7 FUNCŢIUNEA DE PRODUCŢIE A ÎNTREPRINDERII

7.1. CONŢINUTUL FUNCŢIUNII DE PRODUCŢIE

7.2. PREZENTAREA ACTIVITĂŢILOR COMPONENTE
7.2.1. PROCESELE DE PRODUCŢIE DIN ÎNTREPRINDERI
7.2.2. ORGANIZAREA ACTIVITĂŢII DE BAZĂ
7.2.3. ORGANIZAREA ACTIVITĂŢII AUXILIARE
7.2.3.1. ACTIVITATEA DE ÎNTREŢINERI ŞI REPARAŢII
7.2.3.2. ACTIVITATEA DE ASIGURARE CU SDV-URI
7.2.3.3. ATIVITATEA DE ASIGURARE CU ENERGIE
7.2.4. ORGANIZAREA ACTIVITĂŢII DE SERVIRE
7.2.4.1. ORGANIZAREA ACTIVITĂŢII DEPOZITELOR
7.2.4.2. ACTIVITATEA DE TRANSPORT INTERN
7.3. SISTEME MODERNE DE CONDUCERE A PRODUCŢIEI
7.3.1. SISTEMUL PLANIFICAREA NECESITĂŢILOR
MATERIALE (MRP)
7.3.2. SISTEMUL OPTIMIZAREA TEHNOLOGIILOR DE
PRODUCŢIE (OPT)
7.3.3. SISTEMUL EXACT LA TIMP (JIT)
7.3.4. SISTEME FLEXIBILE DE FABRICAŢIE (FMS)
7.3.5. SISTEME ASISTATE DE CALCULATOR (CAD, CAM,
CIM, CIB)
7.3.6. SISTEMUL MANAGEMENTUL CALITĂŢII TOTALE
(TQM)
7.3.7. SISTEMUL PRODUCŢIE “ADAPTABILĂ” (LP)
 7.1. CONŢINUTUL FUNCŢIUNII DE PRODUCŢIE

Funcţiunea de producţie reprezintă ansamblul activităţilor de

pregătire, de bază, auxiliare, de servire şi anexe, desfăşurate în vederea
asigurării condiţiilor tehnice şi materiale necesare fabricaţiei.

Această funcţiune este formată din următoarele activităţi:

a) activitatea de pregătire a producţiei:

- pregătirea utilajelor, instalaţiilor pentru executarea
sarcinilor programate;
- asigurarea condiţiilor necesare respectării tehnologiilor de
fabricaţie;
- organizarea aprovizionării ritmice a locurilor de muncă cu
materiale, piese etc.;
Este influenţată de gradul de noutate a produsului ce urmează a se
fabrica - produs nou asimilat, produs modernizat sau a cărui fabricaţie se
repetă.

b) conducerea operativă a producţiei:

- „defalcarea” în timp şi spaţiu a sarcinilor cuprinse în planul
de producţie;
- întocmirea de grafice operative de producţie pe perioade
scurte de timp şi pe subunităţi;
- asigură cadrul informaţional necesar lansării şi controlului
îndeplinirii programelor de fabricaţie, etc.

c) activitatea privind executarea (fabricaţia) propriu-zisă:

- aplicarea metodelor de organizare corespunzătoare
producţiei executate;
- aplicarea metodelor de muncă corespunzătoare procesului
de producţie;
 - utilizarea adecvată a resurselor materiale şi umane, etc.
d) controlul tehnic de calitate (CTC):
- stabilirea formelor şi metodelor de control tehnic de
calitate;
- organizarea controlului inter-operaţional şi inter-fazic;
- organizarea activităţii laboratoarelor, standurilor de probă,
etc.;
- verificarea materiilor prime, materialelor, semifabricatelor
şi subansamblelor, precum şi a produselor finite, etc.

e) întreţinerea şi repararea maşinilor şi utilajelor:

- organizează activitatea din compartimentele de întreţinere
şi reparaţii;
- elaborează şi fundamentează planul de revizii şi reparaţii;
- stabileşte numărul de intervenţii tehnice;
- organizează activitatea de modernizare a utilajelor, etc.

f) producţia auxiliară:
- determină necesarul de utilităţi (energie, combustibil,
unelte, etc.) şi corelarea acestuia cu necesarul secţiilor de
bază;
- organizează activităţile din subunităţile proprii.
 În funcţie de obiectivele economice stabilite, de resursele de care
dispune şi de piaţa potenţială o întreprindere, pe baza strategiei alese, poate
adopta o serie de politici de producţie diferite. De regulă, se pot deosebi
următoarele politici de producţie importante:
1) întreprinderea se organizează pentru a executa anumite produse
sau lucrări prin folosirea propriilor unităţi de producţie, grupate în aceeaşi
incintă sau dispersate teritorial;
2) întreprinderea execută în totalitate sau parţial produse, folosind
componente realizate de alte întreprinderi (pe baza subcontractării sau
subfurniturii);
3) cooperarea dintre întreprinderi.

