România în relaţiile internaţionale în a doua jumătate a sec.

XIX şi începutul
sec. XX

Statul român modern s-a înfiinţat prin dubla alegere a lui Cuza, iar denumirea de România a început
să fie folosit din 1866, cu ocazia adoptării Constituţiei. Implicarea României în relaţiile internaţionale nu era
posibilă atâta timp cât România se afla sub suzeranitea otomană.
România a fost declarată stat independent pe 9 mai 1877, iar independenţa a fost recunsocută la
Congresul de la Berlin (1 iulie 1878). Până la obţinerea independenţei au existat câteva iniţiative, din care a
reieşit intenţia de obţinere a independenţei:
- Adoptarea Constituţiei din 1866
- Vizita lui Cuza de la Constantinopol din 1860, unde atitudinea lui a fost a unui conducător
independent
- În 1875 când România a încheiat o convenţie comercială cu Austro-Ungaria; prevederile ei erau
dezavantajoase în plan economic, astfel că a fost anulată
- Convenţia româno-rusă de pe 4 aprilie 1877
După obţinerea independenţei, România a traversat o perioada de izolare, din care iese în 1883, prin
semnarea tratatului cu Puterile Centrale.
Aşadar, România se implică în relaţiile internaţionale în sec. XIX atât din punct de vedere militar, cât şi
diplomatic. Astfel, în plan militar, România participă la războiul ruso-turc (1877 – 1878), iar din punct de
vedere diplomatic aderă la Puterile Centrale în 1883.
La începutul sec. XX România s-a mai implicat în al doilea Război Balcanic. Războaiele Balcanice au
avut loc în 1912-1913 (au fost considerate un avertisment pentru Primul Război Mondial).
 În primul Război Balcani, început în 1912, s-au implicat Serbia, Bulgaria, Muntenegru, Grecia,
Macedonia. Acestea s-au aliat, au atacat Imperiul Otoman de la care urmăreau recuperarea unor părţi de
teritorii. Imperiul Otoman a fost înfrânt, însă Bulgaria a fost nemulţumită de reîmpărţirea teritorială.
 Ca urmare, a declanşat al doilea Război Balcanic , atacându-şi fostele aliate. Bulgaria făcea parte din
sfera influenţei Austro-Ungariei, care i-a cerut României să nu intre în acel conflict. Regele Carol a
ignorant această cerere, nişte unităţi militare româneşti au fost trecute la S de Dunăre, însă nu au
participat efectiv la acţiunile militare, deoarece Bulgaria a cerut pace.
Pacea s-a încheiat la Bucureşti, iar României i-a revenit Cadrilaterul (S Dobrogei), care includea două
judeţe (Durostor şi Caliacra).
România a mai intervenit şi în următoarele evenimente importante:
- Primul Război Mondial (1916 – 1918) - Convenţia cu Antanta (4 august 1916)
- Tratatul de la Buftea (24 aprilie 1918)
- Participarea la Congresul de Pace de la
Paris -1919-1920

