ACADEMIA MILITARĂ A FORŢELOR ARMATE

FACULTATEA ŞTIINŢE MILITARE

CATEDRA COMUNICAŢIE ŞI INFORMATICĂ

CURS DE LECŢII
SISTEME DE COMUNICATII SI INFORMATICA 3

Autor
Căpitan Fiodor TIMERCAN

CHIŞINĂU – 2018
Cursul de lecţii la disciplina „ Sisteme de comunicatii si
informatica 3” a fost discutat şi examinat la şedinţa catedrei
COMUNICATII SI INFORMATICA, proces verbal nr. 7/40 din 21
ianuarie 2013.

2
 CUPRINS:

CAPITOLUL I
Rețeaua de telecomunicații……………………………………….…. 6
1. Introducere………………………………………………………
6
1
1.1.1 Apariția rețelelor și sistemelor de telecomunicații………. 6
1.1.2 Etapele de dezvoltare a rețelelor de telecomunicații…….. 9
1.1.3 Perspectivele de dezvoltare……………………………… 13
1. Structura și funcțiile rețelei……………………………………....
23
2
1.2.1 Elementele componente ale rețelei………………………. 23
1.2.2 Ciclul traficului în rețeaua de telecomunicații…………… 25
1.2.3 Configurația de rețea. Rutare alternativă în rețeaua
27
ierarhizată……………………………………..…………
1. Planuri de numerotare ………………..………………………...
33
3
1.3.1 Numerotare – adresare – rutare …………………………. 34
1.3.2 Sisteme de numerotare. Sistemul deschis de numerotare.
35
Sistemul închis de numerotare……………………………
1.3.3 Standarte de numerotare. Numerotarea telefonică(E.163).
36
Numerotarea în rețelele de date(X.121)………………….
1. Arhitectura generală a unei centralei……………………………..
41
4
1.4. Părțile componenete ale unei central………..……............
41
1
1.4. Fazele de apel centralei…………………………………...
45
2
1.4. Funcțiile principale a unei centrale de comutație………...
51
3
1. Moduri de transfer utilizate în centrul de comutație…..……........
54
5
1.5.1 Noțiuni de mod de transfer………………………………. 54
1.5.2 Restricții pentru alegerea unui anumit mod de transfer….. 57
1.5.3 Comutație de circuite. Comutație de circuite multiplixate
59
în timp…………………………………………………….

3
 1.5.4 Comutația de mesaje/pachete………………………......... 61
1. Modulația impulsurilor în cod (PCM – Pulse Code Modulation)..
64
6
1.6.1 Semnale analogice și digitale………………………......... 64
1.6.2 Conversia semnalelor analogice în semnale digitale la
65
transmisie……………………………………….................
1.6.3 Conversia semnalelor digitale în semnale analogice la
70
recepție…………………………………………………….
1. Sisteme de transmisiuni digitale…………………………………..
72
7
1.7.1 Principiul de realizare a transmisiei digitale PDH
72
(Plesyochronous Digital Hierarchy)………………………
1.7.2 Principiul de realizare a transmsiei digitale SDH
73
(Synchronous Digital Hierarchy)….....................................
1.7.3 Caracteristicile transmsiei digitale…..……………............. 74
CAPITOLUL II
76
Rețele și sisteme telefonice......................................................................
2. Reţeaua telefonică publică de comutație (PSTN)………...............
76
1
2.1.1 Modelul de referință al PSTN…………………………….. 76
2.1.2 Tehnici de transmisie PSTN……………………………… 77
2.1.3 Inteligența rețelelor și serviciilor de bază în PSTN………. 78
2.1.4 Interconectarea cu alte rețele……………………………... 80
2. Sisteme de telefonie celulară……………………...........................
82
2
2.2.1 Dezvoltarea rețelelor și sistemelor de telefonie celulară…. 82
2.2.2 Sistemul de telefonie celularăGSM………………………. 84
2.2.3 Sistemele de comunicații mobile din generația a 3-a
88
UMTS………………………………………………………
2. N-ISDN (Narrowband Integrated Service Digital Network)………
89
3
2.3.1 Interfețe utilizator-rețea N-ISDN………………………….. 89
2.3.2 Configurații de referință…………………………………… 90
2.3.3 Servicii oferite de N-ISDN.……………………………….. 92
2. B-ISDN (Broadcast ISDN) și ATM (Asynchronous Transfer
94
4 Mode)………………………………….…………………………...

4
 2.4.1 Introducere………………………………………………… 94
2.4.2 Interfețe ATM……………………………………………... 95
2.4.3 Comutație B-ISDN bazată pe ATM……………………….. 96
2.4.4 Tehnici de transmisie utilizate în B-ISDN………………… 97
2. Rețeaua de date X.25………………………………………………
99
5
2.5.1 Structura rețelei X.25. Arhitectura rețelei de date cu
comutație de pachete. Caracteristici și performanțe, servicii 99
de utilizator………………………………………………...
2.5.2 Transmiterea datelor prin rețeaua Frame-Relay…………… 100
2. Telefonie fără fir (cordless telephony)…………………………….
102
6
2.6.1 Sistemul CT-1 și CT-2…………………………………….. 102
2.6.2 Sistemul DECT……………………………………………. 105
2.6.3 Sistemul PACS…………………………………………….. 108
CAPITOLUL III
Surse primare de energie electric. Surse electrochimice...........................
3. Pilele electrice și acumulatoarele alcaline ………........................
1
3.1.1 Caracteristicile surselor chimice de energie electrică ……..
3.1.2 Elemente galvanice, destinaţie şi construcţie ……………..
3.1.3 Construcţia şi fenomenele fizice în acumulator …………..
3.1.4 Caracteristicile acumulatoarelor alcaline ………………….
3.1.5 Încărcarea şi descărcarea acumulatoarelor alcaline………..
3.1.6 Calculul schemelor de încărcare a acumulatoarelor alcaline
3.1.7 Exploatarea, întreţinerea şi păstrarea acumulatoarelor…….
3. Acumulatoarele argint – zinc. Acumulatoarele (sulfurice) cu
2 plumb
3.2.1 Construcţia şi fenomenele fizice în acumulatoare.
3.2.2 Caracteristicile acumulatoarelor argint-zinc.
3.2.3 Caracteristicile acumulatoarelor cu plumb.
3.2.4 Încărcarea şi descărcarea acumulatoarelor.
3.2.5 Calculul acumulatoarelor pentru încărcare.
3.2.6 Exploatarea, întreţinerea şi păstrarea acumulatoarelor.
3. Acumulatoarele Ni – Mh și Li - Ion
3

5
 3.3.1 Noțiuni generale.
3.3.2 Exploatarea, întreţinerea şi păstrarea acumulatoarelor.
CAPITOLUL IV
Surse secundare de energie electrică. Maşini electrice.............
4. Transformatoarele electrice.
1
4.1.1 Probleme generale
4.1.2 Principiul şi ecuaţiile de funcţionare ale transformatorului
monofazat.
4.1.3 Regimuri şi caracteristici de funcţionare.
4.1.4 Transformatoarele trifazate.
4.1.5 Autotransformatorul.
4. Maşini (generatoare) electrice de c.c.
2
4.2.1 Noțiuni generale.
4.2.2 Principiul şi regimurile de funcţionare ale maşinii de
curent continuu.
4.2.3 Funcţionarea maşinii de curent continuu ca generator.
4.2.4 Funcţionarea maşinii de curent continuu ca motor.
4.2.5 Funcţionarea maşinii de curent continuu în regim de frână.
4. Maşini electrice de curent alternativ
3
4.3.1 Noţiuni privind realizarea înfăşurărilor separate
4.3.2 Cîmpuri magnetice învîrtitoare
4.3.3 Înfăşurări monofazate şi trifazate
4.3.4 Câmpul magnetic învârtitor al unei înfăşurări monofazate
4.3.5 TEM indusă în înfăşurări de cîmpuri magnetice rotitoare
4.3.6 Maşini electrice speciale.
CAPITOLUL V
Grupuri electrogene
5. Grupuri electrogene de curent continuu
1
5.1.1 Caracteristici generale.
5.1.2 Compunerea grupului electrogen şi schema electrică.
5.1.3 Principiul de funcţionare a motorului în doi timpi.
5.1.4 Compunerea motorului 2SD-V.

6
5. Exploatarea grupului electrogen tip AB- 1-P/30
2
5.2.1 Desfăşurarea grupului electrogen
5.2.2 Pregătirea grupului electrogen pentru lucru
5.2.3 Reglarea şi conectarea consumatorului
5.2.4 Lucrările de reglament şi ordinea de îndeplinire a lor
5. Grupuri electrogene de curent alternativ
3
5.3.1 Caracteristici generale.
5.3.2 Compunerea grupului electrogen şi al motorului UD-1 şi
UD-2.
5.3.3 Mecanismele şi sistemele grupului electrogen.
5.3.4 Generatorul agregatului.
5.3.5 Schema electrică şi lucrul în sarcină.
5. Exploatarea şi deservirea grupurilor electrogene AB - 2-T/230,
4 AB-4-T/230.
5.4.1 Pregătirea pentru lucru.
5.4.2 Pornirea motorului.
5.4.3 Deservirea sistemelor de alimentare şi de aprindere.
5.4.4 Deservirea sistemelor de răcire şi de ungere.
5.4.5 Lucrări de reglament şi ordinea de îndeplinire a lor

BIBLIOGRAFIA………………………………………………………

7
 CAPITOLUL I
REȚEAUA DE TELECOMUNICAȚII

1.1 Introducere

1.1.1 Apariția rețelelor și sistemelor de telecomunicații

O reţea de telecomunicaţii corespunde unui ansamblu de linii

(canale de transmisie) şi noduri (centre de comutare), dispuse astfel
încît mesajele pot să treacă dintr-un punct al reţelei spre oricare alt
punct, prin intermediul mai multor linii şi prin diverse noduri.
Prima reţea de telecomunicaţii (comunicaţii la distanţă) a fost
reţeaua destinată telegrafului, care începe să se dezvolte aproximativ
din anul 1840. A doua reţea de telecomunicaţii s-a dezvoltat după
1880, fiind destinată convorbirilor telefonice.
O etapă importantă în evoluţia transmisiilor telefonice a avut
loc atunci cînd s-a trecut de la transmisia în banda de bază la
transmisia într-o bandă translatată (multiplexarea/partajarea în
frecvenţă).
Evoluţia transmisiei semnalelor a fost în strînsă dependenţă cu
dezvoltarea reţelei de telecomunicaţii şi a traversat mai multe etape,
identificarea acestora în ordine cronologică fiind aproximativ
următoarea:
- necesitatea convorbirilor telefonice universale (“oricine cu
oricine”), a determinat proiectarea şi impunerea ca soluţie
tehnică a centralei de comutaţie;
- necesitatea realizării unei reţele de telecomunicaţii eficiente şi
economice, a determinat proiectarea şi amplasarea
echipamentelor de transmisie multiplexată;
- necesitatea ca legătura dintre două telefoane să se facă fără
existenţa unui intermediar (operator), a determinat proiectarea
şi impunerea ca soluţie tehnică a centralei telefonice
automate.

8
 Figura 1.1.1.1 Centrala de comutație manuală

Etapele dezvoltării reţelei telefonice:

 mai întîi au fost conectaţi abonaţii situaţi în aceeaşi zonă
(amplasaţi în aceeaşi localitate), la un “repartitor” comun
(Fig. 1.1.1.2) deservit de un operator, ceea ce a determinat
apariţia centralelor telefonice;
 apoi zonele, respectiv localităţile au fost conectate între ele
ceea ce a determinat apariţia conexiunilor interurbane
(cabluri interurbane);
 au fost găsite soluţii de eficientizare economică a conexiunilor
dintre centrele de conectare a abonaţilor (dintre localităţi),
ceea ce a determinat apariţia tehnicilor de multiplexare;
 a fost soluţionată realizarea selecţiei în mod automat,
determinând apariţia centralei telefonice automate.

Figura 1.1.1.2 Repartitor

Figura 1.1.1.3 Componentele de

Repartitor de recepţie Repartitor Canale de emisie
bază ale rețelei de
telefonice
transmisie

Concentrator Echip. multiplex

9 de transmisie
Centrală de COMUTAŢIE
 abonat Cablu de transmisie Canale de recepţie

Cablu de transmisie
Cablu de distribuţie

Accesul Transferul zonal Transferul la distanţă

Prin DISTRIBUŢIA COMUTAŢIA

multiplexare, o legătură de comunicaţie TRANSMISIA
este partajată în
acelaşi timp de mai mulţi utilizatori. La început, s-a utilizat
transmisia multiplexată numai în porţiunea denumită “transfer la
distanţă” (fig. 1.1.1.3). Ulterior, o dată cu dezvoltarea tehnologică s-a
transmis prin metode de multiplexare şi în porţiunea “transfer zonal”
sau în anumite situaţii în porţiunea “acces” pentru abonaţii speciali.
Există două procedee importante de multiplexare: multiplexarea cu
partajare în frecvenţă şi multiplexarea cu partajare în timp.
Centrala telefonică automată a început să fie utilizată după anul
1900. Primele centrale automate erau realizate cu motoare electrice
(pas cu pas), comutatoare rotative şi relee electromagnetice.
Centralele automate digitale au fost utilizate cu prioritate după anul
1980.
O centrală automată este capabilă să indeplinească următoarele
roluri:
 sesizează terminalul care iniţiază o cerere de convorbire şi
furnizează tonul de apel;
 interpretează pulsurile sau tonurile DTMF1 formate de
abonatul chemător;
 realizează conectarea spre telefonul apelat (dacă acesta
aparţine de aceeaşi centrală), sau spre o altă centrală distantă
cu scopul de a prelungi legătura spre telefonul apelat.
Rolul unei centrale poate fi de conectare între abonaţii locali
(centrală locală), sau de direcţionare spre abonatul distant (centrală de
tranzit). O centrală de tranzit realizează legături între centrale.

1.1.2 Etapele de dezvoltare a rețelelor de telecomunicații

O nouă revoluţie este în curs de desfăşurare în lume, cunoscută

ca "era informaţională". Prin natura sa, această revoluţie este globală
şi ea va afecta modul în care trăiesc şi lucrează oamenii oriunde în
lume, chiar în locurile cele mai izolate.

1
DMTF – dual-ton multi-frequency(dual-ton multi-frecvență)
10
 La baza acestei revoluţii se găsesc comunicaţiile sub toate
formele. În prezent, marea majoritate a activităţilor umane,
deopotrivă din sfera vieţii politice, sociale şi economice, depind de
folosirea informaţiilor, care, îmbrăcând o varietate de forme, includ
vorbire, materiale scrise şi/sau tipărite, imagini şi date de calculator.
Toate aceste informaţii sunt prelucrate, memorate şi transportate
pentru a putea fi puse la dispoziţia unuia sau mai multor utilizatori,
într-un anumit moment sau la cerere în mod repetat. De-a lungul
anilor, au fost imaginate şi dezvoltate în acest scop diverse
tehnologii. Unul dintre cele mai importante mijloace de a transporta
rapid o mare cantitate de informaţii este conversia lor în semnale
electrice şi transmiterea acestora la distanţă, adică telecomunicaţii.
Accesul sub toate formele la telecomunicaţii este un instrument
indispensabil pentru dezvoltarea economică a oricărei regiuni a lumii
şi pentru ameliorarea condiţiilor de existenţă a populaţiei oricărei ţări.
Astăzi, în condiţiile lumii moderne, accesul la serviciile de
telecomunicaţii trebuie să devină rapid un drept fundamental pentru
fiecare individ. Aceasta nu înseamnă doar posibilitatea cuiva de a
avea acces la informaţie în timp util şi de a comunica cu oricine.
Pentru cei din regiunile izolate şi puţin dezvoltate, telecomunicaţiile
reprezintă şi mijlocul de exemplu de a-şi îngriji sănătatea prin
intermediul telemedicinii sau de a-şi îmbunătăţi educaţia cu ajutorul
învăţământului la distanţă, adică într-un cuvânt de a-şi ridica nivelul
de trai şi de civilizaţie.
În consecinţă, în vremurile noastre, telecomunicaţiile sunt
definite ca un sistem complex care permite oamenilor sau "maşinilor"
să comunice la distanţă. "Maşină" este numele generic al oricărui
echipament sau al oricărei instalaţii capabile să emită, să recepţioneze
şi să prelucreze informaţii. Comunicarea implică existenţa unui
amplu sistem, în care conlucrează un mare număr de echipamente, de
tipuri diferite, ce sunt guvernate de legi proprii de funcţionare şi de
protocoale stricte de colaborare.
Reţeaua de telecomunicaţii este sistem global de echipamente
şi mijloace de comunicare la distanţă între utilizatori diferiţi, care
schimbă între ei informaţii de orice natură şi emise în orice formă
utilizabilă: materiale scrise sau tipărite, imagini fixe sau mobile,

11
cuvinte, muzică, semnale de control al unor mecanisme, date.
Transmisiile sunt făcute prin intermediul unor echipamente
electromagnetice, electronice sau combinaţii ale acestora şi folosesc
ca suport fizic conductori metalici, fibre optice sau atmosfera terestră.
Participanţii într-un proces de comunicaţie sunt foarte diferiţi,
din punctul de vedere al modului de implicare directă în comunicare
sau din cel al tipului de comunicare la care au acces. De exemplu,
persoanele implicate într-o comunicaţie telefonică sunt precis
identificate şi ele schimbă bidirecţional semnale vocale (cuvinte) pe
toată durata comunicaţiei, în schimb, în comunicaţiile de tip
difuziune (radiodifuziune sau televiziune) sursa de programe emite
unidirecţional semnale, fără ca din partea posibililor destinatari să
existe vreo garanţie sau vreo obligaţie de recepţie a acestor
informaţii.
În mod tradiţional, telecomunicaţiile sunt divizate în două mari
subdomenii tehnice: transmisiunile şi comutaţia, fiecare având la
rândul lor câteva componente specifice, aşa cum sunt ele prezentate
schematic în figura 1.1.2.1.
Comunicaţiile prin semnale electrice au apărut în 1837 prin
inventarea în mod independent de către Wheatstone şi Morse a
telegrafului: un sistem ce constă în principal din legături punct-la-
punct, pe care, la un moment anumit de timp, se trimit informaţii într-
un singur sens.

Figura 1.1.2.1 Subsisteme de telecomunicaţii

12
 Comunicaţia telefonică are ca dată oficială de naştere ziua de
10 martie 1876, când Alexander Graham Bell a experimentat public
la Boston invenţia sa: folosind două transductoare reversibile electro-
acustice conectate pe o linie cu conductori de cupru de mare
diametru, a dat posibilitatea la doi interlocutori aflaţi la distanţă să
comunice între ei prin viu grai. A avut loc la acea dată prima
convorbire telefonică, ce a constat în realizarea unui schimb
bidirecţional de informaţii verbale (cuvinte) codificate electric, între
terminale (aparate telefonice) conectate pe aceeaşi linie. Imediat
după momentul amintit, a apărut necesitatea comutării legăturilor
telefonice, pentru extinderea folosirii lor. Se marchează ca dată
oficială de naştere a comutaţiei ziua de 28 februarie 1878, când la
New-Haven, Connecticut - SUA, a intrat în serviciul public prima
centrală telefonică cu 21 de posturi, deservite manual.
Progrese ulterioare, în ceea ce privesc tehnicile de comutaţie şi
de transmisie, mijloacele de transmisie şi componentele electronice
folosite, printre care pot fi citate bobina Pupin, amplificatoarele cu
tuburi electronice, selectoare decadice, rotative sau cu bare
încrucişate, reacţia negativă, circuitele cu tranzistoare, cablurile
submarine, transmisiile radioelectrice cu unde decimetrice,
fasciculele hertziene, sateliţii de telecomunicaţii (lista elementelor de
progres fiind total incompletă), au permis ca să putem comunica
astăzi la antipozi, rapid, în condiţii perfecte de calitate şi fără nici o
dificultate, ca şi când am vorbi cu vecinii noştri cei mai apropiaţi.
Ca un mare vizionar în domeniul telecomunicaţiilor, Bell scria
imediat după prezentarea telefonului: "Se poate imagina ca un cablu
cu fire de telefon să se instaleze subteran sau să se suspende la
înălţime şi legat fiind la o locuinţă particulară, reşedinţă importantă,
magazin, fabrică etc., să le unească pe toate printr-un cablu
principal la o centrală de oficiu unde firele pot fi conectate după
dorinţă, stabilind direct comunicaţii între oricare două locuri din
oraş. Un asemenea plan, de altfel imposibil în prezent, va fi folosit,
sunt sigur de aceasta, pentru introducerea telefonului în viaţa
publică. Nu numai aşa, şi eu cred asta cu tărie, că în viitor, cablurile
vor lega centralele Companiei de Telefoane din oraşe diferite şi un

13
om dintr-o parte a ţării va putea comunica prin viu grai cu altul de
la o mare distanţă". Cât de clar şi de corect a imaginat Bell structura
unei ample reţele telefonice naţionale, într-o formă similară cu cele
care există în prezent.
Termenul introdus de el, acela de "centrală de oficiu" (central
oftice) este şi astăzi folosit în mod frecvent pentru a desemna o
centrală telefonică. Însă ceea ce nu a putut imagina Bell la sfârşitul
secolului trecut, este nivelul actual de dezvoltare al reţelei
internaţionale de telecomunicaţii, în ceea ce priveşte numărul
utilizatorilor şi ai ţărilor participante, volumul traficului purtat,
precum şi numărul diversitatea serviciilor pe care reţeaua le asigură
în prezent şi cu atât mai puţin al celor viitoare, la care încă nu ne-am
gândit. Dacă telegrafia şi telefonia sunt considerate servicii de bază
ale reţelei de telecomunicaţii, datorită faptului că au apărut primele în
domeniul comunicaţiilor pe fir, lista serviciilor actuale şi a celor
preconizate a fi satisfăcute în anul 2000 este deosebit de
cuprinzătoare (figura 1.1.2.2).
Perfecţionarea tehnicilor şi echipamentelor de comutaţie
numerică şi generalizarea folosirii lor constituie astăzi mediul propice
pentru creşterea numărului serviciilor oferite utilizatorilor şi
diversificarea lor accentuată. Multe dintre acestea sunt complemente
naturale ale serviciului telefonic de bază, putând fi adăugate acestuia;
de exemplu: numerotaţia prescurtată, teleconferinţă, reapelul
automat, apelul în aşteptare, facturarea detaliată.
Altele se referă la telematică, o asociere fericită între
telecomunicaţii şi informatică, asociere ce este posibilă numai
datorită prezenţei pe de o parte a calculatoarelor electronice în
blocurile de comandă ale centralelor telefonice, adică a comenzii lor
prin program înregistrat, şi pe de altă parte a generalizării numerizării
semnalelor folosite atât în comutaţie cât şi în transmisie.

14
 Figura 1.1.2.2 Telecomunicaţiile în perspectiva anului 2000

1.1.3 Perspectivele de dezvoltare

Transmisia de date pe reţeaua telefonică, cu ajutorul modem-

urilor, a permis de asemenea dezvoltarea serviciului videotext şi a
telecopiei. Comutaţia de pachete a favorizat dezvoltarea aplicaţiilor
teleinformaticii, iniţial cu debite mici: acces la baze de date,
telefacturări, mesagerie etc. Cele mai recente servicii sunt cele
aparţinând video-comunicaţiilor, numite chiar comunicaţii de bandă
largă: televiziune stereo de înaltă fidelitate, video-conferinţa,
telecopia color, videofonie mobilă etc.
Odată cu apariţia, dezvoltarea şi diversificarea noilor servicii a
avut loc şi transformarea clasicei reţele telefonie proiectată pentru
transmiterea semnalelor analogice vocale într-o Reţea Numerică cu
Integrarea Serviciilor, RNIS (ISDN în terminologia engleză -
Integrated Services Digital Network), adaptată pentru transmisii
numerice. Iniţial, prin introducerea comutaţiei numerice în serviciul
public, RNIS a fost concepută ca o extensie a reţelei telefonice
clasice (RNIS de bandă îngustă), folosindu-se canalul numeric la 64
kbit/s şi liniile existente ale - abonaţilor, cu conductori de cupru.

15
Dezvoltările ulterioare, vizând video - comunicaţiile şi racordarea
terminalelor cu fibră optică, conduc spre B-RNIS (reţea de bandă
largă). Strategiile de dezvoltare sunt departe de a fi precizate
deoarece pe de o parte cererea pentru noile servicii este necunoscută,
iar pe de alta este încă incert raportul de forţe între operatorii
serviciilor, industria informatică şi constructorii de terminale.
Majoritatea reţelelor de telecomunicaţii aflate în prezent în
serviciu au proprietatea de a fi reţele specializate, acest fapt
datorându-se mai ales limitărilor tehnologice care au condus la
conceperea reţelelor cu destinaţie precisă. Au apărut astfel:
- reţele telex - care transportă mesaje prin intermediul unor
caractere codate pe 5 biţi (codul Baudot); viteza de transmisie
este foarte scăzută (sub 300 bit/s), fiind limitată în special de
calitatea mediului de transmisie;
- reţelele telefonice clasice - care oferă ca principal serviciu
convorbirea în doi; având o lărgime de bandă scăzută
(aproximativ 4 kHz) acestea pot suporta transmisia de date la
viteze reduse (şi aceasta cu ajutorul MODEMurilor);
- reţelele publice de comutaţie de pachete - care transportă date
în conformitate cu protocolul X.25;
- reţele de comunicaţii (cu) mobile - a căror evoluţie este
controlată de standardul GSM (Global System for Mobile
Communications), dar şi de extensia acestuia: PCN (Personal
Communications Network). Aceste reţele suportă atât semnale
vocale cât şi date şi oferă conexiuni cu reţelele fixe
învecinate;
- reţelele Private pentru Radio mobile, PMR - destinate
serviciilor de urgenţă, unităţilor publice ce deţin parcuri auto
etc.;
- reţelele de televiziune - conectate prin legături radio sau prin
cabluri coaxiale.
- reţelele private de calculatoare - numite LAN-uri (Local
Area Network). Din această categorie cele mai cunoscute sunt
reţelele de tip: Ethernet, Token Bus şi Token Ring.
Fiind proiectate pentru aplicaţii particulare, oricare dintre
aceste tipuri de reţele nu poate acoperi întreaga gamă de servicii.

16
Astfel, de exemplu la reţelele de televiziune prin cablu, în general, nu
se pot conecta terminale telefonice, iar prin centralele telefonice nu se
pot comuta semnale video. Aceeaşi deficienţă o întâlnim şi în reţelele
de comutaţie de pachete unde, datorită întârzierilor prea mari şi a
jitter-elor ce le însoţesc, nu se pot realiza comunicaţii în timp real.
Confruntate, pe de o parte, cu apariţia noilor tipuri de servicii
şi, pe de alta, cu continua creştere a cererilor de servicii, aceste reţele
îşi dezvăluie în prezent dezavantaje majore, cum sunt următoarele:
1. Dependenţa de serviciu: sunt proiectate pentru a satisface un
anumit tip de serviciu. Dar ele pot în cazuri restrânse să se
adapteze şi altor servicii, prin utilizarea unor echipamente
suplimentare. Este cazul reţelei publice de centrale
telefonice, care poate transporta şi date, dar la viteze scăzute
şi utilizând MODEM-uri.
2. Inflexibilitate: evoluţia algoritmilor de codare a semnalelor
audio şi video, susţinute de progresele în tehnologia VLSI
(Very Large Scale Integration) influenţează debitul binar
cerut de un anumit tip de serviciu.
3. Adaptarea reţelelor în discuţie la noile caracteristici impuse
de servicii vechi sau noi este dificilă. De exemplu, semnalele
vocale pot fi deja codate la rate de 32 kbit/sec (ADPCM -
Adaptiv Differential PCM), de 16 kbit/sec (DM –Delta
Modulation), de 13 kbit/sec (în reţelele mobile) şi de 8
kbit/sec (tehnica algoritmilor predictivi - adaptivi). Pentru
acestea, actualele sisteme de transmisie şi de comutaţie ce
oferă 64 Kbit/sec pentru un canal vocal trebuie adaptate sau
vor utiliza ineficient resursele interne.
4. Ineficienţă (extrinsecă): luând în considerare întregul
ansamblu de reţele, resursele ce-i aparţin sunt utilizate
ineficient. De exemplu, perioadele de vârf în reţeaua
telefonică sunt cuprinse între orele 8 şi 17, pe când reţeaua
de televiziune este utilizată la vârf în orele de seară. Cum
partajarea resurselor este imposibilă, fiecare reţea trebuie
dimensionată pentru vârful de trafic al serviciului ce-l
deserveşte.

