 noiembrie, la două săptămîni după
libertăţii, aţi devenit învă de ieri Ja viaţa „noaptea de crista y
țătorii lumii civilizate. În aceeași zi cîţiva studenţi încercau să-l asasi
înțelepciunea patriotismului Europa, neze la Cluj pe pcglozul
vostru, a Suspens cursul lucr uimită de Florian Ștefănescu-Goangă. Îni timpul convorbirii cu
Hitler, Carol a ost
așteaptă tot de la voi, de la ărilor sale și chemat de. mai multe ori la telefon de Armand Căline
voi singuri, astăzi poporul scu. prieten şi rudă
omeniri gemînde de durere Mesia al întregei cu Ștefănescu-Goangă, care i-a împărtășit temerea că
şi palpitînde de speranțe un nou val Smae
fraţilor, nu simţiți că dum ... Nu simțiţi, poate începe.
nezeirea furnică în toată Ambasadorul Germaniei la.București,
de față la
(Critice, Bucureşti, Minerv ființa voastră?“ întrevedere, și-a exprimat părerea că legionarii încear
a, 1984, Pp. 115 și 583). că totdeauna prin
Maiorescu citează o prezenta Cu același prilej acte de violenţă să tulbure bunele relaţii dintre Român
re de Vasile Alexandrescu-Ur ia și Germania.
expoziţii, în ziarul Adunar echia a unei Oricum, Carol nu i-a cerut lui Hitler să-l țină în fitupe
ea Naţională din 6 iulie Codreanu, ci pe
putut ieși din expoziţie „făr 1869; nimeni n-a Arthur Konradi, şeful (nazist) al grupului german din Român
ă ca inima plină de recunoșt ia, a ce
Strige o dată mai mult ință și speranţă să Hitler n-a părut să refuze. După asasinarea lui Codreanu,
Să trăiască Carol Î, împ Hitler a
refuzat
protectorul frumoaselor arte ămîntenitorul şi însă orice măsură contra lui Konradi, a returnat medali
“ (p. 113). Interesant este ile oferite de
Maiorescu situează în 188 . în fine, faptul că Carol unor oficialități germane şi a răcit relaţiile cu Româm
4 — anul revizuirii Constitu ia, Carola
celebrului discurs al lui Petr ţiei, dar şi anul ordonat lichidarea lui Codreanu Ia întoarcerea sa la
e Carp, Era nouă -, începutu București. susține
politice mai mature în Rom l unei oratorii Andre as Hillgruber (Hitler, Regele
ânia și adaugă: „BE caracter Carol și Mareșalul Antonescu,
istic că tocmai în Relaţiile româno-germane (1938-1944) Stuttgart, 1965, Bucureşti.
256
937
 goi Zat Ep:Ca 319). Codreanu este
Ro ucis o zi mai tîrziu (29/30 aducă să-l vezi, sau dacă e femeie îi pretinzi să-ți aducă o otravă pe care
da ). Indiferent de momentul în care a
al. Paleta,Șida de Hitler, luat hotărîrea, ea a i-0- indici. Cînd ţi le-a adus, atunci i le dai înapoi, spunîndu-i că nu e
complet contraproductivă. A acțio
pi pa in Pie Ori conf nat momentul.“ (Toralitarismul de dreapta, București, 1996, p. 581: ASRI —
Gin suaEA UI, ipoa ruia piste orm cunoscutului său procedeu Arhiva Serviciului român de informaţii -, fond D, dosar nr. 4376,
le? Carol putea crea impresia că
£. 19-30). Pe marginea prăpastiei. 21-23 ianuarie 1941. București
De-aici și protestele germane. (1942), Editura Scripta, 1992, vol. 2, p. 59.
Anto
Spa nescu obţi ţ ne
d e ja Hitle
i r acordul de-a lichi 21. Nicolas M. Nagy-Talavera, „Reminiscensces of lorga's murderer:
ichi da Garda, de data aceasta Traian Boeru“, în Kurt W. Treptow (ed.), Romania and World War II,
9.
a Euge
n ine
pp Websi:Dreapta româ romănească, (Berkeley, 1966), Cluj, Jași, Centrul de Studii Româneşti, 1996, pp. 73-80.
22. „Apoi au început să mă bată la tălpi, în timp ce pumnii lui
10. Apud F.Veiga, op. cit., p. 83, Tocoianu curgeau pe tot corpul meu ca ploaia. La urmă am rămas singur
HI. Pe marginea prăpastiei, loc. cu Ghiţă Ghimbășanu, care m-a aşezat pe podea cu fața în jos. Avea în
cit., vol. 1, p. 196. O fotografie
Ş
o mînă un ac pe care mi l-a înfipt aproape tot în cotul drept. Am scos
atunci un țipăt îngrozitor, promiţind să spun tot ce știu, numai să nu mă
mai chinuiască. Mi-au mai dat atunci încă 25 de trăgători la tălpi cu
eur, ţ sil pui hatman ciomege şi diferite alte unelte de fier. Nemaiputînd răbda, am admis toate
ucrainean“ (ibidem, p. 386), o
Zâieaariă a numele originar al tatălui lui inutilă acuzaţiile monstruoase. În felul acesta am ţesut o întreagă poveste despre
Codreanu (Zelea, un atentat şi un complot care n-au existat niciodată. Am fost slab.
3 île M. Nagy-Talavera, Aceasta o ştiu.“ Această teroare „privată“ avea loc, nora bene, în
op. cit., p. 340.
„ Ioan Scurtu (red.), Totalita
rismul de dreapta în România
Germania, unde Grosariu, şi alții nu au avut curaj să protesteze la
Bucureşt
14 i,
eInst
uitutulainaţio nal pentru studiul conducerea germană a lagărului. Vezi Garda de Fier spre reînvierea
i totalita
itari rismului,i 1996, p. 469, României. Istoria mișcării legionare scrise de un legionar, Bucureşti,
15. Ibidem, p. 47]. Editura Roza Vînturilor, 1993, pp. 190-191.
15 cifai după Z. Ormea, op. 23, Totalitarismul de dreapta în România, loc. cit., pp. 391-392.
ci. p. 366,
ia beiatcupa Zi Ornea, op. Ci. Vorbind despre plecarea, cam neașteptată, a lui Moţa în Spania, Mircea
p. 315. Nu îmi este, de altfel. clar
m Aia ! serie lui orga, ministru de Vulcănescu crede că adevărata cauză a fost căinţa lui pentru uciderea lui
aliAs stat în guvernul patriarh Vernichescu; el ar fi plecat „la judecata lui Dumnezeu. Ca să răzbune o
îi i US) șinu lui Argetoia
nu, ministrul industriei şi
lui, inistru mai calificat în prob trădare, ucisese. Și oricît ar fi fost achitat de juraţi și oricît ar fi socotit
pent
în rut a
ai că aut
autorul
St scrisorii se sisi mţea mai i aproapeE „suflemă i justificat faptul, dacă omul credea în Dumnezeu — și sînt dovezi că Moţa
aletea
ște“a
su de Iorga? era credincios — nu se poate ca faptul să nu-i fi dat căinţe amare“. Vezi
es A Male dinLaplanche/Pontalis par Nae Ionescu. Așa cum l-am cunoscut. Bucureşti, Humanitas, 1992; vezi şi
pa :i u faa celui căruia 1 s-a spălat a se referi la lumea Nae Ionescu în conştiinţa contemporanilor săi, București, Criterion
isa crei erul sistematic, precum
ESL alui Şi dominarea Publishing Co, Inc.. 1998, p. 432.) În același loc Vulcănescu opinează că
a aa iE 4 Osung von der fantaziiilor asupra vieţii
Realităt mit Riickzug auf sich selb şi Codreanu era „frămîntat de remușcări“ pentru uciderea lui Manciu.
d aft
ai eines Innenlebens, das der Pha st Curioasă este deci diferența pentru legionari dintre judecata lumească şi
Segeben ist”. La fel, dispariţia ntasieproduktionnen cea divină: prima îi absolvă, a doua -— din sufletul lor — nu, și pedeapsa
realiizării
ie acceptării obstacolelor în calea
VC Oial i elotasa paralrază parcăă a celor acesteia ei o plătesc cu viaţa lor. Și mai curios este că mintea atit de
Si a spuse de Petre Andrei la
E,Fegizige i Schizophrene trău Iucidă a lui Vulcănescu pare a cădea pradă, aici, aceluiaşi „delir sublim“
mt nur noch von seinen
; die hindernisse ihrer Realisierung de care sufereau şi Codreanu şi Moţa. Căci Vulcănescu nu explică faptul,
late existieren fiir ibn nicht“ crucial pentru mine, de ce Moța și mai ales Codreanu, dacă au suferit
TE piasafe. Vokabular der Psyc
: hoanalyse, atîta de aceste crime, nu şi-au făcut niciodată publică suferinţa, ba mai
L +
Taia psihanalizei, Bucureșt ler Band, . - rad. - mult, Codreanu a mai înfăptuit, direct sau indirect, şi alte crime.
i, im ii e gi
- „ll Spuii căCd ee nevo
nevoieie . să pună mina pe Pi 24, Ibidem, p. 408.
(ceea ce nu se întîmplă) și să pe revolver, c i ă
tragă în cineva, [...] Dacă ia 25. Ibidem, p. 408.
că e Sgata
ata săsă o facăă, atunci i îiîi pretiinzi 1ăsp,Aaa 26. Ibidem, p. 404.
nzi să-şii procure revolverul şi să
ţi-l 27. Ibidem, p. 421.
258
 28. LG. Duca, Amintiri politice, vol. 3, Miinchen, 40, Vezi amintirile impresionante, deși teribil de triste, povestite de
Jon Dumitr u
Veriag, 1982, p. 186. Mihail Manoilescu, Dictatul de un ofițer [adică, George Magherescu, vezi și volumul lui, Adevărul
la Viena. Memorii
iulie-august 1940, Bucureşti, Editura Enciclopedică, despre mareșalul Antonescu, citat mai sus] al lui Antonescu, lui Larry
1991, pp. 242-243,
29. Vezi și articolul din acest volum, „Paradoxul român“ Watts: În serviciul mareșalului, vol. I-II, Miinchen, Jon Dumitru Verlag,
, pp. 37-38,
30. La tentation toralitaire, Paris, Robert Laffont, 1976. 1985. . :
Ceea ce alți
intelectuali români, precum Mihail Sebastian şi Eugene 41. București, Antet XX Press, 1993. Anexarea lui Nae Ionescu la
Ionesco, vedeau
cu oroare la intelectualii români, prietenii lor, la Gardă. în conferința pe care Papanace o ţine în 1940 la Viena, printre
sfirșitul anilor treizeci,
ca „Înverzire“ sau „rinocerizare“ din oportunism, legionari, la moartea lui Ionescu, este ridicolă: deși Nae Ionescu „nu şi-a
iată descris pentru
stîngiştii francezi ai anilor şaizeci în termeni maj făcut educaţia în cuib. N-a deținut vreun grad legionar. Nu se legase prin
neutri, dar perfect
similari: „Acceptant le systeme de pensse contradictoire jurăminte sfinte şi nu purtase săcuşorul“ (la aderare la Gardă se rostea
dans lequel le
terrorisme stalinien a rcussi ă les enfermer, les jurământul şi se primea un săcușor de pămînt, ce trebuia să rămînă la
hommes de diverses
familles de Ia gauche sont hantes par la peur de purtător!; S.A.). „Profesorul Nae lonescu a căzut în luptă pe reduta
se voir accuser d'anti-
commu nisme, cet anti-communisme consideră comme onoarei legionare“ şi „Prin moartea lui Nae Ionescu, Mișcarea Legionară
une disposition
peccamineuse de |'âme“ (p. 81). face un mare pas spre Învierea Neamului Românesc“ (pp.59, SI ). Vezi
31. Le pass€ d'une illusion, Paris, Robert Laffont, și publicarea de către Dan Zamfirescu a Fenomenului legionar ca
1995, pp. 13-14
(trad. rom. Humanitas, 1996). „Addenda“ la cartea lui Ștefan Palaghiţă, 1993, op. cir., pp. 339-364.
32. Apud Z. Ornea, op. cir., pp. 308, 311-313. 42. Z. Omea Anii treizeci, Extrema dreaptă românească, Bucureşti,
33. Istoria lui Palaghiţă conţine o contradicţie
flagrantă: autorul 1995, pp. 236-241. îi
susține că Codreanu nu a știut nimic de uciderea lui Duca 43. „Tout commande en effet cet aspect cârâmoniel du theâtre: la
timp ce cronologia din capul /storiei menţi
(pp. 52-53), în
onează scrisoarea de sollenit€ du lieu, la distinction d'un public, profane, et d'un groupe
ameninţare a lui Codreanu (p. 22). d'acteurs isols dans un monde &troit, lumineux, le costume des
34. Interesant este faptul că Dan Zamfirescu
, un naţionalist &
commediens, la rigueur des gestes [...] Nous l'avons dit, dejă: une
ouirance, nu ezită să condamne total uciderea scance de iribunal, un jury de concours, l'inauguration d'un monument,
lui Stelescu în prefața la
cartea lui Ștefan Palaghiţă, op, cit. p. 6. un service religieux ă la Mosquce ou ă la Synagogue, une fete, mâme un
35. Pe marginea prăpastiei. 21-23 ianuarie 1941 anniversaire cel€br€ en familie sont des cer&monies“ (Jean Duvignaud,
(Bucureşti, 1942).
Bucureşti, Editura Seripta, 1992, vol, 2, pp. 22-25. Les ombres collecrives. Sociologie du theâtre, Paris, PUF, 1973. p. 17),
În aceeaşi scrisoare
deschisă către Codreanu din 4 aprilie 1935, Steles 44. Memorii, vol. 2, București, Humanitas, 1991, PP: 28-37. “ ,
cu îl acuză pe acesta de
pregătirea asasinării sale prin interpuși, după 45. Memorii, op. cit.. vol. IL, pp. 30-31, pp. 48-49 şirespectiv PP. 27-
care termină scrisoarea
astfel: „Vino de ai curajul și mă împuşcă singur, 28. Vezi și Claudio Mutti, Penele arhanghelului. Intelectualii români și
nu mai trimite la ocnă Garda de Fier. Milano,
pe alții“. Pe 3-5 aprilie 1936 are loc congresul legion 1994, trad. rom, Bucureşti, Anastasia, 1996.
arilor de la Tirgu- pp. 67. 69 şi respectiv p. 79. Unele fragmente sînt preluate aici din cartea
Mureș în care se constituie „echipele morţii“ ce
trebuiau să pedepsească precedentă a lui Mutti, Mircea Eliade și Garda de Fier, Parma, 1989,
„Canaliile“ și „trădătorii“. Pe listă figura şi Steles
cu, care urma să fie trad. rom., Sibiu, Puncte cardinale, 1995. Unele afirmaţii gratuite — pen-
omorît, la „preferința“ lui Codreanu, de echipa Carată
nase. Crima are loc tru Mutti. autor al multor traduceri în italiană din cărţile lui Codreanu şi
zece zile după aceea, pe 16 iulie, în spitalul Brânco
venesc. Prezicerea lui Moţa. „legionarismul“ lui Eliade este un punct pozitiv pentru acesta! —,
Stelescu se împlinește!
36. Doamna căpitan Crăiniceanu, verişoara precum „alegerea“ lui Eliade în parlament pe listele partidului Totul
Elenei Lupescu pentru țară în 1937, dată ca sigură în cartea (tradusă) din 1995 (pp. 31,
(Z. Ornea, op. ciz., p. 298). Aceeași verișoară
este numită de AL.Gh. 46), este considerată totuşi „greu de verificat“ în cartea (tradusă) din
Savu, doamna Cemăianu (Dictatura regală,
București, Editura Politică, 1996 (p. 71). a
1970, p. 72). F. Veiga sustine, dimpotrivă, că gazda
lui Codreanu ar fi 46. Ștefan Palaghiţă pretinde că da, însă se înșeală în mod evident,
fost colonelul Zăvoianu (op. cit., p. 210).
pentru că îl situează pe Eliade în lagărul de la Vaslui, în timp ce el se
37. Ştefan Palaghiţă, op. ciș, pp. 15-38.
afla la Miercurea Ciuc (op. cir. p. 118). Hava 4
38. Nicolas M. Nagy-Talavera, Fascismul în Ungari
a şi România. 47. Z. Ornea, op. cit. pp. 240-241. Tot în Memorii Eliade spune că,
București, Editura Hasefer, 1996, p.77.
după arestarea lui Nae Ionescu, „direct sau indirect. noi toți,discipolii ȘI
39. Z. Ornea, op. cir., pp. 204, 358, 361-363.
colaboratorii lui, eram solidarizaţi cu concepțiile și opțiunile politice ale

260
261
 Profesorului“ (p. 12), şi că, din aceeași cauză el refuză
o declaraţie de i-a fost „naș literar“ lui Sebastian: „EI l-a remarcat încă pe cînd
ruptură care i se cere. la Siguranţă, după propria-i arestare
(p. 24). Este Sebastian era liceean, el I-a adus în redacția Cuvintului şi l-a îndemnat să
evident că pentru Eliade, solidaritatea, chiar cu „opțiun
ile politice“ ale scrie despre tot ce doreşte. Asemenea gesturi sînt decisive pentru un tînăr
lui Nae lonescu este una de onoare, de loialitate a
asistentului față de de 20 de ani și marchează pentru mult timp o traiectorie intelectuală. Nu
profesor, și a redactorului faţă de redactorul-șef. Ea
este automată, nu e de mirare că a rămas legat afectiv de Nae Ionescu...“ De acord, dar de
reflexivă, și nu poate fi văzută ca rezultatul unei identită
ți de gîndire. ce atunci nu se vorbește și de o felix culpa la Sebastian? Ori de ce nu
48. Etica lui Adam, Bucureşti, Editura Du Style,
1995, p. 84. este scuzat și Eliade prin aceeași afecţiune firească pentru cel care i-a
Expresia felix culpa folosită de Eliade în legătură cu
„adoraţia“ lui pentru pus ziarul la dispoziţie exact în același mod în care a făcut-o pentru
Nae Ionescu, a fost, după un articol al lui Norman Manea din
22, nr. 6-7-8 Sebastian? În plus, publicarea Jurnalului lui Sebastian, din care rezultă
din 1992, abuziv extinsă la atimdinea lui Eliade față
de legionarism în oroarea lui de legionarism, duce acum la ideea unei
genere. (Articolul lui Manea a apărut întîi în The New Republ opoziții
ic, 5 august fundamentale dintre Sebastian și sestul grupului de la Cuvintul, convertit
1991, a fost republicat şi în Contrapunct și finalmente
în volumul Despre la legionarism. Nu aşa era el însă văzut în epocă, În postfață la Roza
clovni. Dictatorul și artistul. Cluj, Apostrof, 1997, pp.
97-132, reluat şi la vânturilor, culegerea de articole ale lui Nae Ionescu publicată de Eliade
pp. 206-213.) Manea are meritul de-a fi începu
t discuţia, dar citit în 1937, acesta vorbește de profunda influenţă a Profesorului asupra
retrospectiv, articolul este destul de slab, deși
a stârnit o furtună de tuturor elevilor săi „atît de personali, atît de rotunjiţi sufletește, chiar
proteste. El menţionează „eschivele“ lui Eliade
în a-și retracta „ideile dacă atît de deosebiți între ei. Toţi au cîteva note comune: realiști,
legionare“, dar nu face nici o analiză a acestora,
mărginindu-se la cîteva antioratorici, antidemocratici. Dar ce deosebire
citate rupte din context. Nici etichetarea crimelor între un „Mircea
legionarilor, de către Vulcănescu bunăoară și un Emil Cioran, între un G. Racoveanu şiMihail
Eliade în Memorii, drept „Crime odioase“, pe care
eu 0 citez aici, nu este Sebastian“ (citez după Nae Jonescu în conștiința contemporanilor săi,
menţionată de Manea, care s-ar zice că dorește astfel
să acrediteze ideea crestomaţie de Gabriel Stănescu, Bucureşti, Criterion Publishing Co, Inc..
falsă că Eliade n-ar fi scris niciodată nimic despre
această problemă! 1998, p. 137). Deși „diferit“ de ceilalţi, Sebastian participa deci la
Curios este, de asemeni, că Manea îi reproșează
lui Dan Pavel], pe care mentalitatea lor „antidemocratică“, lucru prin care se înţelege, probabil,
cu îl discut aici ca pe un critic al lui Eliade,
faptul de-a fi manifestat dezgustul lor de „politicianismul“ (liberal), general la o bună parte a
rezerve faţă de articolul său în 22, nr. 6, 8 şi
11 din 1992. La fel, intelectualităţii de atunci, deși greșit din perspectiva noastră de acum.
Gabriela Adameşteanu este criticată pentru a se
fi distanțat de articolul Sebastian însuși nu precupeţeşte laudele Ja adresa lui Nae Ionescu,
lui, ca și cum era normal ca toată lumea să-i dea
dreptate în cor. Pentru „directorul nostru de conștiință“ (Nae Ionescu în conștiința
că nu o fac, intelectualii români sînt văzuți ca incapab
ili de spirit critic, contemporanilor săi, p. 294), împărtășește diferenţierea operată la
La rîndul lui, Leon Volovici condamnă la Eliade
„un stăruitor efort Cuvihtul între „Stat, o realitate politică şi naţiune, o realitate culturală“,
de a rescrie trecutul, de a Şterge episodul socotit
, probabil, Compro- datorită căreia ziarul apăra drepturile minorităţilor, „în speţă“ cele ale
miţător [și care] provoacă un fel de magică
amnezie selectivă“ (op. cil, evreilor (ibidem, p. 299), afirmă caracterul antihitlerist al Cuvbnrului şi
p. 155).
Dan Pavel citează în 22, 15-21 iulie 1997, constată alunecarea lui spre dreapta abia în noiembrie 1933, datorită
p. 12, un articol al lui dezamăgirii lui Nae Ionescu faţă de hotărîrea lui Carol, vechiul său idol,
Vladimir Tismăneanu din volumul Political
Writings from Partisan de a-i chema la putere pe liberali, vechii lui duşmani. Chiar prefața
Review, Columbia UP, 1997, în care acesta
se întreabă cum a fost posibil antisemită a lui Nae Jonescu la De două mii de ani (1934) nu stinge
faptul că Cioran, Eliade şi Noica „au făcut pactul
cu cele mai întunecate afecțiunea lui Sebastian, de care Jurnalul său dă la fel de multe dovezi
forțe ale acestui secol şi nu s-au angajat niciod
ată în mod serios într-o ca de tristețea sa în faţa apropierii Profesorului de legionari, conchizînd
discuţie cu privire Ja clarificarea propriului
trecut“, ei fiind „inspirati de în 10 octombrie 1942, cu aceste dramatice cuvinte: „Cuvînzul rămîne în
un guru intelectual cu pretenții creştine și
influență mefistofelică (Nae viaţa mea o chestiune etern deschisă. Nimic n-o va închide, nimic, nici
lonescu)“. Asemenea formulări, sînt caracteristi
ce nașterii unui nou clișeu scrisul meu, nici viața mea“ (ibidem, p. 321).
— Eliade legionar, Nae Jonescu un guru provin
cial — care s-a repercutat 49. Un interesant articol din 1935 încearcă să definească inteligenţa
apoi din publicaţie în publicaţie fără nici o anali
ză, chiar din partea unor umană. Aceasta aparține, după 'Eliade, „generalistului“, nu „Specia-
cunoscători ai culturii române precum Vladimir
Tismăneanu. Dimpotrivă, listului“. Inteligența, are „cea mai nobilă misiune: aceea de-a cosmiciza
seducerea lui Sebastian de către același
guru este apărată de Leon datele experienţei umane“. Aplicarea la obiect nu înseamnă concentrarea
Volovici într-o discuţie cu Gabriela Adame
şteanu (22, 8-14 iulie 1997. pe obiect, nici plasarea acestuia în cîmpul a ceea ce astăzi numim
pp. 12-13), ca fiind o slăbiciune de la sine
înţeleasă pentru cineva care „interdisciplinaritate“ („spiritul = sex, spiritul = luptă de clasă“);
262
263
 inteligența este o „funcţiune organică“, utilă în a structur
a întregul săvîrșite de ai tăi, ci să lupţi necontenit pentru biruința ideologică şi
experienței, nu în a asigura veridicitatea aserțiunilor
(..Viitorul efectivă a partidului.“
inteligenţei“, Vremea, 20 ianuarie 1935, în Profetism românes
c, loc. cit, 64. Citatele din Eliade provin din Profetism românesc, pp. 115-116,
pp. 48-53.
50. Mircea Vulcănescu, op. cir, pp. 97-101, pune alături j iar cele din Pavel din Etica lui Adam, Bucureşti, 1995, pp. 84-102.
informaţiile 65. Z. Omea, op. ciz., pp. 202, 207. M. Sebastian notează pe
pentru și contra înregimentării acestuia în Garda de Fier,
conchizînd că 7 decembrie 1937 că Eliade a însoțit o echipă de propagandă, în care se
el i-a fost mai curînd un „tovarăș de drum“, ori un .„confe
sor“ (pentru aflau prietenii lui, Mihai Polihroniade și Haig Acterian, într-un sat, în
Moţa).
51. S-ar putea glosa pe marginea unui „post-politic“ campanie electorală legionară, dar adaugă: „Nu ştiu dacă şi Mircea a
interbelic în ținut discursuri“ (op. cit., p. 132).
România. O asemenea discuţie, în sine excitantă, nu
poate fi desigur
purtată în cadrul acestui articol. 66. Op. cir, p. 85.
52. Profetism românesc, loc, cit. p. 8l. Articol publica 67. Multe teorii ale argumentării iau în discuţie, pentru construirea
t în Vremea, silogismului practic (silogismul a cărui concluzie este angajarea într-o
21 aprilie 1935.
53. Profetism românesc, loc. cit., pp. 154-155 (Vremea, acţiune), pe lîngă premisa minoră (informaţia concretă), o premisă
26 aprilie majoră extrem de complexă. Stephen Toulmin o numeşte „garanţie“
1936). Vezi din acest punct de vedere şi importantul
articol .„1918- (warranr), ea însăși putind
1921“, din Vremea, 27 octombrie 1935, în care Eliade fi sprijinită de o motivaţie complexă
atacă, cu o (backing) depinzînd de domeniul în care activăm (field-dependence ),
vehemență neobișnuită la el, pe îmbogățiţii de
război din acei ani, inclusiv norme, valori, emoții etc. Există de asemeni și posibile excepţii,
crimele, fraudele şi tilhăriile lor, după care conchide:
„A existat un 1907 argumente contrare (rebutral) pe care dezbaterea cu noi înșine le ia în
pentru boieri şi arendaşi urmat la zece ani de o radicală
reformă agrară, consideraţie, sau le ignoră
Va veni și un 1907 pentru politicieni și clientela lor în stabilirea concluziei (The Uses of
capitalistă. Vor plăti Argument, Cambridge University Press, 1974).
şi ei. Tot ce s-a ridicat pe turpitudinea și tilhăria din pes
1918-1921 va trebui 68. Nu întîmplător, în anii 1936-1937 au apărut cărtile de bază ale
să fie ars de la rădăcină... Aş mai putea crede în
forța şi vitalitatea legionarismului, care excelau tocmai printr-o accentuată notă mistică şi
poporului român, dacă n-aș spera că o asemenea
revizuire se va face adesea o remarcabilă forță de exprimare poetică: Corneliu Zelea-
curînd?“ (Profetism românesc, p. 132).
54. Jacques Derrida discută această problemă la Heideg Codreanu, Pentru legionari (1936), lon 1. Mota, Cranii de lemn (1937),
ger, în De Vasile Marin, Crez de generație (1937). Nu este deci exclus ca Eliade,
P'esprit. Heidegger et la question, Paris, Galilce, 1987.
55. Profetism românesc. loc cir. p. 170: prima aflat tocmai atunci într-o dispoziție asemănătoare, să fi fost sedus literar
referință este la de aceste texte pînă la a participa la atitudinea lor de „de-realizare a
p. 136.
56. Al.Gh. Savu, op. cir. pp. 77-80. realităţii“. În plus, tot de acum datează interesul lui Eliade pentru legenda
57. F. Veiga, op. cit, p. 231. Meşterului Manole, despre care vorbește în cursul universitar defilosofia
38. Jurnal. 1935-1944. Bucureşti. Humanitas. 1996. religiilor din 1936-1937 — volumul Comentarii la legenda Meşterului
p. 108. Manole va apărea în 1943 — oarecum simultan cu referire la această
59. /bidem, p. Îl.
60. /bidem, p. 114. legendă de către Ion Moţa în scrisoarea din preziua plecării lui în Spania,
61. Z. Ornea, op. cir, pp. 206-207, Vezi şi deliranta despre care am vorbit și mai sus: „Acţiunea noastră este o piatră
pledoarie a lui unghiulară în această nouă construcţie legionară care — destinul a vrut-o
Eliade, făcută lui Sebastian pe 2 martie 1937 închei
ată cu aceleași aceeași din timpurile legendare ale Meşterului Manole — ne-a impus să
obsesive cuvinte: „Eu totdeauna am crezut în primat
ul spiritual“ (op. cit., fim îngropaţi la temelii pe care veacurile nu vor mai putea să le dărîme
p. 115). Pentru articolul din Vremea, cf. Claudi
o. Mutti, Penele (Claudio Mutti, Penele arhanghelului, p. 19),
arhanghelului, pp. 62-63.
62. Mircea Eliade: scrisori inedite catre E. Cioran „69. Profetism românesc, loc. cit. p. 116.
. în revista 22, 70. Z. Omea, op. cit, p. 135.
24-30 iunie 1997, pp. 10-11. i Rs
63. Tot în acest fel trebuie citită exclamaţia amară, 71. Eliade a regretat toată viata recenzia virulentă şi nedreaptă, scrisă
în sens de în 1926, dintr-un amestec de adoraţie şi decepţie, la cartea lui Iorga
certificare a ceea ce se întîmplă de fapt, deşi nu ar
trebui să se întâmple Essai de synthese de Lhistoire universelle: vezi Memorii. vol. T
de drept. anume aderarea oarbă la nazism ori comuni
sm, tipică, după el, Bucureşti. Humanitas, 1991. pp. 125-126. Pe de-altă parte a văzut
epocii: „Este timpul opiniei politice nete definit
ive, Trebuie să închizi totdeauna în Iorga. altfel decît mulţi gazetari legionari, o sursă de
ochii la greșeli, să nu vezi nedreptăţile, să nu vezi
crimele de lîngă tine, inspirație demnă de tot respectul, alăturîndu-l chiar lui Nae lonescu
264
265
 (Profetism românesc, vol. II, Bucureşti, Editura Roza Vînturilo
7
r, 1990, Căpitan». Nu se mai auzi, atunci, nici o răsuflare în toată curtea. Tăcerea
pp. 62, 120, 178 etc). aceea împietrită i se păru mai cumplită decît orice strigăt. În clipa
72. Memorii, op. cit. p. 29. următoare îi văzu pe toţi căzînd în genunchi, izbucnind în plîns, gemînd;
73. Toate citatele provin din ediţia editurii Antet XX Press, unii se loveau cu capul de pămînt, alţii urlau ca niște cîini loviți. Cu
în
ordine, de la pp. 34, 36, 32, 45, 46, 47-48, 50, 38, 57, armele în mfini, jandarmii îi priveau. Ștefan își făcu o cruce şi își plecă
74. Leopold von Ranke, „On progress in history“ (1854), în The fruntea, fără gînduri“ (Noapte de Sinziene, Bucureşti, Minerva, 199],
Theory and Practice of History, New York, The Bobbs-Merill Company vol. I, p. 180; vezi și Mircea Eliade și Garda de Fier, p. 17). Indirectă,
,
1973, p. 53: „Every epoch is immediate to God, and its worth is not această mărturie este fără îndoială corectă: ea i-a fost povestită lui Eliade
at
all based on what derives from it but rests in its own existence, la sosirea în lagăr.
in its j 4
own self.“ De aici decurge, în istorie, pentru Ranke, pricipiul 79. Terminarea „ficţiunii parlamentare“, ca şi necesitatea unui partid
individualității ireductibile a fiecărei epoci, națiuni și instituţii. unic, sînt susținute de Nae Ionescu în Cuvînrul încă din 1930, la scuntă
75. Deşi publicată în 1945, primele capitole din The Open Society vreme după Restauraţia lui Carol al II-lea (pp. 185-189). La fel în 1932
and iis Enemies (irad. rom. Societatea deschisă și. dușmani (pp. 306-310). Speranţa în revoluţie și dictatură a partidului unic este
i ei,
Humanitas, 1993) au fost scrise prin 1938-1939, mărturisește Popper legată mai întîi de PNȚ, apoi de guvernarea lui Iorga în 1931 (pp. 281-284),
în
Autobiografia sa, cînd el era în mare măsură alanmat de creșterea dar ambele îl „dezamăgesc“. Trimiterile sînt la culegerea lui Nae
puterii
lui Hitler. ; lonescu, Roza. vînrurilor, ed. de M. Eliade, (Bucureşti, 1937), Editura
76. Mircea Vulcănescu își amintește entuziasmul lui Ionescu, prin Roza Vînturilor, 1990. Ei bine, Carol al [I-lea îi va da, în sfîrșit,
1921-1922, pentru Logische Untersuchungen: (Nae Ionescu. Aşa cum satisfacţie celui care strigase exaltat: „Regele este Națiunea. Iată marele
l-am cunoscut, Bucureşti, Humanitas, 1992, p. 24).
adevăr în căutarea căruia umblăm de la constituirea României moderne,
77. Morfologia organică a lui Spengler vede "analogii, dar și care nu ne-a venit decît oarecum din cer, pe aripi de pasăre măiastră,
nu
influenţe, nici cotinuităţi, dintre aceleași faze ale unor culturi diferite, în seara de 6 iunie [data Restauraţiei, S.A.]“ (Cuvîntul, 2 ianuarie 1931;
Succesiunea lor, ca și decăderea unei culturi (spirituale) în civilizaţ Între ziaristică şi filosofie, Iaşi, Timpul, 1996, p. 84). Același rege nu
ie
(nateriale ), faza în care se află Europa începînd din secolul al XIX-lea, ezită în 1938, totuşi, să-l arunce în închisoare. Mircea Vulcănescu
este inevitabilă: „Chaque culture a ses possibilites d'expression nouvelle certifică interesul lui Nae Ionescu pentru „partidul de mase“ şi „dictatura
s
qui germent, murissent, se fanent et disparaîssent sans retour.“ personală“, preferabilă fiind prima, ca şi opoziţia faţă de cea de-a treia
Fiecare
dia ele „arrivera, avec !invariable n&cessit€ d'un destin“. Cît
despre noi, formă deconducere. „regimul parlamentar“ (op. cir., pp. 55-61).
„Nous ne sommes plus libres d'accomplir ceci ou cela, mais Je năcessai
ou rien“ (sublinierea autorului, S.A.) (Oswald Spengler: Der Unterga
re 80. Dan Zamfirescu, introducere la Şt. Palaghiţă, op. cir. p. 7.
ng 81. Hannah Arendt, The Origins of Toralitarianism, New York,
des Abendlandes, 1918-1922; Le declin de 1 "Occident, traducere
. vol. |. Harcourt, 1979, (trad. rom. Originile Toralirarismului, Humanitas, 1994).
Paris, Gallimard, 1976, pp*33, 51). Vezi pentru aplicarea acestei proceduri la cazul evreilor români, cartea —
78. M. Eliade, Memorii, loc. cit., p. 31. Referinţa la otrăvirea lui prea puţin comentată, din păcate —, a lui Dan Pavel, Erica lui Adam.
Nae
Ionescu se poate citi în amintirile lui Acterian (Nae Ionescu
în conștiința Bucureşti. Du Style, 1995.
contemporanilor săi, p. 24). Carol -al II-lea notează de altfel,
cinic, în 82. Nu legea contează, spunea Nae Ionescu, ci dreptatea. Domeniul
Însemnările sale „Moartea lui (Nae Ionescu) aduce azi
un mare serviciu dreptăţii recuperează ceea ce este sustras domeniului legii. Cine decide?
țării, căci era una din marile piedici la ralierea legionar „Ivașcu din Tătaru“, alesul, înțeleptul. profetul. Căpitanul, în ultimă
ilor“ (iBidem,
p. 108), raliere pe care Carol a încercat-o, inutil, în 1940. În
rapiditatea cu care s-a aflat de asasinarea lui Codreanu provine
fine. instanţă? De ce nu? Înrudirea acestor idei cu cele ale lui Codreanu
dintr-o însuși, sau Sima, care nu se sfia să declare că elita se auto-alege şi se
carte a unui anume L. Fleceriu (Amintiri, Madrid, 1977,
p. 107), pe care auto-impune poporului ca unic păstrător al adevărului Şi dreptăţii,
n-am putut-o găsi, dar care este citată de Mutti (Mircea Eliade
și Garda dovedeşte o alunecare nu numai spre (neo)conservatorism, ci spre un
de Fier, p. 29). În această din urmă cane este citată, pe drept
cuvînt, şi fundamentalism aproape feudal, sigur pre-modern. Această teorie şi
mărturia indirectă a lui Eliade despre reacţia deţinuţilor.
din lagăr la această practică — la nivel de mase — recreează în România ceea ce
aflarea morţii lui Codreanu (indirectă, în dublul sens că
ea se petrecuse aceasta se sforțase să depășească de un secol: puterea personală a
înaintea sosirii lui acolo, şi că este povestită prin ochii personaj
ului Domnului şi a boierului. pe care toate constitutiile, de la Regulamentul
Ștefan Viziru. prezentat ca democrat. deci nelegionar):
„Apoi Ştefan auzi organic pînă la cea din 1923, au voit să o înlocuiască cu puterea
un strigăt sugrumat, sălbatec, de fiară rănită: <L-au împuşcat pe impersonală a legii (Max Weber!). Din 1938 pînă în 1989 România tot

