Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
Au fost odată două surori: Lenea și Prostia. Nimic nu le plăcea din tot
merită prețuit pe lume: nici Bucuria cea simplă, nici Frumusețea cea
armonioasă, nici Respectul cel cuviincios, nici Munca cea plină de modestie.
Nici una, nici alta…
Ba, ȋmpotriva Muncii erau atȃt de ȋnverșunate, ȋncȃt ȋi puseră gȃnd rău.
Dar, unde și cum să o alunge? Munca era pretutindeni. Oriunde era
nevoie, ea ȋntindea grabnic o mȃnă de ajutor, fie naturii, fie oamenilor… Nu era
loc sub soare pe care să nu-l poată preface ȋntr-un colțișor de rai cum Lenea nu
a ajuns să vadă vreodată, iar Prostia nici măcar nu și l-a imaginat.
Și, fiindcă nu se pricepeau deloc să ticluiască un plan, cele două surori
răuvoitoare alergară la Viclenie:
-Surată, am dori să ne ajuți cȃt se poate de repede să scăpăm de această
pacoste!
-Care pacoste, dragelor?
-Munca! răspunseră Lenea și Prostia ȋntr-un singur glas.
-Munca? rȃse Viclenia. Cum așa? Dar ce rău vă poate face vouă Munca?
Ori sunteți proaste amȃndouă, ori vă e prea lene să vă gȃndiți la folosele pe
care le trageți fiecare de pe urma ei. Dar, fie, o să vă ajut, ȋn schimbul unei
frumușele sume de bani!
-Bani? De unde bani? Noi nu avem niciun ban! Noi nu producem nimic!
-Nu e treaba mea, vă descurcați voi cumva! răspunse Viclenia,
cunoscȃndu-le bine pe amȃndouă. Cu niciun chip nu le-ar fi făcut un serviciu
ȋnainte de a-și vedea plata.
-Tu ești cea vicleană. Tu să ne ȋnveți cum să facem rost de bănuți fără
niciun efort! ȋndrăzni Lenea.
-Da, da, tu să ne ajuți să avem bani, dacă vrei să ți-i dăm! zise Prostia,
mȃndră de ea.
Minunȃndu-se de atȃta obrăznicie, Viclenia găsi de cuviință că e mai bine
să le servească o lecție celor două, decȃt să-i facă Muncii de petrecanie.
-Bine, uite, cum faceți! Vă duceți pe rȃnd la Muncă acasă. Și, cȃnd vedeți
că se odihnește nițeluș, Lenea ȋi va spune așa:
-Vai, cȃt de multe lucruri ai mai putea face! Dar tu nu știi să visezi ca
mine! Tu te mulțumești cu cȃt reușești să ȋnfăptuiești azi, dar visarea… visarea
ȋți dă aripi… Ȋntr-o zi vei putea realiza cȃte nici nu gȃndești! Ȋndrăznește, aruncă
iute uneltele și lasă-ți mintea să zboare… Ea te va conduce către cele mai ȋnalte
și mai nobile realizări, către cele mai frumoase cȃștiguri…
Apoi Viclenia se ȋntoarse către Prostie, ȋnvățȃnd-o cum să grăiască:
-O, Muncă, nu te-ai plictisit ȋncă? Nu vezi că totul e ȋn zadar? Ce faci azi,
mȃine se strică. Ce crești azi, mȃine moare. Totul e inutil… Și mereu la fel…
Nici măcar nu ești răsplătită pentru cȃt de mare ȋți este efortul. Ai putea avea
mai mult, mai ușor și mai repede, dacă i-ai pune, ca mine, pe cei proști să
muncească!
La ȋndemnul Vicleniei, cele două surori, mulțumite foarte de lecția
ȋnvățată, se duseră la Muncă să o aplice.
Ȋnsă Munca, ȋn timpul ei de odihnă, după atȃta osteneala, ațipi de-a
binelea, timp ȋn care Lenea crezu că visează la cele zise de ea… Iar după ce se
trezi, fu așa de prinsă ȋn socotelile și rosturile treburilor ei, ȋncȃt Prostia crezu
că meditează la ȋnțeleptele-i sfaturi…
Doar cȃnd se apucă de lucru, avură ele un junghi ȋn inimă… Căci, iată,
sosise vremea ca Munca să culeagă roadele faptelor, să-și ia plata pentru
nădejde și s-o ȋmpartă tuturor, cu folos.