1) În cazul primului tip de politică de producţie

 întreprinderea execută politica sa
 iar unităţile de producţie, precum şi conducerea
administrativă, sunt grupate într-un singur loc.
 Pe măsura dezvoltării, odată cu efectuarea de noi investiţii,
se poate adopta o politică de descentralizare a producţiei
prin crearea de noi unităţi de producţie.
 O astfel de politică de producţie ridică probleme noi
privind achiziţionarea de terenuri, construirea de noi
clădiri, atragerea sau formarea de forţă de muncă.
 2) A doua politică de producţie
 este aceea de a executa produse sau lucrări apelând în totalitate
sau parţial la componentele executate de alte întreprinderi pe
baza unui contract de subcontractare.

Sucontractarea
 presupune asumarea efectuării unei lucrări
sau serviciu
 prin organizarea mijloacelor necesare şi cu
gestiunea propriului risc
 în schimbul unui corespondent în bani de
către o întreprindere pentru o altă
întreprindere.
 reprezintă prestare de servicii sau lucrări
efectuată sub coordonarea întreprinderii
subcontractante
 care la rândul ei a primit comanda de la
întreprinderea comitent în vederea
executării unei lucrări sau a unui serviciu
pentru întreprinderea beneficiară
(întreprinderea-client sau utilizatorul) în
schimbul unei sume de bani.

În cazul subcontractării există 3 subiecţi:

- întreprinderea beneficiară
- întreprinderea contractantă (comitentul)
- întreprinderea subcontractantă (subcontractantul)

Subcontractantul pentru a efectua lucrarea sau serviciul trebuie să

organizeze mijloacele necesare şi să îşi asume riscul “întreprinderii”
(răspunde de rezultatul final în faţa comitentului), beneficiind de un regim
care îi permite să fie plătit direct de către întreprinderea-client.
 Altfel spus, contractul de subcontractare este acel contract
în baza căruia o parte îşi asumă, prin organizarea mijloacelor
necesare şi cu gestiunea propriului risc, efectuarea/executarea
unei lucrări/serviciu în schimbul unei sume de bani.

 Salariaţii întreprinderii subcontractante efectuează

prestările de lucrări sau servicii necesare pe teritoriul
întreprinderii beneficiare, fiindu-le asigurate condiţiile de
muncă corespunzătoare.

 În cazul subcontractării întreprinderea subcontractantă are

putere organizativă în utilizarea personalului, asumându-şi
riscurile întreprinderii.

 Evoluţia structurilor industriale a sporit utilizarea

subcontractării, fiind cunoscute mai multe feluri de
subcontractări (Tabelul 7.1). Tipurile de subcontractări
prezentate în tabel reliefează faptul că subcontractarea diferă
în funcţie de complexitatea activităţilor date către exterior:
 spre exemplu, cazul subcontractării interne, care se
referă doar la anumite servicii accesorii întreprinderii
 sau în cazul celei externe, caz în care se dă către exterior
părţi din activităţile întreprinderii.
 În situaţia când întreprinderea nu poate executa
cantitatea/volumul de produse, lucrări sau servicii cerute pe
piaţă, ea apelează la subcontractare pentru a răspunde
cererii (subcontractare de capacitate) sau atunci când
întreprinderea are nevoie de produse, lucrări şi servicii
specializate ea va apela la subcontractarea de specialitate.
 Tabelul 7.1. Tipuri de subcontractări
În subconatractarea internă serviciile oferite către externalizare sunt, în
general, accesorii în raport cu activităţile principale ale întreprinderii: pază,
curăţenie, întreţinere etc. Subcontractarea internă se caracterizează printr-un
caracter durabil şi structurat. Însă caracterul durabil nu implică neapărat relaţii
contractuale de aceeaşi durată cu o societate subcontractantă sau alta. Nu sunt
puţine cazurile când într-o concurenţă severă dintre “prestatori” sau din alte motive,
funcţie de calitatea muncii sau a comportamentului salariaţilor din respectivele
societăţi, utilizatorul să fie nevoit să rupă relaţiile contractuale cu respectivul
subcontractant, care nu îi mai convine.
Subcontractarea externă corespunde unei externalizări în care o parte din
activitatea întreprinderii este încredinţată spre exterior (o parte a procesului de
producţie sau producţia necesară) pentru a face faţă unei creşteri a cererii.