266
267
de „Conducători înţelepţi“ a avut parte: Carol, Antonescu, Dej,
Ceaușescu. Toţi au îndeplinit idealul totalitar din această scriere, avînd în
acelaşi timp grijă — ce ironie! — să facă imposibilă orice reeditare a exact
teoriei care i-a creat, cea legionară. Privit retrospectiv, „fenomenul
legionar“ este încercarea de legitimare (filosofică) a tuturor
toialitarismelor româneşti, iar fenomenul legionar este laboratorul de
constituire a practicii acestora, inclusiv denunţul, trădarea și execuţia pe
acuzații fictive. Similaritatea dintre legionarism şi stalinism ne este de
mult cunoscută. Teoria lor comună aici apare, în cîteva conferințe
adresate celor închiși de dictatorul Carol, pentru a-i convinge parcă de
beneficiile unei contradictaturi, cea a celor închiși. Și în adîncimea
acestei „scene didactice“ citim o alta: cea a „universitaţii de partid“, cum
se spunea pe vremuri, care, tot la Jilava, tot la Doftana, pregătea deţinuţii
comunişti pentru contradictatura pe care şi ei o pregăteau. Ori a celeilalte
„universităţi“, cea a democraţilor închiși de comunişti, începînd din
1947, tot în aceleași închisori, dintre care puţini, precum Corneliu
Coposu şi Ion Diaconescu, le vor supravieţui, și încă şi mai puţini,
precum lon Diaconescu, vor ajunge „la putere“ în 1996!
83. Z. Ornea, op. cit. p. 232.
84. Mircea Vulcănescu, plecînd de la o fotografie într-adevăr
extraordinară a lui Nae Ionescu, care este de altfel şi tipărită pe ultima
copertă a volumului, compune acest portret — legendar — al Profesorului:
„ll văd pe Nae Ionescu, la el acasă. în cămara lui de lucru. În picioare,
cu spatele la rafturi, se sprijină de bibliotecă. A albit, are miinile în
buzunar și un aer în aparenţă degajat. Dar chipul e dureros răvășit şi
privirea parcă e în gardă. Pare un lup rănit care se apără de haita cîinilor
care-l înconjoară. De ce, privindu-l, ai impresia stranie că Nae Ionescu
ține pe cineva în faţa lui în vîrful spadei? În fotoliu, adică acolo de unde
priveşti acuma tu. Pe cine priveşte Profesorul fix ...? Viaţa pe care a
irăit-o? Moartea pe care-o vede venind și căreia, la fel ca Roland din
legendă, îi aruncă mănușa? Ori e diavolul, care vine, ca şi în Faustul
goethean, să-și ceară preţul?“ (op. cir, p. 152).
85. Această teorie a naţiunii presupune omogenitatea ei şi este deci o
abordare esențialisă a problemei. Abordarea mea, dimpotrivă, se vrea
anti-esențialistă, punînd accentul pe individ, așa cum se comportă el
concret. Primejdia esenţialismului, nu numai la Nae Ionescu, este că
aceasta poate duce la postularea unei idențităţi între naţiune, biserică şi
Stat, şi deci a unui fundamentalism reacţionar.
VI. PARTIDUL NAŢIONAL ȚĂRĂNESC CREȘTIN
ȘI DEMOCRAT (PNŢCD)!
1. 78 ANI DE LUPTĂ: PNŢCD ÎNTRE 1869-1947
Acest partid s-a născut în prima zi a revoluţiei, pe 22
decembrie 1989, prin fuziunea Partidului Naţional-Țărănesc
(PNȚ), renăscut în acea zi din propria-i cenușă, și un nou partid,
micul Partid Creștin, fondat tot pe 22 decembrie 1989, dar
separat, de poetul foan Alexandru și alţii. PNŢCD este primul
partid post-revoluţionar înscris oficial la Tribunalul din Bucureşti
pe Îl ianuarie 1990, PNȚ însuși, interzis de comuniști în 1947,
era rezultatul unei fuziuni în 1926 dintre Partidul Naţional (PN)
din Transilvania. fondat în 1869, și Partidul Ţărănesc (PŢ), din
Vechiul Regat, fondat în 1918. [storia PNŢCD-ului este deci strîns
împletită cu cea a României. ideologia și scopurile lui neputînd fi
înţelese în afara acestei istorii.
Partidul Naţional Român (PNR)
În 1869 apar de fapt două Partide Naţionale româneşti, unul
în Banat și celălalt în Transilvania, care se unesc în 1881 în
Partidul Naţional al Românilor din toate provinciile maghiare.
Motivul era discriminarea românilor din aceste provincii ale
dublei monarhii, instituite în 1867. Discriminarea a fost pentru
prima oară legiferată prin Unio Trium Nationum din 1437, un
acord ale celor trei naţiuni, ungurii, saşii și secuii?, prin care
numai acestea, împreună cu religiile lor — catolică, luterană,
reformată și unitariană — sînt recunoscute ca națiuni și respectiv
biserici oficiale. Termenul de națiune avea atunci un sens social.
nu etnic, și se referea la aristocrație şi clasele de mijloc, aliate
astfel contra țărănimii, nici ea specificată etnic. Un război țărănesc
269
 de anvergură, declanșat de revolta de la Bobilna, este cîştigat cu
Guvernele naţionale ar urma să-și trimită reprezentanți în
greu de nobilime, un an mai tîrziu. Avînd în vedere faptul că
aristocrația românească fusese asimilată de cea maghiară încă din guvernul. imperial, Transilvaniei revenindu-i patru reprezentanți
secolul al XIV-lea, românii deveniseră un secol mai tîrziu, (locul patru ca număr de delegați, după Austria, Ungaria și
aproape toți, țărani liberi ori iobagi, neputînd intra astfel în îici Boemia) într-un guvern de 42 de locuri. Atribuţiile tuturor
o instanţelor sînt definite cu claritate de Popovici într-un proiect de
„naţiune şi rămînînd doar un popor Și O biserică „tolerată“,
fără a constituţie.!0 La conferința PNR din 1905 se adoptă însă linia
avea acces, prin lege, la activități politice, religioase și
culturale activismului politic, iar adepţii ei, Iuliu Maniu (1873-1953).
proprii, precum reprezentare proporțional corectă
în Dieta Alexandru Vaida-Voevod (1872-1950), Aurel Vlad şi alţii întră în
transilvană, ori învățămînt în limba maternă, la care aveau
însă conducerea partidului. La alegerile din același an ei sînt însă
acces celelalte etnii, prin păturile lor suprapuse. Această lipsă
de înfrânți. Alegerile sînt repetate în 1906 şi acum Maniu şi Vaida
drepturi a rămas neschimbată în formele. statale ulterio
are ale intră în parlamentul de la Budapesta. Aici cei nouăsprezece
Transilvaniei.3
După Ausgleich (1867), situaţia românilor se înrăutăţeşte deputați români vor colabora foarte strîns cu reprezentanții
și slovacilor, cehilor și croaților în așa-zisul Club al naționalităților,
mai mult. Deși „legea naționalităților“ le acorda teoreti
c anumite
drepturit, acestea nu au fost niciodată aplicate Unele speranţe se leagă de atitudinea binevoitoare a prințului
în practică,
Dimpotrivă, asimilarea forţată, „mașghiarizarea“, a fost
dusă foarte
moștenitor austriac Francisc Ferdinand, pe care Vaida îl întîlnește
departe: numai cîțiva români puteau fi aleşi pentru în 1907, dar cel dintîi va fi asasinat în 1914. În noile alegeri din
Dietăs,
învățămîntul în limba română era ca și inexist
ent$, în
1910, PNR pierde din nou, atât datorită unei reduse solidarităţi a
administraţie se putea utiliza doar limba maghiară”, iar românilor cît și intimidărilor maghiare, doar cinci deputați mai
procesele
politice ale românilor protestatari se succedau cu ajungînd acum în parlament. Ca rezultat, ziarul Tribuna din Arad,
rapiditate.8
Toate acestea nu țineau deci deloc seama de faptul sub conducerea lui Octavian Goga, îi atacă pe „bătrânii“ din PNR:
că românii,
după chiar recensămîntul maghiar din 1910. constit iată aici originea unui conflict între acest partid șiactivităţile
uiau 53,8%,
deci majoritatea populaţiei, în tirhp ce ungurii ajunge viitoare ale lui Goga, care vor dura pînă la moartea acestuia din
au la 28,6%,
germanii la 10,8% iar restul celelalte minorităţi? urmă. După 1910 se înteţesc contactele dintre PNR, pe de-o parte,
Pentru a
îmbunătăţi situația românilor, Partidul Naţional alterna și Kalman Tisza, ministrul de inteme al Ungariei, ori oameni
politica
rezistenţei pasive — boicotul alegerilor — cu cea activă: politici de la Bucureşti, pe de altă parte, pentru acordarea de
acţiuni de
protest cu scopul de a schimba legea electorală concesii românilor în schimbul unui sprijin politic al acestora; nu
şi a obţine
admiterea întrebuințării limbii române în școli, se obţine însă nici un rezultat important.
justiţie și
administrație. În 1892 PNR trimite Kaiserului Franz În timpul şi mai ales la sfîrşitul primului război mondial, cînd
Josef un
Memorandum care explică Situația actuală a români cele două imperii multinaționale, Austro-Ungaria și Rusia. sînt în
lor și originea.
ei istorică. Preşedinte al Partidului Naţional era curs de prăbușire, PNR își intensifică acţiunile. Plecînd de la
atunci dr. Ioan
Raţiu, unchiul actualului fruntaş PNŢCD. Acţiunea dreptul popoarelor la autodeterminare, anunțat de preşedintele
nu a adus
decît închisoare pentru autorii acestei scrieri, inclus Wilson, reprezentanţii tuturor popoarelor din Austro-Ungaria
iv pentru
Raţiu. După moartea acestuia, în 1902, şi sub președi hotărăsc să se rupă de Viena și să-şi declare țările respective sfate
nția lui Pop
de Băseşti se dezvoltă noi linii de acțiune. Aurel
C. Popovici naționale independente. Așa s-au petrecut lucrurile și în
precon izează, în lucrarea sa. Die vereingien Staate
Osterreich (1905) transformarea statului dualist
n Gross Transilvania. Pe 18 octombrie 1918 Vaida proclamă în parlamen-
habsburgic într-o tul din Budapesta dreptul românilor la autoguvernare, ca și
federaţie de cincisprezece state naţionale, „Statele
Unite ale constituirea unui Consiliu Naţional Român (CNR), care să o rea-
Austriei Mari“ printre care „Transilvania cu toate
regiunile locuite lizeze. Maniu participă la război ca sublocotenent, dar ajunge în
de românii din Ungaria și Bucovina“ (inclu
zînd. probabil. toamna lui 1918 la Viena. unde (reorganizează cîteva unităţi
Banatul) în care românii să joace un rol import
ant. „Ţara militare românești, contribuind o vreme chiar la păstrarea ordinei
Secuilor“ urma să devină, dimpotrivă,
un „stat“ separat. în capitala cuprinsă de anarhie.
270
271
 Noul guvern maghiar al lui Mihâly Kâroly discută, prin
ministrul naționalităților Oszkâr Jâszi, cu CNR în noiembrie 1918,
dar autodeterminarea oferită de Jâszi vine prea tirziu: radicalizaţi,
și mai ales sub impulsul lui Maniu, românii cer acum separarea
deplină de Ungaria. Pe 1 decembrie 1918, 100 000 de repre-
zentanți ai românilor din Transilvania, Banat şi Ungaria (adică
Crișana și Maramureș) votează unanim pentru independență și
unire cu România.
Declaraţia din 1918 este deosebit de democratică. Ea prevede
reformă agrară „radicală“, vot universal, inclusiv al femeilor (!) şi
drepturi egale pentru români și minorităţi, ca și dreptul acestora
din urmă la folosirea limbii materne în învățămînt, justiţie şi
administraţie, conform principiului enunțat de Maniu: „Nu voini
ca din asupriţi să devenim asupritori. Voim să asigurăm libertatea
pentru toți și dezvoltarea pentru toate popoarele conlocuitoare fas]
Voim ca fiecare naţiune să se poată cultiva în limba ei, să se
roage lui Dumnezeu în limba ei și să ceară dreptate în limba ei.
Noi, care am vărsat lacrimi văzînd limba noastră scoasă din şcoli,
biserici, justiţie, nu o vom lua altora.“ll Acest principiu va fi
respectat toată viaţa de Maniu și va fi adesea invocat de PNŢCD
și după 1989. Maniu este numit președinte al Consiliului Dirigent,
instanța centrală de administrație a unei Transilvanii temporar
autonome, Deși colaborează excelent cu social-democraţi ca Ion
Flueraș, „naţionalii“ joacă rolul principal în acest consiliu: Maniu,
bineînțeles ca vioara întfia, apoi Vaida-Voevod, Gheorghe Pop de
Băsești. Teodor Mihali și mai tînărul poet Octavian Goga. revenit
o vreme alături de ei. Prin decesul lui Pop de Băsești, Maniu
devine președintele PNR în 1919.
Partidul Țărănesc (PȚ)
Votul universal (1918) și reforma agrară (1921-1929) i-au
emancipat pe țărani din punct de vedere politic şi economic. Noile
provincii au mărit potenţialul economic și capitalul uman al ţării,
dar au creat și noi probleme. Pentru a le face faţă era nevoie.
printre altele, de noi structuri politice. În această conjunctură se
naște Partidul Țărănesc. în 1918, sub conducerea învățătorului Ion
Mihalache (1882-1963). EI dorește să reprezinte un nou electorat,
care urmează să manifeste norme și exigențe proprii și după
realizarea reformelor amintite.
272
Partidul Naţional Român și Partidul Țărănesc
între 1918 și 1926
Fuziunea PNR cu PȚ a fost foarte anevoioasă. Primul partid
reprezenta interesele clasei de mijloc românești din Transilvania
în timp ce Partidul Țărănesc era sprijinit de țărănimea din
Muntenia și Moldova. Deşi PNR era în principiu satisfăcut de
democraţia postbelică, e] voia să-și protejeze electoratul de ten-
dinţele politicii centralizatoare a Bucureştiului, exprimată de libe-
rali. Aceştia porneau de la interesele statului — omogenizarea
vechilor și noilor provincii, ceea ce a dus rapid la ienorarea auto-
nomiei regionale, la cultul ordinii şi stabilităţii, chiar cu prețul
reprimării unor greve —, dar nu-și uitau nici propriile interese:
implementarea în noile provincii şi deci conflicte, printre alţii, cu
PNR, și controlarea economiei naționale. Toate aceste interese
i-au conferit reputaţia, uneori meritată, de oligarhie coruptă.
Apropierea dintre liberali (Ionel Brătianu) şi naționali (luliu
Maniu) de la sfîrșitul războiului se răceşte de aceea rapid după
război şi duce la despărțire definitivă după 1922, în timpul marii
guvernări liberale. Naţionalii votează acum contra Constituţiei din
1923 și boicotează chiar încoronarea regelui Ferdinand la
Alba-Iulia (15 octombrie 1922) din cauza „năsluirii“- alegerilor,
cîştigate de liberali, din 1922. În căutarea altor aliaţi din zona de
centru a scenei politice, naţionalii fuzionează în 1922 cu
rămășițele Partidului Conservator Democrat, condus de Take
lonescu pînă la moartea acestuia în același-an, obţinînd concursul,
printe alţii, al lui Grigore Filipescu și al lui Stelian Popescu,
directorul ziarului Universul. Maniu poartă discuţii în 1924 cu
Iorga, președintele Partidului Naționalist Democrat, și cu
Argetoianu. care se desprinsese de Partidul Poporului al lui
Averescu. dar ele nu duc la fuziune: dimpotrivă, Argetoianu și
lorga creează împreună în mai 1924 Partidul „Naționalist al
Poporului: în septembrie 1924 negocierile vor fi însă din nou
reluate. Dincolo de neînțelegerile dintre persoane, aceste tratative
indică existența unei zone politice dominate de ideea naţională şi
de cea a unei democraţii deschise mai ales claselor de mijloc,
ambele concepte fiind fundamentale noii Românii Mari
postbelice. Tratativele au loc însă și din dorința de-a crea o
contrapondere la puterea absolută a liberalilor după prăbușirea
rivalilor lor tradiționali, conservatorii. Averescu și Partidul
Poporului par, în primii ani postbelici, să ofere această alternativă.
273
 dar eşuează şi, curînd după aceea, voturile simpatizanţilor lor se
îndreaptă spre naționali și țărăniști. Oricum, PNR reușește să dea
o primă formă acestor noi sentimente publice, dar încă de acum
apar tensiuni între un centru (Maniu)
și o dreaptă (vechii
conservatori) a partidului, între un naționalism moderat (Maniu,
din nou) și un naționalism mai radical (Vaida- Voevod), ori între
luptă de principii (Maniu) și pragmatism (Vaida-Voevod, care,
altfel decit Maniu, acceptă să prezideze un guvern în 1919), ca şi
între regionalismul transilvănean, mult timp apărat de Maniu,
preşedintele Consiliului Dirigent, autonomismul încă și mai radi-
cal al lui Vaida-Voevod, şi o politică larg națională. Aceasta este
reprezentată mai întîi de liberali și Averescu — care desfiinţează
Consiliul Dirigent în aprilie 1920 —, dar după aceea. volens
nolens, și de PNR, în ciuda unor rezerve mereu simţite de
„ardeleni“ faţă de „bizantinismul“ politic al regățenilor și al
Bucureștiului. Respectivele curente din sînul PNR se vor menţine,
şi chiar întări, în viitorul Partid Naţional Țărănesc.
Partidul țărănist era, dimpotrivă, un partid mai de stînga, care
voia să adîncească democraţia pentru a oferi noi șanse ţăranilor
rămași săraci și după reforma agrară. Partidul condus de
Mihalache se întărește cu grupările conduse de dr. Nicolae Lupu
și de Constantin Stere (din Basarabia). În programul electoral din
1919 se vorbea de cooperativizare. etatizare a Băncii Naţionale și
se critica „oligarhia feudală“ care a stăpînit ţara după Cuza; ideea
luptei de clasă a țăranilor apărea și ea în diverse documente ale
PŢ. Programul din 1921, cînd are loc un congres de unificare a
tuturor grupărilor țărăniste, scris de ideologul partidului. Constan-
tin Stere, propune o „a treia cale, nici social-democrată, nici
liberală, unde rolul principal va fi jucat de ţărani. Țărănismul lui
Virgil Madgearu se va baza în anii treizeci pe aceste idei.
Necesitatea de-a se găsi oricum o contrapondere politică la
liberali, este una din rațiunile obiective ale fuziunii dintre PNR şi
PŢ. În cursul tratativelor, mai ales Partidul Țărănesc a trebuit să
facă anumite concesii, să renunţe explicit la principiul luptei de
clasă și să se deplaseze spre centrul eşichierului politic. Programul
de zece puncte din 1924, redactat de Madgearu, menţionează
principiile declaraţiilor de unire de la Alba-Iulia, Chişinău și
Cernăuţi, solidaritatea tuturor claselor cu țărănimea, libertatea şi
onestitatea alegerilor, descentralizare şi autonomie locală. coope-
rație și protecția proprietăţii țărănești. organizarea industriei mici
și mijlocii și egalitatea de tratament pentru capitalul local şi străin.
274
lată baza întregii atitudini politice a PNȚ în viitor, în opoziţie cu
liberalii — orientaţi spre marea industrie românească, protejată
contra concurenței străine — ca și cu toate regimurile dictatoriale
de la sfârşitul anilor treizeci. În 1925 naţionali; fuzionează cu
partidul lui Iorga şi Argetoianu, ceea ce, printre altele, creează o
nouă rivalitate în partid între Iorga și Maniu, câștigată în fapt de al
doilea. Sînt astfel consacrate patru facţiuni în partid care exprimă,
printre altele, şi nuanțele menţionate mai sus în PNR, facţiuni
conduse de Maniu şi respectiv Iorga, Argetoianu şi vechii conser-
vatori. Abia la sfîrșitul lui septembrie 1926 fuziunea naţionalilor şi
a țărăniştilor este un fapt Partidul Naţional Ţărănesc devine astfel
un partid de centru-stînga, motiv pentru care stînga radicală a PŢ,
condusă de Stere şi de dr. Nicolae Lupu, ca și dreapta PNR, repre-
zentată de Nicolae Iorga și de influentul oportunist Constantin
Argetoianu, sînt marii învinși ai fuziunii; ultimii doi vor părăsi de
altfel PNR puţin înaintea fuziunii. Ideile lor nu dispar însă (cu
totul) din ideologia și practica partidului, care va exprima și în
viitor, cum vom vedea, prin anumite grupuri, atît un anume
naționalism cît și un pragmatism pe care Argetoianu, poate, nu
l-ar fi dezavuat. Ca preşedinte al noului PNȚ este ales Iuliu
Maniu, vicepreședinți fiind Ion Mihalache și Nicolae Lupu,
Alexandru Vaida-Voevod şi Pavel Brătășanu (fost conservator), ca
secretar general Virgil Madgearu, iar Mihai Popovici devine
casier. Pe 10 octombrie 1926 se definitivează programul noului
partid, care îl reia pe cel din 1924, însă cu unele noi accente.
Agricultura nu mai poate fi subordonată unui „industrialism forțat
şi artificial“12, proprietatea agrară, peste o sută de hectare, trebuie
redistribuită ţăranilor, pămîntul țărănesc trebuie să circule liber
prin vînzări pentru a se întări. „cultivatorii serioşi“, sindicatele
trebuie susținute etc. Deschiderea către clasele de mijloc este deci
accentuată, PNȚ dorind să devină purtătorul de cuvînt al acestui
segment al societății româneşti,
În anii următori luliu Maniu devine liderul incontestabil al
partidului, în timp ce Mihalache și Madgearu pierd treptat din
influență. Maniu, și prin urmare PNȚ, preferă însă o opoziţie
morală solidă unei atitudini pragmatice și/sau participării la
guvern (0 atitudine a cărei influenţă îndepărtată se va simţi chiar
și în linia politică a lui Corneliu Coposu, în perioada post-de-
cembristă, ori într-una din aripele PNȚCD-ului de astăzi). Vechiul
lider al luptei românilor contra discriminării maghiare dovedeşte
în anii douăzeci aceeași forță de caracter și putere a voinţei,
împotrivindu-se noilor puternici ai zilei, acum români, și acţionea-
ză pe baza acelorași principii întruchipate în activitatea sa din
275
 Austro-Ungaria: modestie, refuzul oricărui compromis, incorupti-
bilitate, idealism și tenacitate în a apăra democraţia, disprețul
exercitării puterii, înțelegere pentru oamenii obişnuiţi, răbdare,
consultare a fiecărui colaborator înainte de-a lua o decizie, dar
adesea și prudență excesivă și un ritm extrem de lent în a lua
decizia finală. Aceste trăsături vor caracteriza de altfel stilul
politic PNȚ în general, fie el în opoziţie fie la putere. Aceleași
„legendare“ caracteristici le vor demonstra și Coposu şi alţi lideri
național-ţărăniști, care vor pune accentul în activitatea lor de după
1989 mai curînd pe etica decît pe pragmatica politicii. Acum, în
1998, cînd revăd acest capitol, aceste diferite accente devin din
nou actuale prin opțiunea mai curînd etică a grupului condus de
Victor Ciorbea şi în opţiunea mai curînd pragmatică a premierului
Radu Vasile și a colaboratorilor lui, în timp ce președintele
partidului, Ion Diaconescu, dorește în mod evident combinarea
celor două opţiuni.
PNȚ între 1926 și 1933
În 1926 se termină importanta guvernare liberală a lui Ionel
Brătianu, care a pus bazele juridice și economice ale României
moderne. PNȚ preia puterea abia în noiembrie 1928, după imense
demonstraţii, inclusiv în Alba-lulia, contra noului guvern liberal
al lui Vintilă Brătianu. Naţional-ţărăniștii vin la putere datorită
unui mare entuziasm popular, ca un partid al cinstei care urma să
reînnoiască fundamental societatea și economia, şi rămîne la
putere între 1928-1933 cu o întrerupere de un an, de guvern Iorga
(1931-1932),
Altfel decît liberalii, naţional-țărăniștii se pronunţă pentru
adîncirea democrației, respectarea mai riguroasă a drepturilor
omului, inclusiv abolirea stării de asediu şi a cenzurii presei, „statul
de drept“, „naționalismul luminat“, descentralizarea administrativă
și autonomie locală, pentru îmbunătăţirea situaţiei femeilor,
introducînd în 1929 dreptul de vot al acestora în viaţa adminis-
trativă!5, pentru politica „ușilor deschise“ în raport cu capitalul
internațional, accentul pe agricultură și mică industrie în eco-
nomie şi extinderea învățămîntului pentru oamenii mai săraci,
Referinţa la principiile creștine rămîne doar implicită, așa cum
putem vedea în diferitele cuvîntări ale lui Maniu, poate pentru că
276.
termenul de „creştin“ apărea atunci deja în titulatura Ligii
Apărării Naţional Creștine, a lui A.C. Cuza, un partid de dreapta
şi antisemit. Din 1927 se publică Dreptatea, ziarul PNȚ; sub
același titlu va reapărea și după 1989. Putem conchide că PNȚ
era, în anii douăzeci și treizeci, cu adevărat un partid al claselor
de mijloc rurale și orășenești din întreaga ţară.14 Tot în 1927 PNȚ
aderă la „Internaționala agrară“, cu sediul la Praga.
Maniu este premier între noiembrie 1928 — cînd PNȚ câștigă
detașat alegerile, între altele datorită cartelului cu Partidul
German și cu cel Maghiar —, și aprilie 1931. PNȚ stimulează în
această perioadă descentralizarea, declară amnistie parţială,
întărește agricultura prin formarea de cooperative și procurarea de
credite la țară și încurajează investiţiile străine. Reformele după
1928 sînt tehnic corecte și politic foarte avansate, totuşi ele nu
reușesc să rezolve multiplele probleme ale României de atunci
pentru că sînt perturbate de doi factori neașteptaţi: criza mondială
din 1929 și reîntoarcerea pe tron a lui Carol în 1930. În 1929
moare un membru al Regenţei și Maniu săvirşeşte aici, fără să-și
dea seama, un curios făux pas: îl aduce ca nou regent pe
Constantin Sărățeanu, rudă cu Popovici și cu Vaida-Voevod, ceea
ce creează impresia că PNȚ vrea să manipuleze acum Regența la
fel precum liberalii, mai înainte, îl manipulau pe regele Ferdinand
prin Barbu Știrbei. Această greșeală este la fel de neașteptată
precum cea a susținerii ambițiilor lui Carol şi ea a rămas pînă
astăzi neexplicată: a crezut Maniu, cu ingenuitate, că Sărățeanu
era realmente cea mai bună soluţie, sau a năzuit, printr-un efect de
oglindă, care apare frecvent în istoria politică românească, să
realizeze „şi el“ ceea. ce atiția ani putuse realiza „maestrul de-
testat”, Ionel Brătianu, respectiv influențarea conducerii supreme
a țării? Greu de răspuns. -Oricum, criza mondială frînează refor-
mele şi impune măsuri impopulare de economii. iar întoarcerea
lui Carol stîrneşte confuzie.
Prima schiță de portret al lui luliu Maniu:
un om politic pilatian
Cum la 4 ianuarie 1926 liberalii. în acord cu regele Ferdi-
nand, impun îndepărtarea din țară a principelui moştenitor Carol,
PNȚ consideră necesar a adopta o atitudine opusă, determinată
277
printre altele și de convingerile lui dinastice legitimiste. Maniu,
Mihalache ca şi Madgearu vor stabili de aceea contacte mai mult
sau mai puțin secrete cu Carol, pentru a-l readuce în țară. Astfel
se declanşează acțiunea probabil cea mai controversată a PNȚ şi,
în primul rînd, a lui Maniu. Paradoxal, tocmai legitimismul său,
atitudinea sa juridic-morală în treburile dinastice, vor deveni
cauza degradării ideii monarhice și sursa unui deceniu politic
tensionat care va duce România, datorită nefastei politici a lui
Carol al II-lea, la un pas de prăpastie.
Mihalache se pronunțase încă din 1927 în favoarea lui Carol
a] II-lea.15 Maniu adoptă în această problemă, cum am mai spus, o
linie riguros legitimistă, dar şi democrată: el sprijină reîntoarcerea
lui Carol cu cîteva condiţii, printre care şi despărțirea de doamna
Lupescu.!6 A rămas neclar în ce măsură a știut Maniu exact de
sosirea lui Carol pe 6 iunie 1930 și dacă l-a informat sau nu la
timp, despre aceasta, pe Ion Mihalache.!7 Confuzia a fost mare și
după sosirea lui Carol, acesta promițindu-i, pare-se, lui Maniu că
acceptă funcția de regent, pe care el i-o propusese, în timp ce lon
Mihalache şi Grigore Iunian se declară de acord, la audiența
acordată de Carol şi la sugestia acestuia, cu proclamarea lui ca
rege: neînțelegere înire lideri sau atitudini politice realmente
diferite?18 Găsindu-se în minoritate în şedinţa de guvern, cînd se
preferă soluţia regală, și temîndu-se, nejustificat, de o mișcare
militară în favoarea lui Carol, Maniu demisionează pentru a nu-și
călca jurămîntul dat regelui (minor) Mihai. Se formează un nou
guvern PNȚ cu G.G. Mironescu premier, care impune Camerelor
reunite alegerea lui Carol ca rege. Pe 13 iunie, Maniu revine însă
ca premier al unui alt guvern PNȚ ! Condiţia ar fi fost încoronarea
lui Carol alături de regina Elena în septembrie, ceea ce implica
despărțirea definitivă de Magda Lupescu. În Memoriul său (vezi
nota precedentă), Maniu spune că încoronarea s-a stabilit „cu
acordul“ lui Carol al II-lea, dar că puţin timp după aceasta Carol
şi-a schimbat atitudinea. Mai mult, pe 4 august Magda Lupescu se
reîntoarce pe ascuns în țară. Aflînd acest lucru, Maniu
demisionează din nou, pe 12 august, dar Carol al II-lea îi cere să
rămînă la post. După alte neînțelegeri, Maniu demisionează
definitiv pe 6 octombrie, iar pe 10 octombrie vine la putere un
nou guvern Mironescu (rămas la conducere pînă la 17 aprilie
1931). Maniu demonstrează astfel o atitudine moral riguroasă. dar
politic ambiguă și puţin eficientă. Fidelitatea față de regele Mihai
este demnă de admirat, dar „soluţia“ de-a demisiona pentru cîteva
zile, astfel încît formal Mironescu să-i fie infidel lui Mihai. este
cvasicomică, În Memoriu, Maniu se referă la planul de a-l readuce
278
pe Carol ca regent: o idee în sine ambiguă, deoarece nu se
înţelege cum ar fi restabilit legitimitatea monarhică în țară; în
plus, din declaraţia lui Maniu se poate vedea doar că el i-a propus
respectiva funcție lui Carol, nu că acesta a acceptat-o formal.
Chiar și așa, tot Maniu declară că, la rugămintea lui Carol, ca el,
Maniu, „să îmbrăţişeze ideea Restaurării, Maniu i-ar fi răspuns:
„Eu îl voi primi cu toată bunăvoința și nu-i voi face nici o
greutate.'*19 În fine, deşi pe 6 iunie Maniu spune că „aș fi putut
împiedica cu mare ușurință. dacă aş fi voit“ revenirea lui Carol, a
doua zi el constată că „părerea mea, chiar dacă aş impune-o, tot
nu ar mai putea avea roadele la care tindeam eu“, motiv pentru
care „m-am supus opiniei publice și majorității guvernului și [...]
mi-am dat demisia“*20. Scris în 13 decembrie 1934, Memoriul lui
Maniu trage următoarea concluzie: „Prin Restauraţie ordinea
constituțională și dinastică a intrat în albie normală.“?1 Ce să
înțelegem din aceste enunțuri contradictorii? Maniu a vrut, fără
îndoială, să-şi explice post-festum şovăielile din 1930 prin dorința
de-a nu provoca o criză în țară, dar în fapt tocmai el a dus
lucrurile la un pas de criză prin declaraţiile ambigue făcute lui
Carol înainte de sosire și prin teama de-a adopta o atitudine fermă
după sosire. În ambele faze ale procesului, Maniu exprimă
trăsături tipice ale caracterului său. pe care le vom reîntilni mereu
în viitor: formalism în argumentare, incapacitate de evaluare
pragmatică a situaţiei, complexul „spălării pe mfini” al lui Pilat,
adică teamă de acţiune, degajare de răspundere prin împingerea în
față a altora şi păstrarea reputației intacte. pentru viitor, tocmai
prin inacțiune în prezent Curios, Maniu â fost un om de acţiune
numai în faza lui habsburgică, înainte şi în timpul războiului, mai