17
 În prezent, urmare a progreselor tehnice şi tehnologice, acest
mod de proiectare a reţelelor a fost abandonat. Astfel, noile realizări
în domeniu se bazează pe conceptul de reţea unică independentă de
serviciu numit B-ISDN (Broadband - Integrated Services Digital
Networks). El evită dezavantajele prezentate anterior, oferind:
flexibilitate la modificări de caracteristici ale serviciilor deja existente
sau la incorporarea de noi servicii, eficienţă în utilizarea în comun a
resurselor de către toate serviciile şi economie, cheltuielile de
proiectare, producere, operare şi întreţinere a unei unice reţele fiind
mai mici decât în situaţia mai multor tipuri de reţele specializate.
Datorită investiţiilor masive ce sunt implicate, trecerea de la o
reţea globală eterogenă la una omogenă se va face treptat. Un posibil
scenariu al acestei viitoare evoluţii este oferit în figura 1.1.3.1.
În general, abonaţii rezidenţiali şi cei din sectorul economic vor
utiliza, iniţial, servicii distincte. Apoi abonaţilor rezidenţiali li se vor
oferi noi servicii video de bandă îngustă, înainte ca tehnicile digitale
să introducă procesarea digitală în terminalul video şi transmisia
digitală a informaţiei video până la utilizator. Simultan, în reţeaua
telefonică se vor introduce treptat echipamente ISDN, inclusiv
videofoane de viteză joasă. Următorul pas va fi distribuţia digitală
generalizată a semnalelor TV, rezultând în final reţeaua IBCN
(Integrated Broadband Comunication Network = B-ISDN). Pentru
abonaţii din sectorul economic, prima etapă a integrării o va constitui
trecerea la N-ISDN (Narrow ISDN) pentru toate serviciile de debit
binar scăzut, incluzând semnale vocale, date, facsimile şi videofon de
viteză joasă. Liniile digitale ce vor fi dezvoltate vor conduce la
integrarea tuturor serviciilor interactive de mare viteză. Reţeaua
finală va suporta toate tipurile de servicii, interactive, distributive şi
de orice altă natură.

18
 Figura 1.1.3.1 Integrarea serviciilor interactive şi distribuite

Caracteristica principală a noilor servicii oferite de reţelele de

bandă largă este aceea de a utiliza simultan mai multe suporturi de
transmisie a informaţiei. Aceste media sunt legate, pe de-o parte, de
operatorul uman prin organele sale de percepţie externă (auzul, văzul
în special şi pipăitul în mai mică măsură), iar pe de altă parte, de
maşini, pentru care informaţia se prezintă sub formă de date. Aceste
transferuri de informaţie provin din activităţile de comunicare cu sine
(prin note personale înscrise într-un memorator sau agendă),
comunicarea cu altcineva (prin legături punct la punct, punct-
multipunct, unilaterale, bilaterale, multipunct tip teleconferinţă) sau
comunicarea om-maşină (desfăşurată local sau distant prin
intermediul limbajelor de programare).

19
 Pentru a oferi un cadru cât mai propice desfăşurării acestor
comunicaţii, noile reţele de telecomunicaţii pun la dispoziţia
utilizatorilor diverse servicii ce se adresează atât mediului
profesional, cât şi publicului larg. Dintre acestea, sunt enumerate în
continuare cele mai semnificative servicii:
a) Videofonia este o comunicare audio-vizuală de tip "punct la
punct", cu formatul recomandat prin avizul Q.CIF (144 de
linii a câte 176 pixeli).
b) Videoconferinţa este o comunicare de tip "multipunct", care
utilizează microcalculatoare multimedia (tehnica
multitasking permite ca ferestrele deschise ale sesiunii de
lucru să conţină atât imaginile interlocutorilor cât şi
aplicaţiile în curs de desfăşurare). Prin intermediul ei, se pot
realiza activităţi colective în condiţiile diminuării
deplasărilor de la locul de muncă.
c) Teleînvăţământul este o comunicare, în general "punct-
multipunct", prin care procesul instructiv-educativ se
desfăşoară prin intermediul reţelei de telecomunicaţii. Dacă
materialul de însuşit a fost în prealabil sistematizat şi stocat
într-un fişier text, iar apoi preluat de cel interesat în a-l
studia, vorbim despre un teleînvăţământ individual. Dacă
materialul este expus simultan în diferite incinte, mai mult
sau mai puţin apropiate în spaţiu, de însuşi cadrul didactic,
vorbim despre un teleînvăţământ cu predare colectivă. El
poate fi bidirecţional, dacă auditoriul are posibilitatea
tehnică de a interveni sau unidirecţional, în caz contrar. A
treia variantă posibilă este cea a teleînvăţământului
individual interactiv, în acest caz, prin legături audio-vizuale
bidirecţionale, profesorul poate să controleze şi să îndrume
procesul de însuşire de către elev a materialului propus, iar
elevul să ceară lămuriri suplimentare ori de câte ori acestea
îi sunt necesare.
Din punct de vedere tehnic, pentru videofonia pe staţii de lucru
din reţele locale se pot utiliza codec-uri ce lucrează la un debit de 1,5
Mbit/sec, iar pentru aplicaţiile ce impun o înaltă definiţie a imaginii
(armată, medicină, etc.) debitul necesar este de 34 Mbit/sec.

20
Cheltuielile relativ ridicate, cerute de achiziţionarea unor instalaţii ce
permit astfel de servicii (în special ultimele două soluţii) sunt
compensate de avantajele oferite, cum ar fi:
reducerea eforturilor de organizare a acestui gen de activitate
(care necesită în varianta "clasică" închirieri de spaţii, angajări
suplimentare de personal didactic, pierderi de timp şi
cheltuieli generate de transportul persoanelor, cazarea lor
etc.).
personalizarea procesului de învăţământ, generată de un
contact mult mai direct între elev şi profesor, ce conduce la
creşterea randamentului individual de acumulare de
cunoştinţe precum şi a capacităţii de a le utiliza în procesele
de gândire ulterioare.
activităţile de confirmare a rezultatelor teoretice devin mult
mai puţin costisitoare deoarece lucrările practice sunt simulate
pe calculator. Cu ajutorul acestora, experienţele pot fi repetate
fără a se consuma materiale, în plus, vitezele proceselor pot fi
modificate după necesităţi pentru a veni în sprijinul înţelegerii
lor.
d) Cinematograful viitorului este o aplicaţie pur profesională
ce şi-a propus (de exemplu proiectul Pacific Bell) să
conecteze studiourile, arhivele şi sălile de proiecţie printr-o
reţea complexă de comutatoare ATM legate prin fibre
optice. Filmele produse în studiouri vor fi codate numeric (ia
un debit de 45 Mbit/sec) şi stocate în arhive. De aici, ele vor
fi distribuite printr-o comutaţie multidestinatar către sălile de
proiecţie.
e) Calculul cooperant (paralel) presupune distribuirea unei
activităţi de complexitate sporită (cum este de exemplu
calculul matriceal) unui ansamblu de sisteme informaţionale.
Această conlucrare sporeşte puterea de calcul disponibilă şi
îmbunătăţeşte gradul de utilizare a maşinilor puternice (ele
pot fi închiriate în afara programului normal de lucru, de
către utilizatori externi). Arhitectura utilizată frecvent în
stabilirea unei cooperări este de tipul client-server. Acest
gen de configurare necesită debite medii (între sute de

21
 Kbit/sec şi câţiva Mbit/sec) şi timpi de tranzit limitaţi de
păstrarea sincronismului între procese. Reţelele de bandă
largă, prin performanţele lor, vor permite astfel de cooperări
între maşini situate la mari distanţe.
f) Difuzarea directă a imaginilor preluate de la satelit este o
aplicaţie militară prin care acest gen de informaţie este
transmisă către centrele de prelucrare numerică ce o
distribuie apoi bazelor militare interesate. Utilizarea unei
reţele numerice de bandă largă va evita căile înmagazinării
pe suporturi magnetice ce sunt colportate prin poşta terestră
sau aeriană.
g) Teleprogramarea sistemelor de luptă este tot o aplicaţie
militară. Ea presupune că ordinatorul de ghidare încorporat
în sistem primeşte datele ţintei printr-o legătură de bandă
largă. Se înlocuieşte astfel metoda "clasică" în care datele
sunt transferate în "module de transferare a parametrilor" la
centrul de comandă şi apoi transportate pe căi convenţionale
(terestre, aeriene, maritime) în unităţile operaţionale unde se
face încărcarea locală a ordinatoarelor de ghidare.
h) Televiziunea la cerere permite abonatului ca, eventual
printr-o cale de bandă îngustă, să selecţioneze emisiunile
preferate. Sistemul poate fi dezvoltat astfel încât
utilizatorului să i se ofere posibilitatea de a "naviga"
interactiv prin rubricile acestuia şi de a-şi alege una din
camerele de luat vederi prin care se face înregistrarea.
i) Asistenţa rutieră va fi oferită conducătorilor de autovehicule
prin intermediul unui echipament mai mult sau mai puţin
specializat. Acesta, pe baza informaţiilor culese din reţeaua
locală străbătută, îl va informa (eventual prin sinteză
numerică de voce) despre condiţiile de trafic, starea
drumurilor, disponibilitatea parcărilor, fenomenele
meteorologice, atracţiile turistice, etc. Aparatul va putea fi
înzestrat şi cu funcţii inteligente cum ar fi selectarea rutei
optime de urmat în condiţiile informaţiilor culese din reţea.
j) Televînzări - cumpărările vor mijloci într-un mod rapid şi
eficient contactele dintre cumpărători şi vânzători. Clienţii

22
 vor putea consulta cataloagele multimedia de la diverse
magazine şi vor comanda produsele dorite. Acestea li se vor
livra ulterior printr-un serviciu corespunzător. Se reduc
astfel cheltuielile legate de închirierea de spaţii comerciale,
numărul mare de personal angajat, deplasările de la un
magazin la altul etc.
k) Telechirurgia este o aplicaţie prin care intervenţiile
chirurgicale se vor controla de la distanţă prin intermediul
unor roboţi specializaţi. Ea constituie obiectul de studiu ai
proiectului Master ce are ca principale sarcini: validarea
interfeţei om-maşină, metodele de pregătire a noilor chirurgi
etc.
l) Teleasistenţa medicală permite atât accesul la informaţii
medicale, cât şi consultaţii medicale la distanţă. Pentru ca
telediagnosticul să fie cât mai corect, conexiunea mod
videofonic utilizată trebuie să fie de calitate.
m)Telesupravegherea este necesară atunci când se doreşte ca,
dintr-un punct de control, să se urmărească activităţile ce se
desfăşoară în mai multe locuri.
n) Teleserviciul este o aplicaţie prin care anumiţi angajaţi nu
mai sunt obligaţi ca, pentru a-şi desfăşura serviciul, să se
găsească în incinta întreprinderii. Prin intermediul unor
terminale multimedia ei se "conectează" la locul de muncă
prin reţeaua de bandă largă.
o) Recunoaşterea vocii va oferi posibilitatea unui dialog direct
(din punctul nostru de vedere) între om şi maşină. Pentru a
oferi un caracter confidenţial acestor comunicaţii, serviciul
va trebui să fie înzestrat cu capacitatea de identificare audio
(şi nu numai) a interlocutorului.
p) Sinteza vocală după text are scopul de a degreva ochiul de
sarcina atît de obositoare a cititului. Luarea la cunoştinţă a
unui material va fi transferată auzului, mult mai eficient
pentru această sarcină.
Urmarea firească a abundenţei de servicii ce se adresează
diverselor organe de percepţie umane o constituie terminalele
multimedia. Ele presupun integrarea într-un singur echipament a unui

23
ansamblu de funcţii de comunicaţie ce în prezent sunt îndeplinite, în
majoritatea cazurilor, de aparate specializate: televizorul, radioul,
casetofonul, compact discul, microcalculatorul, telefonul etc.
Pe lângă gradul de integrare a serviciilor, terminalele
multimedia mai sunt caracterizate de:
autonomie, exprimată prin intermediul portabilităţii şi a
independenţei faţă de infrastructura la care este conectat
(exemple limită: ordinatorul de birou şi telefonul celular
portativ);
 dimensiuni, date de: volum, greutate, formă;
preţ: stabileşte graniţa dintre aplicaţiile profesionale şi cele
domestice.
Realizările din acest domeniu, aflate în fază experimentală sau
comercială, sunt deja numeroase. Dintre acestea, pot fi enumerate
următoarele:
 terminalul telefonic cu afişaj: permite o utilizare mult mai
intuitivă a aparatului;
 terminalul videofonic: realizează o comunicare audio-vizuală;
 echipament de teleconferinţă: oferă un mediu de comunicare
audiovizuală simultană între mai multe persoane fără a fi
necesară întrunirea lor fizică;
 staţia de lucru multimedia: reprezintă un sistem informaţional
complex care gestionează simultan mai multe procese ce au
ca obiect: sunetul, imaginea (fixă sau dinamică), fişiere locale
sau distante, etc.;
 terminal pentru domiciliu: este conceput pentru a îndeplinii
funcţiile de: receptor de la satelit sau din cablu al emisiunilor
TV, monitor, teletext; este înzestrat cu interfeţe pentru servicii
suplimentare precum: interconectarea cu microcalculatorul,
interconectarea cu CD-ROM, jocuri etc.
În concluzie, se poate aprecia că prezentul este martorul
maturizării unui ansamblu de tehnici şi tehnologii care a condus la o
schimbare fundamentală în concepţia reţelelor de telecomunicaţii.
Oferind soluţii cu performanţe deosebite în condiţii financiare
avantajoase, devine posibilă aplicarea pe scară largă a acestor tehnici
şi tehnologii, în aceste condiţii, societatea omenească are posibilitatea
24
de a intra în era informaţională, ale cărei porţi sunt deja întredeschise.
Acest salt evolutiv va antrena inevitabil schimbări profunde în toate
sectoarele: economic, social, politic şi cultural.

1.2 Structura și funcțiile rețelei

1.2.1 Elementele component ale rețelei

O rețea de calculatoare reprezintă un ansamblu de calculatoare

(sisteme de calcul) interconectate prin intermediul unor medii de
comunicație (cablu coaxial, fibra optica, linie telefonică, canal radio
sau satelit) în scopul utilizării în comun de către utilizatori a tuturor
resurselor fizice (hardware) și logice (software de bază și aplicații)
asociate calculatoarelor din rețea. Prin intermediul rețelelor de
calculatoare se poate asigura o integrare informatică a unui număr
foarte mare de utilizatori la nivel local, regional sau mondial.
Avantaje oferite de utilizarea rețelelelor de calculatoare sunt:
 utilizare eficientă prin partajare a resurselor unității
centrale (UC);
 acces direct la resursele hardware (memorii externe,
imprimante) și software (editoare, limbaje de programare,
programe specializate);
 păstrarea programelor și fișierelor într-o singură copie
(pe server) și utilizarea lor de către orice utilizator cu drept de
acces;
 sistem de protecție a fișierelor și programelor;
 utilizarea simultană a bazelor de date de către mai mulți
utilizatori;
 comunicare și schimb de informații (programe și fișiere)
între utilizatori la nivel local, regional sau mondial.
Dezvoltarea rețelelor de calculatoare a contribuit la elaborarea
și utilizarea unor aplicații cu un impact mare asupra vieții economice
și sociale din întreaga societate:
 accesul la programe complexe ce oferă informații utile la
nivel macroeconomic;

25
  accesul la mari baze de date din domeniile economic,
financiar, comunicații, etc.;
 accesul la informații știintifice și transferul rapid al articolelor
știintifice.
Din punct de vedere hardware, o rețea de calculatoare este
constituită din:
 calculatoare centrale ( Server);
 calculatoare de lucru (terminale; stații de lucru);
 echipamente periferice;
 elemente de conectare.
Server-ul este un calculator pe care rulează sistemul de operare
de rețea și are rolul de a asigura gestiunea rețelei.
Caracteristici ale serverului:
 Scalabilitatea - posibilitatea de creștere a capacității server-
ului, datorită creșterii numărului de utilizatori, sporirii
necesarului de spațiu pe disc etc.);
 Toleranța la erori - posibilitatea de recuperare a contextului
curent de lucru după producerea unor disfuncționalități
hardware;
În condițiile în care rețeaua se dezvoltă, prin conectarea de tot
mai multe stații de lucru sau utilizarea de software cît mai complex,
se poate trece la utilizarea de mai multe servere. Acestea vor fi
specializate, pentru îndeplinirea anumitor sarcini: servere de fișiere
sau de tipărire, de aplicații, de poșta electronică, de comunicații etc.
Stația de lucru (workstation) este un calculator conectat la
server, care are instalat o placă de rețea. Placa de rețea este un
adaptor care permite conectarea unui cablu de rețea la un
microcalculator. Include circuite de codificare/decodificare și un
conector pentru cablul de rețea.
Canalele de comunicație sunt extrem de variate: cabluri (cablu
torsadat, cablu coaxial, cablu cu fibre optice), unde electromagnetice,
transmisii satelit sau legături wireless (sisteme mobile de
comunicație).
Pentru rețelele care interconectează un număr mare de
calculatoare se utilizează echipamente de interconectare.

26
 1.2.2 Ciclul traficului în rețeaua de telecomunicații

În cadrul domeniului de telecomunicaţii sunt implicaţi mai

mulţi participanţi şi anume: utilizatori, operatori publici, furnizori
de servicii, fabricanţi de echipamente şi componente (hardware şi
software), investitori, guvernanţi. Cum utilizatorii de telecomunicaţii
trebuie să plătească serviciile pentru a acoperi costurile furnizorilor
şi operatorilor, pentru achiziţie, instalare şi întreţinere, ei sunt numiţi
în mod curent abonaţi sau clienţi.
Reţeaua de telecomunicaţii, ca sistem global, participă activ la
realizarea schimbului informaţional ce este propriu unei comunicaţii,
prin diversele sale componente şi pe toată durata acesteia. În cele ce
urmează, sunt prezentate componentele tehnice ale reţelei, în ordinea
în care ele se înlănţuie pe traseul între corespondenţii unei
comunicaţii. Se are în vedere că reţeaua actuală este instruită pe
suportul reţelei telefonice clasice şi în consecinţă serviciul telefonic
este considerat cu prioritate.
Fără a face vreo eroare, se poate considera că utilizatorii
principali ai reţelei sunt abonaţii telefonici. Ei reprezintă de fapt
persoane fizice sau juridice care, fiind conectate la reţea, pot
beneficia pe baza unui abonament de serviciul telefonic. Orice abonat
care doreşte să stabilească o legătură telefonică iniţiază un apel, care
este oferit reţelei spre prelucrare. Abonatul care oferă apelul este
abonat chemător, adică sursă de apel. Apelul este totdeauna adresat
unui alt abonat, abonatul chemat, ce reprezintă de fapt destinaţia
apelului. Dacă la sfârşitul prelucrării apelului este atinsă destinaţia,
atunci schimbul informaţional are loc, iar apelul este satisfăcut.
Apelul există deci în reţea pe toată durata sa de viaţă, care cuprinde
un interval de timp necesar stabilirii tuturor conexiunilor şi un altul
pentru schimbul efectiv de informaţii între cei doi corespondenţi.

27
 Figura 1.2.2.1 Ciclul traficului în reţeaua de telecomunicaţii

Traficul are un dublu statut în reţeaua de telecomunicaţii: este

"produsul" reţelei pentru că este oferit de abonaţi, dar este şi "materia
primă" prelucrată în resursele sale, pentru că este destinat abonaţilor
şi trebuie îndrumat spre aceştia. Utilizatorii reţelei nu sunt
specializaţi pentru a avea o anumită poziţie într-un apel, putând fi
după caz chemători sau chemaţi, înseamnă că de fapt traficul
parcurge în reţea un ciclu (de viaţă): apelul este oferit de către
abonatul chemător (un terminal al reţelei), este prelucrat de resursele
reţelei, fiind îndrumat spre abonatul chemat (alt terminal al reţelei),
ca apoi, să se încheie la sfârşitul schimbului de informaţii efectuat
între cei doi corespondenţi (figura 1.2.2.1).
Dacă ne referim doar la abonaţii telefonici, prelucrarea oricărui
apel se face în timp real, traficul neputând să fie stocat. Pentru alte
servicii netelefonice se acceptă însă o memorare a informaţiilor în
diverse noduri ale reţelei, în cazul indisponibilităţii resurselor pe
rutele de interes în momentul prezentării. Transmiterea informaţiilor
spre destinaţii se va face pe măsura disponibilizării resurselor,
apărând astfel o anumită întârziere faţă de momentul emiterii lor de
către sursă; normele de calitate a serviciului impun însă anumite
limite maximei pentru aceste întîrzieri.

1.2.3 Configurația de rețea. Rutare alternativă în rețeaua

ierarhizată

28
Figura 1.2.3.1 Configuraţii de reţea: (a) plasă, (b) bus, (c) inel, (d)
stea, (e) arbore

Dacă o comunicaţie implică n utilizatori, atunci ar trebui să se

prevadă o structură de reţea care să-i lege pe fiecare cu toţi ceilalţi, ca
în figura 1.2.3.1 (a); s-ar obţine astfel o reţea plasă, numită şi reţea
cu interconectare totală.

Figura 1.2.3.2 Reţea cu comutaţie distribuită la terminale

Primele reţele telefonice s-au construit cu interconectare

totală, funcţia de comutaţie fiind distribuită terminalelor, aşa cum
este prezentat în figura 1.2.3.1. Prin comutaţie se definesc toate

29
operaţiile de stabilire, la cerere, a legăturii între două terminale
diferite dintr-un grup.
Rentabilizarea unei reţele cu nod central, ce utilizează linii
lungi, se realizează adoptând, de la caz la caz, variantele prezentate
în figura 1.2.3.3. Aceste fante sunt:

Figura 1.2.3.3 Variante de conectare a terminalelor la nodul

central: T - terminal, CD - concentrator distant, MUX/DMUX -
muitiplexor/demultiplexor

1. Cuplarea a două terminale, prin conectarea lor în paralel la

o unică linie de legătură cu nodul central, în acest caz
terminalele nu pot dispune simultan de serviciul telefonic,
ceea ce reprezintă o reducere substanţială a calităţii
serviciului la abonat.
2. Multiplexarea căilor (canalelor) în frecvenţă, prin sistem
de curenţi purtători, sau în timp, prin întreţesere de
eşantioane, ceea ce a făcut posibilă reducerea costului de
instalare a liniilor lungi şi creşterea eficienţei în utilizarea
cablurilor deja existente. Calitatea serviciului nu este
influenţată, toţi abonaţii multiplexaţi putând simultan apela
prin centrala proprie de racordare. Creşte gradul de utilizare
al cablurilor de legătură cu centrala (existând mai mulţi
abonaţi pe olinie), dar prin adăugare de echipamente
suplimentare (multiplexoare şi comutatoare), ceea ce
produce o creştere a costurilor de instalare şi întreţinere.
3. Concentrarea mai multor abonaţi distanţi şi aflaţi într-o

30
 zonă de maredensitate într-o subunitate de comutaţie
distantă, care este legată la unitatea centrală printr-un număr
de circuite mai mic decât numărul abonaţilor distanţi.
Şi în acest caz, calitatea servirii abonaţilor este diminuată faţă
de situaţia conectării lor directe la centrală, dar soluţia reprezintă un
compromis între calitate şi eficienţă, în situaţiile în care cererile de
instalări de noi posturi depăşesc posibilităţile existente ale cablurilor
urbane. Un sistem care foloseşte pe scară largă unităţi de comutaţie
distantă se numeşte sistem cu comutaţie distribuită. Avantajul
principal al comutaţiei distribuite este de natură economică. Dacă
terminalele prezintă un grad de utilizare înalt sau dacă numărul
terminalelor conectate la un trunchi de servire este redus, atunci
descentralizarea comutaţiei nu se recomandă.
În schimb, în cazul unor suprafeţe geografice întinse, un
compromis între comutaţie şi transmisie este de dorit; el se realizează
prin împărţirea suprafeţei de acoperit în sectoare deservite de entităţi
de comutaţie locale, interconectate prin linii de transmisiuni,
joncţiuni. Astfel media lungimii liniei de abonat, deci şi costul
global al reţelei de abonat, scade odată cu creşterea numărului de
centrale.

Figura 1.2.3.4 Variaţia costului reţelei urbane cu numărul

centralelor

Se defineşte reţeaua de abonat ca fiind ansamblul tuturor

liniilor care îi leagă pe abonaţi de centralele lor (centrale de abonat
sau centrale de oficiu urban). Nu trebuie însă neglijat faptul că odată cu
creşterea numărului de centrale, apare pe ansamblul reţelei şi o

31
creştere a costului echipamentului de comutaţie. Trebuie observată în
acest sens variaţia cu numărul centralelor de oficiu din teritoriu a
tuturor elementelor de cost aferente unei reţele urbane (figura
1.2.3.4).
Dacă o zonă este servită de câteva centrale, abonaţilor nu li se
limitează accesul între ei, conexiunile putând să se facă între oricare
pereche de abonaţi din zonă, indiferent la care centrale sunt racordaţi
fiecare. Această posibilitate există deoarece sunt prevăzute circuite
între centrale, numite circuite de joncţiune (joncţiuni); ele formează
o reţea de joncţiuni.
Dacă asemenea joncţiuni sunt prevăzute între toate centralele,
atunci reţeaua de joncţiuni are structură plasă (cu interconectare
totală), ca în figura 1.2.3.1(a). Cum costul joncţiunilor este ridicat,
nu este economică această variantă. Este mai convenabil ca
anumite legături între centrale să nu se facă direct, ci prin
intermediul unui alt centru de comutaţie, numit centru de tranzit
sau centru tandem. În consecinţă, reţeaua de joncţiuni capătă o
configuraţie în stea (radială sau nodală), ca în figura 1.2.3.1(d). Un
centru de tranzit comută în mod exclusiv doar joncţiuni ale altor
centrale, care pot fi de abonat sau de tranzit, deci nu există abonaţi
racordaţi direct la el.
În practică, joncţiunile directe între două centrale locale (urbane,
cu abonaţi) se dovedesc economice atunci când există un interes
sporit de comunicare între abonaţii lor, materializat printr-un mare
volum de trafic, sau când distanţa dintre centrale este mică, ceea ce
conduce la obţinerea unor costuri mici de transmisie, în toate celelalte
situaţii este mai ieftină îndrumarea traficului prin centrul de tranzit.

32
 Figura 1.2.3.5 Structură mixtă a reţelei de joncţiuni

Înseamnă că reţeaua de joncţiuni a unei zone cu multe centrale

se prezintă într-o configuraţie mixtă, ca în figura 1.2.3.5, adică: o
configuraţie stea pentru că toate centrele locale sunt legate radial la
centre tandem (unele la T1 şi altele la T2) şi o configuraţie plasă
pentru că anumite centre locale sunt direct legate între ele (o plasă cu
A, B, C şi D şi un fascicul direct între E şi F). În acest fel se realizează
şi o ierarhizare între centrele de comutaţie folosite în reţea:
nivelul inferior care asigură comutarea liniilor de legătură cu
terminalele reţelei (centrala telefonică de racordare - abonaţii proprii)
şi nivelul superior care asigură comutarea joncţiunilor (centrale de
tranzit - centrale locale).
Structura mixtă a reţelei ierarhizate permite realizarea automată
a unei rutări (îndrumări) alternative, AAR (Automatic Alternative
Routing): dacă centrala de origine nu depistează un circuit direct
liber către centrala de destinaţie, atunci în mod automat apelul este
îndrumat spre centrul ierarhic superior (de tranzit).
Indisponibilitatea circuitelor directe poate fi cauzată de o
întrerupere fizică (deranjament) sau de starea lor de ocupare în
apeluri anterioare şi care sunt în curs de desfăşurare. Înseamnă că
practic se poate recurge la o structură ca cea reprezentată în figura
1.2.3.6:
- pe rutele directe între centrele locale se vor instala un număr
relativ mic de joncţiuni, care se vor folosi în regim de
utilizare maximă (maxim 10% pierderi de trafic);
- tronsoanele de joncţiuni spre centrele de tranzit vor prelua
vârfurile de trafic oferit pe rutele directe şi respinse de
joncţiunile acestora (trafic de revărsare)asigurând îndrumarea
lor spre destinaţiile cuvenite, cu un procent mic de pierderi
(maxim 1%).
În timp ce joncţiunile directe sunt folosite exclusiv de centrele
de comutaţie aflate la extremităţile lor, adică pot fi considerate ca
resurse individuale pentru aceste centrale, joncţiunile de la/spre
centrele tandem sunt resurse comune folosite pentru îndrumarea
apelurilor oferite/destinate tuturor centrelor locale din zonă. Ruta

33
de îndrumare via centrul de tranzit este o cale finală pentru orice
destinaţie, chiar unică pentru unele destinaţii (de exemplu pentru
centrala B din figura 1.2.3.5). Trebuie precizat că în schema din
figura 1.2.3.5 este marcat sensul de scurgere doar pentru fluxurile de
trafic oferite de centrala A şi destinate tuturor celorlalte centrale.

