Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
în care întâmplările reale se îmbină cu cele fantastice, din care reiese principalul mijloc
artistic al acestei creaţii epice, fabulosul. Personajele basmelor sunt fiinţe imaginare,
adesea înzestrate cu puteri supranaturale, ce întruchipează binele şi răul, din a căror
confruntare iese învingător, întotdeauna, binele. Cadrul de desfăşurare a acţiunii este
fantastic, alcătuit, de regulă, din lumea reală şi „tărâmul celălalt”, spaţiul mitologic fiind
ilustrat prin cifre simbolice şi obiecte cu puteri magice.
Creatorul basmului cult în literatura română este considerat Ion Creangă, iar poveştile lui
păstrează caracterul realist al întâmplărilor, personajele fiind puternic umanizate şi
individualizate. Spaţiul desfăşurării acţiunii este ancorat într-o realitate socială şi istorică
determinată, iar faptele ilustrate izvorăsc din legile firii care guvernează omenirea.
Semnificaţia numelui reiese din scena în care Spânul îl păcăleşte pe fiul craiului să intre
în fântână: „Fiul craiului, boboc în felul său la trebi de aieste, se potriveşte Spânului şi se
bagă în fântână, fără să-l trăsnească prin minte ce i se poate întâmpla”. Din referirea
directă a naratorului reiese că eroul este naiv, lipsit de experienţă şi excesiv de credul,
din care cauză fiul craiului îşi schimbă statutul din nepot al împăratului Verde în acela de
slugă a Spânului: „D-acum înainte să ştii că te cheamă Harap-Alb; aista ţi-i numele, şi
altul nu.” Numele personajului este un oximoron, deoarece cuvântul harap înseamnă
negru, aici având sensul de „rob”. Aşadar, numele lui Harap-Alb semnifică statutul de
„rob (negru)-alb”.
Faptele eroului se desfăşoară în limita umanului, probele care depăşesc sfera realului
fiind trecute cu ajutorul celorlalte personaje înzestrate cu puteri supranaturale. Întâlnirea
cu Spânul este punctul de plecare, cu multiple semnificaţii, în devenirea personajului,
mezinul fiind nevoit să refacă experienţa de viaţă a tatălui, care călătorise în tinereţe prin
aceleaşi locuri. Codrul în care se rătăceşte simbolizează un adevărat labirint, o lume
necunoscută flăcăului, care greşeşte pentru prima oară, încălcând sfatul tatălui său,
acela de a se feri de omul spân.
Nesocotirea acestei restricţii, ce venea din experienţa de viaţă a tatălui său, este
momentul care declanşează asupra flăcăului un şir nesfârşit de întâmplări neplăcute şi
periculoase, care-i pun deseori viaţa în primejdie: „[...] tata mi-a dat în grijă, când am
pornit de acasă, ca să mă feresc de omul roş, iară mai ales de cel spân, cât oi putea; să
n-am de-a face cu dânşii nici în clin, nici în mânecă; şi dacă n-ai fi spân, bucuros te-aş
tocmi”.
Mezinul craiului, lipsit de experienţă, se teme mai ales pentru că încălcase promisiunea
de a se feri de omul spân, simţindu-se vinovat, deoarece el fusese deprins să ţină seama
de poveţele părinteşti, atitudine ce reiese din autocaracterizare: „Din copilăria mea sunt
deprins a asculta de tata şi tocmindu-te pe tine, parcă-mi vine nu ştiu cum”.
Cuminte şi ascultător, el urmează şi sfaturile adulţilor care-i voiau binele, aşa cum
respectă întocmai îndrumările pe care i le dăduse cerşetoarea în alegerea armelor şi a
calului. Aceste însuşiri sunt relevate atât prin caracterizarea directă a naratorului, „Fiul
craiului, boboc în felul său la trebi de aieste [...]”, cât şi indirect, din fapta eroului de „a se
potrivi spânului” şi a intra în fântână, fără să se gândească la pericolul care-l pândea.
Cu toate acestea, flăcăul nu-şi încalcă jurământul făcut Spânului, îşi respectă cuvântul
dat, rod al unei solide educaţii căpătate în copilărie, de a fi integru şi demn, capabil să-şi
asume vinovăţia, cu toate urmările ce decurg din faptul că nesocotise sfatul tatălui. Deşi
mediul ambiant şi social este un mijloc de caracterizare indirectă specific personajelor
realiste, în acest basm protagonistul este înzestrat cu însuşiri omeneşti, de aceea
comportamentul şi educaţia alese, nobleţea sufletească şi respectarea cuvântului dat
sunt rezultatul climatului moral şi social ales în mijlocul căreia trăise mezinul craiului.
Probele la care îl supune Spânul sunt menite a-l deprinde pe flăcău cu greutăţile vieţii, cu
faptul că omul trebuie să învingă toate piedicile ivite în viaţa sa, pregătindu-l pentru viitor,
când va trebui să-şi conducă propria gospodărie, să-şi întemeieze o familie şi să ştie să
o apere de duşmani. Episoadele în care Harap-Alb aduce pielea cu nestemate a cerbului
şi „sălăţi” din grădina ursului „constituie un adevărat elogiu adus omului în lupta cu forţe
mult mai puternice, dar situate la nivelul inferior al gândirii” (Maria Nastase).