ales în Viena căderii imperiului și la Alba-Iulia. În faza regățeană
a activităţii lui, Maniu,:dimpotrivă, a refuzat orice risc personal şi
a devenit un .„pilatian“ convins. Moralitatea lui este mal presus de
îndoială — el a refuzat toată viaţa orice act moralmente suspect -,
dar această moralitate a constat aproape întotdeauna în făria de a
nu face ceea ce făceau ceilalţi, nu în curajul de-a combate ceea ce
făceau aceştia. În termenii unei logici modale a acţiunii, aș spune
că Maniu a beneficiat de un savoir ne pas faire, dar nu de un
vouloir faire. Contemporanii l-au numit adesea „Sfinxul“, pentru
că nu lăsa niciodată să i se ghicească intenţiile, dar Maniu mi se
pare, retrospectiv, un politician nu atît secret, cît abulic: nu
ascunderea intenţiilor de-a acţiona i-a caracterizat. cît incapa-
citatea de a le realiza. Strămutarea lui Maniu din lumea habs-
burgică în cea regățeană trebuie să fi fost pentru el un şoc
cultural: de la o lume cu posibilităţi reduse de acțiune. dar perfect
calculabile potrivit logicii formale habsburgice. el a trecut într-o
279
 lume de posibilităţi nelimitate de acţiune, dar realizabile printr- constructive, luliu Maniu este conștiința normativă a acestei
un
joc de mișcări rapide, imprevizibile, lipsite de rigoare Românii. întruparea virtuţilor ei, constructivă în domeniul nor-
formală
însă eficace, „imorale“ în sensul că nu se lăsau derivate melor, nu al instituţiilor, scăpîndu-le din mînă, pe acestea, dar
dintr-u
cod prealabil, ci din pură pragmatică a momentului. Această lumen opunînd degradării lor o intransigență etică absolută, victorioasă
politică, nu atît „balcanică cît
“ „sudică“, temperamentală şi pe termen lung chiar dacă în plan imediat ineficace. j
retorică precum cele din Franţa și Italia, trebuie să i se Acţiunile și normele se presupun, dar se și combat reciproc:
fi părut
„germanicului“ Maniu, la fel precum altor transilvăneni, primele își găsesc legitimitatea în adecvarea pragmatică la
o lume
incomprehensibilă și în care este imposibil să ai încredere. realitate. sau în schimbarea acesteia, celelalte în evaluarea de sus
decit Octavian Goga, de exemplu, la care „ȘOCUL regăţean““
Altfel
duce la atît a realității cît și a schimbării ei. Este, probabil, imposibil ca
supra-adaptare, sublimul poet ardelean devenind un îndoiel același om să le poată incarna pe amîndouă. Politica românească
nic
politician bucureștean, Maniu, din teamă de necunoscutul democratică a cunoscut ambele linii, a acțiunii şi a evaluării
politic
regăţean, dublează, sau triplează prudenţa şi devine un morale a acesteia: Brătianu şi Maniu. Primul din ei a rămas în
fanatic al
formalismului în tratative. amînînd la infinit decizia în istorie prin ceea ce a făcut, al doilea prin Ceea ce a refuzat să
speranţa
unor imposibile garanţii. Abulia politică i se naşte dintr-u facă. Maniu a greşit aducîndu-l pe Carol în ţară, a greşit per-
perfecționism moral-juridic supradimensionat, S-ar zice că n
Maniu mițîndu-i să ia puterea — însă cum ar fi putut ataca un genileman
S-a identificat „post-mortem“ cu spiritul politicii habsbur pe His Majesty? —, dar a rămas drept în faţa lui și la fel de neclin-
gice, al
unei politice atunci decedate, dar pe care el o combătuse tit i-a cerut, scurt, în 1940, să plece. Cîţi asemenea oameni a mai
fără milă
cînd aceasta era în viaţă și în putere. Maniu a devenit pilatian avut România, cu greșelile lor cu tot? Un Barbu Catargiu, un
,
zice, cînd spiritul adversarului politic răpus a începu s-ar Petre Carp, un Cormeliu Coposu, și cam atît...
t să-l
„Jocuiască“ stilistic, iar lupta odată reală s-a transformat
brusc în
compatibilitate discursivă. Celebrele lui „pertractări“ nu Nu mai puţin adevărat este faptul că alți lideri PNȚ, precum
au fost
astfel, decît tot atîtea încercări de-a introduce. în lumea Gheorghe Mironescu, în curînd şi Alexandru Vaida-Voevod și Ion
politică
românească spiritul habsburgic, un stil pe care aceasta Mihalache. manifestă atitudini mai lumești şi mai. suple. Accen-
cunoscuse niciodată, nici măcar în epoca lui Maiorescu nu-l
şi Carp, tuez acest aspect al PNȚ, pentru că el a fost adesea trecut cu
raționaliști și formalişti „germanici“ şi ei, dar „regățe vederea. S-a spus. și pe drept cuvînt, că acest partid a dovedit,
şi
ni“
mondenitate şi lecturi franceze. În plus, o a doua trăsătu prin dovedeşte, în comparaţie cu alte partide româneşti, o remarcabilă
distinge pe Maniu totalinente de aceștia: moralismul ră îl
lui pilatian unitate. Acest lucru trebuie însă înțeles, cred eu, în sensul că elnu
are Un caracter ascetic unic în politica românească. s-a scindat și nici nu a cunoscut lupte intestine violente, nu în
Stilul
îmbrăcăminții, rigiditatea posturii, credinţa catolică22, atmosf sensul de-a fi fost realmente omogen: PNȚ a cunoscut, dimpo-
de reculegere de la Bădăcin, domeniul său atit de era
opus mon- trivă, permanent, o remarcabilă heferogenirate de atitudini și de
denităţii şi estetismului domeniului Florica, al linii politice. Ascetismului lui Maniu i s-au opus, cum am mai
Brătienilor,
inexistența unei vieţi personale, legătura puternică spus. naționalismul și pragmatismul altorlideri, așa încît mi se
cu sora sa,
călugăriță. în ciudată simetrie cu renunțarea la acea pare incorect a echivala partidul cu linia președintelui său, deși
misterioasă
Clara, frumoasa unguroaică de care va fi fost îndrăgostit această linie a fost, într-un fel, cea mai spectaculoasă.
tinereţe, la care va fi renunțat din nemărturisite la
scrupule
(politice?). dar pe care nu o va fi uitat pînă în momentul
morţii,
cînd i-ar fi invocat frumuseţea2?, toate acestea compu
personaj aproape neromânesc, mai mult de sfînt n un
decît de om Guvernări naţional-ţărăniste
politic, un personaj din EI Greco, sau mai curînd
un călugă:
descins din dezlănţuit baroca, dar interior austera mînăsti
re de la
Melk. de lîngă Viena, într-un Bucureşti reconstruit din Cu guvernul PNȚ al lui Gheorghe Mironescu din 1930 începe
Craii de la
Curtea Veche... Ciudat, marile personalități politice ale o perioadă de instabilitate în care, datorită lui Carol al II-lea. opt
interbelice vin din cea precedentă. Dacă Ionel Brătia
perioadei
nu este, guverne neputincioase se succed în numai trei ani.Influenţa
printre ei, fondatorul României Mari, incarnarea regelui crește în acestea datorită unor. miniștri „carliști“ precum
energiei ei
280 281
Mihail Manoilescu, și servilismului lui Mironescu: din pricina
celor doi, imaginea de incoruptibilitate a partidului se deterio-
rizează. În 1931 Caro] aduce la putere un guvern Iorga-Argeto-
ianu, în numele unei vagi „Uniuni naționale“ create de ei ad-hoc.
Alegerile organizate de cei doi sînt câștigate de partidul lor, dar
acesta este urmat, pe un merituos loc doi, cu 14% din voturi?4, de
PNȚ, Pe 28 iulie 1931, la un an de la Restauraţie, Maniu face un
ultim apel personal la Carol în încercarea de a-l influenţa în bine
şi a relua astfel, eventual, colaborarea. Potrivit notițelor lui
Mihalache. căruia Maniu i-a povestit audiența, acesta îi
reproşează regelui „o politică dezastruoasă pentru țară și dinastie“.
„Regele a ascultat, dar era galben și tremura“ și a refuzat atit
îndepărtarea camarilei (Manoilescu. Nae Ionescu, Aristide Blank,
Puiu Dumitrescu) cît şi despărțirea de Elena Lupescu și refacerea
căsniciei. Concluzia lui Maniu a fost „sau Regele își schimbă
politica, sau vine momentul ca partidul să intre în luptă cu
Regele“:25. S-ar zice că acesta este momentul în care PNȚ se
desparte de regele adus de el la putere; viitorul va infirma însă
această concluzie, atunci atît de probabilă. În mai 1932 cade
guvernul Iorga. Maniu nu se mai lasă convins de Carol să revină
şi din nou un alt pragmatic național-țărănist, după Mironescu în
1930, acceptă funcţia de prim-ministru: Alexandru Vaida-Voevod,
pe 6 iunie 1932. PNȚ organizează acum alegerile şi se situează pe
primul loc, cu 40.3% din voturi.
Maniu reia șefia partidului. ca și a facțiunii parlamentare, dar
cei doi vechi aliaţi și prieteni nu reușesc să facă un front comun,
Vaida demisionează și, pe 18 octombrie 1932, Maniu acceptă, în
mod neașteptat, să formeze un al treilea guvem național-țărănist,
obţinînd de la Carol asigurarea că va avea ..mână liberă la
conducerea țării, inclusiv în numirea și destituirea oricărui
funcţionar de stat; dreptul de-a cere îndepărtarea oricărui demnitar
de la Palat dacă era în contradicție cu guvernul; refacerea
căsniciei regelui cu Elena şi încoronarea la Alba Iulia“26, Din nou,
deci, Maniu crede în promisiunile regelui. Cît de ferm formulate
au fost acestea este greu de știut. Ne putem chiar întreba dacă
procesul de comunicare dintre Maniu şi rege nu intrase cumva, de
partea celui dintii, într-un dereglaj sistematic, pe care l-ar putea
defini termenii englezi de repetată misunderstanding şi de wishful
thinking: Maniu devenise incapabil de-a înţelege jocul real al
regelui și lua propriile lui dorințe ca fiind şi dorinţe ale acestuia
din urmă. Nu este de altfel exclus ca Maniu să fi crezut acum. ca
și în 1930, că regele nu are un alt spaţiu de manevră decît cel
îngăduit de el: Carol nu putea colabora cu liberalii. vechii lui
282
adversari, iar celelalte partide erau prea mici pentru a guverna,
așa cum a arătat experienţa nereușită cu Iorga; deci Carol nu
putea decît primi condiţiile impuse de Maniu. Dacă acesta a fost
raționamentul lui Maniu — ceea ce mă face să cred, este gîndirea
lui politică abstractă, semnalată mai sus —, el se va dovedi rapid.
perdant în faţa meandrelor „politicii regăţene“. Deși guvernul
Maniu este foarte puternic - Mironescu vicepremier, Nicolae
Titulescu la Externe, lon Mihalache la Interne, Virgil Madgearu la
Finanţe, generalul Samsonovici la Apărare —, omogenitatea PNȚ
în jurul lui Maniu se arată iluzorie. În conformitate cu mai vechile
legi, adoptate sub. guvernele PNȚ anterioare, de organizare a
creditului agricol, guvernul Maniu urmăreşte acum conversiunea
datoriilor agricole și încearcă și alte măsuri financiare pentru a
atenua efectele crizei economice. Ele nu reuşesc, dar duc la
retragerea din guvern și din partid a lui Grigore lunian — apropiat
în vederi de Stere - care va și întemeia apoi Partidul Radical
Țărănesc. Mai grav însă este refuzul lui Carol de-a respecta
„înţelegerea“ inițială cu Maniu. De o renunțare la Elena Lupescu
nici nu mai. este vorba, iar „favoriţii“ regelui, generalul
Dumitrescu de la conducerea jandarmeriei și Gabriel Marinescu,
prefectul poliției Bucureștiului, dau dovadă de insubordonare
fățişă faţă de ministrul de Interne, Mihalache. Carol — dependent
de aceştia pentru siguranța puterii sale personale —. refuză
demiterea lor. Pe 12 ianuarie 1933 Maniu demisionează și, două
zile mai tîrziu, Vaida-Voevod preia șefia unui nou guvern PNȚ. cu
asentimentul lui Maniu. Pe 20 ianuarie 1933 Maniu renunță și la
președinția partidului. pe care o pasează lui Mihalache.
Maniu rămîne astfel la putere numai trei luni și o părăsește la
prima încercare de forță cu regele. După cum va arăta viitorul,
aceasta va fi și ultima lui guvernare. Din nou constatăm ezitarea
lui Maniu, la fel ca în 1930, de a se angaja într-un conflict
deschis, deşi avea în mînă multe atuuri. El nu face publică
înțelegerea precedentă cu Carol — dacă ea era reală — și nici nu
apelează ia forțe militare fidele pentru a pune capăt insubordonării
lui Dumitrescu și Marinescu. Mai mult. așa cum îi trecuse puterea
lui Mironescu în 1930, el o pasează acum lui Vaida-Voevod, după
care se retrage demn într-o izolare autoimpusă. Reacţia lui la
evenimente este, cum am mai spus, lipsa de reacție. Partidul însuşi
se iluzionează în rămînerea la putere prin sacrificarea persoanei
Iui Maniu. Este uluitor cum, totuşi, aceşti lideri nu îndrăznesc să
se opună in corpore lui Carol. declarîndu-i fățiș că nici unul din-
tre ei nu acceptă să preia moștenirea lui Maniu dacă regele nu
îndeplinește condiţiile puse de acesta din urmă și anume încetarea
283
 amestecului în politica guvernului. Ceea ce acum ne apare ca o
regretabilă lipsă de solidaritate cu Maniu, apărea însă atunci ca
pragmatism: Vaida-Voevod urma să realizeze ceea ce Mironescu.
nu putuse.
luzia colectivă a PNȚ este că permanentul conflict cu regele
era unul de persoane, pe cînd el era de fapt un conflict politic
fundamental: acceptarea sau nu, de către Carol, a limitelor consti-
tuționale ale puterii lui, Datorită acestei iluzii, regele va reuși să-i
manevreze pe liderii PNȚ Maniu, Vaida şi Mironescu, apoi într-un
fel şi pe Mihalache, unul contra altuia, să slăbească partidul şi
finalmente să-l îndepărteze de la putere.
În timpul guvernării PNȚ, conflictele sociale iau amploare
datorită grevelor din 1933 și a acţiunilor din ce în ce mai brutale
ale Gărzii de Fier. Ambele sînt reprimate cu asprime. În ianuarie
1931 Mihalache, ca ministru de Interne, dizolvă Garda de Fier,
dar în iunie 1932, Vaida-Voevod, care manifestă simpatie pentru
legionari, refuză să împiedice participarea ei la alegeri şi blochea-
ză eforturile secretarului de stat la Interne, Armand Călinescu,
de-a li se opune. „Afacerea Skoda“, în care Carol şi alții încearcă,
fără succes, să-l implice pe Maniu, înveninează raporturile dintre
Vaida și Maniu: Zaharia Boilă şi alţi tineri ţărănişti care pledaseră
pentru linia morală a lui Maniu sînt excluși din PNȚ, dar în
octombrie 1933 Ion Mihalache. președintele partidului, îl susține
pe Maniu şi, pe 9 noiembrie 1933, guvernul Vaida demisionează.
S-ar zice că o dată mai mult linia morală triumfă împotriva celei
pragmatice, dar PNȚ părăsește acum guvernarea — cea a lui
Vaida- Voevod va fi ultima pînă la 1996! —, iar legătura dintre
Maniu și Vaida, vechii eroi ai luptei pentru drepturile româneşti și
pentru unire în parlamentul de la Budapesta, se rupe pentru
totdeauna. Carol al II-lea reușește astfel o învrăjbire pe care nu o
reușise nici un guvern maghiar! Pe 14 noiembrie 1933 revin la
putere liberalii: la putere, dar și la discreția regelui, pînă cînd. în
1938, Carol al II-lea va institui dictatura regală și va abroga toate
instituţiile democratice din țară.
Deși, în cei cinci ani de guvernare. PNȚ promovează o po-
litică socială avansată. îi lipsește totuși forța de-a schimba fun-
damental situaţia politică din țară. Ea creează. un climat mai
favorabil micii gospodării ţărăneşti și industriei, prin investiţii
străine, lărgește politica externă pro-occidentală prin ministrul de
Externe Nicolae Titulescu — la acest capitol există de altfel un
consens Între toate partidele democratice —. dar nu reuşeşte să
284
găsească o soluţie de durată la conflictele interne Și nici să
preîntimpine extinderea serioasă a puterii regelui și a legionarilor.
Dimpotrivă, regele și legionarii reușesc să bage zîzanie între
fruntașii partidului. O frapantă şi îngrijorătoare carență de guver-
nare apare astfel la un partid care atunci, ca și astăzi — 1998, cînd
revăd acest articol - promite o „schimbare“ pe care, în ciuda
bunelor sale intenţii, nu reușește să o transpună în practică.
În toţi acești ani au existat de fapt trei curente în PNȚ,
derivate din cele existente în anii douăzeci: cel de dreapta, condus
de Vaida-Voevod, carlist dar și simpatizant al legionarilor:
curentul radical anticarlist al lui Maniu și un altul, manifestînd o
atitudine mai neutră, mai pragmatică, al lui Mihalache.27 În anii
următori, distanța dintre aceste trei curente va creşte neîncetat.
PNȚ în opoziţie (1933-1937)
La congresul din 1934 este ales președinte Mihalache, iar
Vaida-Voevod unul dintre vicepreședinți. în timp ce Maniu se ţine
pe planul doi. Un an mai tîrziu Vaida-Voevod se deplasează spre
dreapta atît de mult — promovînd, la fel ca partidul antisemit al lui
Cuza și Goga. clauza „.numerus valachicus“. care ar trebui, adică,
să impună o majoritate românească, după criterii demografice, în
instituții și universităţi — încît pe 14 martie 1935 el este exclus din
partid: Vaida va înființa după aceea propriul său partid de dreapta,
Frontul Românesc. Cu acest prilej, unii lideri tineri din INI
precum V. Tilea și Emil Haţieganu, îl urmează pe Vaida şi vor
deveni după aceea carlişti convinși. Prin plecarea lor, linia
naționalistă dură din PNȚ pierde mult teren în favoarea celei
naţionalist moderate și democratice. Programul din 1934 accen-
tuează, şi mai mult decît cel din 1926, necesitatea de-a sprijini
agricultura, industria uşoară, învățămîntul și descentralizarea, dar
face un pas înainte în ceea ce priveşte politica economică, pro-
movînd formula unui „stat țărănesc“ care să plaseze România
între capitalism și socialism. Se vorbeşte astfel şi de etatism Și
dirijism. În „Memoriul său către Rege“, din 8 noiembrie 1935, Ion
Mihalache critică regimul liberal „definitiv compromis“ şi
opinează că „Statul român va renaşte luînd de bază munca națio-
nală [...] cu marca ei specific țărănească şi în jurul căreia se pot
solidariza [...] toate forțele vii creatoare ale tuturor claselor
producătoare din țară“. „.Un astfel de stat este cea mai puternică
285
 pavăză împotriva comunismului — opunîndu-i o formă de pro-
era atunci o alternativă reală și democrată, fiind deci, altfel decît
prietate individuală, organizată, raţionalizată — în special prin
alternativele de dreapta, demnă de tot respectul. Văzute din pers-
disciplina cooperaţiei generalizate în toate domeniile ocupate
de pectiva noastră, eforturile teoretice șipolitice ale ui Madgearu ŞI
mica gospodărie și mica industrie“, precizează Mihalache.28
Mihalache par însă mai curînd utopice, opuse singurei linii viabile
Aceste principii sînt reluate într-o conferință din 17 decembrie
de modernizare, cea bazată pe industrializare și urbanizare. Cert
1935, adresată tineretului național-ţărănesc. Statul comunist, statul
este, de asemenea, că în acești ani linia Maniu păleşte în partid.
corporatist după model mussolinian — promovat atunci mai ales
de Liderii mai tineri, precum țărăniștii numiți mai sus, ca și Grigore
Manoilescu, dar unele aspecte ale acestuia erau acceptate, în
Gafencu, Armand Călinescu, M. Ghelmegeanu şi alţii, consideră,
anumite limite, cum am văzut mai sus, și de Mihalache —, ca
și în iunie 1937, chiar că o revenire a lui Maniu la președinția
cel național-socialist, sînt hotărit respinse în favoarea unui stat
partidului ar anula orice șansă a PNȚ de-a fi chemat la guvernare
țărănesc, bazat pe interesele celor 85% din populația românească
de către Carol al II-lea. Regele nu contenea, de altfel, să mo-
a ţării. procent ce reprezenta țăranii. Naționalismul este adoptat
mească partidul cu această șansă, reușind astfel în noiembrie 1935
doar ca atitudine de muncă constructivă, respingîndu-se antise-
să-l convingă pe Mihalache să contramandeze o mare AR
mitismul partidului cuzist, destructiv, precum acțiunea de-a da
caselor evreiești din Borșa, în Maramureş.29 Economiştii Virgil
foc strație de protest a partidului contra guvernului și a a
Madgearu și Gheorghe Zane, sociologul Petre Andrei,
Linia pragmatică triumfă astfel în acești ani și, pe 4 aprilie 1937,
filosoful Mihalache este reales președinte de către un congres alpartidului
Constantin Rădulescu-Motru și eseistul Mihai Ralea, pledează
şi care, fără ca cineva să poată atunci bănui, avea să devină ultimul
ci pentru un stat în care valorile centrale să fie legate, altfel decît
congres naţional-țărănesc pînă la reluarea activității luidupă 1989.
în cadrul „statului liberal“, de mica gospodărie țărănească,
de De aceea trebuie precizat, din nou împotriva tendinței de-a echi-
solidaritatea între indivizi și de creştinismul tradițional, valori care
vala PNȚ cu „linia Maniu“, că în aceşti ani 1933-1937, Maniu Își
trebuie însă să se manifeste în cadrul unei democraţii de tip
occidental, așa cum precizează Maniu în 1937.30 Tot Maniu continuă campania contra camarilei mai mult cu titlu personal,
fiind puţin sprijinit şi adesea chiar criticat pentru ea, de restul
accentuează în 1936 „legea creștină“ a partidului, opusă extre-
partidului.
mismului politic.3l Aceleași principii sînt solemn repetate de
Mihalache la aniversarea, în 1936, a zece ani de la fuziunea celor
În octombrie-. vienizric 1937 speranţa 2 venirea la guvrnare
două partide, naţional şi țărănesc: PNȚ are misiunea istorică de-a
se aprinde și se stinge tot la fel de repede: Carol al II-lea face
realiza o adevărată Românie Mare ca un stat de muncă, de auto-
ape! la Mihalache, într-adevăr, dar cu condiţia de-a forma suver-
ritate, de ordine, și ca un stat creștin și democratic,
„baraj nul alături de Vaida-Voevod, ceea ce primul refuză, pentru că
dictaturii şi albe și roşii“32. Astfel PNȚ se distanțează de poziţiile
acceptarea ar fi însemnat o majoră alunecare la dreapta a parti-
mai „fundamentaliste“ ale revistei Gîndirea, din anii ireizeci.
care dului, inclusiv în politica externă, precum și noi conflicte cu omul
pleda atunci pentru un rol mai apăsat al bisericii în societat
e și politic exclus din PNȚ în 1935. Pe 22 noiembrie 1937 Mihalache
critica democraţia occidentală de pe poziţii religioase ortodox
e recunoaște insuccesul politicii sale de apropiere de Carol și
destul de rigide. În anii 1933-1937, în timpul guvernării liberale
a demisionează. Revine ca preşedinte al PNȚ. din nou Maniu, care
lui Tătărescu şi al „retragerii“ lui Maniu, PNȚ este deci dominat afirmă imediat reluarea unei politici opoziţioniste active împotriva
de aripa lui țărănistă, care dezvoltă, în opoziţie fiind, o politică
alternativă extrem de coerentă, Maniu mărginindu-se la a guvernului liberal şi a camanilei. A 4
pune ii Privind de la distant ne putem întreba dacă. din chiar punc-
anumite accente pe vechea recuzită de idei, fără înnoiri
ideo- tul de vedere al intereselor proprii, Carol al [l-lea nu a făcut
logice. Deși economia românească se dezvoltă în acești ani
în atunci o mare greșeală, punîndu-i lui Mihalache condiția. evident
mod vizibil. anul 1937 fiind considerat anul de vîrf al perioadei inacceptabilă, a colaborării cu Vaida. Teama lui că un premier,
interbelice, naţional-tărăniştii. ca și cercurile de dreapta, de exem- Mihalache. ar fi fost încă manevrabil din umbră de Maniu era
plu cele din jurul lui Nae Ionescu, despărţit între timp de Carol nejustificată: acesta din urmă era. dimpotrivă. aproape izolat în
al
Il-lea, asociază aceste succese corupției liberalilor şi a camarile partid. iar PNȚ era dispus. din pragmatism, să accepte să
i
regale. Din acest punct de vedere, alternativa unui „stat țărănesc“ borarea cu regele, dar, așa cum notează Mihalache în însemnările
286 287
ra ————————————————
sale cu privire la audiența la rege din 8 octombrie 1937, ca un
guvern de partid, nu ca un guvern personal al lui Carol, şi anume
o așa-zisă „echipă de lucru [...] din afară de partide“. Aceste
însemnări mi se par un adevărat document al pragmatismului lui
Mihalache: el este dispus la cedări de amănunt, dar nu la cele de
principiu, şi nici la abandonarea lui Maniu pentru o. alianță de
interes cu Vaida, ori la slugărnicie faţă de rege, precum Mironescu
mai înainte.53 Corectitudinea lui Mihalache nu era însă, probabil,
împărtășită de toți liderii tineri. Aşa cum va arăta curînd după
aceea Armand Călinescu, sau Ralea, mulți dintre aceștia preferau
un carlism pe față liniei ideologice tradiţionale. În fond, PNȚ se
afla în acel moment, potenţial, în aceeași situație cu Partidul
Liberal, care acceptase linia oportunistă a lui Tătărescu, pe
deasupra atitudinii intransigente a lui Dinu Brătianu și a altor
„bătrîni“. Foarte probabil, şi Maniu ar fi trebuit să înghită
compromisurile inevitabile ale unui guvem Mihalache, mărginin-
du-se la proteste sorto voce. Curios, Carol a ratat şansa de-a fi
domesticit și al doilea mare partid al țării şi tocmai această
greşeală a salvat PNȚ de la degradare: rămas în opoziţie, el nu a
alunecat de la pragmatism la oportunism, ci a revenit la „linia
Maniu“ tradițională, sau, în termeni actuali, la o political
correctness admirabilă, dar ineficace.
După ce în 1936-1937 relaţiile PNȚ cu Garda de Fier fuseseră
foarte încordate, Mihalache, Madgearu, Călinescu şi Lupu fiind
adesea ameninţaţi cu moartea și partidul trebuind să formeze
propriile sale „gărzi ţărăneşti“ de apărare34, revenirea la preşe-
dinție a lui Maniu, exponentul liniei naţionale, chiar dacă
democrate, și perspectiva alegerilor, determină discuţii între
Maniu și Codreanu pe 21-24 noiembrie 1937 pentru colaborare
împotriva ilegalitătilor electorale, dar şi pentru înlăturarea
camarilei „interpuse între coroană și țară“. La acest pact de
neagresiune aderă pe 25 noiembrie și Gheorghe Brătianu, mai
apoi Argetoianu, Partidul Social-Democrat și Partidul Evreiesc: o
adevărată „alianță monstruoasă“35. Atunci, ca şi mai tîrziu, acest
pact a fost criticat ca incompatibil cu principiile democratice ale
PNȚ. Trebuie de aceea precizat că acordul nu conţinea nici o
prevedere de colaborare propriu-zisă.35 Un detaliu picant este
faptul că Partidul Comunist sprijină acest acord! (Vezi articolul
anterior, „România interbelică democrată, pe scurt.) Nu este,
totuşi, mai puţin adevărat că descrierea camarilei. ca fiind
„interpusă între tron și ţară“ era ambiguă și sugera
> o inexistentă
288
inocenţă a regelui, culpabilizînd, cu un subton etnic, doar grupul
Magdei Lupescu. În al doilea rînd, se pare că Maniu. ar fi voit
continuarea luptei și după alegeri „contra dușmanului“ (adică a
cui?) împreună cu legionarii, dar că aceştia ar fi refuzat37 Dacă
așa a fost, atunci colaborarea ar fi putut lua aspecte politice:
nedorite. Din nou deci, greșeala „partenerului“ (acum Codreanu.
înainte Carol, în tratativele cu Mihalache), fereşte PNȚ de
compromitere, sau în orice caz de posibilitatea de-a se com-
promite.
Alegerile din decembrie 1937 nu indică nici un câștigător:
PNȚ obține locul doi cu 20.4% din voturi, dar liberalii „carlişti'*,
cu 35,92% din voturi obțin cel mai mare număr de voturi, însă nu
ating pragul de 40%, care le-ar fi conferit prima parlamentară.
După scurta guvernare a lui Goga, Carol instituie dictatura regală.
Unii politicieni PNȚ, printre care Armand Călinescu, intră în
guvernul Goga. Alţii, precum Mihai Ralea, Ghelmegeanu şi Petre
Andrei vor participa la guvernele carliste din timpul dictaturii
regale și vor fi ca atare excluși din Partidul Naţional Țărănesc. Un
sprijin simbolic îi vine lui Maniu, în ianurie 1938, din partea lui
Nicolae Titulescu și a unor colaboratori ai acestuia, precum
Constantin Vişoianu, care cer înscrierea în PNȚ pentru a apăra, cu
el, democraţia.
PNȚ în timpul dictaturilor de dreapta (1938-1944)
Deși PNȚ este declarat ilegal, el rămîne activ. În timpul
tuturor acestor dictaturi PNȚ adoptă atitudinea legalistă pe care
Partidul Naţional Român o avusese și în perioada habsburgică: el
acționează exact în spaţiul — minim — de manevră acordat de
sistem. fără a ataca sistemul din afara lui, prin ceea ce se numeşte
în mod obișnuit civil disobedience, ori chiar prin acte de revoltă
fătișăDeşi re Big,
pe 10 februarie 1938, în preziua declarării dictaturii
regale, Maniu respinsese ideea lui Carol al II-lea de „guvern de
uniune naţională“ — eufemism pentru abolirea regimului constitu-
fional —. el nu întreprinde nimic concret pentru a o bloca: țără-
niștii. ca şi liberalii, se mărginesc la proteste verbale. Apropierea
dintre părțile democratice ale celor două partide, respectiv dintre
"289
 Iuliu Maniu și Dinu Brătianu, marchează sfîrşitul cîtorva decenii
de conflict politic și colaborarea punctuală în cîteva acţiuni de
protest, dar nu confederarea partidelor şi nici un apel direct la
aderenți pentru acţii:ni protestatare de masă. Astfel, după „„ale-
gerile“ din 1-2 iunie 1939, Maniu, Mihalache, Lupu şi alții sînt
numiţi de Carol al II-lea „senatori de drept“. Ei se hotărăsc să par-
ticipe la lucrările Senatului pentru a protesta, dar primul memoriu
în acest sens, pe care-l adresează Senatului, este respins, iar ei
sînt excluşi din Senat ca „răzvrătiți“. Intransigenţei lui Maniu îi
răspunde, din nou, o disponibilitate limitată a lui Mihalache: aces-
ta primeşte funcţia de consilier regal între 17 aprilie și 26 iunie
1940, cînd demisionează în faţa lipsei evidente de dorință a lui
Carol de a-și liberaliza regimul. Pe 4 iulie de altfel, mai mulţi
„bătrîni“* politicieni vin în audienţă la Carol spre a-i cere revenirea
la democraţie. În zadar. La 30 iulie Maniu şi Brătianu semnează al
nu ştiu cîtelea memoriu către Carol împotriva oricărei cesiuni
teritoriale. Tot în zadar.
A doua schiță de portret al lui Iuliu Maniu: călugărul
4
Episoadele de mai sus mi se par caracteristice pentru toate
demersurile ulterioare ale PNȚ (și PNL). Liderii respectivi refuză
capcana de-a protesta nedemocratic. eventual prin violenţe de
stradă, împotriva abolirii democraţiei, o capcană care putea în-
semna simultan arestarea lor de către Putere și condamnarea lor
de către opinia publică pentru a se fi lăsat contaminați de exact
metodele nedemocratice pe care ei le criticau. Reversul medaliei
era însă ineficacitatea: memoriile trimise regelui, deși întreprinse
periect democratic, nu aveau nici un efect asupra politicii acestuia.