Figura 1.2.3.6 Rutare alternativă în reţea ierarhizată

Abonaţii doresc de regulă să comunice şi cu persoane din alte

localităţi din ţara lor sau chiar din alte ţări. Pentru a permite
realizarea unor asemene conexiuni, diferitele zone geografice sunt
interconectate prin circuite de lungă distanţă, care constituie reţeaua
interurbană de joncţiuni, numită şi reţea de trunchiuri (trunk
network sau toll network), pentru conexiunile dintre oraşele
aceleiaşi ţări, şi respectiv reţeaua internaţională, pentru
conexiunile între state diferite. În unele oraşe mari, acolo unde
volumele de trafic de intercomunicaţie relative la destinaţiile
externe au valori importante există centre de tranzit distincte pentru
relaţiile urbane şi pentru cele interurbane.

1.3 Planuri de numerotare

În momentul în care un abonat doreşte să apeleze un altul, el

trebuie să comunice centralei sale de racordare adresa chematului.

34
Aceasta este fixată prin planul de numerotare (pe scurt numerotare)
stabilit de către operatorul reţelei. Obiectivul principal al planului de
numerotare este de a aloca un număr unic fiecărui abonat conectat la
reţea, astfel încât abonatul să poată fi identificat şi localizat fără
ambiguitate. Acest număr poartă numele de număr de apel, număr
de telefon sau număr al abonatului (subscriber number, numéro
d'appel), fiind propriu unui anumit abonat; pentru centrul de
comutaţie el reprezintă comanda de selecţie a unui apel. Pentru
serviciul telefonic numerele de apel sunt în prezent formate dintr-o
secvenţa de cifre zecimale, dar unele reţele naţionale (de exemplu
SUA şi Marea Britanie) au folosit şi litere în structurarea adreselor
telefonice.
În cazul altor servicii (cum este de exemplul poşta electronică)
adresele abonaţilor sunt formate din cifre, litere şi chiar caractere
grafice.
Dezvoltarea actuală a telecomunicaţiilor şi introducerea
liberalizării si competiţiei au făcut ca importanţa numerotării să
crească şi să fie pe deplin recunoscută, trebuind să poată fi uşor de
folosit de către orice utilizator al diverselor servicii, să aibă un
pronunţat caracter de stabilitate şi să nu conducă la complicarea
protocoalelor de comunicaţii între nodurile reţelei.

35
 1.3.1 Numerotare – adresare – rutare

Numerotarea este foarte importantă pentru trei motive:

a) disponibilitatea numerelor şi flexibilitatea aranjamentelor de
numerotare poate avea efecte semnificative în competiţia
dintre operatorii de reţea;
b) numerele pot avea valoare comercială sau socială, iar
consecinţele economice şi sociale ale schimbării unui număr
pot fi considerabile;
c) structura şi conţinutul informaţional al numărului sunt factori
de utilitate generală în serviciile de telecomunicaţii ("număr"
este exprimarea simplificată folosită în locul "numărului de
apel").
Cei mai mulţi oameni gândesc că numărul lor de telefon este un
lucru care îi reprezintă ca "persoană" fizică. De fapt, în cazul reţelei
fixe numărul îl raportează în mod direct sau indirect la linia lor
conectată la o centrală, iar în cazul reţelei mobile (radiocomunicaţii
celulare) numărul se referă la echipamentul terminal mobil. Relaţia
directă sau indirectă între un număr şi linia abonatului într-o reţea
fixă depinde de tipul centralei la care abonatul este conectat.
În prezent, în marea majoritate a tarilor, centralele folosite în
reţele dispun de blocuri de comandă care realizează memorarea
numărului transmis de chemător şi traducerea lui, după o logică
internă, într-o "adresă" de destinaţie. Între numărul abonatului şi
această adresă există o legătură implicită, dar adresa nu este şi nu
trebuie în mod obligatoriu să fie cunoscută de abonat. Ea este un cod
de selecţie, adică o informaţie internă, pe care centrala o foloseşte
pentru nevoile sale de serviciu, pentru a accesa destinatarul fizic al
apelului. Înseamnă că de fapt cifrele numărului de apel sunt folosite
în mod indirect în selectarea destinaţiei apelului şi a drumului de
acces până la destinatar.
În schimb, în vechile centrale pas-cu-pas (sistem Strowger)
există o relaţie directă între numărul abonatului, comanda selecţiei şi
adresa liniei de destinaţie. În situaţia acelor arhaice reţele, dotate cu
asemenea echipamente de comutaţie, se realiza de fapt o selecţie
directă a chematului, fiecare rang de cifră din numărul de apel avea

36
un corespondent într-un anumit etaj de selecţie, iar valoarea cifrei
comanda în mod direct funcţionarea unui selector din acel etaj.
Trebuie precizat că, din punct de vedere teoretic şi practic, este
necesară o discuţie clară între numerotare, adresare şi rutare, datorită
mai ales mediului OSI în care se dezvoltă reţelele actuale.
În acest context, următoarele întrebări trebuie să-şi găsească
răspunsurile:
1. Cine este utilizatorul destinatar (persoană / proces) ? *=>
Identificarea destinatarului (end-user)
2. Unde este destinatarul ? *=> Adresa destinatarului
3. Cum îndrumă reţeaua un mesaj până la destinaţie ? *=>
Informaţia de rutare
În ceea ce priveşte identificarea utilizatorului destinatar, ea
trebuie să fie unică şi independentă de localizarea lui în teritoriu sau
de serviciul folosit de el. Adresa destinatorului este o referire
geografică sau este legată de o reţea anume. Dacă un utilizator este
conectat în mai multe tipuri de reţele, atunci el va avea mai multe
adrese diferite, raportate fiecare unui anumit serviciu, accesat prin
reţeaua corespunzătoare: de exemplu una pentru telefon, alta pentru
fax şi o a treia pentru e-mail. Însă adresa nu indică în mod explicit
maniera în care se ajunge la destinatar de-a lungul reţelei. Pentru
aceasta este nevoie de o informaţie specială de rutare, conţinută în
adresă în mod explicit (adrese fizice de noduri sau terminale) sau
implicit (adrese logice).

1.3.2 Sisteme de numerotare. Sistemul deschis de numerotare.

Sistemul închis de numerotare

În practica reţelelor de telecomunicaţii se cunosc două sisteme

de numerotare: sistemul deschis şi sistemul închis.
Sistemul deschis de numerotare
Acest sistem a fost caracteristic reţelelor echipate doar cu
centrale pas-cu-pas (fără registre) şi corespunzător lui, numerele de
apel nu aveau o lungime fixă în perimetrul aceleiaşi reţele.

37
 Numărul de cifre transmise în aceste situaţii de un abonat
chemător depindea de numărul etajelor de comutaţie folosite în
atingerea chematului. Înseamnă că, aceeaşi destinaţie putea fi
chemată prin numere de apel diferite, depinzând de localizarea
geografică a chemătorului, adică de traseul urmat de apel de-a lungul
reţelei.
În consecinţă, abonaţii trebuiau să cunoască bine topografia
reţelei, pentru a composta un număr suficient de cifre şi de o anumită
calitate, pentru a avea certitudinea că apelul lor este corect îndrumat
şi servit. Abonaţii trebuiau să fie instruiţi în acest sens şi în mod
permanent pe măsură ce reţeaua se modifica sau se dezvolta, ceea ce
reprezintă o dificultate majoră în utilizarea sistemului.
Sistemul închis de numerotare
Este caracteristic reţelelor "evoluate" şi echipate cu centrale cu
"comandă prin registru". Aceste centrale sunt capabile să memoreze
numărul de apel, să-l prelucreze şi să-l traducă prin logica internă
proprie într-un mod convenabil pentru identificarea chematului şi a
rutei până la el. În acest caz, numărul de apel are o lungime fixă în
perimetrul unei reţele, iar calitatea cifrelor componente este
independentă de modul de funcţionare al echipamentelor din centrale
şi de structura şi dimensiunile reţelei. Un asemenea plan de
numerotare rămâne stabil lungi perioade de timp, chiar dacă se
succed mai multe etape de dezvoltare ale reţelei pentru care a fost
întocmit.

1.3.3 Standarte de numerotare. Numerotarea telefonică (E.163).

Numerotarea în rețelelede date (X.121)

Recomandările ITU-T2 definesc un cadru internaţional pentru

numerotare, care asigură compatibilitatea aranjamentelor naţionale de
numerotare.

Numerotarea telefonică (E.163)

2
ITU-T - Telecommunication Standardization Sector International Telegraph
Union
38
 Recomandarea E.163 precizează că pentru o comunicaţie
internaţională un abonat chemător trebuie să înceapă numerotarea cu
transmiterea prefixului internaţional, P1P2, acesta reprezentând
solicitarea sa de acces la reţeaua internaţională automată. Prefixul
este o combinaţie de 2 cifre: fie "00" conform recomandării CCITT 3,
fie orice altă combinaţie stabilită de operatorul naţional, de exemplu
"01" în Anglia. Prefixul este o informaţie care nu poate fi folosită la
identificarea chematului sau a rutei spre acesta, rămânând în centrala
care a acordat sau a refuzat accesul solicitat. Acordarea accesului se
execută în raport cu categoria abonatului chemător.
Cu siguranţă că fi s-a întâmplat ca, intenţionând să obţineţi o
legătură internaţională, să auziţi în receptor tonalitatea de ocupat sau
mesajul "acces interzis la acest serviciu", chiar înainte de a termina de
format numărul de apel dorit. Aceasta s-a petrecut tocmai pentru că
aţi apelat de la un post telefonic de categorie necorespunzătoare
serviciului solicitat (post de domiciliu cu restricţie la internaţional sau
post public urban). Centrala proprie, comparând categoria
chemătorului cu tipul serviciului, precizat şi solicitat prin "prefix", nu
a acordat în acele cazuri accesul la internaţional şi v-a informat rapid
prin transmiterea semnalizării respective (ton de ocupat sau mesaj
înregistrat).
Numerotarea, începută cu prefixul internaţional, continuă cu
numărul internaţional semnificativ, NIS, cu o lungime maximă de
12 cifre şi cuprinzând:
I1I2I3 - indicativul naţional tarii de destinaţie (codul de ţar ă).
Acesta este stabilit după criterii geografice şi are o lungime de 1 - 3
cifre, fiind invers proporţională cu mărimea reţelei naţionale
respective. Se precizează de exemplu următoarele indicative
naţionale: SUA şi Canada - 1, Franţa - 33, Anglia - 44, România - 40,
Bulgaria - 359, Hong Kong - 852. Numărul cifrelor din indicativul
naţional este egal de fapt cu rangul centrului de tranzit al fiecărei tari.
Reamintim că România are un CT2 în ierarhia internaţional; în
consecinţă indicativul nostru naţional are 2 cifre.
NNS - numărul naţional semnificativ, cu atât mai lung cu cât
este mai scurt indicativul, de ţară. Trebuie observat că România poate
3
CCITT - Comité Consultatif International Téléphonique et Télégraphique
39
extinde numerotaţia naţională la 10 cifre (deocamdată folosim doar
8), deoarece consumă numai 2 cifre în indicativul naţional. Aceasta
înseamnă că, din punctul de vedere al numerotaţiei, avem suficiente
condiţii pentru creşterea numărului de abonaţi în cadrul reţelei
naţionale.

Figura 1.3.3.1 Numerotarea în reţeaua telefonică publică

comutată (E.163)

În concluzie, aşa cum rezultă şi din figura 1.3.3.1, secvenţa de

cifre într-un număr de apel internaţional este de tipul:
NIA = (P1P2)(NIS) = (P1P2)(I1I2I3)(NNS) (1.3.1)
adică, de exemplu, un abonat din Bucureşti este apelat din străinătate
prin comanda: (00) (40) (1 610 02 91); parantezele nu fac parte din
numerotaţie, ci sunt folosite în această prezentare doar în scop
didactic, pentru o mai mare claritate, separând astfel grupele de cifre
care au fost definite anterior.
România respectă recomandările ITU-T în ceea ce priveşte
structura numerotării naţionale, ceea ce face ca, pentru un apel
interurban automat, un abonat să tasteze următoarea secvenţa de
cifre:
NNA = (P3) (NNS) = (P3) (I4I5 )(ABC) (MSZU) (1.3.2)
în care se regăsesc segmente analoge acelora din numerotaţia
internaţională, adică:
P3 - prefix interurban, care reprezintă solicitarea de acces la
serviciul automat interurban; s-a adoptat pentru prefix cifra "0";

40
 NNS - număr naţional semnificativ, ce este folosit la
identificarea abonatului chemat în cadrul reţelei naţionale. Trebuie
observat că prefixul interurban nu este inclus în NNS, adică un
abonat internaţional nu trebuie să-l introducă în număr după codul de
ţară;
I4I5- indicativul interurban (codul de oficiu interurban al
centrului de tranzit) al oraşului de destinaţie. Acest cod este stabilit de
operatorul naţional, după criterii geografice, de ierarhizare a reţelei şi
de taxare a comunicaţiilor. De exemplu, în prezent sunt valabile
următoarele indicative: Chişinău - 22, Bălţi - 231, Cahul - 299,
Hânceşti - 269, (aceleaşi indicative interurbane sunt valabile şi pentru
o bună parte din localităţile raioane ale căror capitale au fost alese în
exemplificare);
ABC - codul de oficiu urban (codul centralei urbane -
indicativul oficiului urban) de destinaţie, ce caracterizează centrala
urbană în care este racordat abonatul chemat. De exemplu, pentru
chişinău grupurile de cifre 75, 24, 51 sunt folosite ca indicative
urbane, definind în mod cert centrale telefonice de abonat din anumite
zone ale oraşului. Evident că în alte oraşe ale ţarii, cu mai puţine
centrale de abonaţi în reţeaua urbană proprie, pentru identificarea
centralelor sunt necesare mai puţine cifre, respectiv codul urban este
de tip A sau AB.
MSZU - adresa abonatului în centrala proprie, precizând Mia,
Suta, Zece şi Unitatea din numărul de apel al abonatului.
Din cele precizate anterior, se observă că există cifre dedicate
pentru scopuri precise, conform recomandărilor organismelor
internaţionale sau reglementarilor naţionale. Aceste cifre nu pot fi
folosite ca "primă cifră" într-un număr de apel urban, ceea ce
diminuează posibilităţile reale de numerotare pentru o lungime
precizată a numărului de apel. De exemplu, în Moldova nici un
număr urban nu poate începe cu "0" (cifră dedicate prefixului
interurban), dar nici cu "9", care este cifra dedicate "serviciilor
speciale" cu numerotaţie prescurtată:
903 - salvarea,
902 - poliţia,
904 – serviciul depănare gaz etc.

41
 Înseamnă că deşi avem la dispoziţie 10 cifre pentru
numerotarea naţională, nu pot fi create 1010 numere diferite, dar, chiar
şi cu aceste restricţii rămân suficiente disponibilităţi de numerotare
pentru nevoile reţelei telefonice fixe, ceea ce ar permite instalarea de
noi posturi telefonice.
De asemenea, trebuie precizat că planul de numerotare
prezentat respectă caracteristica "lungime fixă a numerelor de apel",
deşi poate la prima vedere nu pare că se realizează acest lucru. Dar
această restricţie de lungime trebuie raportată totdeauna la o anumită
întindere a reţelei. De exemplu, orice abonat al reţelei fixe din
Chişinău este apelat printr-un număr de apel de 6 cifre, indiferent din
ce punct al oraşului a fost iniţiat apelul. Pentru orice alt oraş al tarii,
numerotarea locale se face cu doar 5 cifre. Dacă însă ne raportăm la
ansamblul reţelei naţionale, adică schimbăm perimetrul reţelei, atunci
orice abonat este numerotat prin 8 cifre, dintre care primele 1/3 cifre
reprezintă indicativul interurban al oraşului în care se află conectat
abonatul chemat, care este destinatarul apelului în cauză.
Pentru "era" şi reţelele ISDN, recomandarea E.163 este extinsă
şi modificată prin conţinutul recomandării E.164, care, printre altele,
prevede că lungimea numărului de apel poate fi de maxim 15 cifre şi
care introduce în codul naţional şi un cod de trunchi. Condiţii
speciale de numerotare pentru ISDN sunt în detaliu prezentate în
recomandările E.165 şi E.166, dar ele nu intră în intenţiile acestei
lucrări.

Numerotarea în reţele de date (X.121)

Recomandarea X.121 limitează lungimea numerelor de apel în
reţelele de date la 14 cifre, dintre care 1 - 3 cifre reprezintă codul
naţional de date (figura 1.3.3.2). Codurile naţionale de date diferă de
cele folosite în reţelele telefonice, unele țări avînd chiar mai multe
coduri de date.

42
 Figura 1.3.3.2 Numerotarea internaţională de date (X.121)

Comparînd recomandările E.163 şi X.121 observăm următoare:

mare parte din structura E.163 este bazată pe divizarea
geografică a reţelei, prezentând indicative naţionale şi coduri
interurbane, care presupun implicit considerarea unei singure
reţele în cuprinsul aceluiaşi teritoriu;
structura X.121 este bazată pe identificatori de reţea, DNIC
(Date Network Identification Code), care ocupă primele 4 cifre
ale numărului. Indicatorul de reţea include în compoziţia lui
codul naţional de date şi este folosit la îndrumarea apelurilor
între reţelele de date.

1.4 Arhitectura generală a unei centralei

1.4.1 Părțile componente ale unei centrale

În raport cu fluxul de informaţii, în arhitectura generală a

unei centrale (figura 1.4.1.1) se disting: căi de date (data path -
voies de données) şi căi de comandă (control path - voies de
contrôle).

43
 Figura 1.4.1.1 Arhitectura generală a unei centrale urbane
(de oficiu )

Calea de date este un canal ce permite îndrumarea informaţiilor

generate şi folosite în mod direct de către utilizatorii reţelei; exemplul
clasic îl constituie calea de convorbire la care sunt conectaţi abonatul
chemător (sursă) şi abonatul chemat (destinaţie).
Calea de comandă (şi control) este un canal ce permite
îndrumarea informaţiilor necesare unei bune funcţionări a centralei şi
a reţelei în ansamblu; mesajele de semnalizare sunt un exemplu
semnificativ al acestor categorii de informaţii.
Într-o centrală de oficiu urban (cu abonaţi) se disting
următoarele subsisteme:
1. Reţeaua de conexiune, RCX (switching network -
Réseau de Connexion) - este un dispozitiv de mare
complexitate, ce îndeplineşte funcţia de a conecta o cale de
intrare la o cale de ieşire, sub coordonarea ordinelor primite
de la unitatea de comandă. Este prin excelenţă un
component de execuţie. Căile comutate prin RCX sunt
deopotrivă căi de date, care conectează elemente ale unităţilor
terminale, ca şi căi de comandă, referitoare la legături fie
între unitatea de comandă şi unităţile terminale sau

44
 auxiliare, fie între diferitele procesoare ale unităţii de
comandă. Folosirea reţelei de conexiune la stabilirea
căilor de comandă este o soluţie deosebit de convenabilă,
care asigură o mare supleţe relaţiilor între diferitele
componente ale centralei. RCX permite modificarea
legăturilor interne de comandă în funcţie de sarcinile
prezente de trafic, dar şi în funcţie de disponibilităţile
echipamentelor, în cazuri accidentale de deranjament.
2. Unităţile de linii terminale (line termination units -
unltés terminales de ligne) - reprezintă interfeţele între
mediul de transmisie, pe de o parte, şi RCX, precum şi
unitatea de comandă, pe de altă parte. O unitate terminală
se prezintă astăzi ca o placă de circuit electronic, controlat
de un microprocesor, şi asigură supervizarea unui grup
determinat de linii. De exemplu se precizează că o placă de
circuit imprimat permite în mod obişnuit racordarea a 8 sau
16 linii (analogice sau numerice) de abonat. Datorită
numărului mare de terminale racordate într-o centrală,
unităţile terminale reprezintă fizic şi financiar cea mai mare
parte a unei centrale.
3. Interfeţele sunt echipamente situate totdeauna la
extremităţile centralei şi au rolul de a asigura adaptarea între
centrală şi mediul său exterior de transmisie. Acest mediu al
centralei este format, pe de o parte, din abonaţii săi proprii şi,
pe de altă parte, din celelalte centrale din reţea cu care este
legată în mod direct. În consecinţă, interfeţele, trebuind să
corespundă perfect acestui mediu, se referă la următoarele
elemente ale reţelei de telecomunicaţii:
a. linii de abonat (subscriber line - ligne d'abonné) - care
permit racordarea terminalelor utilizatorilor reţelei
(aparate telefonie, fax-uri, calculatoare etc.). Cel mai
adesea, linia abonatului este materializată printr-o
pereche de fire de cupru neizolate şi răsucite
(unshielded twistedpair -fils de cuivre non blindés). Până
de curând interfaţa abonatului a avut o structură analogică;
doar de câţiva ani au intrat în exploatare liniile numerice

45
 de abonat şi în consecinţă au apărut şi interfeţele
numerice, pregătind generalizarea ISDN-ului.
b. joncţiuni (trunks -jonctions) - care asigură schimbul de
informaţii cu alte centrale.
c. serviciul de exploatare şi întreţinere - cel care permite
operatorului reţelei de a interveni în funcţionarea
centralei.
4. Exploatarea (administration) - funcţia prin care se pot
realiza modificările în condiţiile de funcţionare ale centralei:
crearea de noi abonaţi, citirea contoarelor de taxare,
modificarea tabelelor de traducere internă etc.
5. Întreţinerea (maintenance) - permite remedierea unui
deranjament sau chiar a unei întreruperi în funcţionarea
centralei. În asemenea situaţii, prin blocul de comandă al
întreţinerii, se lansează un program de localizare a avariei, de
scoatere din funcţiune a echipamentului deranjat şi de
reparaţii, ce sunt urmate evident de un program de
repunere în funcţiune şi de actualizare a tuturor
informaţiilor utile. În centralele clasice, cu echipamente de
tip electromagnetic (rotative sau crossbar), interfaţa de
exploatare/întreţinere se prezintă ca un terminal specializat,
care se conectează în cazurile de avarie la unitatea de
comandă şi la echipamentul aflat în deranjament. În mediul
actual al centralelor electronice, gestionarea întregii reţele
poate fi realizată în mod unitar prin folosirea platformelor
TMN (Telecommunication Management Network). În această
situaţie, interfaţa de exploatare şi întreţinere poate fi privită
ca o racordare la o reţea de pachete X.25, iar platforma TMN
ca un comutator specializat pentru toate semnalele de gestiune
a exploatării şi întreţinerii.
6. Unitatea de comandă (şi control) este responsabilă cu
supervizarea întregului sistem. Centralele realizate în
vechile tehnologii (rotative sau crossbar) au utilizat o
comandă prin program cablat. Astăzi, orice comutator
electronic dispune de o comandă prin program înregistrat
(Stored Program Control - Commande par logiciel) care

46
 este mult mai suplă, permiţând evoluţia funcţiilor şi
serviciilor în raport cu abonaţii centralei, dar şi cu gestiunea-
întreţinerea proprie a acestuia. De regulă, unitatea de
comandă este materializată printr-un sistem de tip multi-
procesor, care execută programele de exploatare şi
întreţinere, dar şi programele legate de conexiunile cu
unităţile terminale, pentru supervizarea comunicaţiilor;
este ceea ce se numeşte în mod curent "prelucrarea
apelurilor" (call processing- traitement d'appels). Pentru a
răspunde cerinţelor de fiabilitate, diferitele procesoare ale
comenzii au capacitatea de a se înlocui reciproc, în caz de
deranjament. Programele executate de unitatea de
comandă sunt de o mare complexitate. Ele se
caracterizează prin: amploare deosebită (mai multe milioane
de linii de program), prelucrări în timp real, fiabilitate
sporită pentru a asigura permanenţa funcţionării centralei şi
a tratării apelurilor, diversitate în acţiuni (mai multe zeci de
versiuni gestionate în paralel).
7. Auxiliarele - echipamente care facilitează informarea
utilizatorilor asupra progresării în tratarea de către centrală
a apelurilor lor sau avertizarea acestora asupra eventualelor
anomalii de funcţionare. Aceste echipamente, aflate permanent
sub comanda şi controlul unităţii de comandă, sunt de două
categorii:
- generatoare de tonalităţi diverse sau de mesaje înregistrate,
folosite în diferite etape de prelucrare a unui apel, în
conformitate cu cerinţele semnalizării,
- receptoare pentru semnale de numerotare (în impulsuri "lipsa
curent" sau în frecvenţe vocale) primite de la abonaţi sau de la
alte centrale.

1.4.2 Fazele de apel centralei

Chiar dacă fiecare dintre noi putem intuitiv să descriem modul

de derulare a unui apel, folosind practica pe care o avem ca utilizatori

47
ai serviciului telefonic, se impune totuşi aici să se definească, din
punct de vedere tehnic, fazele unei comunicaţii (ale unui apel).
Această definire are ca scop final înţelegerea rolului şi principiului de
funcţionare pentru fiecare echipament care conlucrează la realizarea
unui apel.
Prezentarea se face pe baza figurii 1.4.2.1, care schematizează
stabilirea unei comunicaţii între un abonat chemător şi un abonat
chemat, prin intermediul unei reţele oarecare. Această reţea se poate
limita la o singură centrală, atunci când cei doi abonaţi sunt conectaţi
în acelaşi nod de comutaţie, în caz contrar, reţeaua este constituită
dintr-un lanţ de centrale, ceea ce va antrena şi o anumită
semnalizare între ele.
Fazele succesive ale unui apel sunt următoarele:
a. Preselecţie
Un utilizator, dorind să stabilească o comunicaţie, solicită acest
lucru reţelei. Ei îşi exprimă solicitarea într-o manieră adecvată
categoriei comunicaţiei dorite şi evident tipului de terminal pe care îl
are la dispoziţie; în cazul unei comunicaţii telefonice este vorba de
simpla deschidere a aparatului telefonic (ridicarea microreceptorului
de pe furcă). Este iniţiat în acest mod un apel, în care utilizatorul în
cauză are o poziţie de "chemător" (sursă de apel).
Centrul de comutaţie, la care este racordat chemătorul,
sesizează apariţia apelului şi verifică dacă îl poate trata. În caz
afirmativ (când blocul de comandă dispune de cel puţin un receptor
de numerotare liber), se efectuează o conexiune unidirecţională de la
auxiliarul generator al tonalităţii "invitaţie la transmiterea
numerotării" (numită şi "ton de disc") către unitatea terminală a liniei
chemătoare respective. Transmiterea acestei tonalităţi se face tocmai
pentru a informa abonatul chemător despre faptul că în centrala
proprie există resurse (dispozitive) care sunt pregătite să prelucreze
apelul iniţiat de el.
Înseamnă că, într-o definire concisă, preselecţia este faza de
identificare a liniei abonatului chemător şi de conectare a acesteia la
un receptor de numerotare.

48
 b.Numerotare
Utilizatorul chemător transmite adresa terminalului pe care
doreşte să-l cheme (numărul de apel al chematului). Raportat la
apelul de faţă, acest al doilea terminal este destinaţia, adică "abonat
chemat". Din momentul recepţiei în centrală a primei cifre de adresă
este întreruptă conexiunea cu generatorul de tonalităţi. Cifrele, pe
măsură ce sunt recepţionate, sunt memorate, astfel încât adresa
chematului va fi cunoscută şi menţinută în întregime în unitatea
de comandă pe toată durata de prelucrare a apelului.