Obișnuite să-i ȋntoarcă mereu spatele și să nu recunoască ȋn ruptul capului
că au greșit, mȃndrele surori nu primiră din darurile Muncii nimic…
Cȃt despre Viclenie, nu a fost răsplătită nici pȃnă astăzi de cele două cu
altceva decȃt cu vorbe grele, pe care oricum nu a pus niciun preț.
Muchi
A fost odată, în căsuţa unui nor, în care mama zăpadă albea hăinuţele
tuturor copiilor ei mici, mulţi şi drăgălaşi, un fulg de nea oleacă mai îndărătnic.
De fapt, nu era îndărătnic, ci doar foarte, foarte tulburat de gândul că,
dacă o să apuce să facă un pas în afara căsuţei, nu o să poată să se mai întoarcă
niciodată.
Fiindcă niciunul dintre fraţii săi, care chiuiau acum prin văzduh, în cele mai
strălucitoare straie de sărbătoare, nu avea să revină acasă…
Mama zăpadă îi zicea mereu:
- Trebuie să te avânţi şi tu, dacă vrei să cunoşti bucuria de-a fi…
- Eu vreau să cunosc bucuria de a sta cu tine, răspundea atunci fulgul cel
subţirel, pe care nimeni nu îl putea convinge că este extraordinar să ningi...
Dacă văzu că nu reuşeşte deloc să-l trimită în lume, mama zăpadă se gândi
să consulte vântul:
- Uite, vântule, copilul ăsta al meu îmi dă de furcă...
- Sau poate că are inimioara cam slabă... zise vântul, a cărui asprime
dispărea subit când se întâlnea cu Zăpada.
- Bine, bine, şi cum să-l ajut? întrebă ea. M-am gândit că poate mi-l iei
dumneata într-o zi şi-l înveţi să se bucure de zbor.
Dar vântul nu se lăsă înduplecat, fiindcă bucuria nu se învaţă.
Şi nici alegerea nu o poate face altcineva în locul tău.
- Mai lasă-l, zise cu glas huruit, de parcă ar fi fumat toată viaţa ascuns prin
hornuri.
Încă nu i-a venit vremea să ia viaţa în piept.
Şi ea îl mai lăsă o zi, două, trei, până când se apropie primăvara şi fulgul îi
zise:
- Cred că acum a venit vremea să fiu fericit. Deşi zăpada suferea după
fiecare copil care o părăsea, totuşi bucuria de a-i vedea împliniţi în menirea lor
era de o mie de ori mai mare. Aşa că zise:
- Du-te fiul meu. Să dea Domnul să aduci lumină în ochii cui te-o mai zări!
- Mulţumesc, mamă! grăi fulgul.
Şi ieşi pe uşa căsuţei din nor, umplând, singur, întreg văzduhul…
Povestitorul
A fost odată un om care trăia de azi pe mâine şi muncea din greu pentru
asta.
Timp să se bucure nu prea îi mai rămânea; de fapt nici nu ştia ce înseamnă
bucuria, fiindcă nu se întâlnise niciodată cu ea.
Într-o zi, văzându-l aşa de harnic şi de posmorât, din râul pe malul căruia
îşi trăgea sufletul la capătul unei zile amare, iese un peşte mic şi îi zice:
- Omule, ce-ar fi dacă mi-ai spune tu o poveste? Ţi-aş da în schimb o
comoară care te-ar face bogat şi pe care nu ţi-ar fura-o nimeni...
Omul, auzind de comoară, îi zise peştelui să-şi vadă de ale lui...
Dar peştele îl rugă în continuare să îi spună o poveste, doar una... fiindcă o
poveste ar putea chiar să schimbe o viaţă…
Cum auzi de asta, şi gândindu-se că peştişorul trebuie să fie tare nefericit
dacă vrea o poveste care să-i schimbe viaţa, îşi dădu drumul la gură...
Adică zise şi el ceva din cele trăite, în care puse multă credinţă şi dragoste
şi nădejde în Dumnezeu... Că doar asta era povestea pe care o ştia cel mai bine
şi din care spera, in sinea lui, ca şi peştişorul să poată trage ceva foloase…
- Omule, ai zis aşa de frumos şi de adevărat, că o să vin şi mâine... auzi
vocea micuţei făpturi ce luă calea undelor, retrăgându-se în adâncuri.
A doua zi, pe malul râului, în cântecul păsărilor şi în foşnetul frunzelor
colorate, omul spuse o nouă poveste, parcă şi mai frumoasă decât prima.