Exact același demers îl va avea Maniu (și Brătianu) și în timpul
dictaturii lui Antonescu, și la fel vor proceda disidenţii din anii
optzeci, precum Doina Cornea, contra lui Ceaușescu. În toate
aceste cazuri democraţii (naţional-țărănişti) optează pentru forma
democratică a protestului lor şi nu pentru eficienţa acestuia,
obținută eventual prin mijloace nedemocratice. Interesant este că
în toate aceste cazuri, ineficiența pe termen scurt a acțiunii s-a do-
vedit eficiență pe termen lung: toţi dictatorii respectivi au fost
răsturnați prin efectul de eroziune a puterii pe care aceste inocente
și, în ochii unora, chiar cam naive misive l-au produs. S-ar putea
replica, pe de altă parte, că misivele în chestiune nu au fost cauza
imediată a triumfului democraţiei: Carol a căzut datorită
290
protestelor populare și a acţiunii lui Antonescu, acesta din urmă
din cauza prăbuşirii frontului şi a arestării lui de către regele
Mihai, iar Ceaușescu din cauza unei revolte populare. Ne aflăm
deci în fața unor schimbări sociale complexe în care este greu de
stabilit exact lanţul cauzal al acțiunilor. Dar așa cum scrierile lui.
Voltaire şi Rousseau au dus — în cele din urmă — la revoluția
franceză, şi. scrierile lui Marx, ori Herzen, la revoluţia sovietică,
— o
ori ale lui Soljeniţîn la prăbuşirea Uniunii Sovietice, tot aşa
spun din toată convingerea — cuvintele şi atitudinea luiManiu și
ale lui Dinu Brătianu, ca și ale atîtora dintre colaboratorii lor, mai
toți morți la Sighet, au dus în cele din urmă la Doe
dictaturilor de dreapta și a comunismului în România. În toate
aceste proteste, ca şi în acțiunile din timpul Marii Uniri, Maniu nu
a fost singur, dar el a ştiut, prin intransigenţa lui, să devină
simbolul grupului strîns în jurul său. La portretul de mai sus al lui
că acest
Maniu ca om politic pilatian, trebuie de aceea adăugat
Pilat, în cel din urmă, a triumfat: nu acțiunea cu orice preț este
toleranța
totdeauna, în istorie, valoarea supremă, ci poate tocmai
Celuilalt, modestia de-a nu decide tu însuți soarta altora,
lepădarea mantiei de lider pentru neputinţă asumată a omului
obișnuit. Într-un fel, „călugărul din Melk'” pe care ÎI deslușeam,
simbolic, Ja sorgintea omului politic luliuManiu, a învins: el le-a
strigat lui Carol şi lui Antonescu: „Pleacă!“ şi s-a retras apoi, ca
să moară, în mînăstirea nevăzută care a fost, într-un fel, Sighetul.
Dar şi de acolo, de dincolo de mormânt, tot el, sau acel alter-ego
al lui Maniu care a fost Corneliu Coposu, i-a strigat şi lui
Ceauşescu şi, mai ales lui Iliescu: „Pleacă |* Coposu i-a
supravieţuit lui Ceauşescu, partidul lui l-a învins pe Iliescu.
Intransigența călugărilor a învins, pe termen lung, puterea
politicienilor și corupția puterii.
În fierbintea vară a lui 1940 au loc Consiliile de Coroană cu
privire la cedarea Basarabiei și a Transilvaniei de Nord. Curios,
Maniu este absent, în ambele situaţii, la primul, chiar şi al doilea
Consiliu (26/27 iunie pentru ultimatumul sovietic, 30 august
pentru Dictatul de la Viena; la acesta Mihalache votează contra),
cînd sînt luate deciziile de principiu, dar este prezent după
aceea — protestează pe 2 și 4 iulie contra cedării Basarabiei — ori
la al doilea consiliu — 30/31 august, în ce priveşte Dictatul de la
Viena — cînd protestele, deși onorabile, nu mai pot schimba
situaţia de fapt.
Regimul nule nu se poate menţine mult timp la putere. Cînd
România este obligată, în 1940. prin Dictatul de la Viena. prin
precedentul pact Ribbentrop-Molotov şi prin înțelegerea cu
29]
 Bulgaria, să piardă o parte din Transilvania, ca şi Bucovina,
Basarabia și Dobrogea de Sud, demonstrațiile de protest, mai ales
ale legionarilor, devin atît de violente încît Carol apelează pentru
sprijin chiar și la Maniu. „Nu văd cum Majestatea Voastră își va
salva tronul şi țara“, îi replică acesta, rece.28 Aceste puţine cuvinte
manifestă victoria istorică — deși fără urmări imediate pentru
democraţie — a lui Maniu asupra dictatorului. Carol abdică şi
cedează puterea generalului Antonescu. Acesta ajunsese cu puţin
timp înainte la o înțelegere cu Iuliu Maniu şi Dinu Brătianu, cu
privire la instituirea unui guvern de uniune națională. O dată ajuns
la putere, generalul formează însă guvernul cu Garda de Fier.
Terorii acesteia, dintre noiembrie 1940 şi ianuarie 1941, îi cad
victime, printre mulți alţii, național-țărăniştii Virgil Madgearu și
Petre Andrei; ultimul se sinucide pentru a nu fi prins de legionari.
Urmează, cum se ştie, dictatura militară a lui Antonescu în timpul
căreia PNȚ, ca și celelalte partide, rămîne la fel de ilegal ca şi sub
Caroi al II-lea, deși Maniu, tot la fel ca în timpul dictaturii regale,
îşi continuă protestele verbale și scrise, paisprezece la număr. În
iunie 1941 Antonescu declară, alături de Puterile Axei, război
Uniunii Sovietice. Maniu respinge atitudinea pro-germană a
mareșalului, dar aprobă ca „obiectiv limitat“ atacarea Uniunii
Sovietice” pentru a recuceri Basarabia. Din același motiv, Gh.
Brătianu și Mihalache participă, pentru scurt timp, ca voluntari la
război, în ciuda vîrstei (născut în 1882, Mihalache avea 59 de ani
în 1941). Antonescu continuă războiul însă şi dincolo de Nistru,
din loialitate față de aliaţii germani. ceca ce. duce la violente
proteste din partea lui Maniu, secondat de Dinu Brătianu. Maniu
acționează acum ca un adevărat lider al întregii opoziții
democrate, în fine reunite, Curios, Antonescu tolerează aceste
activităţi, deși membri ai conducerii partidului, precuen Ilie Lazăr,
Zaharia Boilă, Emil Ghilezan sînt arestaţi.39 În schimbul de
scrisori10 dintre Antonescu și Maniu, ori Brătianu, aceştia îl acuză
că ia parte la un război împotriva intereselor naţionale ale țării, iar
generalul le reproșează ineficiența, corupția şi retorica goală a
“guvernelor (lor) precedente, care au pricinuit şi mai mult rău ţării
decît războiul de acum. Avînd-'în vedere refuzul mareșalului de-a
se retrage din Rusia, Maniu ia contact, pe cont propriu, cu Aliaţii,
prin reprezentanți trimiși special la Geneva, Londra şi mai ales
Cairo (unde acţiona prințul Barbu Știrbei). Maniu respinge oferta
de-a pleca el însuși la Londra sau New York, pentru a coordona
rezistența — aşa cum reprezentanţi ai altor ţări est-europene o
făceau cu mare succest! — din convingerea că o asemenea
rezistenţă trebuia organizată la fața locului. Din nou, interpretarea
292
istoricului şovăie: să vedem aici dorința lui Maniu de a-și asuma
răspunderea în țară, sau incapacitatea lui de a-și asuma „această
răspundere în străinătate? Oricum, rămînerea lui în țară nu va
reuşi să impună un curs favorabil evenimentelor. id
Maniu oferă Aliaților schimbarea armelor de către România
în schimbul acordării statutului de „cobeligerant“, ca şi a prote-
Jării granițelor şi a democraţiei împotriva unei ocupări eventuale.
de către Uniunea Sovietică. Conform înțelegerii lor cu Uniunea
Sovietică, Anglia şi Statele Unite nu acceptă tratative separate cu
România, așa cum propunea Maniu. Istoria va demonstra cit de
justificată a fost însă teama acestuia de o Uniune Sovietică
„aliată“. Eforturile lui Gafencu, Vişoianu şi Știrbei nu duc la
nimic. În lunile cruciale ale lui 1944 „toată lumea“ duce tratative,
dar nimeni nu realizează nimic și — retrospectiv, cel puţin — im-
presia generală de haos, lipsă de coordonare — dacă nu chiar de
interesată concurență — şi de amatorism este covîrșitoare. Maniu
are pînă în ultimul moment, s-ar zice, toate firele în mîna lui, dar
amînă la nesfârşit decizia, din iluzia de a-i putea juca pe occi-
dentali contra lui Stalin, și pierde contactul cu evenimentele chiar
și în ultima zi, pe 23 august 1944. când nu scrie; scrisoarea ir
sprijin pentru Antonescu, împreună cu Brătianu, pe care mareșalul
o ceruse - în ceasul al doisprezecelea mareșalul și liderii
democratici își pasează mingea unul altuia în mod penibil, fiind
vorba de cine îşi va asuma implicaţia armistițiului, anume e
Basarabiei și Bucovinei „aliatului“ sovietic — și soseşte la Da at
abia pe 24 august dimineaţa la ora șase, când evenimentele —
inclusiv predarea Antoneştiior unei echipe comuniste — erau
consumate.
În iunie 1944 PNȚ formase, împreună cu liberalii. social-de-
mocraţii şi. la sugestia aliaţilor și cu minusculul Partid Comunist,
Blocul Naţional-Democratic (BND). care se pronunța pentru
încheierea războiului și, în ascuns, colabora intens cu regele
Mihai pentru a răsturna regimul Antonescu. (Opoziția „unită
cu liberalii data din 1941; la ea se vor ralia social-democraţii lui
Titel Petrescu în decembrie 1942. Contactele cu comuniștii au loc
abia după dizolvarea Cominternului în 1943, darşiatunci A
după ce Lucrețiu Pătrășcanu îi comunică faptul că o parte din
comunişti ar fi abandonat tezele vechi care contestau existența
statului român de după pacea de la Trianon.) Trebuie adăugat că tot
Maniu era acela care avea legături conspirative cu Palatul (loan
Mocsony-Styrcea. Mircea Ioaniţiu). cu ofițerii superiori, (Con-
stantin Sănătescu. Racoviţă. Ilie Șteflea. Dumitru Dămăceanu.
293
 Aurel Aldea, Gheorghe Mihail etc.) și cu minis
terul de Externe după victoria lor în război, că aceștia abandonează, fără nici un
(Grigore Niculescu-Buzeşti, Constantin
Vișoianu, Alexandru
Cretzeanu, Neagu Djuvara etc). Pe 23 augus sciupul, România. și întreaga Europă de Răsărit, Uniunii Sovie-
t 1944 are loc tice! Pe 6 martie 1945 Uniunea Sovietică vîră pe git României
lovitura de stat a lui Mihai: Antonescu este
arestat — pierzîndu-și guvernul comunist al lui Petru Groza. După proteste occidentale,
sîngele rece, Sănătescu îl predă, la sugestia lui
Pătrășcanu, unei sînt acceptaţi în guvern şi Emil Haţieganu (PNȚ) și un liberal,
echipe comuniste — și România trece de parte
a Aliaților. Astfel se dar fără nici o putere reală. În februarie 1945 se desprinsese de
termină perioada dictaturilor de dreapta,
altfel și un grup „disident“, condus de Anton Alexandrescu, “a
PNȚ pentru a-i sprijini pe comunişti. În mai 1946 are loc procesu
lui Antonescu, care ajunsese, după arestarea din 23 august 1944,
PNȚ în perioada de tranziție (1944-1947) în mîinile rușilor. Maniu depune mărturie la proces în favoarea
vechiului său adversar, declarînd că Antonescu luase desigur
decizii greșite, dar le luase pe baza convingerii sale cinstite de
Deși era personajul politic cel mai important atunci că acestea erau atunci cele mai bune pentru țara sa.
din BND, Maniu Antonescu a fost condamnat la moarte și executat în iunie 1946.
refuză să devină prim-ministru al guvernului
democrat postbelic.
Motivul, sau pretextul, este că în acele momen Groza și rușii nu-i vor ierta lui Maniu curajul de la acest proces.
te grele era nevoie
la cîrma ţării de „o mînă de fier“, deci de
un general. Prim-mi-
niștri devin deci generalii Constantin Sănătescu, PNȚ avea atunci 2 125 000 de membri și era condus de
de două ori, şi
Nicolae Rădescu. Ne-am putea totuși întreba Maniu (președinte), Mihalache și Mihai Popovici (vicepre-
dacă nu este vorba
acum la Maniu și de o ciudată teamă de-a „trece ședinţi), Ștefan Mihăilescu, asistat de Emil Ghilezan (casier) și
lua o răspundere atât de mare, știind prea pragul“, de a-şi
bine că în lunga lui de Ghiţă Pop, urmat de Nicolae Penescu, asistat de Corneliu
carieră nu fusese la guvernare decît vreo patru Coposu (secretar), Acesta din urmă a fost timp de „zece ani
ani, și ei întrerupți,
între 1928 și 1933, „Vulpea bătrînă“ își reia
astfel cunoscuta ei
secretarul particular al lui Maniu și a fost ales în 1945 secretar
tactică: wait and see! Timpurile se schimbaseră, general adjunct al PNȚ şi, în 1946, secretarul delegaţiei perma-
favoarea acestei democraţii „tradiţionale“,
însă, şi nu în nente a partidului. Organizaţia de tineret era atunci condusă de
PNȚ ia parte la guvern.
dar înțelege repede că de fapt comuniștii erau Ion Diaconescu, Ion Puiu, Ion Bărbuş şialții. A
acapara puterea şi că orice sprijin occidental pe cale de-a
pentru apărarea Alegerile din noiembrie 1946, organizate de comuniști. sînt
democraţiei era o iluzie. Ar fi putut Maniu „să cîștigate foarte probabil, cel puţin după cum se declară astăzi, de
bată cu pumnul în
masă“ și să salveze democraţia în România?
Nu cred. Soarta PNȚ. cu vreo 70% din voturi.43 Guvernul lui Groza răstoarnă însă
întregii Europe de Răsărit era atunci pecetl rezultatul și proclamă victoria comuniştilor și a susținătorilor lor,
uită, așa cum știm
acum, de fatalul aparteu dintre Churchill şi Stalin printre care și grupul lui Anton Alexandrescu, cu 79,86%, în timp
, la care şi-a dat
consimțămîntul, în fapt, şi Roosevelt. Maniu ce naţional-țărăniștii ar fi obținut doar 12,6% şiliberalii doar
ar fi putut însă
realiza altceva: o largă mobilizare a tuturor forţel 4,1% din voturi. Rezultatul este acceptat de Occident. Imediat
or democratice
împotriva luării puterii de către comuniști și după aceasta începe repreșiunea.
de sprijinire a
eforturilor regelui Mihai de-a le rezista. O aseme
nea coaliție ar fi
putut, poate, trezi puterile occidentale, sau le-ar lon Bărbuş, Cicerone Ioniţoiu și Coriolan Lupuţiu fuseseră
fi putut măcar
oferi o alternativă la pasivitatea lor. dar este cert că ar deja arestați laSfieşitul lui 1945, Îniulie 1946 are loc „incidentul
duce și la grave represiuni sovietice, ori la războ fi putut de la Tămădău“: un grup de fruntaşi,ai PNȚ, printre care
i civil. Maniu
nu-şi ia răspunderea unor asemenea conflicte.
cu rezultate impre-
Mihalache şi Penescu, acceptă cu o ușurință de neînțeles propu-
vizibile. ci alege lupta de culise. Nu trebuie nerea unui pilot, de fapt agent provocatoral poliţiei. de a-i ajuta
uitată nici drama
adîncă prin care a trecut, foarte probabil, Maniu să fugă în străinătate, cu un avion. din mica localitate Tămădău.
: cel care ani de Acolo îi aştepta însă poliţia. Cîteva zile mai tirziu sînt arestaţi toți
zile susținuse. contra lui Carol Și apoi a lui Anton
escu. fidelitatea liderii PNȚ, inclusiv Maniu şi Coposu. la sediul partidului din
României faţă de anglo-americani. este obligat să constate
acum, București, deşi ei nu erau (direct) implicaţi în episodul Tămădău.
294
295
 Partidul este interzis pe 50 iulie 1947 și pe 30 octombrie al
aceluiași an începe un proces mamut după reţeta stalinistă. Toţi
fruntașii național-țărănişti, ba chiar şi unii liberali, în cîteva
procese paralele. sînt condamnaţi, în ciuda faptului că ei contestă
acuzaţiile ce li se aduc, ia închisoare pe viaţă sau alte pedepse
grele. Astfel ajung la închisoare Iuliu Maniu, Ion Mihalache,
Nicolae Penescu. diplomaţi și generali care luaseră parte la lo-
vitura de stat din 23 august, toţi fruntașii PNȚ mai tineri, precum
lon Puiu, Pauli Lăzărescu, Adrian Marino, Corneliu Coposu,
Gabriel "Țepelea, Șerban Ghica și alţii (îi numesc numai pe aceia
care joacă din nou un rol politic după 1989). În noiembrie 1947
au loc „epurări“ în guvern, de unde sînt scoşi toți „tovarăşii de
drum" din partidele „burgheze“, inclusiv Anton Alexandrescu —
rolul lor se terminase —, iar pe 30 decembrie 1947 este silit să
abdice regele Mihai.
Așa ia Sfârşit democraţia în România și începe lunga noapte
comunistă.
2. PNȚ ÎN ILEGALITATE (1948-1989)
+ președintelui american George Bush, în care critică rezultatul
Deși cîțiva membri de frunte ai PNȚ au putut rămîne în
Occident și au format nucleul diasporei — Emil Ghilezan în Italia,
Grigore Gafencu la Geneva. Brutus Coste la New-York şi Ion
Raţiu în Anglia (acesta lucra ţa Ambasada României în 1940) -
vreo 280 000 de persoane, deci mai mult de 13% din membrii
pariidului, au murit în Gulagul! românesc.** Maniu a murit în
închisoarea din Sighei în 1953, la virsta de opizeci de ani.
Cadavrul său a fost aruncat în suoapa comună, alături de cele ale
liberalilor Dinu și Gheorghe Brătianu şi ale cîtorva episcopi
greco-catolici. Mihalache moare zece ani raai tîrziu, în închisoarea
de la Rimnicu Sărai. la vîrsta de 31 de ani. Coposu și cițiva alţi
tineri fruntași PNȚ, rămic în viaţă mulțumită unei condiţii fizice
excepționale. Corneliu Coposu. între altele, halterofil, intră în
închisoare cu greutatea de 112 de kilograme. Arestat pe 14 iulie
1947, traversează pracic tot Gulagul românesc, timp de 17 ani și
jumătate, între care op! ani de totală izolare. opt luni de „zidire“
în celula sa din Craiova, şi în ..cea mai cumplită puşcărie care se
poate imagina”, la Rîmnicu Sărat. A fost sălbatec chinuit, printre
altele, pentru că nu a vrut să depună mărturie împotriva lui
296
Lucrețiu Pătrăşcanu. Soţia şi cumnata sa sînt condamnate fără
vină la 25 de ani muncă silnică şi mor după 14 ani. După lunga sa
izolare Coposu trebuie să înveţe din nou să vorbească. Cînd iese
din închisoare cîntăreşte doar 51 de kilograme. Într-ocelulă de la
Malmaison, din Calea Plevnei din Bucureşti, se întilnește cu
Maniu: bătrînul muribund îl imploră ca, dacă îi va supraviețui, să
salveze Partidul.45 Coposu nu va uita această rugăminte.
Toţi deţinuţii politici au fost eliberaţi în jurul anului 1964.
Unul dintre ei, Adrian Marino, național-țărănist. a devenit după
aceea unul din marii critici literari ai României, un savant, autor
de zeci de cărți publicate în țară şi în străinătate, totuși niciodată
numit profesor universitar, Cei mai mulţi dintre fruntașii PNȚ vor
trăi o viață marginală; Coposu lucrează în construcții pînă ce iese
la pensie în 1976. În notiţa biografică a unei broșuri electorale din
1990, se precizează. sec, că numitul Coposu „n-are avere (şi) nu a
călătorit niciodată în străinătate“. Acest grup de oameni, Coposu,
Puiu, Bărbuș, Diaconescu, mențin prudent contactul unul cu altul,
dar sînt supuși, mai ales în anii optzeci. unor continue interoga-
torii și arestări de către Securitate. Puiu se manifestă totuși ca
disident — deși el va fi „demascat“ apoi ca fiind colaborator și
exclus pe tăcute din PNȚ —, iar Coposu, considerat prin consens
ca şef al întregului grup. scrie în septembrie 1983 un lung raport
alegerilor din 1946 şi declară drept ilegală interzicerea partidului
său în 1947.45 Tot Coposu este cel care scrie în 1987 o scrisoare
Uniunii Europene a Partidelor Creștin-Democrate (UECD) în
care anunță renașterea PNȚ și cere în acelaşi timp. afilierea la
UECD. ceea ce implică de asemeni acceptarea de către partid a
principiilor democrat-creștine. E | p MA
Mai sînt și alți disidenţi din anii optzeci care merită să fie
pomeniţi în acest context, pentru simplul fapt că ei erau sigur
inspirați de principii creștine în lupta lor politică, deși nu
întrețineau formal legături cu (reînviatul) PNȚ: preotul ortodox
Gheorghe Calciu în 197947, greco-catolica Doina Cornea, înce-
pînd din 198245, şi episcopul Lâszld Tokes în biserica reformată
în 1989. O cunoscută problemă generală a acestor disidenţi a fost
faptul că ei n-au avut nici un moment scurtul răgaz necesar pentru
a stabili contact unul cu altul și a fonda un partid democrat-creș-
tin. Lipsa unui proces de constituire instituțională a partidului nu
implică în nici un caz lipsa unei rezistenţe — individuale — creștin-
democrate. Dimpotrivă, tocmai continuitatea subterană a PNȚ şi a
idealurilor creștin-democrate face posibil faptul ca Partidul
Naţionali Ţărănesc Creştin Democrat să poată fi format atît de
repede după căderea lui Ceaușescu.
297
 3. DEMOCRAȚIE FĂRĂ PUTERE: PNŢCD DUPĂ 1989
Începutul: 1989 — mai 1990
|
||
Imediat după 22 decembrie Corneliu Coposu încearcă să sta-
bilească un contact cu Iliescu. Acesta refuză să-l primească, ne
spune Petre Roman, martor al scenei, iar Roman însuși nu inter-
vine deoarece, o generație mai tînăr fiind, el nu știa atunci cine
era Corneliu Coposu. Curînd după aceea este înfiinţat un consiliu
consultativ și. un comitet de coordonare mai restrîns din care fac
parte Corneliu Coposu (președinte), Ion Diaconescu, Ion Bărbuș
şi Ion Alexandru (vicepreședinți), Ioan Lup (secretar), Gabriel
Țepelea (directorul biroului științific), Ion Puiu şi Liviu Petrina
(membri), la care se adaugă curînd și Ion Raţiu, întors în ianuarie
1990 de la Londra.49
Interesul publicului pentru PNŢCD crește cu rapiditate.
Partidul hotărăște să primească în rîndurile sale şi vechi membri
obișnuiți ai PCR, dar nu și pe cei care au făcut parte din nomen-
clatură și din Securitate. Pentru a, împiedica infiltrarea partidului
de către aceștia din urmă se hotărește însă ca în comitetul restrîns
să fie primiţi doar oameni de încredere şi, în plus, ca un „senat“ a]
partidului, format mai ales din vechi deţinuţi politici, să supra-
vegheze politica de cadre a partidului. Deşi aceste măsuri duc la
un anumit conservatorism al PNŢCD. ele asigură unitatea acestui
partid, singurul care nu cunoaște sciziuni, fracțiuni rivale, con-
flicte sau suspiciuni între membri. Nucleul central al conducerii,
bătrînii activişti de după război, ţin hăţurile strîns. colaborează
excelent unul cu altul și recunosc fără ezitare preeminența
președintelui Coposu, care ştie să cucerească de altfel respectul
unanim, al prietenilor ca şi al adversarilor. Cîteva figuri îndoiel-
nice, precum Puiu, Petrina sau Lup, părăsesc partidul fără o
publicitate excesivă, cîţiva ziarişti de la Dreptatea, organul
partidului, sînt concediaţi; loan Alexandru nu este reales la
Congresul din 1991, totuși nu are loc nici un scandal politic la
PNŢCD. precum în alte partide. Pentru a contracara însă deza-
vantajul acestei politici — restrîngerea conducerii la oameni
în
virstă și pierderea contactului cu. oamenii tineri — sînt înfiinţat
e voi să fie: un organ temporar al puterii, care urma să organizeze
departamente PNŢCD speciale pentru școlari, tineri și femei.
298
„Băuînii“ PNŢCD își pun o anumită amprentă pe partid, pe
placul unora, dar și spre neplăcerea altora, care văd în acesta „o
stafie a trecutului“, o repetare anacronică a ideilor politice
interbelice, un fenomen retardatar, ceva vetust şi cam prăfuit, pe
scurt, un partid lipsit de viitor. Anii următori vor arăta că această
ultimă aserțiune este oricum greșită și că o anumită lipsă de
actualitate poate uneori însemna și un simţal continuității istorice,
chiar o opţiune decisă pentru aceasta. Fără să mă pronunț asupra
valorii acestei atitudini în sine, aș dori să subliniez aici faptul că o
parte din lipsa de afinitate cu PNŢCD a unor spirite alttel profund
democratice, se datorește, cred, faptului că acest partid introduce
şi impune o anumită atitudine și un foarte particular stil politic.
Acesta este modelat în mare măsură după stilul personal al
preşedintelui Coposu, dar el resuscită întreaga cultură politică
interbelică a lui Maniu, ea însăși de sorginte germanică. La
aceasta se adaugă prezența personală a acestui mare om politic,
(care a fost) Corneliu Coposu, fermitatea ascunsă adesea sub
lentoarea deciziei, decența și tactul în relaţiile cu oamenii, cultura
nebănuit de întinsă. memoria prodigioasă, serenitatea cu care
privea, de sus, actualitatea, așteptînd mai curînd ca aceasta să
capete de la sine formă, decît avîntîndu-se rapid în a o forma el
însuși. Un stil, încă la începutul anilor 90, „ne-românesc”, în
sensul de „ne-valah“, „.ne-bucureştean“, mai curînd „ardelean .
implicînd prin acesta, că nici bucureşteanul, nici valahul tipic —
îndrăznesc să o afirm pentru că eu sînt şi una şi alta — nu pot
aprecia, mai mult încă, nu pot nici chiar înțelege. virtutea, chiar
farmecul discret, al stilului atît de „Mittel-Europa“ al unui festina
lente politic. O mare parte a succesului PNŢCD la anumite cate-
gorii sociale, ca și a insuccesului la altele — în primul rînd la eg
categorii grăbite, intelectuale, bucureștene și briliante, care se vor
constitui în PAC -— se explică, cred eu, exact prin această deose-
bire fundamentală de cultură politică. O deosebire de cultură, nu
de valoare, dar care va justifica în mare măsură avatarurile opo-
iției de după 1990. i
ZE Pa pe scurt de aceasta, fiind prea bine cunoscută,
amintind în continuare numai cîteva din aspectele PNŢCD din
ultimii ani.
Deşi PNȚCD nu este reprezentat în Frontul Salvării Pa oneli
constituit pe 22 decembrie 1989, sub președinția lui Ion Iliescu. e
îl sprijină atât timp cît acesta rămîne ceea ce a anunțat la început a
alegeri democratice. Cînd FSN anunță însă, pe 23 ianuarie 1990,
299
 că ia parte ca partid la alegerile pe care tot el le și organizează,
PNŢCD îi retrage sprijinul și organizează, împreună cu liberalii, o
mare demonstrație de protest pe 28 ianuarie. Iliescu şi ai lui orga-
nizează ca răspuns o contrademonstraţie, cu participarea minerilor
din Valea Jiului. Aceştia intimidează oamenii pe stradă şi
devastează nu mai puţin de treizeci de sedii ale PNŢCD; Coposu
însuși este salvat din ghearele lor, ironie a soartei, de către Petre
Roman50, atunci prim-ministru. Atacurile minerilor se repetă pe
19 februarie după ce, la sfârșitul unei alte demonstraţii de protest,
care se desfășoară paşnic, elemente provocatoare pătrund în sediul
guvernului şi provoacă daune.
Rezultatul acestor conflicte este instituirea Consiliului Provi-
zoriu al Unităţii Naţionale (CPUN), în care, datorită inflaţiei de
partide participante, influența partidelor democrate serioase.
precum PNȚCD, rămîne foarte limitată. În plus, acestuia îi lipsesc
mijloacele organizatorice necesare unei campanii electorale efi-
ciente, în timp ce FSN dispune de toată infrastructura preluată de
la vechiul Partid Comunist. Vechiul ziar național-țărănesc Drepra-
tea reapare pe 6 februarie 1990, dar circulaţia lui rămîne restrânsă
la Bucureşti, deoarece singura intreprindere de distribuţie, încă de
stat, refuză „colaborarea“ cu ziarele opoziţiei.
Alegerile parlamentare și prezidenţiale au loc pe 20 mai 1990,
Cum Coposu refuză propunerea de candidatură, Ion Raţiu devine
candidatul prezidenţial al PNŢCD. Campania electorală este puţin
eficientă. Mai întii, pentru că ea devine în multe locuri material-
mente imposibil de realizat. Vechii securiști şi comuniști interzic
accesul PNȚCD în unele sate5! şi îi maltratează pe naţional-ţă-
Tăniști în altele: dintre aceștia cad doi morţi şi 167 de răniţi, iar
160 de birouri ale partidului din întreaga țară sînt distruse. Sînt
atacați în public şi Raţiu. şi soția sa (de origine engleză). În al
doilea rînd, programul PNŢCD este violent răstălmăcit de FSN.
În
timp ce primul partid cere, negru pe alb, în programul său, îrmpro-
prietărirea țăranilor, iar FSN nu promite acestora. decît uzufiuct
pămîntului, propagandiștii FSN declară țăranilor că PNŢCD
ul
doreşte întoarcerea „boierilor“ de dinainte de război Și reîmpro-
prietărirea lor, aberaţii care prind la oameni mai puţin şcoliți.
Toate aceste manevre par a fi fost mai puţin utilizate contra
liberalilor, ceea ce ar putea indica faptul că pericolul potenţial al
național-ţărăniștilor este considerat de FSN mai ridicat decât cel al
liberalilor.
In alegerile prezidenţiale, atît Ion Raţiu, cît şi Radu
Câmpeanu sînt dezavantajaţi de faptul că s-au reîntors în țară
cu
numai cîteva luni mai înainte, în timp ce Ion ]liescu se prezintă pe
300
sine ca un lider „local“, un produs al revoluției și duce, în plus, o
campanie clar populistă. Dimpotrivă. Raţiu și Câmpeanu Vorbesc
în termeni destul de generali, cer amîndoi democratizare și
economie de piaţă, fără a distinge de altfel între un program de
guvernare specific democrat-creștin și unul liberal. Raţiu merge
Chiar mai departe decît Câmpeanu și cere și privatizarea marii
industrii. Această propunere este fără îndoială timpurie: mulţi
alegători înțeleg din aceasta doar că un „bogat capitalist din
Occident“ va veni să le ia bucata de pîine de la gură.
Rezultatul alegerilor este foarte dezamăgitor pentru electoratul
PNȚCD: Raţiu se plasează cu 4,29% din voturi pe locul al treilea,
după Iliescu (85,07%) și Câmpeanu (10,64%), pe care se pare
l-au votat şi maghiarii. La un loc. cei doi candidați democrați
obțin ceva sub 15% din voturi, deci mai puţin decit partidele
respective în alegerile parlamentare (19,87% împreună ), ceea ce
înseamnă că mulți simpatizanți ai acestor partide au avut mai
multă încredere în Iliescu ca președinte decit în candidatul pro-
priului lor partid. Pe de altă parte, FSN obţine 66,31% din voturi,
deci mult sub popularitatea lui Iliescu (85,07%). Ca partid,
PNŢCD obține doar 2,55% din voturi, iar acestea vin mai mult
din Transilvania şi Banat, provinciile care înainte de război erau
fieful Partidului Naţional. Chiar și în aceste provincii însă,
majoritatea țăranilor votează pentru FSN, sau pentru un partid
agrar subordonat acestuia (Partidul Democrat Agrar din România,
PDAR: 1.83%)52. Această slabă performanță a PNŢCD, caracte-
ristică în mare măsură atmosferei din 1990, nu spune însă mare
lucru, cum vom vedea, despre potenţialul politic real al partidului.
Reconstrucția: mai 1990-1991
După alegeri. FSN formează al doilea guvern Roman. Pe 22
aprilie începuse însă o mare demonstrație anticomunistă în Piaţa
Universităţii. PNȚCD manifestă simpatie și înțelegere pentru
aceasta, dar nu ia parte la ea din convingerea că lupta politică
irebuie purtată în parlament și nu pe stradă. Urmează evenimen-
tele din 13-15 iunie, printre care și o nouă invazie a minerilor, a
căror teroare se îndreaptă în mod specific și asupra opoziţiei
parlamentare, devastînd în primul rînd birourile PNŢCD şi chiar
301
>