Figura 1.4.2.1 Fazele unei comunicaţii

49
 c. Traducere
Adresa chematului, formată dintr-o succesiune de cifre
zecimale, este convertită într-un cod (comandă) de selecţie.
Conversia se face pe baza logicii interne proprie fiecărei centrale,
aceasta depinzând de structura şi dimensiunile reţelei de
conexiune, de numerotarea abonaţilor proprii, dar şi de
conţinutul planului general de numerotare, de locul şi de rolul
centrului de comutaţie în ansamblul reţelei, precum şi de topologia
întregii reţele.
d. Selecţie
Se identifică (se selectează), corespunzător codului de selecţie
stabilit în faza anterioară, linia de ieşire din centrală: aceasta este
chiar linia abonatului chemat, dacă apelul este local, sau este o
joncţiune de ieşire spre o altă centrală, dacă apelul este distant.
Dacă linia chematului este disponibilă (abonatul chemat nu este
angajat într-un alt apel), atunci se alege un drum, accesibil şi
disponibil în întregime, de-a lungul reţelei de conexiune, între cele
două linii implicate în apelul respectiv: linia chemătoare, identificată
şi marcată prin preselecţie, şi linia chemată, identificată şi marcată
prin selecţie.
În cazul apelului distant, testul de disponibilitate a joncţiunii de
ieşire se face în momentul alegerii acestei joncţiuni din ansamblul
fasciculului de legătură cu următoarea centrală de pe lanţul
comunicaţiei (care poate fi chiar centrala de destinaţie), aleasă
conform structurii reţelei şi planului de îndrumare a traficului.
Trebuie precizat că selecţia se realizează totdeauna printr-un
ansamblu de operaţii de alegere comandată a unei ieşiri dorite,
alegere ce se execută în cadrul reţelei de conexiune, corespunzător
codului de selecţie.
În urma operaţiilor de selecţie se poate depista (şi nu de puţine
ori) o situaţie de blocare, ceea ce face ca prelucrarea apelului să se
încheie prematur şi fără nici o şansă de stabilire a legăturii solicitate :
- blocarea externă (pentru apelul local) - dacă linia chemată nu
este liberă;

50
 - blocarea reţelei de joncţiuni (pentru apel distant) - dacă nu
există nici o joncţiune liberă spre centrala distantă ce urmează
pe lanţul comunicaţiei în direcţia solicitată;
- blocarea internă - dacă de-a lungul reţelei de conexiune a
centralei nu există un drum disponibil în acel moment între
extremităţile marcate prin selecţie.
În oricare din aceste situaţii, centrala de origine a apelului
stabileşte o legătură unidirecţională între generatorul de "tonalitate
de ocupat' sau sursa de mesaje înregistrate şi linia abonatului
chemător. Chemătorul este astfel informat că apelul său nu poate fi
finalizat, constituind pentru reţea un "eşec" de prelucrare. Totodată
această informaţie reprezintă şi o "rugăminte" exprimată de centrală,
ca abonatul să renunţe la apel, eliberând linia (prin închidere
aparatului). Abonatul chemător se află, pe toată perioada de recepţie
a tonului de ocupat sau a oricărui mesaj înregistrat, în starea de
"apel fals", din care nu poate ieşi decât prin închiderea aparatului
său. Trebuie observat că tonul de ocupat informează chemătorul
doar despre eşecul apelului, în timp ce mesajul înregistrat, care este
oferit de o centrală electronică modernă, aduce şi lămuriri
suplimentare, exprimând clar şi cauza de nesatisfacere a apelului
(direcţia solicitată este momentan ocupată, număr inexistent,
numerotare incompletă etc.)
OBSERVAŢIE: În cazul unui apel distant, fazele (b), (c) şi (d)
se repetă în mod similar şi obligatoriu în fiecare centrală traversată.

e. Sonerie
În orice situaţie cu "succes" de selecţie, abonatul chemat este
avertizat că este solicitat pentru o comunicaţie: în cazul apelului
telefonic avertizarea se execută prin intermediul aşa numitului
"curent de sonerie" (un semnal de 50 Hz la o tensiune alternativă
de 75-80Vef, ce este transmis de centrala de destinaţie a apelului şi
care este recepţionat de aparatul telefonic al chematului într-un
dispozitiv specializat). În acelaşi timp, centrala de destinaţie
transmite şi abonatului chemător o tonalitate de „revers apel", prin
care i se confirmă faptul că a fost identificat chematul şi că acesta

51
este disponibil; chemătorul este invitat în acest mod să aştepte
răspunsul chematului.

f. Convorbire
Din momentul în care abonatul chemat răspunde la "apel", se
stabileşte conexiunea bidirecţională între cei doi utilizatori, adică de
la un cap la celălalt al comunicaţiei. Tot în acelaşi moment se
întrerup şi circuitele de transmitere a semnalizărilor pe cele două linii
ale utilizatorilor implicaţi (curentul de sonerie şi tonalitatea de
revers apel) şi intră în funcţiune contorul pentru taxarea
comunicaţiei. Până de curând taxarea se făcea în mod exclusiv
la partea chemătoare, dar recent a început să se folosească în
anumite cazuri taxarea la partea chemată, anume în reţelele
telefonice ce dispun de serviciul "apel verde". Acest serviciu este
folosit de diferite firme particulare, care doresc să încurajeze pe
potenţialii beneficiari ai serviciilor oferite de ele, în a le contacta
telefonic, angajându-se astfel să suporte costul convorbirilor
respective.

h. Eliberare
La cererea unuia dintre utilizatorii participanţi la apel
(chemătorul sau chematul), comunicaţia este întreruptă (în cazul
apelului telefonic, comanda de eliberare este dată prin simpla
închidere a aparatului telefonic); celălalt utilizator este invitat să
renunţe şi el la comunicaţie, transmiţându-i-se, după expirarea unei
temporizări anumite (de exemplu 30 secunde), o tonalitate de
avertizare (eventual sub forma "tonului de ocupat"). În acelaşi
moment, taxarea încetează şi ansamblul resurselor angajate în
comunicaţie sunt eliberate; de asemenea, sunt şterse din memoriile
centralei toate informaţiile referitoare la apelul în cauză şi care au
fost folosite numai pentru prelucrarea lui.

52
 1.4.3 Funcțiile principale a unei central de comutație

În prezentarea secvenţială a fazelor unui apel au fost enumerate

operaţiile principale îndeplinite de centrală în scopul prelucrării şi
finalizării apelului. Dar această simplă trecere în revistă a
sarcinilor unei centrale, doar din punctul de vedere al fazelor de
apel, trebuie completară printr-o analiză amplă a funcţiilor exacte
ale centrelor de comutaţie, independent de tehnica de comutaţie
folosită. Capitolele ce urmează sunt dedicate în exclusivitate acestui
scop, anume acela de a detalia principiile de îndeplinire a funcţiilor
centrelor de comutaţie şi structurile echipamentelor menite să le
realizeze.
Un centru de comutaţie, indiferent care este poziţia lui în cadrul
reţelei de telecomunicaţii sau care este modul de transfer căruia îi
corespunde în funcţionare, trebuie să îndeplinească în mod
obligatoriu următoarele funcţii principale:
1. Funcţia de conexiune
Un centru de comutaţie asigură o legătură temporară între
linii de abonaţi sau între o linie de abonat şi o joncţiune (de intrare
sau de ieşire), sau doar între două joncţiuni. Aceasta constituie în
realitate funcţia de conexiune (de interconectare), adică este
"ocupaţia" primordială a unei centrale. Echipamentele care
realizează funcţia de conexiune sunt înglobate în ceea ce poartă
numele de "reţea de conexiune": un ansamblu foarte cuprinzător de
"puncte de conexiune" ce este structurat după reguli specifice. La
realizarea funcţiei de conexiune participă şi interfeţele cu mediul
exterior centralei, care sunt de altfel numite "terminaţii" ale reţelei de
conexiune. Reţeaua de conexiune, prin componentele sale, şi
interfeţele cu mediul sunt elemente ale centralei care rămân
angajate pe toată durata unui apel. În plus trebuie precizat că
aceste resurse ale sistemului de comutaţie funcţionează în regim
de pierderi, ceea ce înseamnă că dimensiunea echipamentului
se stabileşte în raport cu o valoare medie a traficului oferit, iar
toate solicitările care depăşesc acest nivel sunt respinse de sistem.

53
 2. Funcţia de relaţie
Centrul de comutaţie, trebuind să asigure satisfacerea
solicitărilor sosite pe liniile abonaţilor sau pe joncţiunile cu alte
centrale, realizează un schimb bidirecţional de informaţii cu
exteriorul (abonaţii proprii şi celelalte centrale implicate în apel).
Toate aceste operaţiuni de dialog cu exteriorul reprezintă
manifestarea funcţiei de relaţie. Dialogul este specializat în raport cu
principiul de funcţionare a centrului de comutaţie şi cu tipul şi
categoria terminaţiilor implicate; protocolurile de dialog, împreună
cu toate tipurile de informaţii corespunzătoare sunt cunoscute sub
numele de semnalizare.
3. Funcţia de comandă
Informaţiile de semnalizare constituie una dintre sursele
principale ale operaţiilor de comutaţie. Dar înainte de a se traduce
printr-o acţiune de comutare, aceste informaţii trebuie să fie
prelucrate (citite, traduse şi înţelese).
Prelucrarea presupune executarea unor operaţii
"inteligente" de către unitatea de comandă a centralei, care este
responsabilă cu îndeplinirea funcţie de comandă.
Acest bloc se prezintă fie sub forma unui sistem funcţional unic
(dar realizat în mod duplicat pentru a se asigura o siguranţă sporită
în funcţionare), fie sub forma unui ansamblu de echipamente, care
colaborează la prelucrarea apelurilor, executând fiecare, în faze
diferite, operaţii diverse.
În regim normal de funcţionare un component al blocului de
comandă are o durată de angajare fixă şi predeterminată, pentru
fiecare operaţie ce o are de îndeplinit; aceasta înseamnă că el nu
rămâne angajat pe toată durata apelului, ci doar pe un scurt
interval de timp, strict necesar îndeplinirii funcţiei sale
operaţionale.
Toate elementele blocului de comandă funcţionează în regim
de aşteptare, ceea ce înseamnă că resursele operaţionale, specifice
unei anumite operaţii de comandă, dispun de şiruri de aşteptare
(memorii) unde iau loc clienţii în vederea prelucrării. Resursele au o
mare capacitate de prelucrare (de exemplu 800000 apeluri în ora de
trafic maxim în centrala Alcatel E10B), adică timpi foarte mici de

54
execuţie a unei operaţii de comandă, rezultând timpi de aşteptare
nesemnificativi faţă de durata totală a unui apel.
Pentru prelucrarea apelurilor unitatea de comandă foloseşte
inteligenţa sa proprie (de tip cablat sau de tip programat),
informaţiile sosite de la mediul exterior în cadrul semnalizării,
precum şi informaţiile culese de la restul echipamentelor din
centrală. Folosind toate aceste informaţii, ea produce comenzi ce
sunt adresate reţelei de conexiune, pentru stabilirea drumurilor de
acces de-a lungul ei şi spre terminalele implicate, precum şi pentru
auxiliarele de semnalizare, pentru completarea şi finalizarea
apelurilor.

Figura 1.4.3.1 Funcţiile principale ale centrului de comutaţie

Figura 1.4.3.1 prezintă într-un mod schematic interacţiunile

care există între cele trei funcţii principale ale unui centru de
comutaţie, precum şi ale acestuia cu mediul "exterior". Pe lângă
aceste funcţii principale, un nod de comutaţie mai îndeplineşte şi
următoarele funcţii complementare, fără aportul cărora prelucrarea
oricărui apel nu poate fi completă, iar activitatea de ansamblu a
centrului nu poate fi asigurată:
- funcţia de traducere a adresei chematului,
- funcţia de taxare a comunicaţiei,
- funcţia de exploatare şi întreţinere.

55
 1.5 Moduri de transfer utilizate în centrul de comutație

1.5.1 Noțiuni de mod de transfer

Modul de transfer este o noţiune introdusă de către CCITT

pentru a descrie tehnica folosită într-o reţea de telecomunicaţii. Ea
are un larg conţinut, acoperind aspecte relative la transmisie, la
multiplexare şi la comutaţie. De fapt, prin această noţiune se
precizează modalitatea în care mai multe comunicaţii concurente
împart între ele aceeaşi resursă a reţelei (pentru comutaţie sau pentru
transmisie), atât în cadrul unui centru de comutaţie, cât şi în cadrul
reţelei în ansamblul ei.
Alegerea unui anumit mod de transfer depinde de anumite
restricţii, ce trebuie a fi respectate şi care se referă în principal la
următoarele aspecte:
- Spectrul serviciilor oferite. În prezent, în reţeaua de
telecomunicaţii există un spectru foarte larg de servicii,
care se diferenţiază în mod clar în raport cu debitul
informaţiilor transmise şi cu durata comunicaţiilor. În
figura 1.5.1.1 sunt prezentate în mod sintetic principalele
servicii, distribuite în spectrul debitelor de transmisie şi în
cel al duratelor de comunicaţie.

Figura 1.5.1.1 Servicii de telecomunicaţii

56
- Rata de eroare este exprimată ca un procent al
elementelor binare sau pachetelor eronate din numărul
total al celor emise de sursă sau pe o cale de
comunicaţie. Acest element restrictiv are o importanţă
specifică fiecărui serviciu, de exemplu, este evident că un
bit eronat într-o informaţie emisă nu are aceleaşi
consecinţe dacă ea se referă la codificarea vocii sau la un
fişier de date.
- Timpul de îndrumare este întârzierea definită ca
timpul scurs între momentul de emisie a unei informaţii
de către sursă şi cel al recepţiei sale la destinaţie. Se
consideră două componente principale ale timpului de
îndrumare:
- întârzierea de propagare, care depinde de viteza de
propagare pe mediul de transmisie şi de distanţa ce
trebuie acoperită între cele două terminale ale reţelei,
- întârzierea datorată prelucrării informaţiei, care depinde
în mod esenţial de modul de transfer.
- Sporadicitatea (burstiness - sporadicité) - ca măsură a
caracterului foarte neregulat în timp al activităţii oricărei
surse de informaţii. Astfel, dacă pentru o sursă se
defineşte un debit maxim de emisie S şi un debit
mediu E, atunci sporadicitatea sa este B = S/E. Pentru
serviciul telefonic se apreciază că B = 2, pentru că de
regulă pentru un participant la convorbire perioadele de
emisie (de vorbire) alternează cu perioadele de linişte (de
ascultare), cele două perioade având durate aproximativ
egale. Dar pentru a fi mai corecţi, este bine a preciza că de
fapt un canal de voce se foloseşte în medie 30% din timp,
ceea ce face ca valoarea reală a sporadicităţii să fie mai
mică. Din contră, pentru schimbul de date neinteractiv,
valoarea uzuală a sporadicităţii este mai ridicată anume B =
10. Această valoare se datorează faptului că debitul sursei
este ridicat atâta timp cât capul de lectură al discului
citeşte sectoare încărcate, în timp ce debitul este nul în
perioadele în care capul de lectură se deplasează către un alt

57
 ansamblu de sectoare încărcate.

Figura 1.5.1.2 Factorul de sporadicitate pentru diferite servicii

Figura 1.5.1.2 prezintă valorile tipice ale factorului de

sporadicitate (1/B) corelate cu rata de vârf a canalului de transmisie
pentru diferite servicii. Se poate astfel observa că sursele de date de
mică viteză sunt caracterizate de o gamă largă a sporadicităţii şi sunt
în general transmise pe canale de mică viteză (de cel mult 10 4 bit/sec).
Canalele cu debit 104 -105 bit/sec constituie suportul pentru voce,
pentru servicii de date interactive la viteză mică sau chiar pentru
comunicaţii terminal-gazdă. Totuşi aceste servicii, aşa cum deja s-
a arătat, sunt caracterizate de sporadicităţi diferite: perioadele active
de voce sunt în general 60% din timp, iar comunicaţiile interactive
terminal-gazdă doar cel mult 1% din timp. Canalele de 106 - 108
bit/sec sunt folosite în reţelele locale, LAN, sau metropolitane, MAN,
cu factori de sporadicitate de regulă sub 0,1. Serviciile de imagini
folosesc în general suporturi cu rate de vârf de peste 106 bit/sec şi sunt
caracterizate de sporadicităţi diferite: de valori mici, dacă sunt servicii
video interactive, sau de valori ridicate, dacă serviciile sunt de tip
televiziune unidirecţională (convenţională sau de înaltă fidelitate).
Trebuie menţionat însă că progresele în tehnicile de codare pot
modifica substanţial factorul de sporadicitate a unei surse
informaţionale video pentru o rată dată a canalului, dar reducerea nu
poate fi mai mare decât cel mult cu un ordin de mărime.

58
 În prezent modurile de transfer cunoscute şi folosite în
reţeaua de telecomunicaţii sunt: transferul prin comutaţie de circuite
şi transferul prin comutaţie de mesaje /pachete. Pentru cea de a doua
variantă se menţionează şi existenţa formei sale evoluate, şi anume
modul de transfer asincron, ATM.

1.5.2 Restricții pentru alegerea unui anumit mod de transfer

Datorită faptului că numărul calculatoarelor era din ce în ce mai

mare precum și a faptului că la fiecare din acestea se stocau ceva
informații din diverse domenii, a devenit necesar schimbul operativ
de informații la distanță.
Astăzi echipamentele care se pot conecta la o rețea s-au
diversificat astfel că dintr-o rețea de comunicații pot face parte
calculatoare, laptopuri, imprimante, telefoane, etc.
Avantajele imediate ale folosirii unei reţele de comunicații
sunt: schimbul de informații, transferul de date, utilizarea comună a
resurselor, partajarea sarcinilor, protecţia datelor etc. Realizarea unei
rețele implică și costuri însă acestea trebuie puse în legătură cu
avantaje oferite. Pentru bună funcționare a unei rețele de calculatoare
trebuie avute în vedere și unele sarcini administrative cum ar fi
optimizarea întreținerii și asigurarea disponibilității. În cazul
defectării unor componente singulare rețeaua trebuie să fie în
continuare disponibilă, funcțiile componentelor defecte trebuind să
fie preluate de alte componente. Cu cât mai complexe și mai mari
sunt componentele rețelei, cu atât devine mai importantă deținerea de
instrumente de lucru care să permită administrarea și intreţinerea
ușoara a rețelei.
Posibilitatea diagnosticării și intreținerii la distanță a rețelei
facilitează service-ul în această direcție. Comunicațiile între
echipamentele interconectate fizic și logic într-o rețea se realizează
pe baza unor suite de reguli de comunicare și formate impuse pentru
reprezentarea și transferul datelor, numite protocoale. Se folosesc
numeroase suite de protocoale, dar scopul oricărei rețele de
comunicații este acela de a permite transmisia informațiilor între

59
oricare două echipamente, indiferent de producător, de sistemul de
operare folosit sau de suita de protocoale aleasă. Echipamentele de
interconectare (modem, hub, switch, bridge, router, access point) sunt
responsabile de transferul informațiilor în unități de date specifice
(cadre, pachete, datagrame, segmente, celule) și de conversiile de
format ce se impun, precum și de asigurarea securității
comunicațiilor. Probleme specifice de securitate se identifică atît în
nodurile rețelei, precum și pe căile de comunicație (cablu sau mediu
wireless).
Pentru asigurarea securităţii trebuie luate măsuri în concordanţă
cu tipul reţei. Reţelele de calculatoare pot fi clasificate după mai
multe criteria.
După tehnologia de transmisie putem avea rețele cu un singur
canal de comunicare (broadcast), rețele care dispun de numeroase
conexiuni între perechi de calculatoare individuale („punct la punct”,
pe scurt p2p).
După mărimea rețelei: rețele locale LAN, rețele metropolitane
MAN, de arie întinsă WAN.
În cadrul rețelelor locale sau de arie largă se disting și unele
subtipuri, definite de comunicațiile wireless prin unde radio, în
funcție de tehnologia folosită, puterea de emisie și aria de acoperire:
 rețele personale (PAN – Personal Area Network) numite și
piconet, asociate tehnicii Bluetooth (BTH);
 rețele locale wireless (WLAN – Wireless Local Area
Network) asociate în general comunicațiilor în standard
IEEE 802.11, denumite si rețele WiFi;
 rețele wireless de arie largă (WWAN – Wireless Wide Area
Network) create pe baza tehnologiilor de arie largă (ATM –
Asynghronous Transfer Mode, WiMax – Worldwide
Interoperability for Microwave Access s.a.).

60
 1.5.3. Comutație de circuite. Comutație de circuite
multiplixate în timp

Modul de transfer prin comutaţie de circuite, pe scurt denumit

comutaţia de circuite (circuit switching - commutation de circuits),
constă în a atribui resursele necesare transportului de informaţii pe
toată durata comunicaţiei şi în mod permanent, independent de
informaţia ce este efectiv schimbată (figura 1.5.3.1).

Figura 1.5.3.1 Comutaţia de circuite de-a lungul reţelei

Comutaţia manuală şi cea automată de tip electromagnetic

stau la baza acestei tehnici de funcţionare a reţelei: atribuirea unui
circuit fizic (circuit de convorbire) pe toată durata comunicaţiei şi
pentru utilizare individuală.
Această strategie este bine adaptată în cazul telefoniei, care
este un serviciu în care timpul de îndrumare este critic, sporadicitatea
este scăzută şi restricţiile în ceea ce privesc ratele de eroare sunt
medii. În consecinţă, comutaţia de circuite este specifică reţelelor
telefonice clasice, dar ea s-a extins şi se aplică şi în cazul reţelelor
ISDN de bandă îngustă, pe canal B (N-ISDN Narrowband ISDN).
Datorită procedurilor de multiplexare în timp a comunicaţiilor
(TDM- Time Division Multiplexing) se pot aduce modificări esenţiale
în alocarea resurselor, şi anume este posibilă folosirea unui suport
unic pentru mai multe comunicaţii simultane. Suportul comun este
alocat în mod periodic fiecărei comunicaţii, pentru un scurt interval
de timp de durată predeterminată. Informaţia de transmis este
eşantionată cu o anumită frecvenţă (de exemplu 8 kHz în cazul
61
standardului european MIC 32). Unitatea de bază pentru frecvenţa de
repetare este numită "interval de timp" (time slot). Câteva
comunicaţii sunt multiplexate pe acelaşi suport fizic (linie
multiplex) prin gruparea unui număr corespunzător de slot-uri într-un
cadru, care apoi este repetat cu o frecvenţă constantă la conexiune
(respectiv un circuit de convorbire afectat unui apel anumit) va
folosi totdeauna acelaşi slot în cuprinsul cadrului pe toată durata
comunicaţiei, putând fi astfel identificat fără dificultate. Sunt
folosiţi în mod curent termenii „cale telefonică" şi "canal temporal"
pentru a desemna poziţia în timp alocată unei anumite
comunicaţii pe linia multiplex. Calea temporală poate fi comutată
de către un centru de comutaţie, operaţiunile fiind controlate printr-o
tabelă de translatare, care rămâne neschimbată pe toată durata sesiunii
respective de comunicaţie (figura 1.5.3.2).

Figura 1.5.3.2 Comutaţie de circuite multiplexate în timp:

LI - linie de intrare, LE -linie de ieşire ;
a/c şi x/z - eşantioane pentru 6 căi diferite

Comutaţia de circuite este destul de inflexibilă, deoarece pe

de o parte tabelele de translatare intrare-ieşire sunt fixe, iar pe de
altă parte, pentru o frecvenţa de bit este fixată odată cu durata slot-
ului (de exemplu în MIC 32 durata slot-ului cu 8 biţi este de 125/32
= 3,9 jiisec). Această ultimă caracteristică este total neconvenabilă

62
serviciilor de bandă largă, pentru care se impun diferite frecvenţe
de bit, mergând de la foarte joase până la foarte înalte.
O soluţie ar fi folosirea comutaţiei de circuite cu
frecvenţe de bit multiple, MRCS (Multirate Circuit Switching).
În acest caz, unei conexiuni i se pot aloca mai multe canale de bază,
astfel încât ea foloseşte un multiplu al ratei de bază. Această metodă
este utilizată în N-ISDN pentru videofonie. Apar însă acum probleme
suplimentare şi destul de dificil de rezolvat, printre care poate cele
mai importante se referă la necesitatea unor comutatoare adecvate
fiecărui canal cu rată specifică.
O dezvoltare interesantă o reprezintă comutaţia rapidă de
circuite, FCS (Fast Circuit Switching): resursa de prelucrare nu este
alocată permanent, ci doar dacă sursa este în perioadă de activitate,
adică numai pe durata unei rafale informaţionale. La iniţierea unui
apel, utilizatorul cere o conexiune cu o anumită lărgime de bandă,
egală cu un multiplu întreg oarecare al frecvenţei de bază. Sistemul
nu-i alocă imediat resursele necesare; el memorează doar informaţia
referitoare la lărgimea de bandă cerută şi la destinaţia selectată şi
afectează o etichetă în canalul de semnalizare, cu care va identifica
respectiva conexiune. Cînd sursa începe să emită, eticheta
semnalizează acest lucru, cerând alocarea imediată a resurselor.
Dacă sistemul dispune de resurse libere, atunci conexiunea are
loc fără dificultate. Dar cum resursele se alocă la cerere, se poate
întâmpla ca sistemul să nu dispună de resurse suficiente cererilor
prezente, deci să nu poată satisface în totalitate aceste cereri. Deşi
utilizarea resurselor este mai bună în acest caz, este destul de dificil
de gestionat aceste resurse, mai ales datorită caracterului aleatoriu al
activităţii surselor informaţionale care au acces la ele.

1.5.4 Comutația de mesaje/pachete

Modul de transfer prin comutaţie de pachete, numit simplu

comutaţia de pachete (packet switching - commutation de paquets),
constă în segmentarea informaţiei ce trebuie transmisă în mai multe
"blocuri" informaţionale, numite mesaje.

63
 Acestor blocuri li se anexează în mod obligatoriu o zonă
specială de informaţie, numită etichetă, care este deosebit de utilă
în cadrul reţelei pentru: rutarea corectă a mesajului, corecţia erorilor,
controlul fluxului informaţional etc.

Figura 1.5.4.1 Comutaţia de pachete de-a lungul reţelei

Mesajul astfel pregătit poate fi îndrumat de-a lungul reţelei,

dintr-un nod de comutaţie în altul, în funcţie de destinaţia sa, dar şi
de disponibilitatea reţelei (figura 1.5.4.1). În aşteptarea acestei
disponibilităţi, mesajul este memorat, în şiruri de aşteptare, în oricare
nod pe care îl traversează de-a lungul reţelei, împreună cu alte mesaje
ce sunt adresate aceleiaşi rute. Toate vor fi retransmise atunci
când circuitul, ce corespunde traseului ales spre destinaţie, devine
liber. Rezultă că apar operaţii suplimentare de gestionare a şirurilor
de aşteptare şi de alocare optimă a resurselor pe care urmează să se
retransmită mesajele din şiruri. Cum mesajele oferite de surse au
lungimi diferite, uneori chiar de mari dimensiuni, înseamnă că este
dificil să se prevadă memorii de capacităţi convenabile şi care să fie
utilizate şi într-un mod cât mai eficient.
Aceste neajunsuri sunt rezolvate prin divizarea mesajelor
oferite de surse în unităţi informaţionale de lungime constantă şi
mică, aleasă opţional în funcţie de diferite restricţii, care poartă
numele generic de pachet. În plus, folosind pachetizarea
informaţiilor în locul mesajelor de mare lungime, se obţine şi
micşorarea timpului global de transmisie a informaţiei, deoarece

64
pachetele aparţinând aceluiaşi mesaj sunt prelucrate independent
unele de altele.
Comutaţia de pachete s-a dezvoltat în cadrul reţelelor pentru
transmisii de date (prima generaţie au constituit-o reţelele X.25 pe
canale B/D), în care traficul are un caracter foarte neregulat (o
perioadă cu trafic intens este urmată de o alta cu "linişte" deplină) şi în
care nu se dezvoltă servicii în timp real. În asemenea situaţii,
rezervarea unui circuit pentru o comunicaţie este foarte neeconomică,
adică nu se recomandă comutaţia de circuite. În comutaţia de
pachete sunt utilizate două concepte:
1. Comutaţia cu conexiune (connection-orriented -
commutation avec connexion) - un circuit virtual este stabilit
înainte de a începe emiterea de pachete. Iniţial, sursa emite un
pachet de semnalizare care este transmis de-a lungul reţelei
până la destinaţie, în fiecare nod traversat memorându-
se informaţiile strict necesare îndrumării (identitatea sursei
şi destinaţiei, precum şi următorul nod de atins). Memoria
comunicaţiei va fi exploatată de fiecare dată când un
pachet de informaţie aparţinând comunicaţiei respective va
sosi în nod. În acest fel toate pachetele aparţinând unei
comunicaţii vor urma acelaşi drum de-a lungul reţelei.
2. Comutaţie fără conexiune (connectionless –
commutation sans connexion) - fiecare pachet de informaţie
al unei comunicaţii este transmis de la sursă la destinaţie
independent de celelalte. Astfel două pachete emise de
aceeaşi sursă către aceeaşi destinaţie vor putea fi îndrumate pe
rute diferite. Fiecare pachet trebuie să conţine o informaţie
suficientă care să precizeze apartenenţa lui la o
comunicaţie, precum şi locul său în secvenţa de transmisie.
Modul de transfer asincron, ATM (Asynchronous Transfer
Mode) este o evoluţie importantă a comutaţiei de pachete, cunoscută
şi sub numele de comutaţie rapidă de pachete (Fast Packet
Switching, FPS). În acest caz pachetele sunt de mică mărime, 53
octeţi, ceea ce produce o reducere substanţială a timpului necesar
reţelei pentru a prelucra un pachet şi o creştere corespunzătoare a
debitului de transmisie (zeci de Mbit/sec la interfaţa utilizatorului).