Ca în orice basm, Harap-Alb este ajutat mereu de cel mai bun prieten al său, calul
fabulos, şi de Sfânta Duminică, cea care îi dăduse primele sfaturi în evoluţia maturizării
sale. În trecerea probelor, Harap-Alb este umanizat, el se teme, se plânge de soartă,
cere numai ajutorul acelora în care are încredere, semn că învăţase ceva din experienţa
cu Spânul. Teama şi nesiguranţa, slăbiciuni tipic omeneşti ce pun stăpânire pe el, se
remarcă, indirect, din vorbele deznădăjduite adresate calului, rostite de protagonist în
secvenţa în care Spânul îi porunceşte să aducă „sălăţi” din grădina ursului: „Ei, căluţul
meu, când ai şti tu în ce năcaz am intrat!”.
Harap-Alb se plânge şi Sfintei Duminici, atunci când trebuie să-i ducă Spânului pietrele
preţioase încrustate în pielea cerbului: „- Aşa este, măicuţă, răspunse Harap-Alb,
cufundat în gânduri şi galbăn la faţă [...]. Şi de-aş muri mai degrabă, să scap o dată de
zbucium: decât aşa viaţă, mai bine moarte de o mie de ori. [...] dar prea multe s-au
îngrămădit deodată pe capul meu”. Sfânta Duminică observă slăbiciunile omeneşti ale
tânărului şi-i reproşează în mod direct şi moralizator evidenta deprimare care-l
cuprinsese: „Parcă nu te-aş fi crezut aşa slab de înger, dar după cât văd, eşti mai fricos
decât o femeie. Hai, nu mai sta ca o găină plouată”.
Între Harap-Alb şi cele cinci personaje supranaturale întâlnite în drumul său spre
împăratul Roş se naşte o relaţie de prietenie adevărată, ei ajutându-l cu abnegaţie şi
loialitate în trecerea probelor. Fiecare dintre aceste personaje, conturate uneori cu
elemente groteşti, semnifică omul dominat de o trăsătură de caracter, viciile pe care
oricine le poate avea şi pe care flăcăul, ca şi Ion Creangă însuşi, le priveşte cu o
înţelegere bonomă şi cu jovialitate.
De aceea, Harap-Alb are capacitatea umană de a-şi face prieteni sinceri şi devotaţi, care
să-l sprijine în orice împrejurare dificilă a vieţii sale, aceştia folosindu-şi tocmai trăsăturile
dominante, devenite - la nevoie - adevărate talente: „tot omul are un dar şi un amar, şi
unde prisoseşte darul, nu se mai bagă în samă amarul” (Ochilă). Priceperea lui Harap-
Alb de a-şi face prieteni buni vine dintr-o filozofie străveche de viaţă, aceea că omul nu
poate trăi de unul singur: „ca tovarăş, era părtaş la toate, şi la pagubă, şi la câştig, şi
prietenos cu fiecare, pentru că avea nevoie de dânşii în călătoria sa la împăratul Roş”.
Altruismul, sufletul lui bun se manifestă, indirect, prin dragostea pentru albine şi furnici,
însuşiri ce îl determină să le ocrotească şi să le ajute atunci când le întâlneşte în drumul
său, chiar dacă pentru asta trebuie să treacă prin apă ori să zăbovească pentru a le
construi un adăpost. Pentru că fusese milos, binele pe care Harap-Alb îl făcuse se
întoarce, furnicile alegând macul de nisip şi crăiasa albinelor identificând-o pe adevărata
fată a împăratului Roş, micile insecte salvând astfel viaţa protagonistului.
Pentru a desăvârşi perioada iniţierii, Harap-Alb cunoaşte dragostea aprinsă pentru o fată
de împărat, care vine, aşadar, din aceeaşi lume cu el, pregătindu-l pentru căsătorie, unul
dintre reperele finale ale devenirii sale. Probele de la împărăţia fetei trimit spre ritualurile
ţărăneşti ale peţitului, între care însoţirea mirelui de un alai de tineri, trecerea lor prin foc,
alegerea motivată a miresei, ospăţul oferit de gazdă.
Toate acestea sunt tot atâtea încercări la care îl supune viitorul socru şi cărora mirele
trebuie să le facă faţă. Ultima probă la care îl supune fata este, de data aceasta, o
demonstrare a calităţilor viitoarei soţii, care va şti să aibă grijă de bărbatul ei, să-i stea
aproape la bine şi la rău, acest fapt fiind ilustrat atunci când ea îi salvează viaţa,
trezindu-l din morţi cu smicele, apă moartă şi apă vie.
Calul poate întruchipa conştiinţa eroului, un alter ego cu care voinicul se sfătuieşte în
permanenţă, acea forţă interioară a insului care-l ajută în situaţii limită şi care-i dă
energia de a depăşi momentele dificile, piedicile pe care viaţa le aşează în faţa omului.
Atunci când ocoleşte nunta de furnici, primejduindu-şi viaţa, voinicul înţelege vorbele
furnicii care-i dăruieşte o aripă şi-i promite ajutor la nevoie: „Harap-Alb, fiindcă eşti aşa
de bun de ţi-a fost milă de viaţa noastră când treceam pe pod şi nu ne-ai stricat veselia,
vreu să-ţi fac şi eu un bine: na-ţi aripa asta, şi când îi avea vrodată nevoie de mine, să
dai foc aripii, şi atunci eu împreună cu tot neamul meu avem să-ţi venim în ajutor”. De
asemenea, pricepe graiul crăiesei albinelor, care-l ajută să identifice pe fata împăratului
Roş: „N-ai grijă, Harap-Alb, zise crăiasa albinelor. Las’că te fac eu s-o cunoşti şi dintr-o
mie. [...] care-i vedea-o că se apără cu năframa, să ştii că aceea este fata împăratului”.