unele locuinţe particulare, precum cea a lui Raţiu, aflate departe Programul naţional-țărănist
de centru, dar ușor descoperite de „minerii“ de la Lupeni.
Ca răspuns, opoziția, și în primul rînd Alianţa Civică, inițiază
în acea toamnă acţiuni de unificare a forțelor democratice într-un în
Prezentat de Gabriel "Ţepelea, adoptat. după multe discuții,
Forum Antitotalitar care se va numi. din 1991, Convenţia Demo- ziua următoare şi publicat apoi în Dreptat ea. îi oaiaie i pane
cratică Română (CDR). PNŢCD joacă aici, de la început, un rol nal-ţărănist reia sintetic multe propuneri ale PNŢCD in parla
important. p ment cu privire la Constituţie, privatizare, învățămînt e a
Pe termen scurt nu se semnalează însă rezultate concrete. În Principiile lui de bază sînt democrație reală, moră ăcIeș A
parlament PNŢCD votează contra legilor care introduc reforme patriotism luminat și justiţie socială. După 45 de ani de Su
a
doar parțiale, ori de ochii lumii, precum legea fondului funciar, şi nism, „orala creştină este esenţială pentru renașterea poporu
cere, dimpotrivă, aplicarea principiului de „restitutio in integrum“. român“, spune Ţepelea. Coposu declarase de altfel în Sale e
a
Majoritatea FSN torpilează însă orice amendament ori proiect de sa: „Dumnezeu este cu noi și ne conduce pe drumul cel Aa i
lege introdus de opoziție. Așa se întîmplă, de exemplu, cu pro- fe] ca în anii treizeci, asemenea cuvinte nu au un sens
„jun a-
mentalist“, nu reprezintă interesele vreunei anumite e Nei
punerea PNȚCD de pe 31 decembrie 1990 ca abdicarea forțată a
Sh
exprimă convingerile atît ale ortodocșilor cît şi ale Urisaf i
regelui Mihai din 1947 să fie declarată neconstituțională. La fel,
în dezbaterilpe e marginea proiectului noii Constituţii, este res- credinci oşi. PNŢCD se declară împotri va luptei de c ;
ale altor
pinsă propunerea naţional-țărănișilor de a se ţine un referendum şi a puterii nemăsur at e
a xenofobiei, a individualismului absolut
aparte despre forma de stat a României, republică ori monarhie. te
Ca urmare, se ține un singur referendum despre proiectul de Statului. El anunță o politică de toleranță faţă de toateRou
şi îi cheamă pe români și pe minorit ari, ca Şi EI Ea
constituție ca întreg, inclusiv primul articol care stipulează că 3-4).
România este republică; proiectul este acceptat integral de sociale, la dialog pentru o mai bună cooperare între ele (pp.
populaţie cu o mare majoritate, î următoare le: = N
Pe plan internaţional, naţional-țărăniștii instituie filiale în Alte propuneri ii importante sînt
diferite țări occidentale, stabilesc contacte cu partidele frățeşti din — Coistizuția trebuie să cuprindă o condamnare explicită a
Franţa, Germania, Italia (în luna mai), Grecia (iunie), Ungaria oricărui fel de totalitarism ca şi o formulare explicită a princi-
(noiembrie) etc., iar în 1991 PNŢCD devine membru cu statut de piului separării puterilor în Stat.
| i
observator în Uniunea Europeană a partidelor Creştin-Democrate — Autonomia reală a justiției.
cira
(UECD). — Basarabia și Bucovina de Nord ca și Insula Si pmioe
„terito rii in î
tă de Uniunea Sovietică după război, sînt numite
lor „român i . Statut ul ee
cutabil românești“, iar locuitorii
E
teritorii trebuie discutat. PNŢCD își exprimă speranța în Aa
şi se declar ă împotr iva tratatu lui bilater al semn
Cu toate pînzele sus: cu România
e
Congresul PNŢCD din 27-29 septembrie 1991 atunci de Iliescu şi Gorbaciov în care această problemă
l a căzut în desuet udine după
cută cu vederea (din fericire, tratatu
ă îjster
dispariţia Uniunii Sovietice).
în Europa , aşa cum cerea în perioa da interb elică și
In raportul său de activitate la acest prim Congres de după ... e ia
Titulescu, național-ţărănist și pda
e ._. h .
al
anul 1937, vicepreşedintele Ion Diaconescu se scuză, sec, că aces-
ta nu s-a mai ținut de 54 de ani. deși statutele prevăd congrese la — Spiritualizarea frontierei cu Ungaria
fiecare patru ani. Participă multe delegaţii din străinătate. printre 3 A ordieă tuturor drepturilor minorităților naţionale, e
În E ete
care şi cea a Partidului Creștin Democrat din Olanda, formată de cum sînt ele stipulate de acordurile internaționale.
la „Dec AU,
Olaf van Boetzelaer, Meinert Stolk și Sorin Alexandrescu, care minoritatea maghiară se face o referință explicită
de la Alba-lulia“ şi la cuvintele lui Maniu, citate mai sus ( id
discută cu acest prilej cu liderii români relaţiile viitoare dintre sașiloi
cele două partide. pagina
>
246). Se exprimă de asemeni speranța ca emigrația
303
302
 şi șvabilor în Germania va înceta și că unii dintre cei plecaţi vor
lua în considerare posibilitatea de-a se reîntoarce în România.
- Îmbunătăţirea relaţiilor cu diaspora.
"— Reconciliere între ortodocși și uniţi; reintroducerea orelor de
religie în școli. al ei
— Depolitizarea justiţiei, poliţiei.
şi armatei, ca şi epurarea lor
de vechii securiști; control parlamentar asupra SRI...
„„— Privatizarea întregii economii, inclusiv a marii, industrii,
desființarea gospodăriilor agricole colective și restrîngerea pro- -
prietății de stat în agricultură la 900 000 hectare; înființarea de
bănci agricole.
— Asigurări sociale pentru şomeri și pentru salariaţii cu lefuri.”
mai joase. . : = Ai EAI e DEA
— Descentralizare și autonomie locală în întreaga ţară.
.— Întărirea relaţiilor cu UECD. : +
Acest program afost completat și precizat în multe- declaraţii -
ulterioare pe care le adaug aici. În multe probleme; sînt reluate: -.-.,
programe politice mai vechi, aşa cum Coposu de altfel și declară”
în multe interviuri; cînd nu ezită să trimită, în 'ceea ce priveşte.
"principiile de bază, la programe din 1893;. 1918 şi 1934 Ale.
puncte de program sînt evident noi. precum cele.privitoare la.
privatizare, politică externă, . integrare “europeană. şi politică. ;
religioasă ecumeninic:
că. PNŢCD a refu
devină expone ntul unei:
săzat
„ singure confesiuni: deși „Coposu. însuşi, ca și. Maniu,âfost uniat, “Măi
„el nu a militat niciodată pentru avantajarea greco:catolicilor
în!---
„favoarea ortodocșilor. şi a întreținut: excelente. relații: cu: Patriarhia?
(pp. 293, 289,.293). În ceea ce priveşte relaţiile “cu minoritatea
maghiară Corneliu Coposu a subliniat totdeauna atît faptul -că-el
provine dintr-o veche familie ardeleană, care a luptat, şi-a avut de:
suferit, înainte de-Unire pentru drepturile românilor, cîtșifaptul
că, în acord cu principiul anunţat: de Maniu. la unire, partidul
dorește o bună colaborare cu maghiarii din România
şi cu UDMR: .
susținînd dreptul acestora de-a avea miniștri în guvern, ca şi.
prefecţi și înalți funcționari în stat (p.'172),.și în general toate.
drepturile individuale. ale” minorităţilor. la utilizarea limbii lori.“|€
materne în învățămînt, administraţie
şi justiţie. Coposua susținut,
de asemeni, acordul dintre. România şi Ungaria realizat de pre-..
şedintele Ion Iliescu, în ciuda diferendelor. politice dintre PNŢCD
si PDSR (p. 272): Dacă aceste principii au fost.cu totul adoptate
de PNŢCD, ele. ducînd și la intrarea minștrilor UDMR
A Sînt aleşi de asemeni membrii consiliului consultativ. ai Senatului
în
guvernul democrat de după noiembrie 1996, nu același lucru
se:
poate spune despre principiile monarhice ale. luiCoposu.
EL le-a
304
= am eta ar aim
făcut adesea cunoscute, specificînd chiar că aceasta este rațiunea
pentru care el personal nu se poate înscrie candidat la președinția
statului (deci a republicii). Pe de altă parte, Coposu a apărat
totdeauna dreptul regelui Mihai de-a se întoarce ca simplu cetă-
țean român în țară — cetățenia română i s-a retras în mod ilegal! în
1948 -— și a făcut totodată cunoscută intenția acestuia de-a nu
contesta Constituţia actuală a țării (pp. 176, 206, 220). Înalegerile
din 1996 PNŢCD, ca și Emil Constantinescu, au renunţat însă la
monarhie și au declarat că sprijină Constituţia (republicană 4
țării, deși au votat la timpul respectiv împotriva el PNŢCD repetă
în această problemă întru totul atitudinea înaintașului Ela cale
de asemeni votase, deşi din alte motive, contra Constituţiei din
1923, dar care o acceptase totuşi la luarea puterii în 1928 şi o
restaurase după al doilea război iriLa sa deci, care nu
j- ințit niciodată legitimismul şi legalismul.
A fe uaalt principiu de bază alpartidului, afirmat adesea
după 1989, este subsidiaritatea, un principiu al democraţiei Creș-
tine occidentale adesea citat, dar aproape niciodată clar explicat,
nici de Coposu, nici de alți lideri (pp. 92, 15723 La fel, a,
tul de „persoană“, central în doctrinele partidelor surori e Lb
tale, capătă puţină atenție din partea PNȚCD. Din punct de Ie
programatic PNȚCD manifestă, deci, o remarcabilă ESL ale
cu PNȚ, demonstrând caracterul său de „partid istoric”, i A
capacitatea de-a reacționa, din perspectiva tradiţiilor sa a
a ide
realitățile actuale. Pe de altă parte, se poate de asemeni
că acest partid, ca și liberalii. este interesat în această ia zi
mult de practica opoziţiei (după 1996, a guvernării), e
cheie. In mai toate ocaziile
definirea teoretică exactă a conceptelor
de după 1989 cînd se discută programul PNȚCD, altfel iesi
înainte de război, pragmaticii triumfă deci în fața „doctrinarilor””
din partid. Oricum, deși Coposu afirmă adesea necesitatea ui
puternic partid liberal pentru democrația românească, e] consi Sia
că „sfârşitul de mileniu va da câștig de cauză ideilor creștin-de-
mocrate“55,
Revenind la Congresul din 1991: alegerile desemnează urmă-
torul comiteț: Corneliu Coposu (preşedinte). Ion Diaconescu,
Valentin Gabrielescu (mai tîrziu numit secretar), lon Raţiu.
Gabriel "Țepelea. Ioniţoiu, Bărbuș. Ilie Păunescu şi Şerban Sea.
ca şi președinții cîtorva organizaţii PNȚCD: Io MU Uau
), Ciprian Dumitru (elevi), Ion
(studenţi), Ştefan Mamulea (tineri
305
Deere a >a - i ta 7 —. ea 2 A Dia Stie
ati = îne CE
Ia ca O siînpa
ee Be,a
 Lambru (muncitori) şi Felicia Raica (femei). Se hotărăște O nouă imvazie a minerilor
şi o
politică de întinerire sistematică a cadrelor partidului: în acest
moment 30% din acestea sînt veterani, 40% au o virstă între
patruzeci și cincizeci de ani și 30% sînt mai tineri. PNŢCD are În timpul Congresului PNŢCD are loc a patra ea Ne
organizaţii locale în toate cele patruzeci de Județe și în 2 000 Sie i
de nerilor în Bucureşti. Ea are însă acum un cu totul a
sate. Un succes remarcabil, dacă ne gîndim că în alegerile din minerii cer, și obțin, demisia guvernului omon ti ie
anul precedent, reprezentanții PNŢCD nici n-au putut intra în
corupție şi incompetență. Cînd grupul celmai radici Sa
multe sate. împreună cu demonstranți Bricureen SaȘI ae e 4 a
Acum, și mai ales în anii următori, PNȚCD va fi constant “aia intervini deodatăă extrem e dur. Deși
scutierii Deşi invaz Ls cata
criticat pentru că ar bloca accesul tinerilor la putere în cadrul nici o legătură cu congresul PNŢCD, minerii caută in dlui
partidului și ar menţine conducerea acestuia în miinile „senio- jar AnisLo Ei sia az e
rilor“. Coposu, el însuși la o vârstă înaintată, a fost pus adesea
ment sprijinul ua ja Ra,
în i
Naţional. unde avea loc congresul „deși nimeni nu eee
le- ot late E ae
Situaţia de a trebui să răspundă acestor remarci (cel puţin) că. într-adevăr, poliția dispăruse de acolo, şi insistă chiar să
sac
inelegante. Din comitetul de „seniori“ ales în 1991 vor rămîne
de fie primiţi în congres. Diaconescu precizează că partidul are
altfel, pînă în 1998 (când revăd acest articol). numai aa a i
Jon înțelegere pentru motivele Aaa e lor -
Diaconescu şi Gabriel 'Țepelea în funcţii de conducere. Încă din ti
în acelașii timp ndamnă i
conda met ) L
ieră - — dar că îi
pieră
1993 Coposu preciza sarcastic amar că „Supraviețuitorii lui ia cuvîntul, în numele MAS ea
În ziua a doua a congresu
holocaustului comunist [...] îşi cer scuze de la opinia publică erai pie acaDa Ş9
de zece oameni, Miron Cosma,
pentru vârsta lor înaintată dar asta nu o pot repara“. Oricum, atunci. Cîţi
întimplate>atunci
—— pentru cele înti c
din scuzăă — indirect
— indirect
şaptesprezece persoane din „conducerea centrală“ a partidu ascultă politicos , Aga Acu oa
lui, sală aplaudă. conducerea PNŢCD
„opt Sînt din generaţia tînără, între 25 şi 35 de ani“. Faţă un semn de adeziune . Se eu ae TR
de le oferă minerilor nici
proporția din 1991, menționată mai sus, ponderea tinerilor în 1993 e Se i
lei de către participanţii la congres Sa
ar fi progresat deci de la 30% da 50%. Este drept însă că „noi înainte min
ineri Cu o zii înai
entru mineri. s
inerii luaseră la Ut ș
avem ghinionul că ne lipseşte generaţia intermediară'“56, Aş spune E dizea parlamentului şi tocmai Ion Raţiu, cel Fe să i
că faptul este explicabil pentru un „partid istoric“ a cărei existenţă
distruseseră casa cu un an înante, are acum acu gi
„instituțională“ s-a mărginit, vreme de cîteva decenii, doar la - e
(în- decis să părăsească parlamentul. Curios, minerii îl î
cercarea de) supraviețuire în închisori. Mai mult, după mine, acest și lui Cop i fi
Avînd în vedere criza, Iliescu îi cere un sfat
paradox — un partid format din „seniori“ şi. „juniori“. fără
acesta refuză orice formă de colaborare cu FSN și sli pe
generaţie de mijloc — este spre cinstea PNŢCD: din el fac parte icieni fără de partid.
ni fără i caree să organize
g ze legaleg ză
de tehnicie
tocmai oameni necompromiși în regimul comunist, oameni aflați mentare. și. prezidenţiale. curate. Cînd Coposu anunță ipecaai
în afara establishment-ului acestuia prin. vîrstă, singurul criteriu
acest răspuns izbucnesc aplauze Spore fi în pi Alu ce
absolut sigur, din păcate, în România postcomunistă. Mai mult un anum it dezacord cu poe, nai
care urmeazăă se vădește
ă
încă, afluxul de oameni din generaţia de oameni de 50-60 de ani Ștefan Man amulea. liderul A
organiza g ț E:
bunăă metodă ă de urmat.
spre conducerea partidului în anii 1993-1998, printre care de tineret, introduce 0 poți ge Es ua
şi PNŢCD
actualul premier Radu Vasile, ori foştii miniștri Victor Ciorbea și î cazul căă acesta ar refuza, IŢCI ar Aa
iescu: în
Iliescu:
Mircea Ciumara, arată o rapidă umplere a golului de generaţie în respinsă , pâtidul aia
pila
sească parlamentul. Moţiunea este
conducere, dar și o diluare acriteriului menţionat mai sus. acești poate să rămînă la post, dar s A
soluţia lui Coposu: Iliescu
politicieni fiind supuşi unor critici diverse — deși nemeritate
— în putere un guvern de tehnicieni. Astfel se dovedeşte inca sat Se
raport cu trecutul lor, critici. sau bănuieli care nu au fost nicioda
tă deşi se consultă cu tinerii, tot „vechea gardă“ a partidului
formulate la adresa „seniorilor“ sau a „Juniorilor“. E, 36 hi
care decide ce trebuie lăcut.
Congresul se încheie într-o remarcab ilă atu gs 30) de A ale
ŞI seninătate, în ciuda violenței continue din afara