65
În plus este posibilă o operare asincronă între ceasul emiţător şi cel
receptor. Diferenţa între ele este rezolvată simplu prin inserarea unor
pachete goale în fluxul informaţional. Marele avantaj al acestei
tehnici este posibilitatea de a transporta orice serviciu, indiferent care
sunt caracteristicile lui referitoare la frecvenţa de bit, ia cerinţele de
calitate sau la tipul sporadicităţii sursei de informaţia. Un sistem
ATM asigură:
- flexibilitate şi siguranţă pentru dezvoltări viitoare: noile
servicii sunt suportate de reţelele ATM fără modificări
structurale sau pierderi de eficienţă ale echipamentelor de
transmisiuni, de comutaţie sau de codificare a informaţiilor;
- eficienţă în folosirea resurselor, care sunt accesibile tuturor
serviciilor prin partajare;
- unicitatea reţelei – ceea ce produce simplificarea
procedurilor de proiectare, instalare, întreţinere şi control
al reţelei, cu minimizarea costurilor aferente.

1.6 Modulația impulsurilor în cod (PCM –

Pulse Code Modulation)

1.6.1 Semnale analogice și digitale

Forma sub care se prezintă semnalele depinde de natura

mărimii şi de scopul în care folosim semnalul. Din punctul de vedere
al continuităţii în timp şi în valori, folosim două variante:
- Semnal analogic (continuu în timp şi în valori);
- Semnal numeric (discontinuu în timp şi în valori, se mai
numeşte semnal în timp discret şi cu valori discrete.
Semnalul în timp discret se mai numeşte semnal eşantionat).
Modelul matematic al semnalului analogic este o aplicaţie pe
mulţimea numerelor reale, cu valori în mulţimea numerelor reale (sau
un interval de numere reale.
Semnalul acustic care soseşte la un microfon, semnalul electric
pe care îl produce microfonul, poziţia acului unui instrument de
măsură cu ac, semnalul captat de antena unui receptor radio, semnalul

66
electric produs de o cameră video analogică, semnalul afişat de tubul
catodic al unui televizor, timpul indicat de un ceasornic mecanic –
toate sînt semnale analogice, fiind continue în timp şi în valori.
Modelul matematric al unui semnal numeric este un şir de
numere, deci o aplicaţie pe mulţime numărabilă (mulţimea numerelor
întregi), cu valori în restricţii ale mulţimii numerelor raţionale sau
mulţimii numerelor întregi. Numerele reprezintă valorile aproximate
ale eşantioanelor unui semnal analogic.
Exemple: numerele succesive indicate de un voltmetru cu afişaj
numeric, indicaţia de temperatură a unui termometru digital, timpul
afişat de un ceas digital, semnalul muzical înregistrat pe CD,
semnalul produs de o cameră video digitală. Chiar şi indicaţia
ceasului cu afişor cu cristale lichide (LCD = Liquid Crystal Display),
care imită poziţiile limbilor unui ceas clasic, este tot semnal digital,
întrucît ocupă un număr finit de poziţii pe afişor, pe care le modifică
la moment discrete.
Avantajele semnalelor numerice:
- posibilitate nelimitată de memorare;
- posibilităţi mari de prelucrare;
- imunitate sporită la perturbaţii;
- versatilitatea circuitelor de prelucrare;
Dezavantajele semnalelor numerice:
- circuite mai complicate pentru prelucrare (această
particularitate dispare, odată cu dezvoltarea tehnicii
numerice);
- prelucrare încă insuficient de rapidă, pentru frecvenţele mari.

1.6.2 Conversia semnalelor analogice în semnale

digitale la transmisie

Sistemele digitale de telecomunicaţii realizează conversia

semnalelor analogice în semnale digitale la transmisie şi conversia
semnalelor digitale în semnale analogice la recepţie.
Principiul realizării acestor conversii este reprezentat în
fig.1.6.2.1.

67
 Pentru a transforma un semnal analogic în semnal digital,
folosind MIC (PCM), este necesar să efectuăm eşantionarea
semnalului analogic, cuantizarea şi codarea eşantioanelor de
semnal.

Figura 1.6.2.1 Conversie analog - digitală

a. Eşantionarea.
Eşantionarea este procesul prin care un semnal electric
continuu în timp este înlocuit prin impulsuri echidistante în timp a
căror amplitudine este egală sau proporţională cu amplitudinea
semnalului continuu detectat la momentele respective. Numim
aceste impulsuri eşantioane, iar intervalul de timp T dintre
eşantioane va fi numit perioadă de eşantionare.
Frecvenţa de eşantionare se notează cu fT şi este egală cu
1/T.
Teorema eşantionării arată că un semnal continuu, cu
spectrul de frecvenţă limitat la o frecvenţă maximă fM, este complet
definit de eşantioanele lui dacă frecvenţa de eşantionare este mai
mare sau cel puţin egală cu dublul frecvenţei fM .
fT ≥ 2 fM sau T ≤ 1 /(2 fM)
Dacă se respectă teorema eşantionării, este totdeauna posibil
ca din succesiunea de eşantioane să refacem semnalul analogic în
receptorul de semnal. Spectrul semnalului eşantionat păstrează o
componentă de joasă frecvenţă identică (dar atenuată) cu a
68
semnalului transmis, care poate fi uşor separată printr-o filtrare cu
filtru trece jos (fig.1.6.2.2).

Figura 1.6.2.2. Spectre de frecvenţă pentru semnalul vocal A şi

semnatul eşantionat Ae

Pentru separarea corectă a semnalului util este însă necesar ca:

fT - fM > fM adică fT> fM
astfel încât componenta spectrală de joasă frecvenţă şi prima bandă
laterală inferioară să nu se întrepătrundă.
Cunoscând că banda de frecvenţă vocală este 0,3 - 3,4 KHz,
s-a ales prin norme internaţionale o frecvenţă de eşantionare
pentru telefonie de 8 KHz, deci o perioadă de eşantionare de 125
µsec.
Deoarece durata eşantioanelor este mult mai mică decât
perioada de eşantionare, rezultă că timpul rămas disponibil între
eşantioanele unui semnal poate fi folosit pentru transmiterea de
eşantioane pentru alte canale telefonice, obţinându-se în acest fel o
multiplexare cu diviziune în timp a semnalelor cu modulaţia
impulsurilor în amplitudine (MIA sau PAM /Pulse Amplitude
Modulation/).

b. Cuantizarea.

69
 Prin cuantizare se înţelege procesul prin care se realizează
asocierea amplitudinilor posibile ale eşantioanelor la un număr finit
de valori discrete.
Întregul domeniu de valori posibile pentru amplitudinea
semnalelor este divizat într-un număr finit de intervale de
cuantizare. Toate amplitudinile cuprinse între două nivele de
decizie primesc valoarea nivelului de reconstrucţie respectiv.
între cele două nivele de decizie se află un nivel de reconstrucţie,
situat la egală distanţă de cele două nivele de decizie asociate.
Rezultă că prin acest proces se înregistrează introducerea unei
erori în procesul de reconstrucţie a semnalului sursei, care are
caracterul unui zgomot, numit zgomot de cuantizare.
Zgomotul de cuantizare este inevitabil, dar el trebuie menţinut
la nivele cât mai mici posibile, pentru a fi practic insesizabil de
participanţii la convorbire.
Distorsiunea de cuantizare se poate reduce dacă este mărit
numărul de intervale de cuantizare pentru realizarea unei cuantizări
fine. în acest sens există anumite limite impuse de realizarea
economică a echipamentului care realizează cuantizarea. Un
compromis acceptabil între costul şi calitatea comunicaţiei se
obţine dacă se realizează cuantizarea cu 256 nivele de cuantizare,
dintre care 128 sunt nivele pozitive şi 128 sunt nivele negative.
Se constată că raportul semnal/eroare de cuantizare este
variabil, dacă se foloseşte o cuantizare uniformă, defavorizate fiind
semnalele de amplitudini mici pentru care eroarea este foarte mare
în comparaţie cu valoarea semnalului util.
Pentru a asigura un raport semnal/eroare de cuantizare
independent de valoarea semnalului, poate ti folosită cuantizarea
neuniformă, care asigură:
- intervale de cuantizare mici pentru semnale de amplitudini
mici;
- intervale de cuantizare mari pentru semnale de amplitudini
mari.
Legea A de cuantizare, utilizată în Europa, defineşte 7
segmente în domeniul valorilor pozitive şi 7 segmente în domeniul

70
valorilor negative. Segmentele asociate originii sunt combinate într-
un singur segment liniar.

Figura 1.6.2.3 Cuantizare neuniformă şi codare

Operaţia care permite realizarea cuantizârii neuniformă se

numeşte compandare.
La recepţie este necesar să se efectueze operaţia inversă,
numită expandare.
Prin eşantionare, compresie şi cuantizare se transformă
semnalul analogic într-o succesiune de eşantioane, fiecare eşantion
având o valoare dintr-un total de 256 valori posibile.

c. Codarea
Semnalul cu modulaţia impulsurilor în cod se obţine prin
codarea valorilor asociate eşantioanelor de semnal.
Codul este format din 8 simboluri binare (biţi), din care primul
bit indică semnul („1” pentru valori pozitive), iar ceilalţi 7 exprimă
în cod binar valoarea absolută a număruiui întreg cuprins între 0 şi
127.
Rezulta că fiecare eşantion poate fi reprezentat printr-un
cuvânt binar de 8 biţi (octet sau byte).
Prin modulaţia impulsurilor în cod se obţine transformarea
semnalului telefonic analogic într-un semnal digital binar cu viteza
de transmisie de 64 Kbit/s (8 KHz x 8 biţi = 64 Kbit/s)

71
 Figura 1.6.2.4 Codarea amplitudinii eşantioanelor

d. Multiplexarea semnalelor MIC

În transmisiile sincrone, o perioadă asociată unui ciclu cu
durata de 125 µs (frecvenţă 8 KHz) este divizat în canale temporale
(CT) în care se pot transmite succesiv semnalele MIC aparţinând
diferitelor cai telefonice.
Multiplexarea canalelor temporale se realizează electronic, prin
utilizarea de multiplexoare, care conectează succesiv intrările spre
suportul fizic de transmisie comun.
Considerând că într-o perioadă de 125 µsec (8 KHz) numărul
de canale temporale (CT) este egal cu 32, rezultă că pe suportul
fizic se transmite un semnal digital cu rata binară de 2048 Kbit/s:
32 CT x 8 KHz x 8 biţi/CT = 2048 Kbit/s.

1.6.3 Convesria semnalelor digitale în semnale

analogice la recepție

a. Regenerarea şi demultiplexarea
La recepţie este necesară regenerarea semnalului digital,
separarea semnalelor recepţionate în CT diferite şi dirijarea acestora
spre ieşiri în diferite operaţii realizate prin utilizarea unui
demultiplexor electronic, care este sincronizat cu multiplexorul de
la emisie, pentru a asigura separarea corectă a octeţilor canalelor
temporale.

72
 Figura 1.6.3.1 Principiul multiplexării şi demultiplexării

Pentru obţinerea sistemelor digitale cu diviziune in timp, este

necesară utilizarea la emisie a unui multiplexor (MX), iar la recepţie
a unui demultiplexor (DMX).

b. Decodarea şi expandarea
Receptorul de semnal trebuie să aloce fiecărui cuvânt binar
MIC recepţionat un semnal cu amplitudinea corespunzătoare
nivelului de decizie asociat eşantionului la emisie. Se obţine în
acest fel decodarea semnalului binar în semnal MIA. Având în
vedere că la emisie s-a realizat o compresie a semnalului analogic,
rezultă că la recepţie este necesară o expandare.
Datorită unui filtru capacitiv la ieşirea decoderului, semnalul
obţinut prin decodare este un semnal treaptă, valoarea unui eşantion
de semnal fiind memorată până la regenerarea următorului eşantion
de semnal.

c. Reconstrucţia semnalului analogic

Figura 1.6.3.2 Reconstituirea semnalului analogic la recepţie

73
 Reproducerea semnalului analogic transmis de sursa de
semnal, se obţine prin filtrarea cu un filtru trece jos a semnalului
treaptă obţinut prin memoria capacitivă asociată decoderului.

1.7 Sisteme de transmisiuni digitale

Tehnologiile de transmisiuni evoluează rapid şi durata de

viaţă a produselor se diminuează, în timp ce se înregistrează o
creştere a traficului şi a cererilor de noi servicii. Aceste considerente
impun adoptarea unei strategii de dezvoltare pe termen lung.
Tendinţele de dezvoltare înregistrate în domeniul
transmisiunilor sunt următoarele:
- sisteme optoelectronice cu debite de transmisie foarte mari;
- sisteme PCM destinate liniilor de abonaţi şi joncţiunilor,
care să permită alocarea canalelor temporale, inserţia sau
extragerea de canale de comunicaţie;
- sisteme destinate ISDN de bandă îngustă sau de bandă largă;
- modemuri în banda de bază sau de mare viteză;
- sisteme de transmisiuni pentru comunicaţii radio-mobile,
Sistemele de transmisiuni analogice utilizează multiplexarea
în frecvenţă şi pot fi realizate pentru capacităţi de 3, 12, 24, 30, 60,
120, 300, 960, 3600, 9600 şi 10.800 canale telefonice.
Sistemele de transmisiuni digitale, pot fi realizate pentru
debite foarte mari pe suportul de transmisie (2 Mbit/s - 40 Gbit/s)
şi permit transmisie de voce, date, imagini.

1.7.1 Principiul de realizare a transmisiei digitale PDH

(Plesyochronous Digital Hierarchy)

În sistemele de transmisiuni digitale, semnalele telefonice

analogice sunt convertite în semnale digitale folosind PCM (Pulse
Cod Modulation). Sistemele de transmisiuni PCM-30 (standard
utilizat în Europa /2048 kbit/s/) şi PCM-24 (standard utilizat în
SUA, Japonia /1544 kbit/s/) sunt sisteme de bază folosite pentru
această conversie.
74
 În sistemul de transmisiuni PCM se asigură, pentru fiecare
cale de comunicaţie, atribuirea unui canal temporal pe linia de
transmisie şi un canal temporal pe linia de recepţie.
Interconectarea echipamentelor PCM se realizează pe 4 fire (două
pentru transmisie, două pentru recepţie). Fiecare echipament PCM
conţine o unitate de transmisie, care realizează conversia A/D şi
formează cadrele PCM, şi o unitate de recepţie, care asigură
separarea canalelor de comunicaţie prin demultiplexare, urmată de
conversia D/A.

Figura 1.7.1.1 Transmiterea semnalelor digitale

multiplexate în timp

1.7.2 Principiul de realizare a transmisiei digitale SDH

(Synchronous Digital Hierarchy)

Ierarhiile digitale sincrone sunt standardizate de SONET4

(USA) şi ITU-T, astfel încât există nivele ierarhice comune care să
asigure compatibilitate între sistemele din orice reţea de
telecomunicaţii.
Se constată că nivelele ierarhice SDH standardizate de ITU-T şi
SONET au nivele comune care corespund nivelelor STM-1, STM-4,
STM 16, STM 64 din SDH. Sistemele de transmisie sincrone sunt
sisteme de bază în sistemele de transport ale reţelelor de bandă largă.

4
Synchronous Optical Network
75
 Tabelul 1.7.1 Ratele binare din SONET comparate cu ratele
binare SDH.
SONET Rata binară Mbit/s SDH
STS-1 51,840 -
STS-3 155,520 STM-1
STS-9 466,560 -
STS-12 622,080 STM-4
STS-18 933,120 -
STS-24 1244,160 -
STS-36 1866,320 -
STS-48 2488,320 STM-16
STS-192 9953,280 STM-64

1.7.3 Caracteristicile transmisiei digitale

Calitatea transmisiei semnalelor digitale prin sistemul de

transmisiuni digitale (echipament PCM şi linie digitală) este apreciată
prin doi parametri: rata erorilor şi amplitudinea jittierului.
Rata erorilor digitale se defineşte prin raportul între numărul de
simboluri recepţionate eronat şi numărul total de simboluri emise
într-un interval de timp definit. Se apreciază că pentru comunicaţiile
telefonice o rată a erorilor de 5% este acceptabilă.
Jitterul reprezintă variaţiile pe termen scurt a poziţiilor
tranziţiilor semnalului digital faţă de poziţiile ideale. Valoarea
jitterului admis pentru majoritatea interfeţelor sunt date în ITU-T
Rec.703 pentru sistemele de transmisiuni şi în Rec.Q.503 pentru
interfeţele digitale din centrale digitale.

76
Figura 1.7.3.1 Jitterul semnalului digital

77
 CAPITOLUL II
REȚELE ȘI SISTEME TELEFONICE

2.1 Reţeua telefonică publică de comutație (PSTN)

2.1.1 Modelul de referință al PSTN

Reţeaua telefonică este în prezent cea mai mare reţea de

telecomunicaţii cu aproximativ 1000 milioane de abonaţi.
PSTN (Public Switching Telecommunication Network) este
cea mai veche reţea folosită în principal pentru comunicaţii
telefonice.
Caracteristicile de bază ale PSTN sunt următoarele:
- acces analog pentru comunicaţii vocale în banda de 300-
3400 Hz;
- conexiune duplex cu comutaţie de circuite;
- comutaţie digitală a canalelor de 64 kbit-s în centrale
electronice digitale şi comutaţie analogică (300-3400 Hz)
în centralele analogice electromecanice.

Figura 2.1.1.1 Model de referinţă pentru PSTN

PSTN asigură serviciul telefonic prin utilizarea comutaţiei de

circuite pentru canale vocale cu banda 300-3400 Hz.
PSTN a cunoscut modificări esenţiale în timp, prin trecerea de
la sisteme analogice la sisteme digitale.
Centralele telefonice actuale sunt centrale digitale, care asigură
conversia analog-digitală în interfeţele de linie. Controlul este

78
asigurat de procesoare prin comandă programată şi cu o arhitectură
descentralizată sau distribuită. Sistemele de semnalizare au cunoscut
numeroase modificări şi perfecţionări.
Reţeaua de transport, iniţial realizată cu sisteme care foloseau
modulaţia cu diviziunea în frecvenţă (FDM), se realizează în prezent
cu sisteme bazate pe tehnica modulaţiei cu diviziunii în timp (TDM)
şi cu fibre optice ca suport de transport, caracterizate de o capacitate
foarte mare de transmisie.

M = MODEM
Figura 2.1.1.2 Reţea telefonică

2.1.2 Tehnici de transmisie PSTN

Dezvoltarea tehnicilor de transmisiune a fost determinată de

necesitatea reducerii costurilor reţelei.
Tehnicile de transmisiune folosite în PSTN sunt eterogene: de
la sisteme de transmisiuni analogice cu multiplexare în frecvenţă
(FDM = Frequency Division Multiplex), la sisteme din ierarhia
PDH şi în ultimul timp sisteme de transmisiuni SDH.
Mediile de transmisiuni sunt diverse: cablu simetric, cablu
coaxial, fibra optică, câmp electromagnetic radio, satelit de
telecomunicaţii.

79
 2.1.3 Inteligența rețelelor și serviciilor de bază în PSTN

O reţea de telecomunicaţii asigură următoarele tipuri de

servicii:
 Teleservicii - servicii de bază asigurate abonatului prin
terminalul de abonat;
 'Bearer services' - servicii oferite de reţea care indică modul în
care informaţia este transportată prin reţea;
 Servicii suplimentare, cu valoare adăugată - servicii care
necesită apel la funcţii logice suplimentare, specifice
fiecărui tip de serviciu.
Introducerea sistemelor de comutaţie digitale în reţelele
de telecomunicaţii a permis crearea de servicii noi pentru
abonaţi, care să contribuie la creşterea veniturilor operatorilor de
telecomunicaţii. Multe din aceste servicii sunt taxabile, altele sunt
gratuite. Serviciile netaxabile determină creşterea numărului de
apeluri terminate cu convorbire, care sunt generatoare de venituri.
Dezvoltarea serviciilor pentru abonaţi este o prioritate
pentru toţi operatorii care urmăresc atragerea de noi abonaţi într-o
piaţă concurenţială a serviciilor, precum şi creşterea veniturilor.
Serviciile suplimentare pot fi implementate local, în nodurile
la care se conectează abonaţii (implementare distribuită), sau în
nodurile inteligente de reţea (implementare centralizată).
Serviciile suplimentare au fost introduse în etape. Primele
servicii suplimentare au fost serviciile cu control distribuit.
Controlul acestor servicii se realizează de centralele locale la care
sunt conectaţi abonaţii. Serviciile suplimentare au fost posibile
iniţial prin introducerea sistemului de semnalizare. Sunt prezentate
în continuare câteva servicii de acest fel:
• Servicii de prezentare sau restricţionare a prezentării
identităţii liniei chemătoare sau chemate (CLIP/CUR
/Calling Line Identification Presentation/Restriction/,
COLP/CLOR /Connected Line Identification
Presentation/Restriction/);
• Numerotare directă automată pentru apelurile de intrare la
PABX (DDI = Direct Dialling In).

80
 Figura 2.1.3.1 Nivelele funcţiilor serviciilor de reţea

• Semnalizări între utilizatori (UUS = User-to-user

signalling);
• Grupuri închise de utilizatori CUG = Closed User Group);
• Redirijare (CFU/CFB/CFNR = Caii Forwarding
Unconditional/Busy/No Replay);
• Diversificarea metodelor de taxare (AOS = Advice of
Charge);
• Completarea apelului la abonatul chemat ocupat (CCBS =
Completion of Caii to Busy Subscriber);
• Teleconferinţe;
• Identificarea apelului injurios (MCI = Malicious-Call
Identification);
• Numerotare prescurtată (ADI = Abbreviated Dialling).
Accesul la serviciile suplimentare se realizează de la
telefon prin utilizarea de coduri speciale asociate serviciilor.
Serviciile suplimentare controlate centralizat impun utilizarea
conceptului de reţea inteligentă. Serviciile IN devin accesibile
tuturor abonaţilor indiferent de tipul centralei locale la care aceştia
sunt conectaţi. Terminalul abonatului poate fi conectat la cel mai
apropiat nod care are acces la reţeaua inteligentă prin funcţia de
comutaţie la control serviciu (SSF = Service Switching Function).
Controlul serviciului va fi realizat de SCF (Service Control
Function), care apelează pentru funcţii specifice la SRF (Service
81
Resource Function) şi baza de date (SDF = Service Data
Function) care înregistrează şi furnizează date specifice
serviciilor.
Serviciile suplimentare cu control centralizat accesibile
abonaţilor PSTN sunt:
 Freephone;
 Credit-card call;
 UPT (Universal Personal Telecommunication);
 UAN (Universal Access Number);
 Televoting, etc.
Mesajele pot fi sub formă de mesaje vocale, mesaje scurte,
fax, e-mail.
Serviciile asistate de telefonistă sunt solicitate de abonaţi
pentru finalizarea unor legături telefonice naţionale şi
internaţionale şi taxarea acestora. Intervenţia operatoarei poate fi
necesară şi pentru accesul la alte servicii (ex. informaţii, reclamaţii,
teleconferinţe).

2.l.4 Interconectarea cu alte rețele

Multă vreme PSTN a fost singura reţea de telecomunicaţii cu

comutaţie de circuite. În ultimele decade s-au dezvoltat alte tipuri de
reţele, care au impus noi soluţii dar şi noi cerinţe de interconectare.
PSTN este optimizată pentru servicii telefonice de bază şi
servicii suplimentare.
Noile reţele (N-ISDN, PLMN) interacţionează cu PSTN şi pot
folosi în comun aceiaşi reţea de transport.
Ca rezultat al privatizării, au apărut mai mulţi operatori de
telecomunicaţii care trebuie să gestioneze decontările
comunicaţiilor realizate prin aceste reţele.

Relaţii între operatorii de telecomunicaţii.

Liberalizarea în domeniul telecomunicaţiilor a condus la
apariţia mai multor operatori. Această situaţie a impus stabilirea

82
unor reguli precise şi standarde pentru interfeţele fizice, pentru
semnalizări şi pentru controlul apelurilor de urgenţă.
Taxarea între operatori se face pe baza balanţei de venituri şi
cheltuieli, care iau în considerare numărul de apeluri, durata totală
a apelurilor, numărul total de impulsuri de taxare.

Tratarea traficului prin diverse reţele.

Traficul vocal este codat în GSM cu 13 kbit/s, în timp ce în
PSTN şi N-ISDN este folosită codare cu 64 kbit/s.
Atunci când se realizează o conexiune telefonia prin PLMN /
GSM şi PSTN sau N-ISDN, reţeaua GSM va realiza conversia
codului de voce.

Integrarea PSTN cu N-ISDN şi PLMN.

N-ISDN a fost standardizată astfel încât această reţea să poată
fi interconectată cu PSTN.
Standardele PLMN definesc componentele şi protocoalele
specifice acestei reţelei. Există însă şi elemente comune pentru
PLMN şi PSTN sau N-ISDN.
Integrarea suportului reţelelor PSTN, N-ISDN şi PLMN s-a
realizat în următoarele domenii:
 sistemul de semnalizare pe canal comun No.7 ITU-T este
folosit în comun pe nivelele 1-3 (MTP = Messages Transfer
Part);
 transportul se realizează prin circuite de trunchi care
utilizează PDH şi SDH, care transportă trafic pentru diferite
reţele pe acelaşi suport fizic;
 planurile de numerotare sunt stabilite pentru reţelele de
telecomunicaţii care furnizează servicii telefonice;
 platforma IN (Intelligent Network) poate fi implementată în
PSTN, N-ISDN şi PLMN pentru a asigura servicii cu valoare
adăugată.