România în relaţiile internaţionale în perioada interbelică

După constituirea statului România Mare în 1918, o biectivele urmărite în politica externă au fost:
- Menţinerea integrităţii teritoriale
- Crearea de alianţe regionale
- Stabilirea de relaţii bune cu ţările vecine
Vecinii României interbelice erau :
- URSS
- Polonia
- Cehoslovacia
- Ungaria
- Iugoslavia
- Bulgaria
 Relaţiile cu URSS, Ungaria, Bulgaria erau fie tensionate, fie inexistente. Au existat
chiar şi conflicte militare cu Ungaria în timpul lui Bela Kun, astfel că în vara lui 1919 armata
română atacă Ungaria, ajungând să cucerească Budapesta în august 1919.
Guvernele României interbelice au încercat să stabilească relaţii diplomatice cu ţările cu
interese similare. Astfel, în 1921 a fost înfiinţată, din iniţiativa lui Take Ionescu, Mica
Înţelegere (România, Iugoslavia, Cehoslovacia). Era o alianţă defensivă, principala temere a
celor trei state fiind o eventuală refacere a Austro-Ungariei.
Tot în 1921 România a semnat un tratat cu Polonia, reînnoit în 1926. Se încercase
atragerea Poloniei şi Greciei în Mica Ȋnţelegere, însă acestea nu au aderat din cauza unor litigii
între Polonia şi Cehoslovacia, respectiv Grecia şi Iugoslavia.
România a mai semnat un tratat cu Franţa în 1926.
Tot în 1926 un alt tratat a fost semnat cu Italia, care însă a fost mai puţin aplicat din
cauza consolidării regimului fascist în Italia.
În 1928 România a semnat împreună cu alte peste 60 state Pactul Briand-Kellogg, prin
care se reglementa rezolvarea tuturor conflictelor pe cale diplomatică.
O altă iniţiativă a României interbelice a fost înfiintarea unei noi alianţe în 1934, ca
urmare a acţiunilor întreprinse de diplomatul N.Titulescu. Alianţa s-a numit Ȋnţelegerea
Balcanică, având tot un caracter defensiv (România, Iugoslavia, Grecia, Turcia). S-a încercat
atragerea Bulgariei şi Ungariei, însa acestea au refuzat.
Au mai existat încercări de negocieri între 1934 – 1936 între diplomaţii români şi
sovietici. Ostilitatea URSS era generată de pierderea Basarabiei din 1918. URSS nu a participat
nici la Congresul de Pace, nu a recunoscut hotărârile de acolo şi a refuzat să recunoască România
Mare. S-au produs negocieri între N.Titulescu şi Maxim Litvinov, dar ambii au fost demişi.
Spre sfârşitul deceniului al IV-lea, relaţiile internaţionale au devenit foarte tensionate.
Linia diplomatică externă a României a fost tradiţional îndreptată spre Franţa şi Anglia. În 1938
Carol al II lea a încercat să schimbe direcţia politicii externe româneşti prin solicitarea unei
alianţe cu Hitler. În 1940, pe fondul destrămării României Mari, guvernul lui Antonescu a
produs o modificare radicală – în noiembrie 1940 România a aderat la Pactut Tripartit (Axa
Japonia – Italia – Germania).
 Pe parcursul celui de-al doilea Război Mondial, România a avut atât implicare militară,
cât şi diplomatică:
 În plan militar: România a intrat în război pe 22 iunie 1941 (participarea pe frontul de
E) de partea Axei până pe 23 august 1944, ca mai apoi, până pe 9 mai 1945, să susţină
războiul în tabăra Aliaţilor
 În plan diplomatic: au existat încercări de scoatere a României din război înainte de 23
august prn negocieri duse în capitalele ţărilor neutre. Documentul oficial încheiat pe 12
septembrie 1944 a fost Convenţia de Armistiţiu cu URSS.

România în timpul Războiului Rece

Perioada de după 1945 a fost marcată de apariţia unui nou tip de conflict – Războiul
Rece. Al Doilea Război Mondial a avut o notă particulară – a fost un război de factură
ideologică, fiind o confruntare între două tipuri de sisteme politice. După încheierea războiului,
s-a oficializat acceptarea influenţei sovietice în jumătatea de E a Europei (România, Polonia,
Cehoslovacia, Bulgaria, Iugoslavia, Albania, Ungaria, Republca Democrată Germană). În
lume căzuse Cortina de fier între două sisteme antagonice.
Prin Război Rece se înţelege un tip de conflict de natură diplomatică şi mai puţin
militară, consumat între ţările capitaliste şi comuniste. Denumirea se explică prin faptul că
Marile Puteri au evitat declanşarea unui nou război mondial, din cauza descoperirii armei
atomice. Ambele blocuri au devenit conştiente de faptul că declanşarea unui nou război ar fi dus
la distrugerea planetei.
Ca urmare, Războiul Rece a însemnat o stare de ostilitate, lipsa de relaţii diplomatice
între fostele combatante şi uneori izbucnirea unor conflicte regionale. Războiul Rece a avut
câteva faze importante:
 1946 : a fost lansată expresia Cortina de fier
 1947 : a fost aplicat Planul Truman – un plan economic al SUA care avea drept scop
stoparea expansiunii comuniste în Turcia şî Grecia, în cele două ţări fiind evitată
instaurarea comunismului.Această initiativă este considerată ca fiind momentul de debut
al Războiului Rece
  1948 : a fost aplicat un nou plan economic american – Planul Marshall – în Europa cu
scopul refacerii mai rapide după război. Stalin a refuzat aplicarea planului în jumătatea de
E, acuzând SUA de imperialism
 1949 : s-au pus bazele unei alianţe politico-militare a ţărilor capitaliste – NATO
(Organizatia Tratatului Atlanticului de Nord)
 1955 : ţările din blocul comunist au fondat o alianţă similară – Tratatul de la Varşovia –
un bloc politico-militar adversar NATO
 1962 : a avut loc criza rachetelor din Cuba
 1955 – 1975 : războiul din Vietnam
 Deceniile VI – VII : se amplifică conflictul din Orientul Mijlociu şi Apropiat
 Anii ’80 : URSS a invadat Afganistanul şi teoretic, odată cu caderea comunismului,
Războiul Rece a luat sfârşit