306 = 307
congresului. PNŢCD demonstrează astfel că ştie să facă faţă
crizelor, adopiînd o atitudine rezonabilă, dar fermă, în faţa
guvemului și una de înțelegere faţă de mineri, fără a accepta însă
încălcarea legii. Naţional-țărăniștii dovedesc acum definitiv matu-
rizarea politică a partidului lor și rolul central pe care îl au în
cadrul opoziţiei democrate din România.
Faptul că Iliescu cedase minerilor și abandonase guvernul
Roman, avea să ducă un an mai tîrziu la ruperea FSN în două:
aripa reformatoare a lui Roman va deveni actualul Partid
Democrat (PD) și cea conservatoare a lui Iliescu, actualul Partid
al Democraţiei Sociale din România (PDSR). Retrospectiv, s-ar
putea spune că PNŢCD nu a sprijinit guvernul Roman, deși ar fi
putut s-o facă. Reproșul mi se pare nedrept. Prin moţiunea votată,
PNŢCD a acceptat o anumită continuitate a instituției preziden-
țiale, ca și a parlamentului, împotriva haosului dezlănţuit de
mineri. Ambele instituţii urmau să aducă un nou guvern şi alegeri
anticipate. Se poate spune dimpotrivă că, în “fond, guvernul
Stolojan instalat atunci, a îndeplinit exact cerințele specificate și
de moţiunea PNȚCD.
4. FORŢA CONDUCĂTOARE A OPOZIŢIEI:
PNŢCD ÎNTRE 1991-1995
PNŢCD în timpul guvernării Stolojan
PNŢCD va juca acest rol central în opoziţie în toate perioa-
dele următoare. În guvernul Stolojan intră Şi cîțiva liberali, ceea
ce le va aduce renumele de „oportuniști“, în timp ce național-ţă-
răniștii, care rămîn în afara guvernului, cîştigă în popularitate.
Economistul Stolojan respectă promisiunile făcute la înscăunare,
anume că se va ocupa doar de două probleme: refacerea eco-
nomiei în sensul opririi degringoladei, așa-zisa „opțiunc-zero“, și
organizarea unor alegeri corecte, ceea ce implică o atitudine
neutră din partea instanţelor de stat cu privire la partidele politice
aflate în luptă. Tot el își dă de asemeni permisiunea pentru vizita
ex-regelui Mihai în ţară, o permisiune care nu va mai fi repetată
niciodată pînă la data la care scriu acest articol5?. în ciuda
308
nenumăratelor lui cereri în acest sens. Mihai rămîne în România
doar în timpul Paștelui (25-27 aprilie 1992). dar vizita lui devine
un imens succes: aproape jumătate de milion de bucureșteni. în
frunte cu Coposu, Raţiu și fosta disidentă, acum membră proemi-
nentă a partidului. Doing Cornea. demonstrează pentru reîn-
toarcerea definitivă a regelui în ţară. În iunie însă sondajele de
opinie vor indica faptul că popularitatea regelui la nivelul întregii
țări nu depășește 18%. În timpul vizitei sale, PNŢCD se manifestă
deschis ca un partid monarhist, singurul dintre partidele mari ale
țării care are această opțiune.
Anul 1992 se află complet sub semnul alegerilor: locale, pe
9 şi 23 februarie, parlamentare pe 27 septembrie si prezidențiale
pe 27 septembrie și 11 octombrie.
Reprezentanţii Convenţiei înving în februarie în aproape. toate
marile orașe ale țării: Bucureşti. Timişoara, Constanţa. laşi etc..
dar la Cluj are succes (limitat la 52% din voturi) Gheorghe Funar
(PUNR), iar la Giurgiu reprezentantul *Partidului Social 2] Muncii
(PSM). Partidul de guvernămîni FSN câştigă, dimpotrivă, mai
mult la sate şi în oraşele MICI.
Succesui Convenţiei la alegerile locale are citeva importante
efecte secundare: mulţi dintre Zei nemulţumiţi de politica guver-
nului. dar neîncrezători. sau speriaţi de CDR. își vor da voturile la
aleperiie pariaznentare noilor partide extremist de dreapta și de
stinga: ruptura, dej» menționată. din FSN între tehnocraţii retor-
misti din jurul hui an, care rămin în FSNi mai tirziu rebotezat
Pastia) Democrat). și vechii activişti de partid din jurul lui
'Liescu care se-rztrag din PS: ! și înfiinţează Frontul Democratie a!
Salvării Naţionale (FDSN: mii tirziu rebotezai Partidul Demo-
crației Sociale dis România): neașteptate probleme pentru CDR
însăşi, și anume noi disensiuni interne, În aprile. o parte a
Paridului Libera! de sub condnicerea iuli“ampeanu se retrage din
COR şi face campanie electorală separat, în speranța că vor
cîştiga astfel mai multe voturi decît dacă rămîn în CDR. O altă
parie a liberalilor rămîne însă în Cosvenţie sub numele de PNL-
CD. La alegerile parlamentare -se va vedea că hotărîrea lui
Câmpeanu a fost fatală: PNL nu reuşeşte să mai intre în
parlament. În consecință, CDR este domina: de aici înainte de
PNȚCD, ceea ce va duce însă la alte fricţiuni, acum cu PAC.
partidul tinerilor intelectuali. Aceștia doresc ca liderul lor,
harismaticul Nicolae Manolescu. să devină candidatul CDR la
alegerile prezidenţiale. Convenţia reacționează însă. înfiinţind
alegeri interne ale unui candidat unic și acestea sînt cîştigate de
309
 4 Ce e j A e tat t ai 85%),
înseamnă şi o pierdere serioasă de voturi față de 1990 (
candidatul PNŢCD, Emil Constantinescu. Un efect îndepărtat al după N eee celui de-al doilea înseamnă o dublare a
acestui vot intern va fi părăsirea Convenţiei de către PAC la voturilor candidaţ ilor opoziţiei din 1990 (Câmpeanu şi Raţiu au
începutul lui 1995 (vezi mai jos). Din cauza acestor tensiuni avut 15% împreună).
interne ale Convenţiei Democrate, lui Emil Constantinescu nu-i
rămîn, din păcate, decit trei luni de campanie electorală, foarte “În următorii ani scena politică este dominată de alianţa la
puțin pentru un candidat cvasinecunoscut în afara mediului putere dintre Ion Iliescu, FDSN (rebotezat mai tîrziu PDSR) i
de
universitar. Aici se află una din cauzele scorului său insuficient la partidele extremiste în timp ce opoziția CDR este caracterizată
alegerile din septembrie 1992. Pe de altă parte, trebuie spus că atit buna colaborare dintre Emil Constan tinescu și Corneli u Coposu.
PNȚCD cît şi Constantinescu au primit. în campania lor, sprijin
moral de la CDA, Partidul Creştin-Democrat din Olanda, ca și de
la UECD (Uniunea Europeană a partidelor Creștin Democrate) în
general. Datorită iniţiativei CDA — la care sînt bucuros să spun că PNŢCD în timpul guvernării Văcăroiu (1992-1996)
autorul acestor rînduri a luat o bună parte, atît în deciderea cît și
în realizarea ei —, Emil Constantinescu și Corneliu Coposu și-au Politica guvernului
început turneul lor de prezentare în Europa pe 26 iulie 1992 la
Haga, unde au avut, printre altele, o întîlnire cu prim-ministrul de
atunci Ruud Lubbers, apoi la Bruxelles, Londra și Paris. ]liescu începe prin a-i propune Partidului Naţional Ea
În țară, campania CDR a fost purtată cu puține mijloace Creştin şi Democrat participarea la guvern. dar acesta refuză pe
materiale și destul de idealist și intelectualist, pe cînd FDSN, motivul că nu i se dă şi garanția de-a avea un cuvint de spus în
dimpotrivă, a folosit tot felul de lozinci populiste şi a ştiut să se stabilirea deciziilor politice. Într-un interviu din mai 1993, ca
9
organizeze rapid, mai ales la țară. profiiind şi de rețeaua de recunoaşte că în aceste tratative CDR a cerut președinția am i
comunicaţii a foștilor comuniști, mult“, dar nu aceasta a fost cauza eșeculu i,
Camere, poate „prea
Rezultatul alegerilor a fost din nou defavorabil democraţilor. ci refuzul PDSR de-a ceda „pîrghiile puterii”; acceptarea il
a
CDR obţinînd doar 20% din voturi. După reîmpărțirea voturilor participări formale a PNŢCD. ori CDR, la guvernare. ar fi E
acordate partidelor care nu intră în parlament. democraţii (CDR. nţe a liberali lor din Ru UA e ojan.
repetarea tristei experie
a
UDMR şi FSN) ocupă 152 din cele 327 de locuri din Parlament, Aceeași poziţie este menţinută în numeroasele discuții din
adică 46,5% din locuri. pe cînd FDSN, PUNR, PRM şi PSM următori la fiecare nouă criză a guvernu lui Văcăroi u, Sa
ă
obțin împreună 23 de locuri în plus (53.59%). sprijinit, când șantajat de partidele extremiste: Coposu declar
o coaliţie dintre PNŢCD , PD și „aripa Aer a
mereu că
Citeva concluzii se impui; de la sine. Deşi FDSN cîștigă cel PDSR este posibilă, dacă aceasta din urmă este dispusă la cedarea
mai mare număr de voturi. acesta reprezintă numai o treime din reală a unei părți din putere.58 Disponibilitatea de-a SA :
electorat, deci o pierdere de jumătate din cel avut în 1990: PNŢCD este. deci, determinată de criterii pricipiale şi totodat
pa iod
împreună cu FSN — acum adversar, atunci uniţi în același partid — pragmatice. Văzută retrospectiv, ea s-a dovedit corectă:
FDSN ar fi avut acum 38% din voturi, în timp ce în 1990 compromis este funcțional, după cum aveau s-o covedească difi-
obțineau 66%. Cetăţenii nemulţumiţi de politica ultimilor ani își cultăţile de guverna re ale partidu lui după 1996 cu un ii
dau acum votul opoziţiei — acum peste 45%, în 1990 vreo 20% — ideologic mult mai apropiat, și anume Partidul Democrat. Pe de
dar şi extremei drepte și stîngi. În Parlament, facțiunea CDR este altă parte, strategia refuzului principial de-a guverna A Se
formată de PNŢCD în proporţie de aproape 50%, iar restul din condiţii şi răbdarea de-a accepta un moment prielnic, lhpsa ie
celelalte partide. interes a lui Corneliu Coposu pentru „puterea cu orice preţ”,
din
reeditează în mod vădit atitudinea similară a lui gi au
Alegerile prezidenţiale merg în același sens cu cele parla- ă imagiri ca de rigidita te, fie sa
anii treizeci şi patruzeci, şi reafirm
mentare. [liescu cîștigă detașat în cea de-a doua rundă cu 61.27% PNŢCD . La o întrebar e, probabi l ironică,
și moral justificată, a
în faţa lui Constantinescu (38.73%). dar victoria celui dintii
Zi]
310
 unei ziariste de la România liberă, pe 14 martie 1994, dacă este
de acord cu afirmaţia lui
Maniu, potrivit căreia acesta ar fi
„Buvernat țara douăzeci de ani din opoziţie“, Coposu răspunde,
probabil cu un zâmbet, că acest lucru este posibil, deși nu este
realizabil în momentul respectiv.59
Ca urmare, se formează pe 4 noiembrie 1992 cabinetul mino-
ritar FDSN
(mai tîrziu PDSR), sub conducerea lui Văcăroiu,
sprijinit de PUNR, PRM și PSM. Guvernul optează pentru o poli-
tică prudentă: refuză terapia de şoc în economie pentru a .nu
provoca nici creşterea rapidă a șomajului, nici dezafectarea gi-
ganţilor economici din perioada comunistă. Rezultatul acestei
politici este faptul că privatizarea economiei, ca şi reformele în
general, sc desfășoară extrem de încet. Marile conflicte sociale
din 1992 și 1993 duc la cooperare între opoziţie şi sindicate. În
noiembrie 1993 acestea cer explicit guvernului să preia cîţiva
miniştri din CDR pentru a accelera reformele. Fără rezultat.
Opoziția introduce în parlament patru moţiuni de neîncredere
în
guvern, dar de fiecare dată maşina de vot a majorităţii lucrează
perfect şi moţiunile sînt respinse,
În 1994 devine evident faptul că, în ciuda atacurilor neîntre-
rupte ale opoziţiei, guvernul controlează situaţia și că-și va duce
la bun sfîrșit mandatul de patru ani. Confruntat cu condiţiile FMI
şi ale Uniunii Europene pentru intrarea României în structurile
curopene. guvernul navighează cu dibăcie între nevoia de reformă
și rezistenţa la acestea din partea aliaţilor interni. Deși privatizarea
este mereu amînată, guvemul Văcăroiu reuşeşte să obțină recu-
noașterea internaţională, aducînd România în organismele euro-
pene: contractul de asociere cu Uniunea Europeană pe 1 februarie
1993 şi intrarea în Consiliul Europei pe 4 octombrie 1993. Pe 26
ianuarie 1994 România semnează, ca primă țară est-europeană,
cererea de a obține un parteneriat pentru pace cu NATO. Două
săptămîni mai înainte Coposu atrăsese atenția, într-un interviu,
asupra pericolului ca doar țările de la Vişegrad să fie admise în
NATO: el constatase această tendință la Bruxelles în decembrie
1993. Un an mai tîrziu, el preciza că aceeaşi preferință a NATO
pentru cel trei țări de la Vișegrad ar putea condamna România la
discreţia „intereselor rusești'“00. Deşi acest ultim pericol s-a arătat
a fi iluzoriu, excluderea României din „primul val NATO“ s-a
adeverit în 1997 la Madrid.
Trebuie. pe de altă parte. amintit că președintele Iliescu a
proclamat peste tot, în timpul mandatului său. atitudinea Pro-0c-
cidentală a României. Ca rezultat, întîrzierea României faţă de
312
țările de la Vișegrad părea atunci a fi fost recuperată, cel pupa
parte. FDSN trebuie însă să plătească aceste succese SI a A
ratorilor interni: după 18 august 1994 participă și PU ca
guvern, iar după 20 ianuarie 1995 şi celelalte două partide
extremiste. Tratatul cu Ungaria nu se semnează nici la 20 martie
1995, la reuniunea „Balladur“ de la Paris, unde relaţiile dintre
piae ii
România şi Ungaria sînt singurele nesoluționate dis
guvernul „roșu-brun“ al României continuă a fi privi
o FA
î re, dacă nu chiar cu mirare.
e, PNŢCD menţine o opoziţie activă. În Bg cena
pedeae
„memorandumului“ pe care guvemul îl compune je e iti
in CE
sa economică în februarie 1994. pentru FMI, partidele
ziţie votează diferit: PNȚCD se abține. liberalii sînt re d
deoarece nu cred că guvernul va pune în practică o po Ape ali
de privatizare. În dezbaterea despre impozitele pe Se ME
agricole opoziţia părăsește integral dezbaterea din BE e i
de vot guvername ntală, împiedică însă opoziția s
protest. Mașina
obţină ceva concret din aceste dezbateri.
PNȚCD şi CDR
Bunele relaţii inițiale din Convenţie se tulbură în Aa
rită, mai întîi, nefericitelor declaraţii ale episcopului zeci pie
despre politica de ..purificare etnică” contra nasu: or Sin
România. Într-un moment în care 0 asemenea puri icaze er p
dramatică realitate în Bosnia în ce-i privea pe pu bealur, Asset
afirmaţie despre România. unde ea nu există în nici un E Sr: E
pe mulţi români, şi chiar pe maghiarii moderați. Pe 2 spa ii i
atît guvernul cât și partidele din opoziţie condamnă ceatapla
episcopului Tokes. EL însuși explică această ep prei, ş lar3 din
timpul vizitei lui din Olanda din aprilie 1993, prin faptul Fi E
referit doar la imposibilitatea ungurilor de-a ocupa poziţii î a
magistratură sau armată, măcar conform Beceni 9
demografic. Deşi această situaţie, dacă este adevărată, ae, sa
tabilă, ea nu-mi pare suficientă pentru a susține ideea A
i
„purificări etnice“ ci. cel mult, a unei „discriminări etnice ,
ce este cu totul altceva. PNȚCD își precizează poziţia într-o
- scrisoare deschisă către Tokes din 15 aprilie 1993. Naţional-ţă-
răniştii încep prin a-l contrazice pe episcop în ceea DriMâătego
politică românească permanentă de discriminare a ungurilor:
313
 oaşte, Pe Sa
nu a existat în perioada interbelică, ci doar în cea ceaușistă, dar ciuda cererii celortalte partide, nu o recun
unei „Românii multinaționale“ . Oricî t de regretabilă pentr
atunci românii și ungurii sufereau în egală măsură. În perioada e a apelor“, ea are
itatea opoziţiei ar fi aceas tă „desp ărţir
actuală, PNȚCD se exprimă pentru toate drepturile individuale ale pent anelă aut
membrilor unei minorităţi, dar nu pentru drepturile lor colective. seat dea Marifica opțiunile ideologice îi în i Pic
ale opoziţiei. Deşi în mai 1995 se const ituie
Dacă acestea din urmă s-ar acorda, rezultatul ar fi crearea unor aug iai
enclave ungurești în România: pentru unguri o politică de „sinu- important grup liberal prin fuziunea partidului ŞI ri x
cu grupuri din Î
cidere politică“. Viitorul acestora se află într-o politică de condus de Mircea lonescu-Quintus va fi oi iur e
"93 care refuză părăsirea Convenţiei , aceas ta
colaborare şi interacţiune cu românii în scopul întăririi demo- Persia ini ăse
Craţiei, și nu într-o politică de izolare și neîncredere. Ştirile despre aici înainte, de creștin-democraţi (PNȚCD).
ele socia eros
„purificarea etnică“ sînt jignitoare mai ales pentru acei români că, în afara ei, se pot cristaliza mai bine ofert
. gruparea lui, Aia is
care se dedică înbunătățirii relaţiilor cu ungurii. La sfîrşitul (PSDR, ieşit din Convenţie, dar și FSN, ca sg piă.
emati
scrisorii sînt trecute în revistă drepturile maghiarilor din România liberale (PL *93 și eventual PAC62) ca și probl stă speranţă i se
ssue party decla rat. 3 Acea
pe care PNŢCD este gata, eventual alături de UDMR, să le UDMR, ca un one-i pt a
intra în
sprijine: întrebuințarea limbii materne în învățămîntul de toate va realiza: nici liberalii, nici PAC nu vor ul Asa iji
să depă şeas că prag
gradele, ca și în administraţie și justiție; dezvoltarea propriei alegerile din 1996, nereușind ască scepticismi Luc
culturi; numiri în funcțiile de conducere pe bază proporțională; voturi, ceea ce pare, din păcate, să îndreptățe
Coposu la pără
decizie directă în probleme proprii în cadrul unei descentralizări privire la viitorul lor politic, manifestat de
administrative în toată țara. (Interesant este că asemenea reven- Convenţiei de către aceste patide.5
dicări avusese Maniu și pentru românii ardeleni în timpul lui
Carol al II-lea.) Această scrisoare, un adevărat program naţional-ţă-
rănist de politică a minorităţilor, acordă deci maghiarilor practic
loate drepturile în afara celui, de autonomie etnică locală, pe Moartea lui Corneliu Coposu
motivul că aceasta, în absența unei legi de autonomie generală în
România, ar constitui un privilegiu maghiar în loc de-a fi un drept ră, în cu o medalie
al oricărui cetățean. Acest rezonabil punct de vedere este repetat În 1995 președintelui PNȚCD i se confe
Jacques ( a 5: A
în 1994-1995 în mai toate ocaziile publice, inclusiv în discuţiile de onoare de către preşedintele francez Fără a i Să i
a Fran ţei.
interne din CDR. Astfel, în timp ce PAC adoptă pe 13 ianuarie octombrie, Legiunea de Onoare atinge S e
l în Româ nia, Copo su
1995 punctul de vedere, neașteptat de dur, ca UDMR ori să-și vreodată vreun post oficia e a
ca om
retragă cererea de autonomie pentru maghiari, ori să părăsească recunoaşterii internaţionale a meritelor lui E e E
în
octom brie 19
CDR, Coposu declară pe 23 ianuarie 1995 doar că propunerea Nu pentru multă vreme. însă. Pe 31
pe 1 noiem rie. Z Se
UDMR este „exagerată“ și că reglementarea prin lege a autono- în stare gravă la spital, unde va deceda
său DESE și îs
miei locale în toată ţara va rezolva şi problemele minorităţii mii de oameni defilează prin faţa corpului săps 3
a noiembrie.
maghiare. Acest punct de vedere este repetat pe 30 ianuarie, la de mulți participă la îngroparea sa pe
de intrare pr Ai
cererea PNŢCD, în tratativele generale dintre CDR și UDMR. cuvernul nu-i acordă regelui Mihai viza i i-a sosit ȘI
ma
participa la înmormîntare. Un Se bun
adaug aici în anexă , fără comen tariu .
Criza Convenţiei părea astfel rezolvată, cînd ea reizbucnește anda: îl
cu tristețe. dar a i
pe motive organizatorice — printre altele, în legătură cu hotărîrea EA Partidulintră într-o fază post-CoposuVice ae Estee
l
de-a lua decizii prin majoritate de voturi și nu prin consens, ca unit ca înainte. lon Diaconescu, fostu s, i Na i pe
iu-zi
pînă acum — şi duce la părăsirea Convenţiei de către PAC, preşedinte ad-interim şiapoi preşedinte propr pe cât p
victo rie
PL *93, social-democraţi şi UDMR în februarie-martie 1995. Ultimul PNTCD la victoria din 1996. o
partid, pe lîngă problema modului de formare a deciziei, ridică şi prezisese, dar pe care el nu a mai apucat-o.
problema legitimităţii articolului unu din Constituţie privitor la
unițatea naţională a României. legitimitate pe care UDMR. în
315
314
 5. VIITORUL CREŞTIN-DEMOCRAŢIBI ÎN ROMÂNIA societatea civilă s-ar naște aici de aceea mai dificil ecli în
celelalte țări55. Problema este fals pusă. Nu „diferenţierea” EEE
biserică și stat, sau lipsa &i, a determinat tăria atitudinii ud în
societate, ci angajarea politică, sau lipsa acesteia, a SSI
Dubla dimensiune a ortodoxiei respective în societate. Biserica ortodoxă română nu a. Apele 4
societate nici în perioada democrației interbelice — pledoaria î
acest sens a lui Nae Ionescu nu a fost urmată” —, nici în cea A
Titulatura partidului (PNŢCD) indică dubla lui dimensiune: el dictaturilor care i-au urmat, patriarhul Miron Cristea slujin
are o lungă tradiție naţional-țărănească în spate, dar formal este dictatura lui Carol la fel de senin precum patriarhul Justinian sau
creștin-democrat abia de la cererea de adeziune a lui Coposu din Teoctist pe cea comunistă. Atitudine civică a existat, aidnu, î
februarie 1987, trimisă la EUCD, şi oficial, de la înscrierea par- perioadele date, din motive social-politice, nu religioase. Ls
tidului la tribunal în ianuarie 1990. Dublă lui dimensiune — na- nu s-a amestecat niciodată în stat, sau în societate, darvîrturi e ei
țional-țărănistă și creștin-democrată — este un produs cultural-is- — cei mai sus-numiţi, dar exemplele se pot înmulți, din A =
toric care se cere explicitat. În toate ţările în care biserica s-au lăsat cumpărate, ori îngenuncheate, de BE ul las a
ortodoxă este biserică naţională — Grecia şi alte ţări balcanice, mult, Biserica nu s-a ocupat activ, în ciuda colaborării capilor e
România, Rusia şi alte foste republici sovietice — Biserica a slujit cu Puterea, nici măcar de apărarea propriilor ei interese, precum
interesele națiunii — văzută adesea ca o naţiune de Jărani —, dar nu de salvarea bisericilor pe care le-a demolat Ceauşescu. De die
(ȘI) interesele societății. or ale indivizilor concreţi ai acesteia. Ea menea, nimeni din interiorul Bisericii nu l-a apărat, de caer E
s-a ținut în mod tradițional în afara politicii, indiferent de ce pe părintele Calciu, ori pe alți, foarte puţini, preoți, ori luate cu
caracter avea această politică. Este o poziţie motivată deci curaj. Biserica ortodoxă română nu s-a simțit aLpia ilă laE
dogmatic, nu istoric, și nu are nici o legătură cu „firea“ credin- disidenţi, precum biserica catolică poloneză, ori ca prote za
cioșilor sau a poporului respectiv. Biserica ortodoxă are. pur și tantă din vechiul fosta Republică Democrată Fin Aa
simplu, o altă atitudine faţă de societate decît biserica catolică sau Paradoxul este deci că biserica ortodoxă română „s-a mie nt
cea protestantă. Ţin să precizez acest lucru pentru că, deşi el este prea mult, nu prea puţin. de Stat. în sensul că ea nu sai aia
un loc comun în țările ortodoxe, el este, pare-se, încă necunoscut niciodată implicată în treburile publice, separîndu-se, . E
în unele cercuri occidentale, precum, din păcate și în studiul CDA ţiindu-se total de lume. adoptînd o atitudine de totală eu ra si
din Olanda „Colaborarea cu țările central şi est-europene“ (Notirie față de aceasta. Problema nu este specific românească, ci ss a
Samenwerking met de landen van Centraal- en Oost-Europa). O în țările ortodoxe. Referind u-mă acum numai la oi AIE,
consider pe aceasta din urmă, în cele ce urmează, (doar) ca împiedic a a reproșa bisericii ortodox e le pa i
pot totuşi
exemplu al unei mentalități mai generale, ca și al unei regretabile apolitismul ei. incapacitatea de-a se trezi, măcar în des ge
autoreproduceri de clișee, cumpănă care a fost (cel puţin) ultimul deceniu cea NSe ta
E
Apolitismul bisericilor ortodoxe din Europa Răsăriteană nu somnul ei dogmatic. Atitudine civică în Eco db, atita cât
este o caracteristică a acestor [ări ci a bisericii ortodoxe înseși, ca s-a dezvolta deci în afara bisericii ortodoxe . În interioru l €
organism suprastatal. Din faptul că biserica ortodoxă nu s-a oamenii au „rezistat“ ca totdeauna în istorie, prin Ea 0săe în
în
angajat în problemele civice ale unei perioade, precum cea sine, revenire la valori tradiționale, supravieţuire individuală,
comunistă, nu se poate trage concluzia că cetățenii respectivi. sau loc de organizare colectivă.
cel puţin credincioșii ortodocși din acea societate, au fost struc-
tural incapablili. sau neinteresaţi de problemele civice ale Critica exprimată în volumul olandez este deci ES E in
societăţii lor. La fel de greșită istoric este concluzia că aceste ci biseric a orto aa î
ționată: nu „ţările“ (countries) ortodoxe.
societăţi ar fi „mai puţin deschise”, sau „mai puţin europene” senere, trebuia să fie ţinta acesteia . Pe de altă parte, volum
decit acelea în care biserica este catolică sau protestantă, sau că în a
respectiv „uită“ că (de exemplu) în România, nu numai Spsrc
țările ortodoxe n-ar exista o diferenţiere între stat și biserică şi că ortodoxă, ci toate biserici le s-au lăsat aservite , indepe nden