Subcontractare de capacitate o întreprindere încredinţează comenzile unui

subcontractant, pentru că deşi este capabilă să efectueze operaţiunea, ea este
supraaglomerată şi trebuie să obţină capacităţi complementare de la o altă sursă.
Subcontractare de specialitate – în cadrul căreia beneficiarul obţine bunuri
sau servicii pe care nu le produce el sau nu este în stare să le producă el însuşi.
Aceste două categorii se subdivizează la rândul lor după cum
subcontractantul se limitează la o operaţiune de fabricaţie sau la un ansamblu
de proiecte, stabilite în cadrul unui acord cu beneficiarul. Se poate face o
distincţie suplimentară:
 Contract de subcontractare cu referire asupra produsului, în cadrul
căruia subcontractantul fabrică doar o componentă, aparţinând unui
produs sau unui ansamblu de produse vândut de către beneficiar;
 Contract de subcontractare cu referire asupra echipamentului –
subcontractantul fabrică unul sau mai multe elemente ale
echipamentului de producţie al beneficiarului;
 Contract de subcontractare cu referire la servicii – în acest caz
 subcontractantul furnizează beneficiarului servicii esenţiale pentru
operaţiunile acestuia, dar distincte faţă de principalele sale activităţi
(de exemplu: furnizarea serviciilor referitoare la contabilitate,
cercetare, mentenanţă).

Subcontractarea se caracterizează printr-o obligaţie solidară între

comitent şi subcontractant, ceea ce semnifică că lucrătorii
subcontractantului pot să efectueze lucrări/servicii în perioada unui an sau
până la finalizarea contractului de subcontractare, fiind plătiţi de către
comitent, în cazul în care întreprinderea beneficiară nu poate să îi plătească.
Obligativitatea se caracterizează prin
o prezenţa mai multor persoane implicate în realizarea
lucrării/serviciului (solidarietate pasivă). În acest caz, fiecare
din coobligaţi poate să fie constrâns către realizarea întregii
obligaţii, efectuarea acesteia făcându-se de către unul din ei
care este liber.
o sau de mai multe persoane ce pot sa pretindă
realizarea/efectuarea lucrării/serviciului (solidarietate activă).
În a doua situaţie, fiecare din creditori are dreptul de a cere
realizarea întregii lucrări/serviciu, fiind efectuată de către unul
din ei care este liber.

Politica de producţie pe baza subcontractării

este motivată economic atunci când întreprinderea nu are fonduri
suficiente pentru dezvoltare sau atunci când subcontractanţii produc
componente la preţuri mai reduse sau de o calitate mai bună, în comparaţie
cu cele produse în unităţile proprii sau atunci când ei sunt specializaţi în
execuţia anumitor lucrări.
Sub raport juridic, o întreprindere apelează la subcontractare atunci
când posibilităţile sale de dezvoltare sunt limitate, datorită existenţei unei
legi antitrust
 Sub raport strategic - când există riscul în crearea de noi capacităţi
proprii sau când întreprinderea urmăreşte ca în timp subcontractanţii să îi
devină filiale.

3) Cooperarea între întreprinderi reprezintă procesul economic

prin care se stabilesc legături strânse de producţie între întreprinderi, care
concură la fabricarea diferitelor produse.
Cooperarea poate fi:
- pe produse, atunci când anumite întreprinderi, denumite conexe,
livrează unele produse finite;
- pe subansamble, piese - când anumite întreprinderi, denumite
conexe, livrează unele subansamble sau piese;
- tehnologică - atunci când o întreprindere, folosind excedentul de
capacitate de care dispune, efectuează prelucrări tehnologice pentru alte
întreprinderi.
 7.2. PREZENTAREA ACTIVITĂŢILOR COMPONENTE

7.2.1. PROCESELE DE PRODUCŢIE DIN ÎNTREPRINDERI

Procesul de producţie
 reprezintă totalitatea activităţilor
 desfăşurate cu ajutorul mijloacelor de muncă şi a proceselor
naturale
 care au loc în legătură cu transformarea obiectelor muncii în
produse finite.

In compunerea procesului de producţie se disting două laturi

principale, care se intercondiţionează reciproc: procesul tehnologic şi
procesul de muncă.