România şi Tratatul de la Varşovia

În 1955 liderul sovietic Nikita Hruşciov a hotărât înfiinţarea unei alianţe militare
similare NATO, în care numitorul comun să fie ideologia comunistă. Motivul pentru care această
alianţă a fost înfiinţată a fost faptul că în NATO a fost inclusă Republica Federală Germană.
Denumirea oficială a alianţei era Tratatul de Prietenie, Colaborare şi Ajutor Reciproc sau
Tratatul de la Varşovia.Cele două blocuri au intrat în conflict în mod mascat pentru că în toate
etapele Războiului Rece, atât NATO, cât şi Tratatul de la Varşovia ( prin SUA şi URSS) s-au
implicat în mod neoficial (Războiul din Vietnam; Conflictul din Orientul Mijlociu).
Prezenţa României în Tratatul de la Varşovia a fost una oarecum specială, existând
câteva caracteristici care diferenţiază România faţă de celelalte ţări membre.
Teoretic, Tratatul de la Varşovia era un bloc alcătuit din mai multe state cu drepturi
egale.
Exista un nucleu politic de conducere, în care intrau şefii statelor componente.
De asemenea, exista un nucleu militar de conducere în care intrau miniştrii de externe a
statelor membre.
Mai exista şi un organism operaţional alcătuit din generali.
 Teoretic, în întrunirile şefilor de state din Tratatul de la Varşovia, aceştia aveau un statut
egal. În realitate însă, reprezentanţii URSS îşi impuneau punctul de vedere. Ca urmare, Tratatul
de la Varşovia a fost o extensie militară a URSS.
Statutul României în cadrul tratatului a fost unul atipic, şi anume:
 România nu a participat la nicio operaţiune militară coordonată de URSS, nici pe
teritoriul URSS, nici al ţărilor membre. România nu a trimis unităţi militare la cererea
Moscovei.
 România a refuzat să semneze statutul Tratatului de la Varşovia în condiţiile în care
acesta prevedea superioritatea explicită a URSS.
 Datorită politicii lui Dej, România a fost primul stat din care URSS a retras trupele
Armatei Roşii în 1958. În legătură cu acest aspect, există două posibile explicaţii ale
atitudinii lui Hruşciov:
1) Retragerea trupelor a fost recompensa pentru atitudinea lui Dej în timpul revoluţiei
anticomuniste izbucnită în 1956 în Ungaria. Atunci, chiar dacă România nu a trimis
unităţi militare, a contribuit la înfrângerea mai rapidă a revoluţiei prin faptul că Imre
Nagy, conducătorul revoluţiei maghiare, a fost adus în Transilvania, astfel Dej
colaborând cu Moscova. Ulterior, Imre Nagy a fost executat prin spânzurare.
2) Moscova nu a mai considerat necesară menţinerea trupelor Armatei Roşii în
România, pentru că era deja instalat comunismul în jumătatea estică a Europei. Riscul
unei noi revolte anticomuniste era unul minim, mai ales după represaliile (măsuri
drastice) dn Ungaria, astfel încât acele unităţi militare puteau fi folosite şi în altă
parte. România era un stat aflat în imediata vecinătate URSS şi, în caz de nevoie,
intervenţia militară sovietică se putea face foarte rapid.
 În anii ’60 România a fost singurul stat din blocul comunist care s-a plasat pe o poziţie
critică faţă de politica Moscovei. Momentul cel mai important a fost cel din 1968 când s-
a produs revoluţia anticomunistă din Cehoslovacia, aşa numita primăvară de la Praga.
Cu această ocazie, Ceauşescu a ţinut un discurs prin care a criticat intervenţia armată a
URSS în Cehoslovacia. A refuzat atât colaborarea militară, cât şi solicitarea Moscovei de
a folosi spaţiul aerian al României. Această atitudine făţiş contrară URSS a atras atenţia
liderilor politici din Occident, care l-au considerat pe Ceauşescu un dizident al blocului
 comunist, iar România părea cadrul ideal în care se putea produce o primă breşă în partea
estică a Europei.
A început perioada de maximă popularitate a lui Ceauşescu, care a avut contacte
diplomatice cu importanţi lideri ai lumii democratice:
 Preşedinţii americani Jimmy Carter, Richard Nixon
 Preşedintele francez Charles de Gaulle
 Ceauşescu a elaborat o doctrină proprie, sub deviza războiul întregului popor, conform
căreia România avea dreptul de a duce o politică proprie atât în plan intern, cât şi pe plan
extern, chair dacă facea parte din blocul comunist. În cazul în care Moscova ar fi încercat
să intervină, Ceauşescu îşi asuma resposabilitatea susţinerii unui conflict militar cu
URSS.
 După 1986, Ceauşescu a coordonat dezvoltarea unei industrii de armament proprie, s-a
renunţat la colaborarea cu comandanţii sovietici şî s-au alcătuit scheme strategice utile în
cazul unui război.