83
 2.2 Sisteme de telefonie celulară

2.2.1 Dezvoltarea rețelelor și sistemelor de telefonie celulară

Evoluţia comunicaţiilor mobile se confundă, în mare

măsură cu evoluţia radiocomunicaţiilor. Astfel, transmisiile de
mesaje între nave şi uscat sau între nave reprezentau o practică
obişnuită chiar şi înaintea primului război mondial. Legăturile mobile
terestre apar între cele două războaie mondiale ca, de exemplu
comunicaţiile mobile ale poliţiei din Detroit (1921) în banda de 2
MHz şi sistemul de comunicaţie mobil din New York (1932). După
cel de al doilea război mondial şi până la apariţia sistemelor mobile
celulare, se pot cita câteva realizări importante ca sistemul В
(Germania 1971), sistemul Loran (destinat navigaţiei maritime, cu
începere din 1958), sistemul Shinkansen (Japonia 1964, pentru trenul
de mare viteză), sistemul EVITS (SUA, 1969) şi altele. Totuşi,
dezvoltarea intensă a comunicaţiilor mobile se realizează doar după
apariţia circuitelor integrate şi miniaturizarea realizată în domeniul
componentelor, deci după crearea condiţiilor de miniaturizare a
echipamentelor şi după realizarea unor surse de alimentare fiabile şi
cu dimensiuni relativ reduse. Pentru realizarea unor reţele de
dimensiuni mari, cu mulţi utilizatori, având la dispoziţie o bandă
de frecvenţe limitată, s-a trecut la folosirea acoperirii celulare.
Sistemele celulare de comunicaţii mobile celulare au fost
dezvoltate, până în prezent, în trei generaţii distincte:
 Generaţia 1 (1G) - destinată să ofere un singur serviciu,
cel vocal, cuprinde sisteme ca NMT, AMPS, TACS etc. şi
a apărut cu începere din 1980. Erau sisteme cu prelucrarea
analogică a semnalului, funcţionând în benzile de 450
MHz sau de 800-900 MHz. În prezent sistemele de
generaţia 1 sunt la finalul „carierei", fiind scoase din
exploatare în multe dintre ţările în care au funcţionat.
 Generaţia 2 (2G) - a fost iniţial destinată să ofere servicii
vocale, având în acelaşi timp şi o capacitate limitată pentru
serviciile de transmisii de date, cu viteză relativ redusă.
Sunt sisteme cu prelucrare digitală a semnalului, cu

84
 funcţionare în benzile de 900 MHz şi 1800 MHz. Ca
exemple de astfel de sisteme sunt GSM, D-AMPS etc.
Primele sisteme GSM au fost introduse în exploatare în
1991. Sistemele 2G sunt în prezent la „apogeul" dezvoltării
lor. In evoluţia 2G se pot pune în evidenţă trei faze de
dezvoltare: 1, 2 şi 2+. In faza 2+, GSM oferă posibilitatea
sporirii vitezei de transmisie a datelor prin introducerea
unor procedee speciale ca HSCSD şi GPRS. Astfel, prin
folosirea transmisiei cu pachete de date, prin procedeul
GPRS, viteza de transmisie a datelor poate fi de până la
172 kbit/s (prin comparaţie cu viteza de 14,4 kbit/s oferită
în faza 1 de dezvoltare). Devine astfel posibilă realizarea
unor transmisii de tip multimedia.
 Generaţia 3 (3G) - oferă viteze de transmisie sporită, de
până la 2 Mbit/s (în unele variante până la 8 Mbit/s) şi
prezintă posibilităţi multiple pentru servicii multimedia de
calitate şi pentru operare în medii diferite. Sunt sisteme cu
prelucrarea digitală a semnalului, ce funcţionează în
banda de 2 GHz. Exemple de asemenea sisteme sunt
WCDMA şi TD/CDMA, ambele în varianta europeană
pentru interfaţa UTRA, WCDMA în varianta japoneză,
CDMA2000 (S.U.A) etc. La nivel mondial, 3G este
desemnat şi ca EVIT-2000, iar varianta dezvoltată în
Europa este denumită UMTS. Introducerea în
exploatarea a primelor sisteme 3G a fost realizata în
2001-2002, fiind deci la începutul evoluţiei. La baza
dezvoltării 3G se află sistemele 2G. Astfel, GSM în
variantele 2 şi 2+ vor fi treptat integrate în 3G, dezvoltarea
UTRA fiind realizată tocmai pornind de la interfaţa GSM.
între diferitele sisteme 3G se încearcă, în prezent, realizarea
unei compatibilităţi cât mai bune.

85
 2.2.2 Sistemul de telefonie celulară GSM

Conceptul de telefonie celulară propus şi introdus deBell Labs

a fost revoluţionar pentru dezvoltarea CM.5
Principiul reţelei celulare: fiecărei arii hexagonale marcată cu o
literă i se alocă o frecvenţă purtătoare.
Topologia reţelei face să nu apară arii vecine funcţionând pe
aceeaşi frecvenţă.
La trecerea utilizatorului mobil dintr-o celulă în alta, el este
preluat de staţia vecină.

Figura 2.2.2.1 Conceptul telefoniei celulară

O reţea GSM este compusă din mai multe entităţi funcţionale,

fiecare având o funcţie şi o interfaţă specifică. Reţeaua GSM poate fi
divizată în trei subsisteme mari:
 Staţiile mobile (MS), utilizate de abonaţi;
 Staţiile de bază (BSS- Base Station Subsystem), care
controlează legatura radio cu mobilele;
 Subsistemul de reţea, (NS- Network Subsystem, a cărui
parte principală este centrul de comutaţie mobilă (MSC-
Mobile services&Swiching Center), care realizează
5
CM – comunicații mobile
86
 comutaţia apelurilor între mobil şi alte posturi fixe sau
mobile precum şi managementul mobilităţii.
Centrul de operare şi mentenanţă OMC supraveghează buna
desfăşurare a operaţiilor şi funcţionarea reţelei. Staţia mobilă şi staţia
de bază comunică prin interfaţa Um, cunoscută şi ca interfaţă radio
(air interface sau radio link). Subsistemul staţiei de bază comunică cu
MSC prin interfaţa A.

Staţia mobilă
Staţia mobilă GSM constă din echipamentul mobil (terminalul)
şi o cartelă numită Subscriber Identity Module (SIM). Aceasta din
urmă dă abonatului mai multă mobilitate, în sensul că poate avea
acces la serviciile la care s-a abonat indiferent de aparatul pe care îl
foloseşte. Inserând cartela SIM într-un terminal GSM oarecare,
utilizatorul poate primi apelurile la acest terminal.
Echipamentul mobil este unic identificat prin codul său IMEI
(International Mobile Echipament Identity). Cartela SIM conţine un
cod denumit IMSI (International Mobile Subscriber Identity) folosit
pentru identificarea abonatului în sistem, o cheie secretă pentru
autentificare şi alte informaţii. Codurile IMEI şi IMSI sunt
independente, asigurând astfel deplina mobilitate. Cartela SIM poate
fi protejată de folosirea neautorizată printr-o parolă sau un număr de
identificare personal.

Subsistemul staţiei de bază

Subsistemul staţiei de bază este compus din două părţi: BTS
(Base Transreceiver Station) şi BSC (Base Station Controller).
Acestea comunică între ele prin interfaţa standardizată Abis.
BTS conţine echipamentele radio de emisie-recepţie ce definesc
o celulă şi conduce protocolul legăturii radio cu mobilul. Într-o zonă
urbană mare, vor fi potenţial mai multe BTS în folosinţă, ceea ce
necesită ca acestea să fie robuste, fiabile, portabile şi de costuri mici.
BSC asigură managementul resurselor radio pentru una sau mai
multe BTS. Se ocupă de setarea canalelor, salturile de frecvenţă,
preluări. BSC asigură conexiunea între staţia mobilă şi MSC.

87
 Subsistemul de reţea
Componenta centrală a subsistemului de reţea este centrul de
comutaţie pentru serviciile mobile MSC. Acestea se comportă ca un
nod de de comutaţia normal pentru ISDN şi furnizează în plus toate
serviciile necesare pentru a servi un abonat, cum ar fi înregistrarea,
autentificarea, localizarea periodică, preluările şi rutina de apel a unui
abonat ce se deplasează. Serviciile sunt furnizate în conjuncţie cu mai
multe entităţi funcţionale, care formează împreună subsistemul de
reţea. Semnalizarea între blocuri foloseşte sistemul CCITT nr. 7,
intens folosit în reţele telefonice publice curente.
Registrul pentru abonaţii locali HLR (Home Location
Register), şi cel pentru cei aflaţi temporar în zona de acoperire VLR
(Visuitor Location Register), împreună cu MSC furnizează
posibilitatea de mobilitate a GSM. HLR conţine toate informaţiile
administrative ale fiecărui abonat împreună cu locaţia curentă a
mobilului. Localizarea mobilului este tipic sub forma adresei de
semnalizare a VLR asociat cu staţia mobilă. Există un singur HLR pe
reţea GSM, dar acesta poate fi implementat şi ca bază de date
distribuită.
VLR conţine informaţii administrative selectate din HLR,
necesare pentru controlul apelului şi furnizarea serviciilor, pentru
fiecare mobil localizat curent în aria deservită de VLR. Deoarece
fiecare entitate funcţională poate fi implementată separat, toţi
producătorii de echipamente implementează VLR împreună cu
MSC, astfel că aria geografică controlată de MSC corespunde cu cea
controlată de VLR, ceea ce semnifică necesităţile de semnalizare.
Este de reţinut că MSC nu conţine nici o informaţie referitoare la un
abonat particular, aceste date fiind înscrise în registrele de locaţie.
Alte două registre sunt folosite pentru autentificare şi scopuri
de protecţie. Registrul de identitate a echipamentelor EIR (Equipment
Identity Register) este o bază de date care conţine o listă a
echipamentelor valide din reţea, unde fiecare staţie mobilă este
identificată de un cod internaţional IMEI. Un cod IMEI este marcat
ca invalid dacă este reclamat furtul aparatului sau nu este tipul
aprobat. Centrul de autentificare AuC (Authentification Center) este
o bază de date protejată care înregistrează o copie a cheii secrete din

88
cartela SIM a fiecărui abonat şi care este utilizată pentru
autentificarea şi criptarea informaţiei transmise pe canalul radio.

Semnalizările în reţea
Transmisia de voce sau date, de o calitate impusă, printr-o
legătură radio, reprezintă doar o parte a funcţiilor unui sistem celular.
Deoarece aria geografică acoperită de reţea este divizată în celule mai
mari sau mai mici, este necesară implementarea unui mecanism de
preluare (handover). De asemenea, faptul că mobilul se poate deplasa
liber în teritoriul GSM naţional şi internaţional cere înregistrări,
autentificări, rutine de apel şi actualizarea continuă a informaţiilor
privind localizarea terminalelor existente în reţeaua GSM. În
consecinţă, reţeaua desfăşoară un trafic intens cu informaţii de
semnalizare şi control. Protocolul de semnalizare în GSM este
structurat pe trei nivele, ca în figura 3.2, respectând modelul de
referinţă OIS.
Nivelul 1 este nivelul fizic, care utilizează resursele radio, adică
frecvenţele şi intervalele temporale (canale fizice). El include partea
TDMA pentru interfaţa radio şi respectiv partea MTP (Message
Transfer Part), pentru legătura cu subsistemul de reţea.
Nivelul 2 este nivelul legăturii de date. Pentru interfaţa Um,
nivelul legătură de date este ovariantă modificată a protocolului
LAPD utilizat în ISDN, numit protocol LAPDm, (Link Acces
Protocol for Dm). Prin interfaţa A este folosit protocolul CCITT nr.
7, iar comanda legăturii este realizată de protocolul SCCP (Signalling
Connection Control Part).
Nivelul 3 (nivelul de reţea) al protocolului de semnalizare GSM
se subdivide în trei subnivele:
- gestiunea resurselor radio RR (Radio Resource
management), care controlează activarea , mentenanţa şi
dezactivarea canalelor radio, inclusiv preluările;
- gestiunea mobilităţii MM (Mobility Management), care are
în evidenţă reînnoirea datelor privitoare la localizare şi
procedurile de înregistrare, ca şi securitatea şi autentificarea;
- gestiunea conexiunii CM (Conection Management), care se
ocupă de controlul general al apelurilor, similar

89
 recomandării CCITT Q. 391, şi are sub control serviciile
suplimentare şi serviciul de mesaje scurte (SMS).
Semnalizarea dintre diferite entităţi din parte fixă a reţelei, ca şi
dintre HLR şi VLR, este asigurată prin MAP (Mobile Application
Part).

2.2.3 Sistemele de comunicații mobile din generația a 3-a UMTS

UMTS-ul, care se mai cheamă și 3G sau WCDMA (pentru că

este bazat pe tehnologie CDMA), emite în 2100 Mhz. În această
frecvență, acoperirea este foarte mică (ca să vedeți un exemplu, în
1800 Mhz poți ajunge pînă pe la 30 Km, însă în UMTS mai mult de
10 Km nu depășește în teren deschis). Din aceasta cauză, nu este prea
important faptul că în WCDMA nu mai există limita TA-ului (care
impune în GSM o distanță maximă de 35 km între mobil și BTS,
dupa aia semnalul fiind inexploatabil).
UMTS (Universal Mobile Telecommunications Systems) este
un sistem de telefonie mobilă 3G (Third Generation) şi face parte din
familia IMT-2000 (International Mobile Telecommunication 2000) a
standardelor de comunicaţii UMTS a fost iniţial dezvoltat de ETSI,
iar apoi a fost preluat de 3GPP (Third Generation Partnership
Project).
Sistemul UMTS reprezintă o evoluţie în servicii şi în viteza de
transfer de la a doua generaţie la a treia generaţie (3G) şi consituie o
cale reală pentru dezvoltarea produselor şi serviciilor multimedia
Sistemul UMTS a fost prevăzut ca successor al sistemului GSM şi se
adresează unei creşteri a cererii aplicaţiilor mobile şi Internet.
Generaţia 3 (3G) oferă viteze de transmisie sporită, de până la 2
Mbit/s (în unele variante până la 47 Mbit/s) şi prezintă posibilităţi
multiple pentru servicii multimedia de calitate şi pentru operare în
medii diferite Sunt sisteme cu prelucrarea digitală a semnalului, ce
funcţionează în banda de 2 GHz
Exemple de asemenea sisteme sunt WCDMA şi TD/CDMA,
ambele în varianta europeană pentru interfaţa UTRA, WCDMA în
varianta japoneză, CDMA2000 (S.U.A) etc La nivel mondial, 3G este

90
desemnat şi ca IMT-2000 iar varianta dezvoltată în Europa este
denumită UMTS.
Introducerea în exploatarea a primelor sisteme 3G a fost
realizata în 2001-2002, fiind deci la începutul evoluţiei La baza
dezvoltării 3G se află sistemele 2G Astfel, GSM în variantele 2 şi 2+
vor fi treptat integrate în 3G, dezvoltarea UTRA fiind realizată
tocmai pornind de la interfaţa GSM Între diferitele sisteme 3G se
încearcă, în prezent, realizarea unei compatibilităţi cât mai bune.

2.3 N-ISDN (Narrowband Integrated Service

Digital Network)

2.3.1 Intefețe utilizator-rețea N-ISDN

Caracteristica principală a N-ISDN este asigurarea unui suport

pentru o gamă largă de servicii, vocale şi nevocale, asigurând
conectare digitală între terminale digitale.
Pentru integrarea serviciilor a fost prevăzut un set limitat de
interfeţe utilizator-reţea N-ISDN.
N-ISDN trebuie să dispună de interfeţe pentru acces la:
 terminal simplu ISDN;
 terminal multiplu ISDN;
 reţele private care pot fi PABX sau reţele locale;
 centre de procesare informaţii sau de memorare;
 reţele dedicate;
 alte reţele.
Interfaţa utilizator-reţea trebuie să asigure:
 acces la diferite tipuri de terminale;
 portabilitatea terminalelor.
Interfeţele utilizator-reţea sunt specificate printr-un set de
caracteristici care includ:
1. caracteristicile fizice şi electromagnetice;
2. structurile de canale şi capacitate de acces;
3. protocoalele folosite în interfaţa utilizator-reţea;
4. caracteristicile de exploatare şi întreţinere;

91
 5. caracteristicile de performanţă;
6. caracteristicile serviciului.

2.3.2 Configurații de referință

Configuraţiile de referinţă pentru interfeţele utilizator-reţea

N-ISDN definesc punctele de referinţă şi blocurile funcţionale care
pot apare între punctele de referinţă.

Figura 2.3.2.1 Configuraţii de referinţă pentru interfeţe

utilizator-reţea N-ISDN

Configuraţia de referinţă din fig.2.3.2.1(a) corespunde unui

echipament terminal N-ISDN, care are acces direct la punctul de
referinţa S.
În fig.2.3.2.1(b) este prezentată configuraţia de acces la punctul
de referinţă S a unui terminal ne-ISDN (TE2). Configuraţia include
un adaptor de terminal (TA), care face adaptarea între punctele de
referinţă R şi S.

NT1 = terminal de reţea 1

NT1 asigură interconectarea punctului de referinţă T la linia de
transmisie fizică sau electromagnetică a reţelei. Funcţiile NT1 sunt:
 adaptarea pentru transmiterea semnalului în linie;
 întreţinerea liniei şi controlul performanţelor;
 contorizarea;
92
  transferul de putere;
 multiplexarea la nivel 1;
 asigurarea unei interfeţe de terminal care să rezolve
conflictele în cazul terminalelor multipunct.

NT2 = terminal de reţea 2

NT2 este opţional şi poate fi: PABX, reţea locală (LAN),
controler de terminal sau multiplexor cu diviziune in timp.
Funcţiile care pot fi realizate de NT2 sunt:
 dirijare protocol de comunicaţie;
 multiplexare;
 comutare;
 concentrare;
 întreţinere.

TE= echipament terminal

TE reprezintă dispozitivul terminal de abonat care poate fi:
telefon digital, echipament terminal de date, terminal multifuncţional,
etc.
Dacă echipamentul terminal are caracteristicile corespunzătoare
punctului de referinţă S, atunci echipamentul terminal este de tip N-
ISDN şi este notat cu TE1.
Dacă TE are alte caracteristici de interfaţă este considerat ne-
ISDN (TE2) şi necesită conectare prin adaptor de terminal (TA) la
punctul de referinţă de tip S.
Punctele de referinţă S, T, U şi R sunt puncte de referinţă
pentru care sunt definite: structura şi perioada cadrelor de semnale.

93
 2.3.3 Servicii oferite de N-ISDN

N-ISDN poate controla orice tip de comunicaţie, care cere o

rată de transfer de cel mult 1920 kbit/s.
Deşi N-ISDN este o reţea bazată pe comutaţia de circuite,
pentru asigurarea unui număr mare de servicii a fost necesară
utilizarea semnalizărilor pe canal comun atât în interfaţa utilizator-
reţea (UNI – User–Network Interface), cât şi în interfaţa dintre reţele
(NNI – Network–Network Interface). Aceste semnalizări sunt
standardizate sub numele de DSS 1 (Digital Subscriber Signalling
No.1) pentru UNI şi SS 7 (Signalling System No.7 ITU-T) pentru
NNI.
Din punctul de vedere al operatorului, serviciile oferite de N-
ISDN sunt:
 „Bearer services”:
 servicii în mod circuit:
- 3,1 kHz audio;
- 64 kbit/s nerestrictiv;
- 64 kbit/s voce.
 servicii în mod pachet:
- canal B mod pachet;
- canal D mod pachet.
 Teleservicii
- telefonie, 3,1 kHz;
- telefonie, 7 kHz;
- telefax, grupa 2/3 - analogice;
- telefax, grupa 4 -digital;
- videotex;
- video-telefonie.
Din punctul de vedere al utilizatorului, serviciile oferite de N-
ISDN sunt:
 Servicii telefonice.
Pe lângă serviciile de bază (clasice) de comunicaţii telefonice,
N-ISDN oferă numeroase servicii suplimentare:
 CLIP/CLIR – Calling Line Identification
Presentation/Restriction;

94
  CLOP/CLOR – Connected Line Identification Presentation
Restriction;
 DDI – Direct Dialling In;
 UUS – Userto User Signalling;
 CCBS – Completion of Call to Busy Subscriber;
 CFU/CFB/CFNR – Call Forwarding Unconditional/
Busy/No Replay;
 MCI – Malicious Call Identification;
 Servicii suplimentare controlate centralizat (oferite prin IN):
-Freephone;
-credit card call;
-UPT;
-televoting;
 Telefax digital de 64 kbit/s;
 Videoconferinţă şi video-telefonie.
Prin folosirea accesului de bază se obţin comunicaţii video-
telefonice şi videoconferinţă, care sunt apreciate a avea o calitate
acceptabilă. Cu acces PRA, calitatea comunicaţiilor creşte simţitor.
Sunt folosite în acest sens conexiuni prin canale de tip H0 (6x 64 =
384 kbit/s) şi H12 (30x64 -1920 kbit/s).
 Control distant (superviziune şi alarme);
 Teleservicii combinate;:
 „Teleworking”
 Tele-educaţie;
 Tele-medicina.
 Comunicaţii de date, inclusiv acces la Internet.
Datele pot fi transferate cu rate binare de maxim 1920 kbit/s.
Serviciile folosite frecvent în acest sens sunt: transfer de fişiere,
interconectare LAN, conectare distantă la un LAN.
Pentru volum mare de date sau cerinţe de rate de transfer
superioare se folosesc linii închiriate sau soluţii ATM.

95
 2.4 B-ISDN (Broadcast ISDN) și ATM (Asynchronous
Transfer Mode)

2.4.1 Introducere

ATM (Asynchronous Transfer Mode) este o tehnică de transfer

a informaţiei bazată pe celule, orientată pe conexiune.
B-ISDN (Broadband ISDN) este o extensie a ISDN de bandă
îngustă (N-ISDN), care permite acces de bandă largă la canale de
viteză mare (cuprinsă între 2 - 600 Mbit/s).
N-ISDN şi B-ISDN diferă din următoarele puncte de vedere:
• Lărgimea de bandă:
a) N-ISDN foloseşte o lărgime de bandă de n x 64 kbit/s până
la 2 Mbit/s.
b) B-ISDN foloseşte o lărgime de bandă de la 2 Mbit/s până
la 600 Mbit/s.
• Gradul de integrare:
a) N-ISDN utilizează un mod de transfer definit de operatorul
de reţea.
b) B-ISDN utilizează numai modul de transfer asincron -
ATM, care poate fi folosit pentru orice serviciu.
Celula ATM este un pachet cu o lungime de 53 octeţi, din care
5 octeţi reprezintă antetul (header), iar restul de 48 octeţi reprezintâ
câmpul de informaţie de utilizator.
ATM poate fi folosit pentru transfer de voce, date şi video cu o
calitate foarte buna, la orice distanţă, şi acoperind reţelele LAN şi
WAN.
Reţelele de bandă largă pot asigura apeluri multi-media în care
sunt setate cel puţin două conexiuni distincte, de exemplu o
conexiune pentru video, una pentru date şi una pentru voce. Este de
asemenea posibil să fie modificate combinaţiile de servicii în timpul
unui apel.
Reţelele de bandă largă vor putea asigura conexiuni punct la
multipunct, interesante pentru servicii de distribuţie, ca de exemplu
aplicaţiile TV.

96
 Sunt de interes conexiunile multipunct la multipunct în special
pentru videoconferinţe.
ATM, ca mod de transfer bazat pe hardware, asigura o
comutaţie de bandă largă foarte rapidă, care este adecvată atât pentru
reţelele publice cat şi pentru cele private.
Tehnica de transmisie adoptată larg în prezent este transmisia
de celule ATM prin cadre SDH.
ATM poate oferi abonaţilor rezidenţiali servicii video la cerere
(VoD = Video on Demand) sau acces Internet de bandă largă.
Telefonia poate de asemenea să fie integrată în aceste sisteme.
Tehnicile de transmisie posibile în reţeaua de acces pot fi ADSL
(Asymmetrical Digital Subscriber Line), VDSL (Very high data rate
Digital Subscriber Line), modemuri pe cablu TV, etc.

2.4.2 Interfețe ATM

Figura 2.4.2.1 Interfetele de reţea ATM sunt standardizate

Interfetele de reţea ATM sunt standardizate .Acestea pot fi:

- Interfeţe între nodurile de reţea (NNI = Node Network
Interface);
- Iriterfaţă utilizator - reţea (UNI = User Network Interface);
- Interfaţă între diferite reţele de bandă largă bazate pe ATM
(B-ICI = Broadband Inter-Carrier Interface).

97
 2.4.3 Comutație B-ISDN bazată pe ATM

Reţelele ATM sunt orientate pe conexiune, astfel că transferul

datelor este precedat de o procedură de semnalizare.
O conexiune logică este realizată prin folosirea tabelelor de
rutare din nodurile de comutaţie.
Într-un comutator ATM, celulele ATM sunt transferate de la un
canal logic de intrare la unul sau mai multe canale logice de ieşire.
Un canal logic este identificat prin intermediul identificatorului
de cale (VPI = Virtual Path Identifier) şi a identificatorului de canal
(VCI = Virtual Channel Identifier).
O comutaţie de celule ATM implică:
- asocierea unui canal de intrare la unul sau mai multe canale de
ieşire,
- utilizarea de bufere care să permită memorarea şi
retransmiterea celulelor în cazul în care ieşirea este ocupată şi
deci transferul informaţiei nu se poate face imediat. Deoarece
dimensiunea bufferului este limitată, este posibilă pierderea
de celule în cazul în care bufferul este plin.
În fig. 1 se prezintă exemple de conexiuni realizate pe baza
datelor de rutare din tabelul 1.

Tabelul 2.4.1 Tabel de rutare pentru comutaţiile prezentate

în fig. 2.4.3.1.
VPI in VCI in VPI out VCI out
1 55 9 78
1 85 8 95
7 41 2 41
7 42 2 42

98
 Figura 2.4.3.1 Comutaţia canalelor şi căilor virtuale

2.4.4 Tehnici de transmisiuni utilizate în B-ISDN

Transmisia ATM este bazată pe PDH sau SDH. Interfeţele pot

fi asimetrice. Aşa de exemplu un utilizator poate recepţiona pe 622
Mbit/s şi poate transmite pe 155 Mbit/s.
Celulele ATM pot fi plasate în multiplexul primar în canalele
temporale 1-15 şi 17-31.

CT 31 CT 16 CT 0

octeţi
Structura de cadru cu celule ATM pentru un sistem SDH de
155 Mbit/s.

Figura 2.4.4.1 Celule ATM transportabile prin sisteme

PCM de 2 Mbit/s

99
 Celulele ATM transmise prin sisteme SDH sunt mapate în
containerul virtual VC-4 din câmpul de informaţie numit "payload".
Pointerul cadrului SDH indică startul VC-4.
Sincronizarea celulelor ATM este realizată folosind HEC din
headerul celulei.

270

ATM
Figura 2.4.4.2 Cadru SDH cu celule ATM

Celulele ATM pot fi transmise prin STM-4 (622 Mbit/s) prin

maparea acestora în 4 containere virtualeVC-4.
Accesul la reţeaua ATM se poate face prin următoarele tipuri
de interfeţe:
- 2 Mbit/s (bazat pe PDH);
- 34 Mbit/s (bazat pe PDH);
- 10/100 Mbit-s (bazat pe Ethernet);
- 100 Mbit/s (bazat pe FDDI);
- 155 Mbit/s (bazat pe SDH);
- 622 Mbit/s (bazat pe SDH).
Mediul de transmisie pentru celule ATM poate fi cablu de
cupru simetric, cablu coaxial, fibră optică şi radio.
Pentru accesul la B-ISDN prin perechi de cablu de cupru ale
liniei de abonat, se poate folosi accesul ADSL.
Linkul de acces ATM trebuie să se adapteze la rata binară
nominală a linkului. Fluxul nominal este asigurat prin introducerea de
celule libere, dacă numărul de celule de utilizator nu este suficient.

100
 Toate linkurile de acces conectate la multiplexor sau
concentrator ATM sunt pline la capacitatea nominală.
Multiplexorul va оndepărta celulele libere şi va realiza
multiplexarea celulelor de utilizator pe linkul de ieşire. Fluxul
multiplexat poate fi mai mic decât fluxul tributarelor.
Dacă fluxul de la ieşirea multiplexorului nu atinge capacitatea
binară a suportului de transmisie (ex. link SDH), atunci în acest flux
vor fi introduce celule libere până la completarea capacităţii nominale
a link-ului.

2.5. Rețeaua de date X.25

2.5.1 Structura rețelei X.25. Arhitectura rețelei de date cu

comutație de pachete. Caracteristici și performanțe,
servicii de utilizator

Structura de bază a reţelei de date cu comutaţie de pachete este

prezentată în fig.2.5.1.1. Echipamentul terminalului de date DTE
(Data Terminal Equipment) este conectat la echipamentul circuitului
de date DCE (Data Circuit Equipment), care are ml de adaptor de
linie.
Reţeaua conţine un număr de centrale de comutaţie de pachete
PSE (Packet Switching Exchanges). Aceste centrale sunt
interconectate prin linkuri. Funcţiile pentru controlul genera/ al
reţelei sunt realizate de un centru de management de reţea NMC
(Network Management Centre).