Procesul tehnologic
 reprezintă transformarea cantitativă şi calitativă a obiectelor
muncii
 prin modificarea formei, a dimensiunii, a structurii interne,
deseori transformările fizice sau chimice fiind datorate
proceselor naturale, timp în care procesele de muncă se opresc
complet sau parţial.

Procesul de muncă
 reprezintă activităţile executanţilor în sfera productivă sau
îndeplinirea unor atribuţii în sfera neproductivă
  cu ajutorul uneltelor de muncă asupra obiectelor de
muncă, în vederea transformării lor în bunuri materiale.

Organizarea proceselor de producţie trebuie să respecte anumite

principii, printre care se enumeră următoarele:
1) Principiul proporţionalităţii - impune ca aceiaşi cantitate
de obiecte ale muncii (piese, produse etc.) să parcurgă într-
un interval de timp toate stadiile şi operaţiile procesului
tehnologic.
2) Principiul paralelismului - impune exercitarea simultană
a diferitor părţi ale procesului de producţie asupra unor
piese similare sau diferite ale produsului.
3) Principiul ritmicităţii - constă în repetarea periodică a
procesului de producţie, implicând deci obţinerea aceluiaşi
rezultat la aceleaşi intervale de timp.
4) Principiul continuităţii - impune necesitatea înlăturării
sau reducerii întreruperilor de orice natură în desfăşurarea
procesului de producţie.
5) Principiul liniei drepte - necesită ca în proiectarea
desfăşurării procesului tehnologic să se asigure cel mai
scurt drum în trecerea diferitelor materii prime sau
materiale auxiliare de la un loc de muncă la altul, de la un
atelier la altul sau o secţie la alta.
 Factori de influenţată

Felul materiilor prime şi materialelor utilizate impune diferenţieri în

organizarea proceselor de producţie prin: asigurarea reţelelor de transport, a
reţelelor de depozite şi magazii, folosirea mijloacelor de transport adecvate,
asigurarea valorificării deşeurilor reziduale, prevederea unor instalaţii de
captare a degajărilor de praf, fum sau substanţe toxice etc.

Felul produselor finite fabricate influenţează organizarea proceselor

de producţie prin particularităţile lor de ordin constructiv, prin reţeta de
fabricaţie, prin forma sau proprietăţile lor, prin gradul de folosinţă şi
complexitate, etc.

Caracteristicile procesului tehnologic determină particularităţi în

alegerea metodelor de organizare a proceselor de producţie şi a programării
producţiei.

Caracteristicile resurselor umane influenţează eficienţa şi

eficacitatea proceselor de producţie prin calificarea personalului, cantitatea
de muncă depusă, utilizarea corespunzătoare a timpului de muncă etc.
 7.2.2. ORGANIZAREA ACTIVITĂŢII DE BAZĂ

Organizarea procesului de producţie dintr-o întreprindere ţine seama

de particularităţile concrete ale tipului de producţie executat, de procesele
tehnologice şi de muncă prin utilizarea diferitor modalităţi de organizare
specifice fiecărei întreprinderi în parte.
În funcţie de specificul fiecărei întreprinderi modalitatea de
organizare a producţiei poate fi de două mari categorii:
- modalitatea de organizare a producţiei în flux
- modalitatea de organizare a producţiei pe comenzi sau pe „grupe
omogene de maşini şi utilaje”
In practică, între cele două modalităţi de organizare a producţiei
există diverse legături, în sensul că în unele cazuri întreprinderile care
execută o varietate mare de produse pot să utilizeze modalitatea de
organizare a producţiei în flux prin elaborarea anumitor metode şi tehnici
corespunzătoare.

ORGANIZAREA PRODUCŢIEI ÎN FLUX

 reprezintă o formă superioară de organizare a procesului de
producţie
 creând condiţii pentru mecanizarea şi automatizarea completă
a întreprinderii
 poate fi utilizată eficient în condiţiile în care poate fi
permanentizată executarea unei operaţii tehnologice sau a unui
număr restrâns de operaţii tehnologice, necesare fabricării unui
produs prin amplasarea locurilor de muncă în ordinea
 succesiunii executării operaţiilor şi a utilizării mijloacelor de
transport intern adecvate.

Modalitatea de organizare a producţiei în flux are următoarele

trăsături de bază:
- operaţiile tehnologice sunt divizate în mod egal pentru a fi obţinute
aceleaşi rezultate la intervale de timp egale;
- operaţiile tehnologice sunt repartizate pe fiecare loc de muncă în
parte, ce sunt specializate în executarea acestora;
- amplasarea locurilor de munca se face în ordinea impusă de
succesiunea executării operaţiilor tehnologice;
- procesele de producţie se desfăşoară concomitent la toate locurile
de muncă de pe acea linie de flux;
- deplasarea produselor se face cu ajutorul mijloacelor de transport
corespunzătoare, respectiv cu flux continuu (benzi rulante, planuri
înclinate).