316 3157
 tradiţiile lor de „diferenţiere“68, Cine i-a făcut viața , = stia
reformatul
ui Tăkes decit episcopul reformat, tot maghiar,
imposibilă cizmele Securităţii (Doina Cornea). lată de ce PNȚ. nu a aa
Lâszl6 PNŢCD decît după decembrie 1989. E ee Ja
Papp, din Oradea? Cine a apărat interesele lui
mai bine decît rabinul Moses? De ce n-ar fi
Ceauşescu în SUA i ă rile din 1992, domină trep
putut invoca și Democrată, mai ales dupăă sfărîmar
E sfări artidului liberal în diverse
ea partid ea
Teoctist „argumentul“ lui Moses, că a făcut ce acum princip
a făcut pentru a-și î
ici concurindu-
i mici,
rtide se unul pe a ltul.- ȘIşi «este al
salva enori aşii? De rezistat comunismului. de fapt, a
rezist at doar forţă a opoziţiei democrate, fiind totodată singurul partid politic
biserica unită. A rezistat, şi a fost distrusă. Ca
credinţă, renăscînd după 1989 mai puternică decît
biserică, dar nu ca românesc care propune o alternativă creştin-democrată.
oricînd. O pildă
bună pentru noi toţi.59

În concluzie, trebuie spus că, independent de eventu

critici faţă de trecut, atitudinea creștin-democra alele lor Prudente previziuni
ților occidentali ca
și a Partidului Creștin Democrat (CDA), nu
ar trebui sa fie una
de discriminare între Europa Centrală „difer
ențiată“ şi Europa Întrebarea este, desigur, în ce măsură va Dice ge Me
Răsăriteană „nediferenţiată“, ci una ecume
nică, de subliniere a PNŢCD aşteptările pe care el însuși ani ee j caca
exact aspectelor comune (bisericilor) celor două
Europe. Aceasta ituați
iati de situația
amintim ănă are dintre : şi
asemănăto 4 a i
cu atît mai mult cu cît CDA însuşi este un
exemplu de ecume- i
de dupăă crearea partidului. demon
cînd nenumăratele E
i. cîn a
nism. constituindu-se prin conlucrarea dintre
catolice și protestante olandeze, la fel de altfel
vechile partide imentul egeneral de „schim si cn» Du
favoarea PNȚ au creat sentimentul
ca și EUCD, la iti
numai i de curs politic, dar i
și de noi normenorn sociale,
i one
de Sa
nivel european. Problema creştin-democraţiei :
printre altele, cred eu, exact extinderea ecumenismu
europene este, i i
sinceritate. atunci i faţăfață de „corupți a“ liberală. Cam aceleași
e
lui la partidele si produse acum fattă de stagnarea
ptări sînt
teptări gnarea pedeserist
pe ă. aCriz:
surori din țările ortodoxe. Altfel nu vom putea
vorbi niciodată de aodai întoarcerea lui Carol. spune istoria, ȘI su gi Stiri E,
o creştin-democraţie europeană, “așa cum putem
vorbi. în schimb, în alt capitol al cărţii, au împiedica t PNȚ pai demonstr
de social-democraţie şi de liberalism european.
capacităţile, Ce se va întîmpla cu PNŢCD!
Revenind, în fine, la PNŢCD și la „dubla lui Met
remarcată mai sus: absenţa bisericii din
dimen
siune“ Aș distinge trei aspecte ale acestei întrebări e
societate a făcut ca 1. Ce șansă are creştin-d emocraţia în faţa elec
partidele democratice, inclusiv PNȚ, să se constituie
laice în ciuda faptului că unii dintre membri, ca partide românesc?
chair un lider ca ansăă are PNȚCD în : din 1996?
ile din
în alegerile 19907 pa
Maniu, erau credincioşi convinși. Creștinismul, că, a
deși înscris pe 3 i este forța reală, organiza torică şi ideologi
agenda PNŢCD, nu a dus la cristalizarea unui progr
concre t pentru că problemele politice nu existau
am de acțiune PNŢCD?
în general pe
agenda bisericii. Dimpotrivă, numai un partid
de extrema dreaptă |. Acum. ca și în perioada interbelică. a SEsi eh
ca Liga Apărării Naţional-Creştine (LANC) al
lui AC. Cuza, a al claselor de mijloc mai modeste. în timp ce = ase Ci
înscris doctrina creştină în titulatura lui. ca şi în
program, dar, din mai favorizate se identifică acum cu PD, PL 93, si gin
p
păcate, „docrina creștină“ a rămas politic neelab
orată, iar restul
programului s-a redus la un antisemitism primitiv.
ar fi avut după război „norocul“ pe care l-au
Dacă România cu liberalii. Legitimitatea istoria Apci
Aaa partii e diferită:sa.
cestor inaite
avut statele ă ional-țărănişti, vagă la PL'93 şi inexistent ă
occidentale, de a scăpa dintr-un foc şi de nazis
m și de comunism. eee Ai Fi contextul actual. însă. Dc . ciCEI
este probabil că s-ar fi realizat o legătură natura
lă între credință istoric? Exact dimensiunea creștin-democrată a A î EEE:
(ortodoxă) și politică (democrată). România nu a avut
şi legătura a fost de aceea făcută ori în Gulag acest noroc barea este deci în ce măsură electoratul român actu
(Coposu) ori sub pentru ideea creștin-democrată.
318 319
 grupării PAC, întrebarea este însă dacă viitorul soseşte Carta
Cred, în momentul în care scriu70, că electoratul român poate 1996. Manolescu realizează la nivel naţional, conform prev si
da potenţial o majoritate creștin-democrată. Motivele acestei nilor, doar cîteva procente: forța acestui partid, EA DIE
îi
opțiuni ar fi următoarele: 1) puternica, dar difuza tradiție creștină lui, este și slăbiciunea lui. Problema PAC — maniera în care
(ortodoxă), atît în viaţa cotidiană cît şi în cultură: 2) absenţa unui intelec tuali și alegăto rii „de
stabili o linie de comunicare între
concurent ideologic puternic: social-democraţii n-au nici o şansă rînd“ — nu este însă o problemă a PNȚCD: aici opace rease
ca atare, adică ideologic, deși forța harismatică a lui Petre Roman face de la sine. PAC şi PNȚCD nu se concurează deci ai
este apreciabilă, liberalii sînt prea fragmentaţi, iar naționalismul pentru același segment de electorat. Concurența este mai capi
de
este instinctual putemic, dar ideologic neelaborat şi în practică indirectă: cine formează formatorii de opinie? Mulţi ziariști
prea nostalgic-ceaușist, iar PDSR n-are nici o ideologie distinctă: însă. În ultimă instan ţă ga
opinie sînt simpatizanți ai PAC. Nu toți
3) puternice legături cu lumea occidentală. Pe scurt, PNŢCD este ci AS în
contează nici mesajul în sine, nici cine-l transmite,
Qi
astăzi singurul partid din România care oferă o sinteză credibilă care el este compatibil cu nevoile reale ale grupului de a <Egi
între o puternică tradiție naţională și e evidentă joncțiune cu un respectiv. Or, aici PNȚCD mi se pare mal bine aie a
5
solid curent occidental. Mai ales ultimul argument poate fi electorat decît sublimele, dar dificilele discursuri ale PAC.
actualizat dacă EUCD îl confirmă printr-o acţiune de tip ecu- Rămîne, în fine, o necunoscută: câtă popularitate vor ag,
menic, fără a sugera că „partidele ortodoxe“ sînt rudele ei sărace; şi mai ales partidul de guvernămînt, „PDSR, care nu sas e dse
căci dacă, dimpotrivă, face această sugestie, ea va da apă la moară progra m care să poată concura cu ce 3 ale E
logie, nici un
exact partidelor naționaliste. pentru atragerea majorităţii aceluiași electorat mat mu sau e
Ip
Ne putem întreba, cu alte cuvinte, dacă, și cum, diverse puțin de centru democratic, dar care. fiind actualmente a pe
instanțe interne și externe (precum EUCD), ar putea contribui la Intri
poate menţine voturile — interesate — ale acestei majorităţi.
transformarea unui electorat creștin-democrat potenţial într-unul barea este deci în ce măsură o parte (majoră) a acestul elesio
ra
SEA,
actual.
se va deplasa de la PDSR la CDR. Segmentele de extremă
sau dreaptă, ale electoratului cad, evident, în afara unui inter
2. Şansa PNȚCD depinde în mare măsură de performanţa posibil pentru CDR și creștin-democrăție.
celorlalte partide. Altfel decît acestea. PNȚCD se prezintă în
cadrul upei mari alianţe, Convenţia Democrată, pe care o domină, 3. Dacă PNŢCD este potențial partidul cel mai a E
fără a-i dicta unilateral programul elecioral, care conţine şi idei mică. De exemp șias
România, forța lui reală este însă mult mai
ale liberalilor rămași în Convenţie. Aceasta, mai ales prin
este clar cît de puternice sînt diverse le lui organi zați regiona le Şi
asociaţiile civice, se prezintă deci ca un amplificator al naţional-
locale. Este posibil ca ideali smul convin gerilo r să întreac ă în
țărănismului şi ele pot echivala, pentru electorat, opțiunea general eficien ța acțiuni i și profes ionali smul campan ie!
multe cazuri
democrată cu opțiunea pentru PNŢCD. deci pentru creștin-de- sus
electorale. În 1992, de pildă, aceasta a fost organizată,
mocraţie. ii oaNe
Dintre partidele democratice ieșite din Convenţie, exceptînd
CDR, de un naţional-țărănist din vechea gardă. cu
slabe. Programul PNŢCD reia acum princip iile de bază a Et
UDMR şi electoratul său specific etnic, doar PAC este un concu- sentimentul răspunderii, solidaritate, su SM Si
tin-democraţiei:
rent serios, social-democraţii lui Cunescu și liberalii lui Dinu iAi
Patriciu fiind partide prea mici pentru a recolta mai multe voturi ritate (accentul pe autonomie locală), dreptate socială, mora.
credința creştină, rolul central al persoane! umane, mit empla
decît cele ale simpatizanților direcți. PAC îi atrage însă pe tineri — c
generaţiile celor de 30 și 40 de ani —, cărora național-țărăniștii nu de mijloc. Toate aceste nobile principii sună destul de isi
i e
le (mai) spun nimic. și pe intelectuali, electoratul prin excelenţă Întrebarea este cum vor fi traduse ele într-un limbaj accesi
e
al acestui partid. datorat în mare măsură harismei lui Nicolae primul rînd la țară, și mai ales într-un program concre
Manolescu. PNȚCD nu prea are cum să se impună în faţa acestor schimbări economice şi sociale de care țara are urgentă nevole.
două segmente ale electoratului. Viitorul s-ar putea să fie al

320
DO

creștin-
6. EPILOG, 1998 posibilitate va oferi un viitor politic naţional-țărănismului partid
democrat, celelalte două vor restrînge însemnătatea acestui
la un trecut glorios.
de
Cum este prea devreme pentru a trage O concluzie înainte
Scris mai înainte şi revizuit în august 1996 (vezi nota 70), terminarea mandatului guvernului actual, închei aici istoria
acest articol, recitit şi lărgit în 1998, ar trebui să aibă noi PNŢCD, unul din marile partide democratice ale Români l Lui,
ei, un
concluzii. Mai întîi pentru că în noiembrie 1996 CDR a cîștigat partid care, indiferent de conjunctura actuală și de viitoru
alegerile şi, în cadrul ei, PNȚCD a primit cele mai multe sufragii. întrupează deja sinteza politică cea mai importantă a
României
Previziunea mea în privința posibilității transformării unui elec- democrate, sinteza dintre națion alismu l lumina t, înţele gerea pentru
torat potenţial creștin-democrat într-unul actual, s-a dovedit păturile sociale defavorizate, țărănești sau nu, crești
nismul ecume-
exactă, deşi cauzele ei nu au fost atât de ordin ideologic, ori da- nic (mai ales ortodox și uniat) și tradiții cultura le, ca și opţiunea
torate influenței UECD, cum credeam eu”l, ci dorinței de schim- decisă pentru democraţie de sorgin te occide ntală. Nici un alt
bare concretă reală a unei mari majorităţi a electoratului, care partid democratic românesc nu a putut reuni decît unele
din aceste
dorinţă s-a întilnit cu promisiunea de-a o realiza venită din partea puncte în programul său. Este însă adevăr at că alte partide
formațiunilor CDR și PNȚCD. Convingerea electoratului de-a se democratice, precum liberalii, au realiza t mai mult din progra mele
deplasa de la alte poziţii anterioare la acestea s-a făcut, cum eu Încă o dată, doar viitoru l va dovedi dacă acest
lor decît PNŢ(CD).
doar speram în articol, foarte prudent, printr-un limbaj electoral și unul de im-
partid este numai unul de maxime principii sau
concret, adecvat nevoilor reale și nu numai principiilor abstracte, şi aceast ă carte, au un ca-
portante realizări. Cum acest articol,
politic de
dar trebuie de asemeni subliniat că dimensiunea creștin-democrată racter mai mult de analiză istoric ă decît de coment ariu
un aseme nea comen-
a acestui limbaj electoral a fost evidentă. În fine, previziunea mea actualitate, fără a putea însă evita cu totul
în afara
acestui partid cad
cu privire la capacitatea PAC de-a deveni singurul rival serios al tariu, speculaţiile cu privire la viitorul
la fel ca PL'93, nereușind
CDR nu s-a adeverit defel, acest partid, scopurilor ei.
pici măcar să ajungă în parlament. În rest, PDSR a pierdut
într-adevăr voturi în favoarea CDR.

CDR ajunge astfel la putere şi. în numele acestei grupări,

PNŢCD formează un guvern de coaliție, prin premierul Victor
Ciorbea. pentru prima oară după guvermul Vaida-Voevod din
ianuarie 1933. Din noiembrie 1933, cînd demisionează Vaida, pînă
în noiembrie 1996, au trecut deci 63 de ani. timp în care naţional-
țărăniștii nu au mai condus un guvern, deși membri ai partidului
au mai participat, cu sau fără voia conducerii lui, și la alte
guverne, regizate de Carol al ŢI-lea ori de comuniști. Guvernul
Ciorbea, ca şi guvernul Radu Vasile, care-i urmează în 1998, au,.
deci, pentru prima oară, șansa de-a realiza nu numai ideea
naţional-țărănist, precum Maniu şi Vaida între 1928 şi 1933, ci și
aceea creștin-democrată, deși faptul că acest guvern CDR este
unul de coaliţie implică multe ajustări pragmatice. Guvernul de la
sfirşitul anilor nouăzeci poate deci intra în istoria partidului ca un
moment triumfal. concluzie logică a unui lung proces politic, ca
un moment de eșec, ori ca unul neconcludent „din motive obiec-
tive“, precum guvernele Maniu-Vaida mai sus pomenite. Prima

322
 exemplar. Golul pe care-l lăsaţi, nu-l vom putea umple. Dar vom
încerca şi noi. cum. vom putea, să nu ne lăsăm striviţi de istorie.
ANEXĂ*
Sorin Alexandrescu ta .
Profesor la Universitatea din msterdam
Consilier pentru România al Partidului Creștin-Democrat
RĂMAS BUN, DOMNULE COPOSU Olandez.