Figura 2.5.1.1 Arhiectura reţelei de date cu comutație de pachete

101
 În cazul tehnicilor orientate pe conexiune, căile de conexiune
stabilite temporar pentru transmiterea de date, realizează o ocupare a
resurselor indiferent dacă este sau nu transferată informaţie prin
conexiunea realizată.
Reţelele cu comutaţie de pachete realizează o utilizare mai
eficientă a capacităţii de transmisie.
Comutaţia de pachete prezintă următoarele caracteristici:
- lărgimea de banda este partajată între mai mulţi utilizatori;
- datele pot fi transmise simultan către mai multe receptoare;
- permite comunicaţia între terminale care au rate de transfer
diferite sau interfeţe diferite;
- accesibilitate globală a reţelelor de date X.25; este o soluţie
ideală pentru comunicaţii la mare distanţă, comunicaţii prin
linkuri de transmisie de calitate slabă.
Lăţimea de bandă admisă prin aceste reţele este cuprinsă între
64 kbit/s şi 2 Mbit/s. Această capacitate este insuficientă pentru
interconectarea reţelelor LAN private.
Serviciile curente oferite utilizatorilor de către reţeaua X.25
sunt următoarele:
- transmiterea de informaţii în/din bazele de date naţionale şi
internaţionale;
- procesarea unei tranzacţii de la un terminal de date;
- transfer de fişiere;
- e-mail;
- maşini automate bancare (ATM = Automatic Teiller
Machine) pentru operaţii cu cartele bancare.

2.5.2 Transmiterea datelor prin reţeaua Frame-Relay

Frame-Relay a fost creată pentru transmisiuni de date. Datorită

creşterii rapide a acestor reţele în ultimul timp, se ia în considerare
utilizarea acestei reţele şi pentru transmiterea de voce, fax, video,
multi-media. S-ar creea în acest fel o reţea integrată pentru toate
tipurile de servicii cu un management de reţea mai simplu şi o
utilizare mai eficientă a lărgimii de bandă.

102
 Serviciile isocrone impun cerinţe noi, specifice, deoarece aceste
servicii sunt extrem de sensibile la întârzieri şi variaţia întârzierii, dar
sunt mai puţin sensibile la erori de biţi.
Reţeaua Frame-Relay trebuie să garanteze o lărgime de bandă,
să asigure întârziere maxima de 150 msec şi să permită controlul
problemelor cauzate de ecou.
Factorii care afectează durata întârzierii sunt:
- numărul de noduri de comutaţie parcurse (maxim 4);
- tipul de reţea backbone folosită (Frame-Relay, ATM);
- gradul de încărcare al reţelei;
- metoda de codare folosită.
Rutarea vocii prin Frame-Relay impune metode eficiente de
codare pentru reducerea debitului pe cale telefonică.
Se impune de asemenea o utilizare mai buna a lărgimii de
bandă. Prin reţea se transmit numai semnalele de convorbire şi se
elimină timpii de linişte care reprezintă 60% din durata comunicaţiei.
Pentru a nu se creea impresia de întrerupere a convorbirii la abonat,
pe durata pauzei se va introduce la abonatul corespondent un zgomot
de fond.
Setarea unei conexiuni impune utilizarea unei metode de
semnalizare prin canal comun.
În cazul transmisiei de voce, este necesar să se asigure o
întârziere de maxim 150 msec şi o variaţie a întârzierii de câteva
milisecunde. Efectul unei întârzieri mari este un ecou inacceptabil.
Traficul de voce trebuie tratat cu prioritate. Se impune de
asemenea eliminarea ecoului. Variaţiile întârzierii pot fi controlate
prin bufferul de la recepţie. O altă cale de reducere a variaţiilor de
întârziere este reducerea punctelor de comutaţie din calea de
comunicaţie (maxim 4).
Dacă conexiunile Frame-Relay se realizează prin folosirea
reţelei ATM, se obtine o reducere a întârzierii totale, datorită
comutaţiei rapide în nodurile ATM.

103
 2.6 Telefonie fără fir (cordless telephony)

2.6.1 Sistemul CT-1 și CT-2

Primul sistem public de telefonie fără fir, CT-1, a fost construit

în Marea Britanie şi constă din opt canale RF cu modulaţie analogică
MF a semnalului vocal. Staţia mobilă avea o putere suficientă pentru
a fi recepţionată de staţia de bază aflată la câteva sute de metri.
Aceasta din urmă era conectată prin fir la reţeaua telefonică urbană.
Comunicaţia fonică era duplex, dar semnalul de apel pentru iniţierea
convorbirii nu putea fi emis decât de staţia mobilă. Calitatea
comunicaţiei scădea sensibil la creşterea nivelului de trafic datorită
interferenţei între canale.
A doua generaţie, CT-2, utilizează tot opt canale radio, dar cu
transmiterea digitală a semnalului vocal. Calitatea comunicaţiei este
mai bună. dar sistemul se adaptează greu unui trafic crescut datorită, în
principal, metodei de acces multiplu utilizate (FDMA - acces multiplu
cu divizare în frecvenţă) şi a metodei de alocare a canalelor (FCA -
alocare statică a canalelor, adică o celulă are alocate în mod
permanent un număr de canale, indiferent dacă le utilizează sau nu).
Aceste dezavantaje au fost eliminate în cea de-a treia generaţie,
CT-3 sau DECT (Digital .European Cordless Telecommunicauons),
în care se utilizează accesul multiplu cu diviziune în timp (TDMA)
pe fiecare canal de frecvenţă, precum şi metode eficiente de
gestionare a spectrului de frecvenţă, alocând canalele în mod
dinamic, în funcţie de solicitări. Trebuie adăugat că standardul DECT
a extins aplicaţiile telefoniei fără fir şi la transmisia de date (pe
parcursul elaborării standardului s-a modificat semnificaţia literei T
din acronim de la Telephony la Telecommunications pentru a sublinia
extinderea domeniului de aplicaţii posibile).

Sistemul CT-2
Sistemul CT-2 reprezintă cea de-a doua generaţie de telefonie
fără fir (Cordless Telephony) şi a fost dezvoltat în Marca Britanic
pentru a înlocui prima variantă comercială - CT-1, variantă ce a fost
implementată necoordonat, astfel că echipamentele utilizate în

104
sisteme diferite şi furnizate de producători diferiţi erau incompatibile
între ele. Sistemele CT au trei zone specifice de aplicaţie: zone de
afaceri, zone rezidenţiale şi sisteme publice cu plată (denumite,
comercial, sisteme Telepoint).
Spectrul radio alocat (banda 864.1 - 868.1 MHz) este divizat în
canale de câte 100 KHz. fiecare asigurând comunicaţia digitală
duplex prin diviziune în timp (fig. 4.16) cu viteze de transmisie de 32
Kb/s. Un cadru are durata de două ms şi conţine două ferestre, câte
una pentru fiecare sens de transmisie. În fiecare fereastră se transmit 64
biţi de informaţie şi patru biţi de control (pentru mărirea intervalului de
timp de gardă se admite scăderea numărului de biţi de control la doi).
La cei 136 biţi din cele două ferestre se adaugă 8 biţi pentru timpul de
gardă, astfel că se transmit în total 144 biţi pe fiecare cadru.
Se utilizează modulaţia PSK binară. Eficienţa de modulaţie este,
deci. 144 biţi/2 ms/100 KHz = 0,72 b/s/Hz şi este jumătate din cea a
sistemului GSM.
Digitizorul vocal este un modulator diferenţial adaptiv de
impulsuri în cod cu viteza de 32 Kb/s. maşini automate bancare
(ATM = Automatic Teiller Machine) pentru operaţii cu cartele
bancare.

Figura 2.6.1.1 Structura standard de cadre și ferestre în

sistemul CT-2

105
 Canalul de control (denumit canal D ca în standardul ISDN) arc
o viteză de transmisie de 2 x 4 biţi/2 ms = 4 Kb/s (câte 2 Kb/s pe sens)
ce poate fi redusă la jumătate dacă se utilizează numai 2 biţi de control
pe fereastră. Mesajul de control este format din 1 până la 6 cuvinte de
câte 64 biţi, transmise pe parcursul a 16 cadre succesive (deci, timp de
32 ms). Cuvintele de informaţie suni protejate de un cod detector de
erori cu 16 biţi (din cei 64 ai unui cuvânt). Receptorul consideră
recepţionate corect mesajele ce verifică toate controalele de paritate. In
caz contrar, solicită retransmiterea cuvântului.
În absenţa retransmisiilor, cu 48 biţi de control pe 16 cadre,
sistemul CT-2 realizează o viteză de semnalizare de 3 Kb/s, mult mai
mare ca ce din canalul SACCH din sistemul (GSM (950 b/s).

Figura 2.6.1.2 Structura ferestrelor cînd stația de bază

transmite un apel

În etapa de stabilire a legăturii, când se transmit numai informaţii

de control, structura ferestrelor se modifică. Dacă staţia de bază
apelează un mobil, această structura se modifică devenind ca în fig.
4.17. Staţia de bază foloseşte prima fereastră din cadru, iar unitatea
mobilă apelată răspunde, eventual, pe timpul celei de-a doua ferestre.
Fiecare fereastră conţine 32 biţi de control (canal D) - câte 16 la
începutul şi la sfârşitul ferestrei şi 34 biţi de sincronizare. Elitre
aceştia. primii zece biţi au alternativ valori de 0 şi 1, iar următorii 24
identifică unitatea mobilă apelată.
Dacă unitatea mobilă are iniţiativa stabilirii legăturii, se anunţă la
organizarea pe ferestre a cadrului şi unitatea mobilă transmite succesiv
144 biţi pe cadru timp de cinci cadre succesive, aşteaptă răspuns timp
de alte două cadre şi reia ciclul până primeşte răspuns de la staţia de
bază. Identitatea mobilului este conţinută în primii 20 biţi de pe canalul

106
D din cadrele 1 - 4. Cei 24 biţi Marker din al cincilea cadru informează
staţia de bază că există un apel din partea unei unităţi mobile.

2.6.2 Sistemul DECT

Ca şi sistemul GSM, sistemul de telefon fără fir (cordless

telephone) DECT (Digital European Cordless Telecommunications)
este gândit pentru a fi folosit unitar în întreaga Europă. El este destinat
comunicaţiilor şi i-a fost repartizată o bandă de frecvenţe de 20 MHz în
gama 1 S80 - 1 900 MHz. Într-o variantă experimentală - DC 900 -
standardul a fost implementat încă din 1992 în Germania, dar aplicaţii
de amploare au apărut după 1994 când standardul a fost acceptat de
administraţiile naţionale de telecomunicaţii din Uniunea Europeană.
Spectrul radio alocat este divizat în canale de câte 1 728 KHz,
fiecare asigurând 12 canale duplex prin diviziune în timp. După cum
se observă şi din fig. 2.6.2.1, un cadru de 10 ms este divizat în 24 de
ferestre, câte 12 pentru fiecare sens de transmisie. O fereastră include
480 biţi, din care 320 sunt biţi de informaţie (canal I), 16 biţi marchează
începutul ferestrei (preambul), 16 sunt biţi de sincronizare, 64 sunt biţi
de control (canal C), iar 64 de biţi corespund intervalului de timp de
gardă dintre ferestre. Viteza de transmisie este de 480 biţi/(5 ms/12
ferestre) = 1 152 Kb/s, fiind cea mai mare dintre vitezele sistemelor
prezentate. De remarcat că viteza efectivă de transmisie a datelor este
de 320 biţi/10 ms = 32 Kb/s. adică egală cu cea de la ieşirea
vocoderului.
Ca şi sistemul GSM, DECI utilizează modulaţia digitală în fază
GMSK cu prefiltrare gaussiană, cu diferenţa că banda de trecere a
filtrului este de 0,5 din viteza de bit (faţă de 0,3 în sistemul GSM),
ceea ce permite refacerea mai simplă a tactului la recepţie. Nu se
utilizează codificarea de canal şi nici egalizarea la recepţie, deoarece
celulele in-door sunt de dimensiuni mici (zeci de metri) şi.
corespunzător, împrăştierea întârzierii este mică. Pentru o viteză de
transmisie de 1 152 Kb/s şi o lărgime de bandă de 1 728 KHz. rezultă
o eficienţă de modulaţie de 0,67 b/s/Hz, comparabilă cu cea a
sistemului CT-2.

107
 Figura 2.6.2.1 Structura de cadru și ferestre
în sistemul DECT

Informaţia de control a sistemului este transmisa prin cei 64

biţi de control din fiecare fereastră, 48 dintre aceştia fiind biţi de
control propriu-zişi, iar 16 biţi fiind biţii de control de paritate ai
primilor 48. Receptorul verifică corectitudinea secvenţei de
informaţie conţinută în cei 320 biţi şi solicită retransmiterea ei
dacă apar erori. Sistemul DECT arc o mai mare capabilitate de
control decât sistemele (GSM şi CT-2 deoarece asigură o viteză
de transmisie a informaţiei de control de 6.4 Kb/s şi o întârziere
de numai 5 ms. O parte din biţii de control pot fi folosiţi pentru
alertare (paging), atunci când BS apelează un mobil, sau pentru
difuzarea unor informaţii generale în reţea (broadeasting). Cei 64
b i ţ i de gardă asigură o separare de aproximativ 52 μs între
ferestre. Biţii de preambul şi de sinconizare (primii 32) sunt
transmişi chiar dacă fereastra este liberă pentru se asigura
sincronizarea ferestrelor în cadru.
Un canal este considerat liber dacă nivelul semnalului pe
ambele ferestre este sub o limită prestabilită. Apelul BS către
MS se face pe unul din canalele libere, iar apelul unui MS către
BS se transmite pe mai multe canale libere pentru micşorarea
timpului de stabilire a legăturii.
Pentru transmisiuni de date se pot utiliza mai multe ferestre
dintr-un cadru, iar pentru transferuri de fişiere mari se pot utiliza
chiar şi ferestrele corespunzătoare sensului opus (transmisii
unidirecţionale).
Arhitectura unui sistem DECT este foarte flexibilă şi
permite, pe lângă funcţionarea ca sistem mobil, şi legătura radio a

108
uneia sau mai multor staţii mobile DECT cu unul sau mai multe
posturi telefonice (PABX) conectate la reţeaua fixă PSTN.
Aceste facilităţi sunt posibile deoarece în sistemul D E CT
este definită o reţea de adaptare (LCU - Link Conversion Unit) cu
reţeaua telefonică pentru realizarea conversiilor necesare ale
vitezelor de transmisie. Din acelaşi motiv este posibilă utilizarea
staţiilor de bază DECT pentru extinderea reţelei telefonice locale,
realizarea ei sub forma clasică (conductoare de cupru aeriene sau
îngropate) fiind mult mai scumpă decât sub forma unei reţele
radio.
Pe lângă avantajul esenţial al investiţiei mai mici reţeaua locală
radio mai are şi alte avantaje, precum:
- instalare rapidă (în câteva săptămâni);
- adaptabilitate la fluctuaţiile cererii: o reţea radio poate fi uşor
restrânsă sau desfiinţată în zonele cu cerere mică de trafic şi
extinsă sau reinstalată în alte zone;
- întreţinere cu costuri mici;
- dacă o zonă cu reţea locală radio este cablată, echipamentul
radio disponi-bilizat poate fi refolosit în alte zone;
- acoperă cu aceleaşi costuri zone urbane şi rurale
Faţă de sistemul GSM cu care ar putea intra în competiţie în acest
tip de aplicaţii, sistemul DECT prezintă avantajul că a fost proiectat
pentru acest gen de mobilitate (sistemul GSM a fost gândit pentru
mobilităţi de valoare mai ridicată) şi pentru valori de trafic mult mai
mari ca cele din reţeaua locală (10 000 de convor- biri/oră/Km 2 faţă de
1 000 de convorbiri/oră/Km2). La viteza de transmisie de 32 Kb/s
reţelele locale DECT asigură şi transmisii de date de bună calitate.
În tabelul 2.6.1 se prezintă, comparativ, caracteristicile
principalelor sisteme digitale de comunicaţii mobile .

109
 Tabelul 2.6.1 Caracteristicile principalelor sisteme de
comunicații mobile.

2.6.3 Sistemul PACS

Personal Access Comm. System (PACS) este un tip de rețea de

telefonie fără fir compatibil cu aparate telefonice, roboții telefonici,
faxuri, și calculatoare. PACS poate fi folosit ca o rețea locală (LAN)
cu capacitatea de voce si poate fi parte a unei rețele mai mari sau
poate fi conectat la un sistemul telefonic.

110
 PACS tipic seamănă cu o rețea de telefonie celulară în
miniatură. Acesta conține numeroase porturi unități de radio și de
control (RCPUs), fiecare dintre care este echivalentul unui repetor
celulare, dar cu un interval mai scurt de comunicații, care leagă
abonat stabilește pe o raza de cateva sute de metri. RPCUs sunt
situate pe stalpi de utilitate, deasupra clădirilor, și în alte locuri
discrete care ofera o acoperire buna pentru câteva sute de metri în
toate direcțiile. RPCU puterii emițătorului este limitată la 800
mW.Frecventa de operare este în intervalul de radio UHF (ultra-înaltă
frecvență), la 1.9 GHz.
Abonatul stabilește într-un PACS poate fi fixă, mobilă, sau
portabile. Seturi de abonat vocale utilizează 32 Kbps sau 64 Kbps
codificare digitale de vorbire. Modemuri de calculator pot fi sprijinite
la viteze de până la 28,8 kbps sau 57.6 kbps, respectiv. Puterea
emițătorului este limitat la 200 mW, dar este de multe ori mult mai
puțin, pe ordinea de câteva zeci de mW. Acest nivel de putere scăzut
minimizează riscul de interferență electromagnetică (EMI), la alte
dispozitive electronice care ar putea fi amplasate în apropierea setului
abonat.

CAPITOLUL III
SURSE PRIMARE DE ENERGIE ELECTRIC. SURSE
ELECTROCHIMICE

3.1 Pilele electrice și acumulatoarele alcaline

3.1.1 Apariția rețelelor și sistemelor de telecomunicații

CARACTERISTICILE SURSELOR CHIMICE DE ENERGIE
ELECTRICĂ

Parametrii care pot caracteriza o sursă chimică de energie

electrică sînt:
- Tensiunea electromotoare, diferenţa de potenţial electric
dintre cei doi electrozi. Se notează cu (E) şi se măsoară în volţi
(V). Măsurarea ei se face cu un voltmetru de precizie cu o
rezistenţă internă de cel puţin 500 Ω/V.

111
- Rezistenţa internă, rezistenţa opusă de electrozi şi
electrolit la trecerea curentului. Se notează cu (r) şi se măsoară în
ohmi (Ω). Valoarea ei depinde de dimensiunile şi construcţia
sursei, compoziţia chimică a electrolitului şi creşte la descărcare.
- Tensiunea la borne, este egală cu tensiunea
electromotoare (TEM) din care se scade căderea de tensiune pe
nrezistenţa internă.
U = E – r*I
Funcţie de această tensiune se calculează tensiunea de
încărcare şi tensiunea pînă la care se descarcă sursa.
- Capacitatea de descărcare, cantitatea de electricitate care
poate fi obţinută pe timpul descărcării – avînd în vedere temperatura,
valoarea curentului de descărcare şi tensiunea finală. Se notează cu
Qd şi se măsoară în amperi –ore (Ah)
- Capacitatea de încărcare, cantitatea de electricitate
absorbită la încărcare – depinzînd de regimul de încărcare. Se notează
cu Qî şi se măsoară în (Ah)
- Randamentul, raportul dintre cantitatea de electricitate
debitată la încărcare şi cantitatea de electricitate absorbită la
încărcare.
- Autodescărcarea, pierderea inutilă a capacităţii sursei de
curent provocată de anumite reacţii locale din element. Se
notează cu (C) şi se măsoară în procente (%). Majoritatea
acestor reacţii se datorează impurităţilor din electrolit cum ar fi
fierul, clorul, peroxidul de plumb, etc.
- Metodele de încărcare şi descărcare, descărcarea
surselor chimice se realizează prin 2 metode:
a) cu curent de descărcare constant;
b) cu rezistenţă de sarcină constantă;
Încărcarea acumulatoarelor se realizează mai frecvent tot prin 2
metode
a) curent constant de încărcare;
b) cu tensiune constantă de încărcare.

Electroliţii
112
 Spre deosebire de conductorii de specia I (metalici) se numesc
conductori de specia a II-a (electroliţi) aceia în care trecerea
curentului este însoţitã de reacţii chimice. Prin topire la temperaturi
înalte sau prin dizolvarea în anumite medii (apã, alcool, amoniac
etc.), unele substanţe devin conductori electrolitici sau electroliţi,
Aceleaşi substanţe netopite sau nedizolvate, în stare purã, au
conductibilitatea de obicei foarte micã, adicã sunt izolanţi. De
asemenea, mediile lor de soluţie (solvenţii puri) au conductibilitatea
foarte micã, deşi soluţia obţinutã prin dizolvarea electrolitului are o
conductibilitate apreciabilã.
Disociaţia electroliticã
Dacã într-un vas cu apã se aruncã sare de bucãtãrie (NaCl),
aceasta se dizolvã şi majoritatea moleculelor de NaCl se desfac în
ioni de sodiu şi de clor.
NaClNa+ + Cl-
Acest fenomen se numeşte disociaţie electroliticã şi are loc la
dizolvarea substanţelor, independent de prezenţa sau absenţa
curentului electric. Nu toate moleculele, însã, se disociazã. Din cauza
disociaţiei electrolitice, se gãsesc încã de la început în soluţia de
electrolit, particule încãrcate electric (ioni pozitivi şi negativi) care
sunt purtãtori de sarcinã în aceste medii. Electroliţii au deci o
conductibilitate ionicã.
Se numeşte grad de disociere  raportul dintre numãrul de
molecule disociate şi numãrul total de molecule dizolvate. La
electroliţii numiţi tari, cum sunt acizii, bazele şi sãrurile lor, =1
(adicã majoritatea moleculelor sunt disociate), iar la electroliţii
numiţi slabi, <<1.
Disociaţia electroliticã se datoreşte faptului cã moleculele
solventului (de ex apa).slãbesc forţele electrice care leagã ionii
substanţei de dizolvat (de ex. NaCl).

113
 Starea de echilibru a soluţiei pentru un anumit grad de
disociaţie  este de naturã statisticã: existã disocieri şi recombinãri
simultane condiţionate de agitaţia termicã. Dupã dizolvarea unui
cristal de sare în apã existã deci posibilitatea ca ionii eliberaţi din
reţeaua cristalinã sã-şi pãstreze starea sau sã se recombine în
molecule neutre. Purtãtorii de sarcinã fiind fragmente de moleculã,
conductibitatea este legatã şi de un transport al substanţelor (al masei)
deoarece ionii ajungând la electrozii vasului se descarcã de sarcina
care o au (primind sau cedând electroni) şi se transformã în molecule
neutre.
Electroliza
Reacţia chimicã produsã într-o soluţie de electrolit la trecerea
curentului electric se numeşte electrolizã. În toţi electroliţii ionii
pozitivi (H, metale, radicali care au rol de metal în soluţie: de ex.
NH4) se deplaseazã în sensul curentului, iar ionii negativi (formaţi din
atomii restului sãrii, acidului, bazei) se deplaseazã în sens contrar
(Fig. 1.1).

Fig. 1.1

Cei doi
electrozi
introduşi în
vasul cu
electrolit se
numesc:
- ANOD -
electrodul de intrare a curentului în electrolit;
- CATOD - electrodul de ieşire a curentului din electrolit.
Ionii negativi (care merg la anod) se numesc anioni, iar ionii pozitivi
(care merg la catod) se numesc cationi. Ionii ajunşi la electrozi se

114
neutralizeazã (se descarcã) şi se obţin în vecinãtatea electrozilor
molecule din substanţa respectivã.
Polarizarea electroliticã
Dacã între electrozii identici ai unui voltametru se trece
curent, separarea ionilor şi depunerea lor la electrozi modificã natura
feţei electrodului la contactul cu electrolitul, iar cei doi electrozi
ajung (din acest punct de vedere) sã fie diferiţi de cei iniţiali (care
erau identici). Astfel, de obicei se depune un strat fin de hidrogen la
catod. Noul sistem de elctrozi obţinut formeazã o pilã electricã care
are o tensiune electromotoare de sens contrar cu sensul curentului.
Dacã se întrerupe pentru câteva clipe tensiunea de alimentare, aceastã
pilã parazitã poate furniza într-un timp foarte scurt un curent de sens
contrar celui de alimentare. Acest fenomen se numeşte polarizare
electroliticã, iar tensiunea electromotoare corespunzãtoare - tensiune
de polarizaţie electroliticã. Pentru a obţine trecerea continuã a unui
curent electric prin voltametru trebuie deci aplicate o tensiune mai
mare decât o valoare limitã numitã tensiunea de descompunere
electroliticã Ud şi egalã cu tensiunea de polarizaţie. Dacã tensiunea
aplicatã este mai mare se poate obţine trecerea curentului prin
electrolit, care conform legii lui Ohm va avea valoarea:
U−U d
i=
R (1.8)
unde R este rezistenţa soluţiei electrolitice.
Energia minimã necesarã pentru obţinerea fenomenului de
electrolizã este:
ν
W=Udit=Udq=UdF0 Am (1.9)
adicã este proporţionalã cu masa de substanţã depusã.

115
 II. ELEMENTELE GALVANICE, DESTINAŢIA ŞI
CONSTRUCŢIA.

La introducerea unui electrod într-un electrolit, în stratul de

contact apare un câmp imprimat galvanic şi o tensiune de contact
între electrolit şi soluţia electroliticã, care depinde de natura
electrodului şi valenţa lui, de concentraţia electrolitului, de
temperaturã, etc. Aceastã tensiune se numeşte tensiune de electrod
sau potenţial de electrod. Potenţialul de electrod nu se mãsoarã direct
ci în raport cu un electrod de referinţã.
În tabelul 11.1 sunt indicate tensiunile de electrod ale unor
elemente când electrolitul este o soluţie a unei sãri a aceluiaşi
element, iar electrodul de referinţã este electrodul normal de hidrogen
a cãrui potenţial de electrod este de 0,00001 V şi se considerã
aproximativ nul la toate temperaturile.

Tabel 11
Element U(v) Element U(v)
Zinc -0,77 Cupru +0,34
Fier -0,43 Mercur +0,76
Cadmiu -0,42 Argint +0,80
Nichel -0,23 Platinã +1,2
Plumb -0,15 Aur +1,7
Staniu -0,14 Hidrogen 0

Se numeşte pilã electricã (sau element galvanic) un

generator de curent continuu, electrochimic, constituit principial
din doi electrozi de naturã diferitã – conductori de specia I -îi
introduşi într-un electrolit – conductor de specia a II-a.

Se poate obţine oT.E.M. importantã a elementului galvanic

dacã tensiunile de electrod ale celor doi electrozi sunt foarte diferite.

116
 Într-adevãr, neglijând câmpurile electrice imprimate de naturã
galvanicã, se obţine tensiunea electromotoare a pilei.
Adicã tensiunea electromotoare este egalã cu diferenţa dintre
tensiunile de electrod.
Este cea mai simplã pilã electricã, formatã dintr-un electrod
de zinc şi unul de cupru cufundaţi într-o soluţie apoasã de acid
sulfuric
Ca schemã echivalentã se poate considera un generator de
rezistenţã interioarã r (Fig. 1.3).T.E.M. a pilei este, conform relaţiei
(1.12) şi tabelului 11.1.
e = 0,34 - (-0,77) = 1,11 V (1.13)
Închizând circuitul pe o rezistenţã exterioarã,T.E.M. nu se mai
menţine constantã, ci scade. Notând cu e nouaT.E.M. se obţine:

e=e-e (1.14)

Fig. 1.2 Fig.

1.3

117
 Scãderea se datoreşte unor fenomene electrochimice de
polarizaţie care modificã starea iniţialã.
În interiorul pilei se produc reacţiile chimice:
a) prin dizolvare, acidul sulfuric (H2SO4) disociazã în ioni:
H2SO4 = SO42 - +2H+;
b) la trecerea curentului, ionii negativi SO42- trec spre
electrodul 2 de zinc, se neutralizeazã şi reacţioneazã chimic cu Zn,
formând sulfatul de zinc (ZnSO4) care rãmâne în soluţie;
c) ionii pozitivi de hidrogen trec spre electrodul 1 de Cu, se
neutralizeazã şi se degajã sub formã de bule gazoase în jurul acestuia.
Astfel la stratul de contact cu electrolitul se modificã natura
electrozilor şi apar fenomene de polarizare electroliticã: electrodul
pozitiv al elementului nu mai este de Cu, ci de hidrogen - al cãrui
potenţial electrolitic este mai mic decât al cuprului.T.E.M. a pilei
Volta ajunge la 0,85 - 0,9 V. Pe de altã parte, rezistenţa electrolitului
creşte din cauza stratului de hidrogen. Din aceste motive, pila Volta
este abandonatã. Pentru a înlãtura polarizaţia se utilizeazã
depolarizante (substanţe oxidante plasate în vecinãtatea electrodului
pozitiv) care reacţioneazã cu hidrogenul, dând apã, oprind depunerea
lui în jurul acestui electrod, sau pereţi poroşi care separã în douã
regiuni electrolitul între cei doi electrozi.