Organizarea producţiei in flux prezintă o serie de avantaje şi

neajunsuri. Printre avantaje se pot enumera:
- se reduc mult distanţele de deplasare, numărul depozitărilor
intermediare şi volumul manipulărilor;
- se reduce durata ciclului de fabricaţie;
- se asigură o mai bună continuitate şi ritmicitate a procesului de
producţie;
- se creează premize favorabile pentru creşterea calităţii execuţiei;
- se asigură un control eficient al producţiei, etc.
Neajunsurile prezentate de respectiva modalitate de organizare se
referă la:
 - existenţa unei flexibilităţi reduse atunci când se trece de la un
sortiment la altul;
- ca urmare a executării aceloraşi operaţii tehnologice apare
monotonia în muncă;
- atunci când se defectează anumite maşini sau lipsesc anumite
materiale este mai greu de menţinut continuitatea procesului de
producţie, etc.

ORGANIZAREA PRODUCŢIEI PE COMENZI

 se bazează pe gruparea utilajelor conform principiului
specializării tehnologice, de unde şi denumirea în unele surse
bibliografice de organizare a producţiei pe grupe omogene de
maşini sau organizarea funcţională a producţiei
 este specifică tipului de producţie individuală sau de serie
mică, ceea ce implică respectarea unor cerinţe şi principii
determinate, utilizarea unor utilaje cu caracter universal şi o
forţă de muncă policalificată.

Organizarea producţiei pe comenzi este caracterizată prin

următoarele trăsături de bază:
- secţiile de bază sunt organizate după principiul tehnologic, fiecare
secţie executând o anumită fază a procesului tehnologic;
- utilajele sunt amplasate conform principiului grupelor omogene de
maşini;
- utilajele sunt universale (care pot executa o varietate mare de
operaţii tehnologice), fiind deservite de o forţă de muncă policalificată;
- mijloacele de transport intern utilizate sunt cele cu flux discontinuu
(electrocare, motostivuitoare, cărucioare, etc.);
- deplasarea produselor se face de obicei în loturi mici.
 Modalitatea de organizare a producţiei pe comenzi prezintă o serie de
avantaje, printre care s-ar enumera:
- executarea unei varietăţi mari de produse permite întreprinderii de a
se adapta mai uşor cerinţelor pieţei, în sensul că dacă un produs are o cerere
mai mare poate fi produs în cantităţi mai mari, iar produsele a căror cerere
este mică sa fie scoase treptat din fabricaţie;
- datorită caracterului universal al locurilor de muncă şi a
policalificării forţei de muncă este uşor de efectuat substituirea fără a
perturba desfăşurarea procesului de producţie;
- gama diversă de produse executate poate satisface cerinţele diferitor
consumatori, chiar şi într-un număr mic, ajungându-se până la produsele
personalizate.

Totodată, modalitatea respectivă de organizare a producţiei prezintă

şi unele neajunsuri:
- conducerea acestei forme de organizare este mai dificil de realizat,
deoarece procesele de producţie sunt diferite şi numeroase;
- datorită faptului că este nevoie de o policalificare a personalului
cresc cheltuielile de personal, care în final duc la creşterea costului de
producţie;
- existenţa unei varietăţi mari de produse duce la creşterea volumului
de transport intern;
- este nevoie de un sistem complex al controlului calităţii produselor,
tocmai datorită multitudinii de produse fabricate.
 7.2.3. ORGANIZAREA ACTIVITĂŢII AUXILIARE

7.2.3.1. ACTIVITATEA DE ÎNTREŢINERI ŞI REPARAŢII

Activitatea de întreţineri şi reparaţii a utilajelor este impusă de faptul

că pe parcursul folosirii lor productive, acestea sunt supuse procesului de
uzură fizică şi morală. Ca urmare a procesului de uzură fizică are loc un
proces de pierdere treptată a valorii de întrebuinţare a utilajului şi, în final,
o pierdere a capacităţii de satisfacere a nevoii sociale pentru care a fost
creat.

Reparaţia este lucrarea efectuată în scopul menţinerii în stare de

funcţionare a utilajelor, prin care se înlătură defecţiunile constatate în
funcţionare şi se realizează înlocuirea totală sau parţială a acelor
componente care au o durată mai mică de funcţionare în comparaţie cu
altele.