România şi Conferinţa de la Helsinki

În anii ’70 s-au făcut anumite încercări de reluare a dialogului între ţările din cele două
blocuri. Situaţia era oarecum paradoxală, deoarece cu ocazia războiului din Vietnam, Războiul
Rece revenise în actualitate. Astfel, în 1975 s-a organizat la Helsinki o conferinţă la care au
participat pentru prima dată după război ţări capitaliste şi comuniste. S-au luat în discuţie
anumite principii de politică externă – internaţională:
- Respectarea integrităţii teritoriale a statelor
- Egalitatea în drepturi pentru toate ţările, indiferent de mărime sau regim
- Neintervenţia în politica internă a unor ţări
- Nerecurgerea la forţă sau la ameninţarea cu forţa
Un principiu care a fost discutat mai mult formal a fost acela al drepturilor omului.
Acest principiu a rămas unul formal pentru că ţările comuniste ignorau cu desăvârşire
respectarea drepturilor omului, chiar dacă actele fundamentale ale lor păreau să fie democratice
(prevedeau drepturi şi libertăţi cetăţeneşti).
 La Helsinki România a avut o implicare efectivă pentru că diplomatul român - Valentin
Lipatti - a avut intervenţii legate de definirea unor principii, printre care:
- Nerecurgerea la forţă sau la ameninţarea cu forţa
- Drepturile ţărilor mici
Au mai existat conflicte legate de această problematică (la Belgrad, Madrid), însă fără
rezultate care să se regăsească în practica politică.
Conferinţa de la Helsinki a avut totuşi un rol important, reglementările teoretice de acolo
stand la baza organizării mai târziu a OSCE (Organizaţia pentru Securitate şi Cooperare în
Europa).

România şi conflictul din Orientul Apropiat şi Mijlociu

Orientul Apropiat şi Mijlociu a constituit o regiune geo-politică în care s-au înregistat

rivalităţi uneori chiar militare între Marile Puteri. În Orientul Apropiat şi Mijlociu conflictul
deschis, oficial, s-a desfăşurat între evrei şi palestinieni, susţinuţi de întreaga lume arabă. Însă,
în mod neoficial, această regiune a fost una în care s-a manifestat Războiul Rece, deoarece evreii
au fost în permanenţă susţinuţi de SUA, iar arabii de URSS.
Problema Orientului Apropiat şi Mijlociu a început în 1948, atunci când s-a pus
problema înfiinţării unui stat evreiesc. Exista şi o anumită culpă a Marilor Puteri (în special a
Angliei şi SUA), deoarece s-a considerat că holocaustul a fost posibil pe fondul unei lipse de
reacţii a ţărilor democratice. Zona Orientului Apropiat şi Mijlociu făcuse parte din zona de
influenţă colonială britanică, mai multe teritorii, inclusiv Palestina, aflându-se sub mandat
englez.
În 1948 s-a hotărât înfiinţarea statului Israel pe teritoriul aproximativ al Israelului Antic.
Pe acel teritoriu, mai ales din sec. VII – VIII, se aşezaseră arabii, care constituiseră statul
Palestina. Fiecare populaţie îşi susţine dreptul de a stăpâni acel teritoriu.astfel că apariţia statului
Israel a fost cauza primului război dintre palestinieni şi evrei (1948). Prin acest război s-au
conturat graniţele statului Israel, în sud fiind organizat statul Palestina. Acest conflict a avut mai
multe etape:
I. Războiul din 1948
 II. Aşa numita Criză a Canalaului Suez (1956)

În Egipt puterea politică i-a revenit unui general – Gamal Nasser – care în 1956 a luat
decizia naţionalizării Canalului Suez. Din acest motiv, a izbucnit un nou conflict în Orient,
implicate fiind de această dată şi Anglia şi Franţa, sprijinite de Israel. Împotriva acestei operaţii
militare s-a declarat URSS şi SUA (criticau atitudinea Marii Britanii drept una de tip colonial).
La frontierele dintre Israel şi Palestina au fost instalate trupe ONU (căştile albastre).