118
 Pila (elementul) Leclanché

Fig. 1.5
Este formatã dintr-un electrod de cãrbune introdus într-un vas
poros umplut cu bioxid de mangan (MnO 2) cu rol de depolarizant.
Totul este introdus într-un vas care conţine un electrod de zinc şi o
soluţie de clorurã de amoniu (NH4Cl - ţipirig – Fig. 1.5).
În soluţie clorura de amoniu disociazã:
NH4Cl  Cl-+NH4+
Ionul de clor este neutralizat la electrodul de Zn, pe care îl atacã
formând clorura de Zn; ionul NH4+ trece prin peretele poros,
neutralizându-se la electrodul de cãrbune şi produce hidrogen şi
amoniac. H2 reacţioneazã cu MnO2 dând apã şi peroxid de mangan
(Mn2O3). Reacţia chimicã totalã este:
Zn + 2NH4Cl + 2MnO2 = ZnCl2 + H2O + 2NH3 + Mn2O3
T.e.m. a pilei Leclanche este de circa 1,5 V, iar rezistenţa sa
interioarã de 0,3 . Pentru a obţine o rezistenţã interioarã micã vasul
poros se înlocuieşte cu un sãculeţ de pânzã rarã.
Pila Leclanché este foarte utilizatã sub formã de pilã uscatã. La
aceste pile electrodul de Zn formeazã vasul, iar electrolitul este o

119
soluţie de ţipirig îngroşat cu fãinã de cartofi. Electrodul pozitiv este
cãrbunele în jurul cãruia se gãseşte sãculeţul depolarizant.
În afarã de aceste pile, existã şi alte tipuri de ex: pila
Poggendorf – Grenet, pilele etalon Weston şi Clark.
În general pilele se caracterizeazã prin:
- tensiune electromotoare (în gol);
- rezistenţa interioarã;
- capacitatea pilei, egalã cu sarcina totalã ce o poate debita în
funcţionare normalã.
Capacitatea pilei este limitatã de reacţiile chimice (de ex. la
elementul Volta este limitatã de reacţia între H2SO4 şi Zn şi depinde
de regimul de descãrcare). Capacitatea este exprimatã în coulombi
sau amper ore (1Ah = 3600 C).
- caracteristica pilei (se indicã numai uneori) - Fig. 1.6:
Ub = e-ri =f(i)
Pilele se mai numesc şi elemente primare. Ele sunt

caracterizate prin rezistenţe interne mari, curenţi mici şi prin

caracterul practic ireversibil al reacţiilor chimice.
Readucerea pilei în stare iniţialã se face prin reînnoirea
substanţelor active.
120
 Pila (elementul) Volta

- semi - umed (pila telefonică);

- uscat;
- cu depolarizant aer – mangan.

La elementul uscat electrodul negatv este chiar cutia de zinc în care

este construit elementul, care se izolează în exterior cu carton
parafinat.
Electrodul pozitiv este construit dintr-un baston de cărbune
presat.
Depolarizantul este un amestec de bioxid de mangan, grafit şi negru
de fum special îmbibat cu soluţie de ţipirig.
Pe fundul cutiei de zinc se pune o rondelă de carton pentru a
evita scurcircuitarea electrozilor între ei.

Capsă metalică
Carton
Rumeguş de lemn
Vas de zinc

Electrod pozitiv de cărbune

Electrolit

Depolarizant
Garnitură de smoală
121
 Electrolitul este un amestec de ţipirig , clorură de zinc şi făină
de grîu sau cartofi – prezîntîndu – se sub formă de pastă. Totul se
închide ermetic cu garniturile de rumeguş şi smoală TEM a
elementului este de 1,45 – 1,5 V, iar rezistenţa internă de 0,25 – 3 Ω.
Avantaj:
- se livrează de fabrică gata de utilizare.
Dezavantaj:
- durata de păstrare este mică.

III. CONSTRUCŢIA ŞI FENOMENELE FIZICE ÎN

ACUMULATOR

a) Generalităţi
Spre deosebire de elementele primare, în care caracterul
reacţiilor chimice este ireversibil, se construiesc şi aşa-numitele
elemente secundare, care sunt reversibile, în sensul că în ele reacţiile
chimice se succed în mod invers când curentul care trece prin
electrolit este inversat. Aceste elemente secundare au rezistenţe
interioare foarte mici şi se pot utiliza pentru acumularea energiei sub
formă electrochimică, numindu-se acumulatoare electrice.
În acumulatoare se realizează atât transformarea energiei
chimice în energie electrică, cât şi transformarea inversă (regenerarea
substanţelor active de la electrozi, ca urmare a schimbării sensului
curentului).
În practică se utilizează două tipuri de acumulatoare:
acumulatoare (acide) cu plumb şi acumulatoare alcaline.
Electrodul pozitiv este format de exemplu din hidroxid de
Ni ( OH )3 ]
nichel. [ , iar cel negativ din fier. De fapt, ambii electrozi
sunt executaţi sub formă de grătare de fier nichelat, în care sunt
presate masele active. Ca electrolit, se utilizează, de exemplu

122
hidroxidul de potasiu (KOH). Vasul este din tablă de fier nichelat, cu
capacul sudat.
Electrolitul KOH este disociat în K++(OH)-. La descărcarea
acumulatorului alcalin, la electrodul negativ are loc reacţia:
Fe+2OH=Fe(OH)2
prin care fierul se transformă în hidroxid de fier. La electrodul
pozitiv, hidroxidul de nichel (nichelic) se transformă în alt hidroxid
de nichel (nichelos).
2Ni(OH)3+2K=2Ni(OH)2+2KOH
Se observă că nu se schimbă concentraţia electrolitului. La
încărcare, la electrodul negativ are loc reacţia inversă.
Fe(OH)2++2K=Fe+2KOH
iar la electrodul pozitiv: 2Ni(OH)2+2OH=2Ni(OH)3
se reformează hidroxidul de nichel iniţial.
Se observă că este necesară o cantitate relativ mică de electrolit
de concentraţie constantă, iar acumulatorul poate fi executat în
construcţie compactă. T.E.M. este de circa 1,45 V.
Are randament scăzut, de 52-55%. Acumulatorul alcalin
prezintă anumite avantaje faţă de cel de Pb: este uşor
transportabil(este mai uşor şi masa activă se poate fixa foarte bine în
grătare); are rezistenţa interioară mare, ceea ce micşorează
randamentul, dar îl face să fie mai puţin solicitat în cazul unui
scurtcircuit; nu emană vapori vătămători.
Se folosesc: în centrale electrice, ca surse de curent continuu,
pentru serviciile auxiliare; circuitele de protecţie prin relee etc.; în
telefonie; în transporturi auto, aviaţie etc.; la iluminatul trenurilor în
staţii; la antrenarea motoarelor mici de curent continuu (de exemplu
la autocare).
După materialul din care sînt construiţi electrozii se împart în
acumulatoare cadmiu – nichel, fero – nichel, etc.
Au o notaţie constituită din cifre şi litere semnificând:
- primele cifre, numărul de elemente legate în serie în
baterie;
- prima literă, destinaţia
N, folosite pentru încălzirea filamentui;
A, folosite pentru alimentare anodică;
123
 F, folosite pentru alimentarea lanternelor.
- următoarele 2 litere, tipul constructiv satfel:
KN, cadmiu – nichel,
JN, fiero – nichel,
- următoarele cifre, capacitatea bateriei de acumulatoare în
(Ah)
exemple: 2 – NKN – 24
32 – KN – 2,25
2 – FKN – 8
În unele notaţii cifrele indicînd capacitatea, urmează o literă
indicînd particularităţi constructive
M, capac demontabil;
K, bac metalic sau carcasă metalică;
T, borne dispuse lateral.

b) Construcţia acumulatorului
Electrozii se compun dintr – o ramă de oţel în care se fixează
suporturile materiei active. Suporturile sînt sub formă de tuburi sau
casete, cu dimensiuni
Surs
a
standardizate.
Iînc Numărul de casete
sau

tuburi conţinut de o
ramă depinde de
capacitatea
Ni (OH)2 Cd (OH)2
acumulatorului.
Materia
-- activă a plăcilor

124
pozitive este hidratul de nichel, Ni (OH)2 amestecat cu nichel şi grafit
şi apoi presat.
Materia activă a plăcilor negative este hidratul protoxid de
fier (la cele Fe - Ni) sau hidratul protoxid da cadmiu (la cele
Cd - Ni) amestecat cu grafit şi presat în tub. Grafitul se adaugă pentru
mărirea conductibilităţii electrice a materiei active.
Plăcile de aceiaşi polaritate se montează în semiblocuri prin
punţi de legătură terminate la borna corespunzătoare. La
acumulatoarele Cd – Ni numărul plăcilor pozitive este cu una mai
mare decît cele negative, iar la cele Fe – Ni este invers.
Punţile de legătură se confecţionează din oţel nichel şi se
sudează cu plăcile electrozi.
Separatoarele sînt confecţionate din ebonită sau alte
materiale izolante sub formă de bastonaşe,
U, L, etc. Bacul este unicelular şi se confecţionează din tablă de oţel
nichelată, îmbinată prin sudură, cu o rezistenţă mecanică mare.
Fundul şi capacul bacului se fixează prin presare şi sudare. Capacul
este prevăzut cu trei orificii: două prin care se scot bornele şi unul pe
unde se toarnă electrolitul. Orificiul pentru electrolit se închide cu un
buşon metalic prevăzut cu un ventil care permite eliminarea gazelor
rezultate din reacţie, dar nu permite intrarea aerului în acumulator şi
vărsarea electrolitului (aceasta poate însă să se prelingă prin ventil).
Plăcile sunt suspendata creîndu –se un spaţiu între ele şi
fundul bacului în care se adună impurităţile şi materia spălată de pe
plăci.
c) Fenomene fizice în acumulator
Se vor prezenta reacţiile chimice corespunzătoare
acumulatorului Cd – Ni deoarece cele pentru acumulatorul Fe – Ni
sunt identice numai că, unde avem cadmiu (Cd). În reacţii se
înlocuieşte cu fier (Fe). Analog se procedează cînd în loc de electrolit
soluţia de hidroxid de potasiu există soluţie hidroxid de natriu. La

125
începutul încărcării materia activă de pe plăci este hidratul de
protoxid de nichel la anod şi hidratul de protoxid de cadmiu la catod.

126
 Electrolitul folosit funcţie de temperatură este indicat de
tabela de mai jos:

Temperatura Densitatea
Electrolitul folosit
mediului ºC g/cm3
Soluţie de hidroxid de potasiu
cu un adaos de 20 g la litru
- 19 ÷ + 35 1,19 – 1,21
monohidrat de litiu (cel mai
folosit)
- 20 ÷ - 40 Soluţie de hidroxid de potasiu 1,25 - 1,27
Soluţie de hidroxid de natriu
> + 35 cu un adaos de 15 ÷ 20 g la 1,10 – 1,12
litru monohidrat de litiu
Soluţie de hidroxid de natriu
cu un adaos de 10 g la litru
- 19 ÷ + 35 monohidrat de litiu, (folosit 1,17 – 1,19
doar cînd nu se dispune de
hidroxid de potasiu)

IV. CARACTERISTICILE ACUMULATOARELOR

ALCALINE

- Tensiunea nominală: 1,25 V pe element;

- Tensiunea de încărcare: 1,8 V pe element;
- Tensiunea pînă la care se pot descărca 1,0 V pe element;
- Rezistenţa internă a unui element este de 4 ori mai mare
decît cea a unui element cu plumb de aceiaşi capacitate;
- Capacitatea nominală este determinată de dimensiunile
electrozilor şi în special a celor pozitivi.

Se construiesc acumulatoare cu capacitate cuprinsă între 2,25

şi 100 Ah.

127
 Variaţia capacităţii funcţie de temperatură este mai pronunţată
decît la acumulatoarele cu Pb şi anume scade cu temperatura. Şi
temperaturile ridicate peste valori permise provoacă micşorarea
capacităţii datorită modificării de stare a materiei active de pe placa
negativă.
- randamentul este de circa 68 – 80 %, depinzînd de
regimul de încărcare;
- durata de funcţionare este de peste 10 ani şi rezistă pînă la
3000 – 4000 cicluri de încărcare – descărcare.

V. ÎNCĂRCAREA ŞI DESCĂRCAREA
ACUMULATOARELOR ALCALINE

VI. Calcolul schemelor de încărcare a acumulatoarelor alcaline.

La intrarea acumulatorului în exploatare se execută ciclul de

formare care constă în 3 încărcări succesive fiecare urmată de cîte o
descărcare.
Încărcarea are loc cu curenţii
Q
I1 = 4 timp de 6 ore, iar în
continuare cu un curent:
Q
I2 = 8 încă 6 ore
Descărcarea se face în toate situaţiile cu un curent a cărui valoare
maximă să nu depăşească:

Q
I= 8 şi pînă la o tensiune de 1 V pe element.
Ciclul de control se execută din 6 în 6 luni analog ca la
acumulatoarele cu plumb. Procesul de încărcare.
Regimurile de încărcare pe timpul exploatării sunt:
- regimul normal, în care se încarcă în mod curent.
Curentul de încărcare este:
128
 Q
I= 4 timp de 8 ore
- regimul intens, în care se încarcă atunci cînd au
capacitate scăzute (regenerîndu – se materia activă de pe
plăci).
Curenţii de încărcare sunt:
Q
I1 = 4 timp de 6 ore în continuare cu un curent:
8¿
Q¿ ¿
Cd – Ni I = ¿
2 încă 6 ore
Q
Fe – Ni I= 4 timp de 12 ore
Se execută obligatoriu 10 – 12 cicluri normale.
- regimul forţat, în care se încarcă în cazul cînd se dispune
de timp scurt şi nu se poate face încărcarea normală.
Curenţii de încărcare sunt:
Q
I1 = 2,5 4 timp de 2 ore, în continuare cu un curent:

Q
I2 = 4 încă 2 ore.
Este interzisă încărcarea în acest regim atunci cînd se poate
încărca în regim normal deoarece scurtează durata de funcţionare a
acumulatorului. De aceea după circa 5 încărcări forţate se face o
încărcare intensă.

129
VII. EXPLOATAREA, PĂSTRAREA ŞI ÎNTREŢINEREA
ACUMULATOARELOR ALCALINE

a) exploatarea acumulatorului
Pentru prepararea electrolitului nu se folosesc vase din Zn,
Cu, Pb, ceramică şi Fe, masă plastică sau sticlă.
Soluţia se prepară folosind apă distilată, apă de ploaie sau de
zăpadă în care se toarnă hidroxidul de potasiu (Na), agitînd pentru
uniformizare şi măsurînd continuu densitatea. Adaosul de monohidrat
de litiu măreşte capacitatea şi durata de serviciu a acumulatoarelor.
După obţinerea densităţii necesare ( la + 15 ºC) electrolitul se toarnă
în acumulator pînă ce nivelul depăşeşte marginea de sus a plăcilor cu
circa 12 mm.
Nu se admite scăderea nivelului sub nivelul plăcilor, întrucît
masa activă de pe plăcile negative se oxidează repede, lamelele se
umflă şi duc la scurcircuitarea sau chiar distrugerea plăcilor.
Deoarece electrolitul se degradează cu timpul datorită absorbţiei din
atmosferă a bioxidului de carbon şi altor impurităţi, în acumulatoarele
cu capacitatea de 2,25; 10; 22; 40; 60; şi 100 Ah se toarnă ulei de
vaselină sau petrol lampant în cantitate de 1; 3; 5; 8 şi 10 mm3
La înrăutăţirea funcţionării acumulatorului se verifică întîi
calitatea electrolitului. Electrolitul se înlocuieşte periodic, de regulă
la trecerea de la exploatarea de iarnă ( 1,25 – 1,27 g/cm3 ), la cea de
vară ( 1,19 – 1,17 g/cm3 ) şi invers. Dacă funcţionează tot timpul în
aceleaşi codiţii de temperatură schimbarea electrolitului se face după
100 cicluri. Înainte de a turna electrolitul nou acumulatorul golit se
spală cu apă distilată. După schimbarea electrolitului se execută o
încărcare intensă. Înainte de fiecare încărcare se verifică şi se
corectează densitatea electrolitului. Se supraveghează de asemenea pe
tot timpul încărcării temperatura ce nu trebuie să depăşească în nici
un caz + 45 ºC. Acumulatorii se consideră încărcaţi când tensiunea la
borne se menţine constantă de 20 – 30 min.

130
 Pe timpul încărcării bateriile au buşoanele desfăcute.
Nu se face încărcarea incompletă deoarece micşorează
capacitatea şi durata de funcţionare.

b) Întreţinerea acumulatorului
Acumulatoarele se menţin tot timpul curate şi uscate. Piesele
nichelate neacoperite cu lac, precum şi punţile de legătură dintre
elementele bateriei se acoperă cu un strat fin de vaselină tehnică sau
alte unsori neutre. Se interzice ungerea cu vaselină a inelelor cu
cauciuc şi a ventilelor, deoarece îşi pierd elasticitatea; de asemenea,
se interzice ungerea părţilor acoperite cu lac de bitum negru, pentru a
nu degrada acoperirea de protecţie. Petele de coroziune se curăţă cu o
cârpă înmuiată în petrol, iar locul curăţat se acoperă cu lac rezistent la
hidroxizi.
Părţile exterioare se curăţă de praf şi de săruri cu o cârpă
umedă răsucită pe un băţ de lemn. Nu se lucrează la întreţinerea
bateriei cu obiecte metalice.
Se verifică înainte de încărcare starea inelelor de cauciuc şi a
buşoanelor de ventilaţie, înlocuindu-se cele deteriorate şi curăţându-
se orificiile de aerisire a buşoanelor.
Periodic se verifică dacă elementele bateriei nu sunt
scurtcircuitate.

c) Păstrarea acumulatoarelor
Acumulatoarele se livrează pregătite pentru păstrare.
Acumulatoarelor noi li se fac următoarele operaţii înainte de
depozitare:
- verificarea etanşeităţii buşoanelor;
- verificarea stării inelelor şi ventilelor de cauciuc;
- ungerea cu vaselină a părţilor nichelate şi a piuliţelor
neacoperite cu lac. Se păstrează într-o

131
încăpere închisă, uscată, cu ventilaţie bună şi la temperatură
constantă. Acumulatoarele aflate în
exploatare şi care urmează a fi depozitate se descarcă până ce
tensiunea de la borne este 1 V, se golesc de electrolit, se spală în
interior cu apă distilată, se închid etanş buşoanele şi se curăţă de praf
şi săruri cu cârpă uscată.
Porţiunile de pe care a căzut lacul se vopsesc din nou. Este
interzisă păstrarea acumulatoarelor în stare încărcată deoarece se
reduce durata de serviciu a acestora.
Se interzice depozitarea în aceeaşi încăpere a acumulatoarelor
alcaline şi a celor cu plumb. De asemenea, se păstrează separat
acumulatoarele alcaline şi acidul sulfuric, deoarece acizii de orice
natură distrug bateriile de acumulatoare alcaline.

132
Bibliografie:
1. Dragoș I.CIUREA “Transmisiuni telefonice”, Editura Matrix-
ROM, București 2004;
2. Grazziela NICULESCU “Tehnici și sisteme de comunicație”,
Editura Matrix-ROM, București 2001;
3. Roxana ZOICAN “Sisteme celulare de telecomunicații”,
Editura Matrix-ROM, București 2003;
4. Tatiana RĂDULESCU “Rețele de telecomunicații”, Editura
Matrix-ROM, București 2001.

133
 CUPRINS:

CAPITOLUL I
Rețeaua de telecomunicații……………………………………….…. 6
1. Introducere………………………………………………………
6
1
1.1.1 Apariția rețelelor și sistemelor de telecomunicații………. 6
1.1.2 Etapele de dezvoltare a rețelelor de telecomunicații…….. 9
1.1.3 Perspectivele de dezvoltare……………………………… 13
1. Structura și funcțiile rețelei……………………………………....
23
2
1.2.1 Elementele componente ale rețelei………………………. 23
1.2.2 Ciclul traficului în rețeaua de telecomunicații…………… 25
1.2.3 Configurația de rețea. Rutare alternativă în rețeaua
27
ierarhizată……………………………………..…………
1. Planuri de numerotare ………………..………………………...
33
3
1.3.1 Numerotare – adresare – rutare …………………………. 34
1.3.2 Sisteme de numerotare. Sistemul deschis de numerotare.
35
Sistemul închis de numerotare……………………………
1.3.3 Standarte de numerotare. Numerotarea telefonică(E.163).
36
Numerotarea în rețelele de date(X.121)………………….
1. Arhitectura generală a unei centralei……………………………..
41
4
1.4. Părțile componenete ale unei central………..……............
41
1
1.4. Fazele de apel centralei…………………………………...
45
2
1.4. Funcțiile principale a unei centrale de comutație………...
51
3
1. Moduri de transfer utilizate în centrul de comutație…..……........
54
5
1.5.1 Noțiuni de mod de transfer………………………………. 54
1.5.2 Restricții pentru alegerea unui anumit mod de transfer….. 57
1.5.3 Comutație de circuite. Comutație de circuite multiplixate
59
în timp…………………………………………………….

134
 1.5.4 Comutația de mesaje/pachete………………………......... 61
1. Modulația impulsurilor în cod (PCM – Pulse Code Modulation)..
64
6
1.6.1 Semnale analogice și digitale………………………......... 64
1.6.2 Conversia semnalelor analogice în semnale digitale la
65
transmisie……………………………………….................
1.6.3 Conversia semnalelor digitale în semnale analogice la
70
recepție…………………………………………………….
1. Sisteme de transmisiuni digitale…………………………………..
72
7
1.7.1 Principiul de realizare a transmisiei digitale PDH
72
(Plesyochronous Digital Hierarchy)………………………
1.7.2 Principiul de realizare a transmsiei digitale SDH
73
(Synchronous Digital Hierarchy)….....................................
1.7.3 Caracteristicile transmsiei digitale…..……………............. 74
CAPITOLUL II
76
Rețele și sisteme telefonice......................................................................
2. Reţeaua telefonică publică de comutație (PSTN)………...............
76
1
2.1.1 Modelul de referință al PSTN…………………………….. 76
2.1.2 Tehnici de transmisie PSTN……………………………… 77
2.1.3 Inteligența rețelelor și serviciilor de bază în PSTN………. 78
2.1.4 Interconectarea cu alte rețele……………………………... 80
2. Sisteme de telefonie celulară……………………...........................
82
2
2.2.1 Dezvoltarea rețelelor și sistemelor de telefonie celulară…. 82
2.2.2 Sistemul de telefonie celularăGSM………………………. 84
2.2.3 Sistemele de comunicații mobile din generația a 3-a
88
UMTS………………………………………………………
2. N-ISDN (Narrowband Integrated Service Digital Network)………
89
3
2.3.1 Interfețe utilizator-rețea N-ISDN………………………….. 89
2.3.2 Configurații de referință…………………………………… 90
2.3.3 Servicii oferite de N-ISDN.……………………………….. 92
2. B-ISDN (Broadcast ISDN) și ATM (Asynchronous Transfer
94
4 Mode)………………………………….…………………………...

135
 2.4.1 Introducere………………………………………………… 94
2.4.2 Interfețe ATM……………………………………………... 95
2.4.3 Comutație B-ISDN bazată pe ATM……………………….. 96
2.4.4 Tehnici de transmisie utilizate în B-ISDN………………… 97
2. Rețeaua de date X.25………………………………………………
99
5
2.5.1 Structura rețelei X.25. Arhitectura rețelei de date cu
comutație de pachete. Caracteristici și performanțe, servicii 99
de utilizator………………………………………………...
2.5.2 Transmiterea datelor prin rețeaua Frame-Relay…………… 100
2. Telefonie fără fir (cordless telephony)…………………………….
102
6
2.6.1 Sistemul CT-1 și CT-2…………………………………….. 102
2.6.2 Sistemul DECT……………………………………………. 105
2.6.3 Sistemul PACS…………………………………………….. 108
CAPITOLUL III
Surse primare de energie electric. Surse electrochimice...........................
3. Pilele electrice și acumulatoarele alcaline ………........................
1
3.1.1 Caracteristicile surselor chimice de energie electrică ……..
3.1.2 Elemente galvanice, destinaţie şi construcţie ……………..
3.1.3 Construcţia şi fenomenele fizice în acumulator …………..
3.1.4 Caracteristicile acumulatoarelor alcaline ………………….
3.1.5 Încărcarea şi descărcarea acumulatoarelor alcaline………..
3.1.6 Calculul schemelor de încărcare a acumulatoarelor alcaline
3.1.7 Exploatarea, întreţinerea şi păstrarea acumulatoarelor…….
3. Acumulatoarele argint – zinc. Acumulatoarele (sulfurice) cu
2 plumb
3.2.1 Construcţia şi fenomenele fizice în acumulatoare.
3.2.2 Caracteristicile acumulatoarelor argint-zinc.
3.2.3 Caracteristicile acumulatoarelor cu plumb.
3.2.4 Încărcarea şi descărcarea acumulatoarelor.
3.2.5 Calculul acumulatoarelor pentru încărcare.
3.2.6 Exploatarea, întreţinerea şi păstrarea acumulatoarelor.
3. Acumulatoarele Ni – Mh și Li - Ion
3

136
 3.3.1 Noțiuni generale.
3.3.2 Exploatarea, întreţinerea şi păstrarea acumulatoarelor.
CAPITOLUL IV
Surse secundare de energie electrică. Maşini electrice.............
4. Transformatoarele electrice.
1
4.1.1 Probleme generale
4.1.2 Principiul şi ecuaţiile de funcţionare ale transformatorului
monofazat.
4.1.3 Regimuri şi caracteristici de funcţionare.
4.1.4 Transformatoarele trifazate.
4.1.5 Autotransformatorul.
4. Maşini (generatoare) electrice de c.c.
2
4.2.1 Noțiuni generale.
4.2.2 Principiul şi regimurile de funcţionare ale maşinii de
curent continuu.
4.2.3 Funcţionarea maşinii de curent continuu ca generator.
4.2.4 Funcţionarea maşinii de curent continuu ca motor.
4.2.5 Funcţionarea maşinii de curent continuu în regim de frână.
4. Maşini electrice de curent alternativ
3
4.3.1 Noţiuni privind realizarea înfăşurărilor separate
4.3.2 Cîmpuri magnetice învîrtitoare
4.3.3 Înfăşurări monofazate şi trifazate
4.3.4 Câmpul magnetic învârtitor al unei înfăşurări monofazate
4.3.5 TEM indusă în înfăşurări de cîmpuri magnetice rotitoare
4.3.6 Maşini electrice speciale.
CAPITOLUL V
Grupuri electrogene
5. Grupuri electrogene de curent continuu
1
5.1.1 Caracteristici generale.
5.1.2 Compunerea grupului electrogen şi schema electrică.
5.1.3 Principiul de funcţionare a motorului în doi timpi.
5.1.4 Compunerea motorului 2SD-V.

137
5. Exploatarea grupului electrogen tip AB- 1-P/30
2
5.2.1 Desfăşurarea grupului electrogen
5.2.2 Pregătirea grupului electrogen pentru lucru
5.2.3 Reglarea şi conectarea consumatorului
5.2.4 Lucrările de reglament şi ordinea de îndeplinire a lor
5. Grupuri electrogene de curent alternativ
3
5.3.1 Caracteristici generale.
5.3.2 Compunerea grupului electrogen şi al motorului UD-1 şi
UD-2.
5.3.3 Mecanismele şi sistemele grupului electrogen.
5.3.4 Generatorul agregatului.
5.3.5 Schema electrică şi lucrul în sarcină.
5. Exploatarea şi deservirea grupurilor electrogene AB - 2-T/230,
4 AB-4-T/230.
5.4.1 Pregătirea pentru lucru.
5.4.2 Pornirea motorului.
5.4.3 Deservirea sistemelor de alimentare şi de aprindere.
5.4.4 Deservirea sistemelor de răcire şi de ungere.
5.4.5 Lucrări de reglament şi ordinea de îndeplinire a lor

BIBLIOGRAFIA………………………………………………………

138
139
140