Mentenabilitatea este capacitatea unui utilaj/echipament de a-şi

restabili caracteristicile tehnico-funcţionale prin întreţineri şi reparaţii.
Altfel spus, mentenabilitatea este proprietatea pe care o deţine o maşină,
utilaj sau instalaţie ca pe durata vieţii sale să se întreţină uşor, cu intervenţii
cât mai puţine şi cu minimun de cheltuieli.
 Mentenanţa este ansamblul lucrărilor de întreţineri şi reparaţii, care
au ca scop înlăturarea defecţiunilor unor piese, subansamble şi readucerea
utilajului/echipamentului la starea de funcţionare.

Activitatea de întreţineri şi reparaţii se desfăşoară în cadrul

atelierului de întreţineri şi reparaţii, unde se întocmesc planuri anuale de
reparaţii aferente fiecărui utilaj în parte. Planurile de reparaţii cuprind
toate tipurile de intervenţii tehnice necesitate a fi executate şi zilele aferente
respectivelor intervenţii.
Pentru a se evita uzura excesivă a utilajelor şi a preveni ieşirea
accidentală din funcţiune ale acestora, au fost elaborate sisteme de
întreţinere şi reparaţii ale utilajelor:

- sistem de întreţinere funcţională curentă, sistem de întreţinere

funcţională de tip preventiv, sistem de revizii tehnice şi reparaţii, sistem de
întreţinere şi reparaţii de tip paliativ, sistem de revizii generale periodice cu
regim special (I. Unguru, 1998);

- sistem de reparaţii după nevoi, sistemul preventiv planificat (M.

Naghi, Roxana Stegerean, 2004);

- sistem cu planificare fermă, sistem de reparaţii după controlul stării

utilajelor, sistem de reparaţii preventiv-planificat (I.C. Dima, Monica
Viorica Nedelcu, 2000);

- sistem de organizare a executării reparării utilajelor pe baza

constatărilor, sistemul de reparaţii preventiv-planificat (C. Bărbulescu, C.
Bâgu, 2001; M. Pricop, C. Bâgu, F. Pârvu, 2003; E. Cazan, coordonator,
2002).
 Indiferent care tip de sistem se aplică în cadrul întreprinderilor, este
nevoie ca ele să se aplice conform normativelor interne sau elaborate de
organisme specializate de inspecţie şi control, cu respectarea cheltuielilor
prevăzute la fiecare tip de intervenţie. Acestea impun pregătirea anticipată a
intervenţiilor tehnice, care presupune:
- pregătirea tehnico-tehnologică, care se realizează pe baza
diferitor scheme de demontare mecanice şi electrice, prin indicarea
restricţiilor de demontare şi a tehnologiilor de recuperare a pieselor uzate;
- pregătirea materială, care constă in stabilirea necesarului de
materiale şi piese de schimb, aprovizionarea cu diferite tipuri de resurse,
reutilizarea pieselor şi subansamblurilor;
- pregătirea organizatorică, care se referă la întocmirea dosarului
de intervenţii cu stabilirea fazelor de realizare, organizarea muncii de
intervenţie, stabilirea numărului de muncitori, etc.
 MODALITĂŢI de executare propriu-zisă a reparaţiilor

 Organizarea centralizată
 Organizarea descentralizată
 Organizarea mixtă

Organizarea centralizată execută toată gama lucrărilor de întreţineri

şi reparaţii la toate utilajele din întreprindere în cadrul secţiei de reparaţii,
de către echipe de muncitori specializaţi, subordonaţi direct
compartimentului mecanico-energetic.
avantaje:
- se asigură o coordonare mai bună a execuţiei lucrărilor;
- folosirea mai bună a forţei de muncă;
- creşte calitatea reparaţiilor pentru că se utilizează personal
specializat;
- scad costurile.
dezavantaje:
- generează întreruperi în execuţia unor reparaţii atunci când
personalul secţiei de reparaţii este chemat în secţia de producţie pentru
remedierea unor defecţiuni;
- transportul activului fix de reparat în sectorul central de reparaţii
face aplicarea acestei modalităţi greoaie atunci când întreprinderea are un
grad mare de dispersie teritorială.
 Organizarea descentralizată este specifică acelor unităţi de
producţie în care unele reparaţii se execută în sistem centralizat de
personalul şi cu mijloacele tehnice ale secţiei de reparaţii, iar alte lucrări se
execută de către personalul propriu al secţiei de producţie. Gradul de
descentralizare este diferit de la o întreprindere la alta, de regulă toate
reparaţiile capitale executându-se la secţia de reparaţii.
Avantaje:
- se realizează o mai bună legătură şi colaborare între secţia de
producţie şi cea de reparaţii;
- activitatea este subordonată şefului de secţie.
Dezavantaje:
- creşte numărul personalului ocupat în această activitate;
- nu se asigură folosirea corespunzătoare a forţei de muncă.