III. Aşa numitul Război de 6 zile (1967)

Trupele ONU fiind retrase, Israelul a acuzat ţările arabe că pregătesc un atac militar. Ca
urmare, între 5 – 10 iunie s-a desfăşurat un nou război (evreii împotriva palestinienilor), şi de
această dată sprijinul logistic venind din parte celor două superputeri (URSS şi SUA).
În legătură cu războiul de 6 zile, s-a evidenţiat şi atudinea României. A avut loc o
conferinţă la Berlin, la care au participat toate ţările comuniste (inclusiv Iugoslavia). Subiectul
luat în discuţie a fost conflictul abia izbucnit. URSS a înaintat un protocol – un act conform
căruia Israelul urma să fie calificat drept stat agresor. Diplomaţii români au fost singurii care au
refuzat semnarea actului, iar România şi-a menţinut relaţiile bune şi cu Israelul şi cu lumea
arabă.

IV. Ţările arabe au instituit un embargo (au sistat exporturile de petrol) în 1973

Consecinţa a fost aşa numita criză a petrolului, instalată în Occident. După o perioadă
scurtă de criză, ţările arabe au reluat exportul de petrol, însă la preţ dublu. Cu această ocazie, şi
România a înregristrat pierderi uriaşe pentru că a importat cantitaţi importante de petrol la un
preţ ridicat.

În linii generale, rolul României în contextul acestui conflict a fost unul de mediator,
datorită faptului că România avea relaţii diplomatice pozitive atât cu evreii, cât şi cu ţările
arabe, iar după 1968 şi cu SUA. Mediul diplomatic românesc a fost frecventat de preşedinţi
americani, de asemenea unii politicieni români sau diplomaţi au fost primişi la Washington:
I.Gh.Maurer a fost primit în audienţă de preşedintele american Lyndon Johnson.
Aşadar, implicarea românească în Războiul Rece a fost una tangenţială, pe linie
diplomatică, şi nu a avut o orientare fermă spre un anumit bloc politic militar. Opţiunile politicii
române au avut legături atât cu interesele urmărite de stat la acel moment, cât mai ales cu stilul
de conducere a liderului.

România şi războiul din Vietnam

Un alt focar de conflict din perioada Războiului Rece a fost cel din Vietnam, izbucnit
sub forma unei lupte politice între locuitorii Vietnamului.
Într-o primă fază s-a produs o scindare în Vietnamul de Sud şi de Nord. Vietnamul de
N s-a organizat după principii comuniste, o influenţă foarte importantă având China. Astfel,
lupta între cele două ţări a îmbrăcat o formă ideologică, în sprijinul Vietnamului de N
intervenind China, iar în sprijinul Vietnamului de S – SUA.
Războiul din Vietnam a suscitat un foarte mare interes la nivel internaţional. De
asemenea, în SUA s-a conturat o mişcare de protest la adresa războiului care a luat proporţii de
masă. Mişcările de stradă au provocat şi probleme politice. Astfel că, în cele din urmă, factorii de
decizii americani s-au văzut nevoiţi să încerce grăbirea unei soluţii pentru încetarea războiului.
Mai ales în anii ’60 implicarea SUA a fost masivă – au fost trimise numeroase unităţi militare de
infanterie şi aviaţie în Vietnam.
În Vietnam s-a desfăşurat un război de guerillă în care vietnamezii au produs numeroase
victime în rândul americanilor.
În acest context, România a avut acelaşi rol ca şi în Orientul Apropiat şi Mijlociu – de
mediere şi de canal de comunicare între China şi SUA. Au avut loc mai multe intervenţii
diplomatice în care a avut şi România o contribuţie. Acest rol de mediere a devenit oficial în
1966, când a avut loc o vizită diplomatică a premierului chinez în România (Zhou Enlai).
În 1973, Richard Nixon a încheiat armistiţiul, iar războiul era încheiat oficial în 1975.
Aşadar, chiar dacă România s-a plasat în tabăra ţărilor comuniste în acest conflict,
susţinând Vietnamul de N, a fost în acelaşi timp singurul stat care avea relaţii suficient de bune
cu ţările din lumea capitalistă, în special SUA.
 România şi războiul din Afganistan

În 1979, URSS a atacat Afganistanul. România se afla deja într-o etapă de izolare
diplomatică, iar atitudinea lui Ceauşescu a fost una critică la adresa URSS. Astfel, în discursurile
oficiale, Ceauşescu a calificat invazia sovietică din Afganistan drept o aventură politică şi
militară.

În concluzie, implicarea României în Războiul Rece nu a fost una efectivă, militară, dar
există o relativă implicare de natură diplomatică, în cazul conflictelor din Orientul Apropiat şi
Mijlociu, respectiv Vietnam.