Ca să nu i se vadă lacrimile din ochi, peştişorul dispăru şi de această dată sub
oglinda apei în care soarele îşi număra ultimele raze...
Apoi veni a treia zi, veni şi a patra, şi omul începu să-l aştepte pe cel ce
părea să-i soarbă cuvintele. Câte erau..., după o zi în care nu avu timp decât să
se roage; întâi să-şi facă bine treaba, apoi să fie mulţumiţi si oamenii pentru
care se ostenea.
- Suflete, îi spuse într-o zi prietenul său mititel, îmbrăcat în solzi, eu de
acum trebuie să plec pe firul râului, mai departe... Dar tu îţi vei primi răsplata
pentru bunătatea şi vorba ta iscusită.
- Ce răsplată? Poate vrei să zici că am reuşit să-ţi schimb viaţa? zise omul,
plin de speranţă.
- Nu numai că ai schimbat-o pe a mea, dar ai schimbat-o şi pe a ta! zise
peştişorul şi se făcu nevăzut, lăsându-l pe cel ce devenise povestitorul satului să
împărtăşeacă aceasta întâmplare oamenilor adunaţi în jurul său.
Dintre care unii îl răsplătiră cu bucuria de a nu mai vorbi singur, iar alţii cu
aceea de a nu mai trudi pe nimic.
Zâna Primăverii
A fost odată o gărgăriţă. Şi era foarte drăguţă şi fericită gărgăriţa. Dar avea
câteva puncte negre, acolo, pe spate, care o supărau mereu. Tot ştergea la ele
cu o cârpă mică făcută dintr-o frunză, însă punctele nu dispăreau. Ele erau
necazul cel mai mare. Totuşi, dacă nu le-ar fi avut, poate că gărgăriţa ar fi murit
de fericire şi toată lumea insectelor ar fi plâns după ea.
Într-o zi, după ce a stat la masă şi s-a făcut aproape rotundă, gărgăriţa a
observat ceva ciudat. Când mânca pe săturate şi se umfla, punctele negre
creşteau. Sau când dormea mai mult decât trebuia.
Ba, în ultima vreme şi când uita de muncă, pentru că se distra ore în şir cu
gâzele pe malul lacului. Numai ce privea în oglinda apei, că le şi vedea: nişte
puncte mari şi negre, de se speria de ele.
Degeaba le ştergea cu cârpa ei înmuiată în apă dulce. Punctele nu ieşeau.
Dar nici nu mai erau puncte, erau nişte pete întunecate.
- Gărgăriţă, gărgăriţă, chiar nu-ţi dai seama ce se întâmplă cu tine? a
întrebat-o într-o seară o albinuţă care se întorcea acasă de la serviciu.
- Nu-mi dau seama, surioară! Eram atât de viu colorată, de frumoasă şi de
uşoară în zborul meu...
Acum nici nu pot să mă ridic de jos şi nici să mă uit în oglindă. Punctele
astea urâte sunt de vină.
- Ba nu, gărgăriţo, nu punctele sunt de vină.
- Ba da.
- Ba nu.
Şi tot aşa, până când gărgăriţa se făcu neagră de tot de la cearta aceea cu
albinuţa.
O să fiu Verde
(pentru MiC)
A fost odată un creion ce se simţea foarte singur. Era bine ascuţit, dar,
dintre toate creioanele din cutia lui, numai el nu putea să scrie. Nu reuşea să
lase nicio urmă pe foaie. Şi copiii îl dădeau de colo, colo, fiindcă nu era bun de
nimic.
Odată, creionul nefolosit îl întrebă pe cel cu vârful galben:
- Cum este când desenezi, îţi place?
Iar creionul galben îi răspundea fericit:
- Da, îmi place mult. Aş desena toată ziua numai raze de soare...
Apoi creionul nefolosit îl întreba pe cel roşu:
- Dar ţie ce îţi place să desenezi?
- Mie îmi plac la nebunie inimioarele, petalele de flori şi acoperişurile de
case.
Creionul albastru se lăuda cu cerul şi cu marea pe care le colora ca nimeni
altul.
Cel maro ajuta la înălţarea copacilor. Şi, fiindcă era foarte bun prieten cu
cel verde, îl chema să-l ajute la frunze.
Creionului portocaliu îi plăceau doar portocalele coapte, pe care le agăţa
în toţi merii, prunii şi cireşii, în vreme ce creionul negru venea din urmă, apăsat,
ca un frate mai mare şi făcea câte un contur de toată frumuseţea acolo unde
era nevoie de el.