Organizarea mixtă îmbină avantajele celor două prezentate mai sus

şi elimină pe cât posibil dezavantajele acestora. Această modalitate permite
atât specializarea pe ateliere şi meserii (ceea ce duce la creşterea
productivităţii muncii la lucrările de întreţinere şi reparaţii), cât şi
operativitatea în intervenţiile solicitate de secţiile de producţie atunci când
este cazul.
 7.2.3.2. ACTIVITATEA DE ASIGURARE CU SDV-uri

In condiţiile dotării întreprinderilor cu utilaje tot mai complexe, cu

un înalt grad de precizie şi tehnicitate, asigurarea cu SDV-uri (S- scule, D –
dispozitive, V - verificatoare) devine o problemă importantă, având în
vedere influenţa acestora asupra volumului cheltuielilor de producţie,
precum şi a calităţii produselor. Asigurarea cu SDV-uri a procesului de
producţie impune organizarea în întreprinderi a unui sector specializat.
Mărimea şi structura activităţii de SDV-uri depind in special de specificul
ramurii de activitate şi dimensiunea întreprinderii. Spre exemplu, sectorul
de SDV-uri din marile întreprinderi constructoare de maşini este constituit
din următoarele componente: secţia de sculărie, depozitul central de SDV-
uri, magaziile de distribuţie ale secţiilor de producţie, atelierele de reparaţii
de reparaţii de SDV-uri din secţii.

Secţia de sculărie are ca principală activitate executarea SDV-urilor

necesare fabricării curente, echipării tehnologice a fabricaţiei noilor
produse, precum şi SDV-urile destinate asimilării unor procese tehnologice
moderne. De multe ori, cu deosebire în întreprinderile de dimensiuni mici,
aici se realizează şi repararea SDV-urilor uzate.

Depozitul central de SDV-uri realizează aprovizionarea cu scule a

secţiilor de producţie, atât cu sculele fabricate de către întreprindere, cât şi
cu cele achiziţionate din afară. Tot aici se asigură recepţionarea, stocarea,
evidenţa şi eliberarea periodică a sculelor către magaziile de distribuţie ale
secţiilor.

Magaziile de distribuţie ale secţiilor asigură alimentarea cu SDV-uri

a locurilor de muncă şi recuperarea lor în vederea recondiţionării.

Atelierele de reparaţii de SDV-uri din secţiile de producţie asigură

refacerea sculelor uzate.

7.2.3.3. ACTIVITATEA DE ASIGURARE CU TIPURI DE ENERGIE

Organizarea corespunzătoare a producţiei din cadrul întreprinderii

necesită folosirea activităţii de asigurare cu diferite tipuri de energie în
vederea funcţionării normale a proceselor de producţie de bază.
Activitatea de producţie din cadrul unei întreprinderi se
caracterizează printr-un consum important de diferite feluri de energie, cum
ar fi: energie electrică, abur, gaze, aer comprimat etc.
Necesarul întreprinderii din aceste feluri de energie este asigurat de
un ansamblu de unităţi energetice producătoare de energie: centrala
electrică, centrala producătoare de apă caldă, abur, aer comprimat, staţia
generatoare de oxigen, acetilenă etc.
La fel de importante pentru întreprinderea industrială ca şi centralele
producătoare de diferite tipuri de energie sunt şi diversele reţele, conducte
sau instalaţii, care asigură transportul acestor feluri de energie la
consumatori.
Importanţa organizării în condiţii cât mai bune a activităţii de
producere şi transport a acestor tipuri de energie, rezultă din faptul că
întreprinderea industrială este o mare consumatoare de energie. Astfel,
întreprinderile industriale consumă cca 2/3 din cantitatea totală de energie
produsă în sistemul energetic naţional şi ½ din cantitatea totală de
combustibil.
În prezent, se manifestă tot mai mult tendinţa ca diferitele tipuri de
energie să fie produse în întreprinderi specializate, la dispoziţia
întreprinderilor existând subunităţi de producere a energiei doar pentru
situaţii de avarii în sistemul energetic naţional.