Amsterdam, 13 noiembrie 1995

NOTE
Întîmplarea a făcut că la cursul meu de istoria Român
iei de
astăzi, 13 noiembrie, pentru studenții de la secţia de
română a 1. O variantă prescurtată a acestui capitol a apărut în aria sub
Universităţii din Amsterdam, trebuia să vorbesc
despre Partidul titlul „Roemeniă“ în Christen-democratieen in Midden- en Oost Europa,
Naţional din Ardeal, Iuliu Maniu şi PNŢCD. În timp
ce vorbeam aag, CDA, 1995, p . 39-51. j e
am realizat, deodată, îngrozitorul fapt că nu mai pot
domnul președinte Coposu la prezent, așa cum totdea
vorbi despre dai Ungaria E cele filă în secolele alXI-lea și al adn Și
una făceam, colonizează partea ei din sud cu sași (secolele XII-XIII) şi secui (seco
pînă sîmbată, ci numai la trecut. Domnul președinte
a alunecat pe
nesimţite dintre noi în altă lume, căreia noi îi spune
m istorie, și Șia e ui Leopold oferă românilor, în 1699 și 1701, ua
unde noi îl vedem alături de cel de care niciodată politice în schimbul acceptării de căue biserica ortodoxă a Unirii c
nu s-a despărțit.
Iuliu Maniu. Corneliu Coposu intră în istorie pentru biserica catolică, şi deci a supremaţiei Papei de la Roma. Unirea A
că
reziste, pentru că nu i-a acceptat ororile comuniste a ştiut să-i aduce pînă la urmă românilor „uniţi“ drepturile politice E sua
muniste. E] intră în istorie pentru că i-a spus „nu“ şi postco- numai avantaje culturale: accesul la învățămîntul universitar Sa
mulți dintre noi au tăcut. Corneliu Coposu este acea atunci cînd
Românie care Viena şi Roma și dezvoltarea unui învățămînt propriu în Transilvania.
nu a putut fi învinsă. Știu acest lucru, şi totuși ambele cu enorme efecte pentru cultura română din rea paie a
nu pot suporta, eu,
cel de departe, durerea imensă că domnul Coposu 4, :D. Drăghicesco. Les Roumains, Paris, Editions Bossard, :
nu se mai află
în spatele acelui birou unde îl știam. fumînd, neobos
it, ţigară de la
țigară, primind și ascultînd pe fiecare, senin, surizăt ze ci he electorală cenzitară din Ungaria prevedea un prag ssoral
or, deasupra
vremurilor, invincibil. mai ridicat pentru români decît pentru unguri şi aşi, La aRase, e
Domnule preşedinte. plecînd din acel loc. lăsați 1910, românii ar fi trebuit, numeric, să ocupe 75 din cGle, 51 Ru E
România, și
pe mulți dintre noi. cu sentimentul că ne-au fost Dietei: au cîștigat pînă la urmă, din cauza manipulărilon ministrului ge
tăiate rădăcinile. Interne Istvân Tisza, dar și a luptelor electorale Dune, numai sIî
Dumneavoastră veneaţi dintr-o lume pe care eu nu am
dar pe care o iubesc pentru că v-am cunoscut cunoscut-o, locuri (D. Drăghicesco, idem dito, p. 135); în alegerile cu Palre pa
pe dumneavoastră. înainte obţinuseră (numai) șaisprezece (D. Drăghicesco, i d iro,
Și pentru că mi-aţi dovedit că ea trăieşte din vremi
va trăi. Căci nu este vorba de trecut aici, ci de și întotdeauna p. 152), Vezi de asemenea Bullerin of the Center for Di ue la
cinste, demnitate și tărie care, datorită Dumneavoas
acea puritate, Srudies, Cluj, vol. 1, nr. 2, december 1992, p. 26 şi C. e
tră, sînt aso- question roumaine en Transyhanie er en Hongrie, Paris, ia 15 îi
ciate României. Prin plecarea Dumneavoastră.
pleacă un om pp. 82-85 despre legea electorală din 1882 şi alte legi și dispoziții
ina cesteia. : da
ag 1844 erau pentru 776 603 locuitori deritcatolic (unguri) șide
“ Publicat în revista 22, 15-2] noiembrie 1995, p. 5. rit protestant (unguri și germani) ] 354 de şcoli, deci o şcoală la e
mativ 574 de locuitori. Pentru 1 310 872 iocuitori ortodocși și un

2/9)
 (români) existau doar 596 de şcoli, deci o școală la aproximativ iei“, îîn Iuliui Ma niu
i nea Restauraţiei“,
2 199 şi „Memoriul dlui Iuliu Maniu în chestiu
de locuitori. Numărul de şcoli pentru maghiari și germani oa Pe 3
era astfel în faţa istoriei, 1993,
proporțional de aproape patru ori (mai exact: 3,84) mai mare decât
cei 19. Iuliu Maniu în fața istoriei, p. 151.
pentru români (David Prodan, Transilvania și iar Transilv Pa tie
ania, „Op. cit. p . 134, 137.
București, Editura Enciclopedică, 1992, p. 152). Potrivit legii Trefort a povesui t odată E tă E
din i op, e 140. Corneliu Coposu
1879 şi Apponyi din 1907, învățătorii români erau obligaţi să predea Isroria unui tribun , confis cată și și So
carte despre Maniu cu titlul EA
lecţiile în limba maghiară (D. Drăghicesco, op. cir. Pp.. 104-105) ca securitate (CorneliuCoposu în fața Da
. După di [L
legea Apponyi din 1907, 420 școli românești particulare și confesio Cără a p uteaa cunoașt
Metropol, 1996, p. 79). Fără e co Hr
nale pe Si E atu
sînt închise între 1908-1910 (Apostol Stan, /uliu Maniu. Naţiona Vi E cred că termenul de „tribun “, în sensul i pi
lism și
e A pă ai
democrație. Biografia unui mare român, București, Editura
Saeculum nu se potrivea lui Juliu Maniu în faza sa „regăţeană i
LO., 1997, p. 22). t Aga s e ae
pentru care încerc cele două schițe deportre ae SM
7. Aurel C. Popovici consideră că, potrivit procentajului 22. În moment ul morţii, Maniu sub ruga pe ! d
lor din ea să m
populaţia din 1892, românii ar fi trebuit să ocupe 320 din
cele 1 726 de informeze pe Papă că [...] trăise unit, dar înțeleg
posturi din ministerele maghiare; nu ocupau însă decît (A. Stan, op. cir. p. 509).
18 (D. Dră-
ghicesco, op. cir. pp. 133-134)! 23, A. Stan op.cil.
8. În perioada 1886-1909, 353 de ziariști români au fost Op. Cit. p. 192,nota 2 a
condamnați d loan Sl
la mai mult de 131 ani detenţiune: a fost condamnat deci
mai mult de un 25. Ion Mihalache în faţa istoriei, pp. 253, 250, 22.
Ziarist pe lună, fiecare primind arest, în medie, patru
luni şi jumătate. 26. A. Stan, op. cil., p. di
(Bullerin, loc. cir., p. 46) „0p. Cit. p. 261. D
în fata istoriei,
9. Barbara Jelavich, History of the Balkans, Cambridge
U.P., 1983, ZA iDeac: Elea (coord.).Jon Mihalache
vol. IL. p. 73. „288, 289.
10. Aurel C. Popovici, Sar și națiune. Statele Unite i 29. Ibidem, E a riza A
Mari, Viena, 1906, traducere română în 1939, reedita
ale Austriei
incipiile de bază is! lui
i ănismu
af-ţăr sînt pentru el
re la Bucureşti, adevărată, fără short de răstălmăcire
Albatros, 1997, pp. 280, 292. i “zica e a democrația
moral, politic, p. [i
11. uliu Maniu, Testament moral politic, Bucureşti, şi constituționalismul“ CE
Editura Gîndirea
Românească, 1991, pp. 2-3. „Stan. op. cir. p. 28.
îi
23: Plotina în fara istoriei, PP. 342-344. e,
12. Apostol Stan, op. cir., p. 160, Rua
33, Ion Mihalache în fața istoriei. mai ales PP: de
13 Cf. afirmației lui Maniu din cuvîntarea sa din aaARE
19 decembrie 1937 i IA
la adunarea organizaţiei de femei a PNȚ din Bucureşti, concluzia că regele a rămas la ideea ca PNI să
unde precizează d la e
că dorea să extindă acest drept în 1932 şi la alegerile doreşte: „Eu rămînînd tot timpul pe planul guvernării. se
pentru Cameră şi subllătistă că şi gospodăreşte şi ca ordine Şi
ca Me Pe
pentru Senat (uliu Maniu în fața istoriei, coordonatori ce și ÎȘ
1. Diaconescu şi Tron. Partidul Naţional Țărănesc e capabil a corespunde
G. Ţepelea, Bucureşti, 1993, p. 157).
14. loan Scurtu, Din viața politică a României, 1926-1 ia răspunderea“ (p. 425).
947, Bucureşti, 34. A. Stan. op. cit. p. 309.
Editura Ştiinţifică și Enciclopedică, 1983, p. 75.
15, loan Scurtu. idem dit, p. 83. 35. A. Stan, op. cit. p. 32].
16. O descriere pitorească a acesteia se poate citi 36. loan Scurtu. op. cir.; p. 376.
în Guy de Cars, 37. A. Stan, op. cir. pp. 324-325.
Vrouwen om de Roemeense troon, Antwerpen/Baarn,
Editura Hadewijch, 38. A. Stan, op. cil. p. 302.
1990; trad. olandeză a ediţiei originale franceze, Les
reines de ceur, 39. A. Stan. op. cil., p. 383.
Perrin, 1979. 23 august 1944.
40. Corespondenţa a fost mai întîi publicată în
17. Apostol Stan, op. ciz.. pp. 211-213, loped ică. 1984. 2 vo-
18. Vezi notițele scrise de Mihalache pe 9 iunie Documente, Bucureşti. Editura Științifică si Encic
Mihal ache
1930. în Jon lume, apoi şi în alte volume.
în fața istorie
i, coordonatori lon Diaconescu şi Gabriel 41. A. Stan. op. cir., p. 402.
Țepelea, București, Editura Gîndirea Românească,
1993, pp. 233-252, ca 42. A. Stan, op. cir., p. 429.

326
 urma unor bătăi primite în alegerile de la Cehul Silvaniei. el fiind
ră
43. lon Diaconescu, Raportul de activitate al PNŢCD-ului la prietenul lui Gheorghe Pop de Băseşti, “Tatăl meu a făcut
congresul din 27-29 septembrie 1991, p. 10. ungurească şi a fost scos din temniţă numai cînd e română a ocup
44. lon Diaconescu, op. ci., p. 11. Coposu exprimă altfel aceste neli u Coposu înÎ fața isistoriei, p. Lil).
Budapesta“ i (Corneli DE
“situaţii, ceea ce nu înseamnă neapărat alte realităţi: „La desfiinţarea lui, 54. Aceste pagini trimit, în tot paragraful, la volumul Corneliu
PNȚ avea 2 125 000 membri. Din aceştia un număr de aproximativ Coposu în fața istoriei. ea A
272 000 reprezentînd suprastructura partidului au fost arestaţi și trimiţi în 55. Corneliu Coposu în fata istoriei. p. ep si
pușcării [...] Dintre ei mai mult de trei sferturi s-au prăpădit în închisori 56. Comeliui Coposu îi iei pp.
în fata istoriei,
i 1291-15U. E i |
Ag
(Corneliu Coposu în fața istoriei, p. 82), 57. Articolul a fost scris în olandeză în aprilie 1995 şi pa
re
45. Corneliu Coposu, Dialoguri cu Vartan Arachelian, București, lărgit, în românește în august 1996. Regele Mihai va avea SE Fă
ilor la alegeril e din noierl E PA
Editura Anastasia, 1991, pp. 90-91. Corneliu Coposu în fața istoriei, în țară abia după victoria democraţ
pp. 81, 299, Coposu în fara istoriei , pp. 132-133. respectiv p. :
58. Corneliu
46. Vlad Georgescu, România anilor *80, Miinchen, Jon Dumitru 59. Corneliu Coposu În fața istoriei. Pip si 237, i
4 î Si pi y
Verlag, 1994, p. 111. 60. Corneliu Coposu în Jața istoriei, pp. 191 $
47. Predicile lui au fost publicate sub titlul Șapte cuvinte către tineri, 61. Fuziunea acestor partide este decisă în septembrie-octombrie
i ial- emocrată (USD).
social-d sic) ti
Miinchen, Jon Dumitru Verlag, 1979, 1995, îîntr-o uniune
48. Liberte? Paris, Criterion, 1990; Libertatea?, Bucureşti, Huma- 62. Această fuziune, hotărită în decembr ie 1994. nu se pp
să i
nitas, 1992. viabilă. După insuccesul în alegerile din 1996, PAC se va hotări
aflaţi deja în Convenţi e. fut m,
49. Ion Raţiu s-a născut în 1917 la Turda dintr-o veche familie, în CDR prin fuziune cu liberalii
c aici pe scurt unele puncte ale unei sei 4 m
atestată încă din secolul al XIV-lea, și care a dat, printre alții, și pe 63. Amintes
în textul olan ez, A 4
conducătorul mișcării memorandiste din 1892. Ion Raţiu studiază dreptul mentelor curente“ din 1994-1995, prezente
Sela
la Cluj și devine membru în comitetul unei organizații studenţeşti cunoscute pentru a le mai păstra în versiunea românească a Aptiie,
creştine, dar își dă demisia cînd aceasta îşi declară simpatia pentru Garda În 1995 preşedin tele Coposu este internat pentru a fi jEAla! A] Saga
de Fier. În 1940 este numit membru al Ambasadei Române de la Londra, într-o clinică din Germania. vreine de aproape șase d Azi aci Res
hui 1994, E
dar demisionează şi de aici în momentul formării unui guvern al Gărzii ratat acolo, pentru alte probleme de sănătate. șilasfirşitu
la București. Primeşte azil politic în Anglia, dar rămîne cetăţean român. Coposu recuperase şi se întorsese acasă. aparent însănătoş it, origira an
finală contra neocomun iştilor şi readuc
Absolvă economia la Cambridge în 1943, îşi ia acolo. mai târziu, și de energie, anunţînd „lupta
doctoratul și intră apoi în lumea afacerilor unde face o carieră deosebită. un anumit ni ascuţiș i polemic i c îîn activita
ivitatea paniduludul i.) E,
A
Între 1951-1957 colaborează activ la BBC. Este unul din fundatorii Acesta tocmai că părea să dispară datorită rolului nefericit
secretaru l SISTA Sa Si E ea
asociaţiei Amnesry International şi iniţiază de asemeni mai multe sfîrşitul anului 1994 de
asociaţii democratice ale românilor în diaspora, cea mai importantă, şi i ele unei i comisiiisii parlamen
pari tare ede anchet netă în
ă gătură
legătur voo-
reşedint
de die Sei
foarte eficientă, fiind Uniunea Democrată Mondială a Românilor Liberi î. din decembrie 1989. Audierea preşedintelui Iliescu
singe
(UDMRL). În calitate de preşedinte al acesteia, întîlneşte mulţi oameni fusese filmată de televiziune şi trecută a doua zi pe posi din
oua A
politici occidentali, printre care pe Margaret Thatcher şi Richard Nixon. Valentin Gabrielescu, Filmul dezvăluia atitudinea a i,
i scu,u, în faţa 4celui audial sati gN
pentru a-i informa în legătură cu situația din România. Publică, printre a comisiei,isiei, şişi mai mai ales a luii Gabriele
i i este î
atit de mare încît
î Gabriele
rele scu demisionea ză p
AVE
altele. Bessarabia, a Romanian Land (1968), Contemporary Romania înîn rîndurile
ri i
i partidulu
rămînînd doar memb
(1975) şi Moscow challenges the World (1986). În România fundează 3 ianuarie 1995 din toate funcţiile PNŢCD.
ziarul Cotidianul, se angajază în cîteva proiecte umanitare, dar nu întră în senatului. | 6
economi st Mircea Ciumara , presedin tele UA RE&
lumea afacerilor pentru a se putea concentra asupra vieţii politice, Excelentul
comisii parlame ntare Ri
50. Corneliu Coposu. Dialoguri cu Vartan Arachelian, pp. 124-125. studii al PNŢCD. este şi președinte al unei
ateîig
51. Corneliu Coposu, idem dito. pp. 132-133. administraţia locală. În această calitate protestează în Mina
revisra 22. împotriv a blocării legilor Gogu 4 ae
52. Pavel Câmpeanu, Ariadna Combes şi Mihnea Berindei, România între altele în
a cartei europene â
înainte și după 20 mai. Bucureşti, Humanitas. 1991. sector, în pofida semnării de către România
53, „Străbunicul meu a fost unul din fruntaţii Partidului Naţional ale nistraţiei locale în octombrie 1994.
cărui şedinţe se ţineau chiar în casa lui. Bunicul dinspre tată a murit în
329
328
 church was difficult, because orthodox churches traditionalily held close
relations with the ruling system. They were not trusted by the people“
(Essays on Civil Society, Subsidiarity and Federalism, p. 16 ),
m demit mulți primari aleși în
Dimpotrivă, prefecţii numiţi de guve 69. O precizare poate necesară: eu sînt Ortodox, nu unit.
are, înainte ca justiția să-şi fi dat
1992, potrivit legii (greşite) în vigo or. Aproape 10% din primari, (pă, Încă o dată, ultima versiune a acestui articol este datată august
aril
verdictul în procesul intentat prim
ales grupă rii CDR, au fost între timp demiși. Printre ei se TI Este drept, pe de altă parte, că articolul meu iniţial, scris pentru
aparținînd mai al sectorului 3 din Bucureşii.
PNŢ CD
numără şi Tutunaru, primarul Partidul Creştin-Democrat Olandez, CDA, şi pentru relaţiile acestuia cu
este totuși eliberat o săptămînă mai
Azestat pe Li octombrie 1994, el pa intenţionat accentul pe dimensiunile internaționale ale
area neîndreptățită.
tîrziu de justiție care găsește acuz
cu creş tin- demo craţ ii din Europa și mai ales din
Relaţiile PNŢCD
ită vizit ei în România a unei delegaţii
Olanda se dezvoltă promiţător dator en
ens şi olandezul Wim van Velz
EUCD conduse de belgianul Mart onal desp re socie tatea civil ă
intemaţi
(6-8 aprilie 1993), a unui seminar la Wass enaa r
a congresului CDA de
la București (12 noiembrie 1993),
re Euro pa centr ală şi răsăriteană la care pasticipă Emil
(Olanda) desp
şi alţii (3-4 decembrie 1993), a vizitei
Constantinescu, Mircea Ciumara
a minstrului de Externe Kooijmans
primului ministru Lubbers (CDA) și
etc.
la Bucureşti (17-19 aprilie 1994) ,
213;
64. Corneliu Coposu îh fața istoriei, p.
fundaţie a EUCD: „The fact
65, Citez dintr-un volum publicat de o Central and Eastern Europe
is a structural diffe rence betw een
îhat there
there are countries with historical
cannot be denied. In Central Europe,
of the functions of church and state, of
experiences with a differentiation
ce. Thus, they form a structural
state and economy, of state and scien
East ern European countries have
basis for a responsible society. The
have suffered the long rules of the
much less experience with this. “They
Russian empires. For them, a civil
autocratic systems of the Ottoman and
more difficult to achieve” (Essays on
or responsible society. is much
sm, Stichting Eduardo Frei, 1994.
Civil Sociery, Subsidiarity and Federali
ă cont raexemple flagrante — Polonia
pp. 24-25). Pe lîngă faptul că ignor filosofia şi ştiinţa din oc-
ţaristă,
catolică a fost şi ea sub dominație
catol ic au cuno scut inchi ziţia etc. — această afirmaţie subînțelege
cidentul
în stat, ceea ce este fals — ortodoxia tocmai
amestecul bisericii ortodoxe
şi faptul, de nimic demonstrat. că
că nu a cunoscut o inchiziţie — ca
ar fi în sine o condiţie a afirmării unei
diferenţierea dintre biserică şi stat
atitudini responsabile în societate.
Roza Vinturilor 1926-1933,
66. Nae lonescu, în unele articole din
Roza Vântu rilor , 1990.
republicat la București, Ed.
ză mai pe larg, şi mai puţin critic ă decît observaţiile mele
67. O anali
ortod oxă româ nă şi statul comunist.
de mai sus, a relaţiilor dintre biserica
ţă a unui fost student al meu de
a fost făcută într-o excelentă teză de licen
zice popa să faci, dar ce face el ....
la Amsterdam, Cees van der Jagt. Ce
z, de aseme ni, o altă teză de licenţă din
Amsterdam, 1994. Menţione ia postbelică a
Amsterdam. din 1997. a Ralucăi Cîţă, despre istor
PNŢCD.
m este de aceea discrimi-
68. Următoarea afirmaţie din același volu rt for the
natorie: „In Eastem European countries like Rumania, suppo

350
 (102) » Guvernul Tătărescu (102) « Eșecu
l aranjamentelor de culise
(109) + Carlismul şi alegerile din 1937
(106) « Electorale şi post-
electorale (109) « AJ treilea, și ultimul
sistem de partide democrat
(111) * Sfârșitul democraţiei (112) e Note
(114) «

CUPRINS
UL Un erouratat: Caro
alII-le
la
O (imposibilă) pre- 6) + imposibila neutral
itate (9) 1. Regimurile autoritare (118) « 2. Autoritarismul regal
a 3. Europa după „summitul“ germano-sovieti (119) «
Edit oria le (6) + Per son ale (6) *. rextua lism (12) * c (123) + 4. Balansul
. politic. al. lui Carol
A aut oru lui (11) e Tiextualism ită ți int erb elice al II-lea (124) + 5. Cîteva complexe român
eşti
goe
(14) . puil
iCel aah (15) * Mulriplic i ((19) «j
(127) * 6. Dictatele din 1940 (131) » 7.
Deconstructor singur (135)
Muhipl ici tăţ i C x

e i
imite ale tole ranț ei + Note (138) e
ții (1 ) Ma (25)
(16) * Citeva prezum pi Sue neauzite
Naratologic, mentalități, 1mMag
IV. Dublastructură alui IonAntonescu. ....
.... 31 ........... 140
...
de Simona Brinzalu) ) sa
traducere
Paradoxul român L. Interpretări (140) « 2. Vidul de putere (143)
« 3. Ordine versus
3 eauiagite. 45 revoluție (144) + 4. O istorie în mai multe
. Mari - . ... ......
.
." cupluri (148) 5. Adiacenţe
L. Construcţia
R îsei mitice (150) « 6. Pre-modernismul lui Anton
A (46) bia (46) * escu (151) + 7. Un
4 5 audă Unirea ». Basarabi, 53) e regim autoritar (154) + 8. Antonescu antise
mit (155) + 9. Pentru o
1. Un război prost e Paula (31) + ja sanaa ş istorie paralelă: România şi Finlanda
(159) « Excurs despre
Bucovina (49) + „autonomie“ (159) + 10. Antonescu
ui dar cîştigă pacea: i (59) + Costul și Hitler (166) « 11, Ion
Românii pierd ră Dezechilibrul intern al e Cp luziie409). Anton escu autor (172) * 12. Un text
al generalului (176) «
13. Incercare de generalizare (184) « Note
(187) «
înorocului
isca, SL; e dare şi cecitate (64) * +
Note (70) *
V. „Fenomenul legionar“: cuvîntul șifapta. ....
..... „193
1. România intezbelică democrată, pe SOutt - + - - 5) « „Surf“ 1. Cîteva puncte de vedere introductive (193)
(193) + Societatea resentimentului (193) e
Obligaţia istoricului
ie i
(]5) + Armonizare şi. reforme (12)7 *pi 27 iberală Siarea â treia şi starea a
1. eee + Guvernarea libe patra (194) + Turnesolul legionar (195)
le d a e Coliucă (88) - personalității (195) + Neoconservatorismul
+ Discursul festiv, cultul
politic (197) O ciudată unicitate
cri a democraţiei (86) « Lros A ional-ţărănistă şi (198) + Ermocrat şi/sau rehnocrat (198)
(84) « a politice (88) * a e 0) + Anii treizeci: 2. Istorie (199) * Fundalul internaţional (199)
+ Schizofrenie (199) «
Sistemul parti izei (92) « Guverne tărăniste! apoi: « Puncte de vedere si
gestionare â pubertatea şi niveluri de analiză (201):* Un portret al lui Codreanu
(204) + Mirul
ada (93) « Privire pa paradox român regenerării (212) + Revoluţia de dreapta (216)
» 3. „Fenomenul
cois EMG e în
rint (94) * Scurt eXcuIs despe legionar“ (223) « Conferințele lui Nae Iones
* Maşina deE tocat regală (99)
maturita tea Unul instaura re? (97) cu (223) « Lagărul văzut
cai decadență? de Eliade (225) + Excurs I: Miopia politică a lui Mirce
(95) * Re 100) + 3. Neoliber alism: progr (226) « Excurs II: O polemică în jurul lui a Eliade
„ Relaţii externe Eliade (236) + Sub-excurs
inevitabil etic (241) + O concluzie:
ceciratea politică (241) «

332
 Testamentul lui Nae Ionescu (242) + Final (254) « Exeunt (254)
+ Note (256) « să ş

VI. Partidul Naţional Țărănesc Creştin şi Democrat ....... 269

1. 78 de ani de luptă: PNŢCD între 1869-1947 (269) » Partidul
Naţional Român (PNR) (269) « Partidul Țărănesc (PȚ) (272)
+ Partidul Naţional Român şi Partidul Țărănesc Între 1918 şi 1926
(273) + PNȚ între 1926 și 1933 (276) + Prima schiță de portret al
lui Iuliu Maniu: un om politic pilatian (277) + Guvernări naţional- ÎN ATENȚIA |
fărăniste (281) * PNȚ în opoziție (1933-1937) (285) + PNȚ în
timpul dictaturilor de dreapta (1938-1944) (289) * A doua schiță de librarilor şi vînzătorilor cu amănuntul
Portret a lui Iuliu Maniu: călugărul (290) + PNȚ în perioada de
tranziție (1944-1947) (294) + 2. PNȚ în ilegalitate (1948.1989) Contravaloarea timbrului literar NI
(296) * 3. Democraţie fără putere: PNŢCD după 1989 (298)
«
se depune în contul Uniunii Scriitorilor din România |
Inceputul: 1989 — mai 1990 (298) + Reconstrucția: mai 1990-19 nr. 45101032, deschis la BCR, Filiala Sector 1, București.
91
(301) + Cu toate pînzele sus: Congresul PNȚCD din
27-29
septembrie 1991 (302) + Programul național-țărănist (303) * O.nouă
invazie a minerilor (307) « 4. Forţa conducătoare a opoziţiei
:
PNŢCD între 1991-1995 (308) e PNŢCD în timpul guvernăr
ii
Stolojan (308) s PNŢCD în timpul guvernării Văcăroiu (1992-19
96)
(311) * Politica guvemului (341) * PNȚCD şi CDR (313) + Moanea
lui Corneliu Coposu (315) + 5. Viitorul creştin-democrației
în
România (316) + Dubla dimensiune a ortodoxiei (316) + Prudenre
previziuni (319) + 6. Epilog, 1998 (322) « Anexă — Rămas
bun,
domnule Coposu (324) + Note (325) *
Tehnoredactor: NICOLAE ȘERBĂNESCU

A
Tehnoredactare computerizată
MARILENA RAPA
 Univers
ecuporă ni
Sorin Alexandrescu
pe
EA
„N-am putut să scriu nici dinăuntrul
nici din afara perioadei interbelice, ci numai
de pe graniţa invizibilă care leagă/desparte
“prezentul şi trecutul (meu), locul de articulare
al discursului de locul'în care el doreşte
să se insereze, ţara în care scriu
şi ţara despre care scriu.*

„Ceea ce nu încetează de-a mă uimi

sînt neîncetatele «căderi în pre-modern»
la elitele româneşti cele mai moderne ca
Paradoxul
formaţie, cu prilejul fiecărei crize politice.
Acest paradox român nu este singurul,
ROMAN
deşi este cel mai general, explicînd poate
precaritatea statului şi sfişierile interioare i
ale culturii române moderne. Căci s-ar cuveni
să ne întrebăm ce este mai exact modern |7
în acest stat şi în această cultură?

Univers
Ori cât de adînc este stratul modern
şi cât rezistă el la presiunile istoriei moderne?“

SORIN ALEXANDRESCU