7.2.4. ORGANIZAREA ACTIVITĂŢILOR DE SERVIRE

7.2.4.1. ORGANIZAREA ACTIVITĂŢII DEPOZITELOR

Depozitul este o clădire, o construcţie sau o suprafaţă special

amenajată cu instalaţii necesare efectuării operaţiilor legate de manipularea
şi păstrarea materialelor sau a produselor finite. Existenţa depozitelor
permite asigurarea continuităţii procesului de producţie în secţiile de bază
precum şi satisfacerea operativă a cererii.

Magazia este spaţiul pentru depozitarea materiilor prime, a stocurilor

şi a bunurilor în curs de prelucrare. Existenţa magaziilor permite
achiziţionarea unor materii prime care să asigure continuitatea activităţii
secţiilor de producţie.

Principalele obiective ale activităţii depozitelor sunt:

- păstrarea în condiţii optime a materialelor şi produselor finite;
- reducerea cheltuielilor de depozitare, manipulare, transport;
- folosirea deplină a spaţiilor de depozitare;
- asigurarea unei evidenţe a situaţiei stocurilor de materii prime,
materiale, produse finite, etc.
 Proiectarea depozitelor se face fie într-o etapă iniţială, odată cu
celelalte unităţi ale întreprinderii, sau în mod curent, datorită schimbărilor
ce pot apărea în activitatea întreprinderilor (îşi pot schimba profilul).
Pentru activitatea de proiectare se impune cunoaşterea următoarelor
informaţii: în primul rând, zona şi spaţiul disponibil pentru depozitare şi
amplasarea sa, apoi articolele (materiile prime, produsele finite etc.) care
trebuie să fie depozitate în fiecare spaţiu şi în al treilea rând mijloacele de
depozitare, echipamentele de manipulare ce urmează a fi folosite.
Cu ocazia proiectării depozitelor se va face opţiunea dintre
depozitarea centralizată (un singur depozit la nivel de întreprindere) şi
cea descentralizată (fiecare secţie să fie deservită de către un depozit).

Principalele avantaje ale depozitării centralizate sunt:

- timp redus în deplasarea materialelor de la depozit la punctele de
consum, ceea ce duce la satisfacerea mai rapidă a cerinţelor
consumatorilor;
- posibilitatea păstrării împreună a mai multor tipuri de materiale
necesare fiecărei subunităţi.

Avantajele depozitării descentralizate sunt următoarele:

- cheltuieli administrative mai reduse;
- o utilizare mai bună a personalului depozitului;
- evitarea dublării spaţiului pentru articole similare;
- stocuri mai reduse;
- toate evidenţele se ţin în acelaşi loc.
 7.2.4.2. ACTIVITATEA DE TRANSPORT INTERN

Activitatea de transport intern din cadrul întreprinderii este

indispensabilă procesului de producţie desfăşurat, necesitând un consum de
timp, mijloace tehnice adecvate, resurse umane şi resurse financiare.
Procesul de producţie impune vehicularea şi manipularea unor
importante cantităţi de materii prime, combustibil, semifabricate, produse
finite etc.

Transportul intern este o activitate de deplasare cu mijloace de

transport a diferitelor materiale, piese, produse etc., pe distanţa care separă
două locuri de muncă, ce se succed în procesul tehnologic în interiorul
întreprinderii, cuprinzând operaţiile de: încărcare, transportul propriu-zis,
manipulare şi descărcare.
Importanţa activităţii de transport intern derivă din faptul că acesta
contribuie direct la desfăşurarea procesului de producţie şi ocupă o pondere
mare în totalul activităţilor din cadrul unei întreprinderi.

Activitatea de organizare a transportului intern este organizată în

cadrul întreprinderii de un compartiment specializat denumit “transport
intern”. In cadrul acestui compartiment se întocmeşte planul de transport
intern pentru un an calendaristic, în care sunt prezentate fluxurile de
transport (cantitatea de materiale sau produse care se deplasează între două
locuri de muncă) şi circuitele de transport (cantitatea de materiale care se
deplasează într-o anumită unitate de timp: an, trimestru, lună).
7.3. SISTEME MODERNE DE CONDUCERE A PRODUCŢIEI

 SISTEMUL PLANIFICAREA NECESITĂŢILOR

MATERIALE (MRP)
 SISTEMUL OPTIMIZAREA TEHNOLOGIILOR DE
PRODUCŢIE (OPT)
 SISTEMUL EXACT LA TIMP (JIT)
 SISTEME FLEXIBILE DE FABRICAŢIE (FMS)
 SISTEME ASISTATE DE CALCULATOR (CAD,
CAM, CIM, CIB)
 SISTEMUL MANAGEMENTUL CALITĂŢII
TOTALE (TQM)
 SISTEMUL PRODUCŢIE “ADAPTABILĂ” (LP)