Numai creionul nefolosit nu-şi găsea rostul şi suferea când celelalte plecau
la plimbare pe hârtia atât de albă…...
Într-o zi, însă, cum stătea cu ochii închişi, numai ca să nu mai vadă că e
singur în cutie, se trezi că cineva îl ridică şi îl strânge cu grijă între degete.
Era atât de emoţionat…
Aşa că lăsă mâna aceea de copil să facă ce vrea din el.
Iar ea făcu, pe o foaie neagră, pe care celelalte culori nu se vedeau, mai
întâi un fulg, apoi un bulgăre, apoi un om minunat, de zăpadă.
Ţesătorul
A fost odată o privighetoare fără glas. Da, chiar așa: o privighetoare care,
oricȃt s-ar fi străduit, nu putea să cȃnte. Visa, desigur, că ȋn nopți luminate
feeric se va arăta, asemeni surioarelor ei, de după cortina de frunze și va
susține concerte ȋncheiate cu ropote de aplauze. Dar, din micul gȃtlej, nu se
ivea niciun sunet care să dea cuiva o cȃt de firavă speranță.
-Ești o greșeală a naturii! ȋși băteau joc de ea graurii.
-Ești o ciudățenie! o luau ȋn rȃs mierlele.
-O privighetoare fără voce sau o vrabie e tot una! ȋși arătau disprețul
coțofanele.
Privighetoarea tăcea. Lacrimile i se făceau șirag și parcă i se ȋnnodau ȋn
gȃt. Totuși, dacă nu ar fi fost visurile și exercițiile pe care le făcea zilnic nu ar
mai fi avut pentru ce trăi. Și pentru că nu putea lega prietenii cu nicio pasăre
cȃntătoare, privighetoarea cea mută ȋși petrecea mai tot timpul de una singură,
pe un ram ȋnalt, de unde putea cuprinde cu privirea ȋntreaga zare.
Ȋntr-o zi, ȋnsă, ce să vadă? Un pictor ȋși instală șevaletul ȋn apropierea
pădurii. Lȃngă șevalet ȋnșiră pensule și culori, apoi inspectă admirativ
ȋmprejurimile… “Peisajul trebuie că i se pare minunat, dacă se pune atȃt de
repede pe treabă!” gȃndi privighetoarea, fără ca gȃndul să ȋi fie auzit.
Una după alta, culorile se ȋntindeau pe pȃnza cea albă, ȋmpletindu-și
nuanțele ca ȋntr-o oglindă reflectȃnd fidel o părticică din frumusețea Creației.
Iar pictorul, ȋntr-adevăr, era mulțumit. Dar, ceva parcă lipsea din tabloul său.
Ceva care i-ar fi dat și mai multă viață, care l-ar fi luminat, așa cum luminează,
de pildă, un copil, viața părinților săi.
-O, ia te uită, o privighetoare! Ia, hai să-i facem noi un portret! glăsui
artistul, impresionat de blȃndețea și de tristețea păsării cenușii. Nu ai tu
veșminte prea grozave, dar trilul sigur ȋți este desăvȃrșit! a mai zis el și trecu la
completarea tabloului, sperȃnd să-l apuce noaptea acolo numai pentru a putea
asculta cȃntecul fără de seamăn al privighetorii.
Dar seara sosi și blȃnda sa tovarășă nu reuși să ȋngaime nimic.
-Ei, drăguță privighetoare, tu nu ai glas! descoperi pictorul, luȃnd-o cu milă
ȋn căușul palmelor sale.
Poate pentru că toată noaptea o ținu lȃngă inimă, cum Dumnezeu Ȋnsuși ȋl
ține pe cel oropsit, sau poate pentru că așa a fost să fie ȋn această poveste, de a
doua zi, privighetoarea ȋncepu să cȃnte ca nicio altă pasăre.
Și atȃt de bine semăna ea cu cea din tabloul pictorului, ȋncȃt acesta nu-l
mai vȃndu nimănui.
Melcul grijuliu
A fost odată un melc de oraș. Ca toți frații săi, și acesta ȋși purta căsuța ȋn
spinare, doar că avea mai multă grijă de ea.
După ce ploua, cȃnd frunzele erau mai curate, iar aerul mai parfumat, cu
toții ieșeau de prin ascunzișuri, la plimbare pe marile bulevarde ale trotuarelor.
Melcul nostru, ȋnsă, ȋși purta cochilia prin locuri ferite, departe de tălpile
oamenilor grăbiți și atȃt de neatenți la moluște.
Ȋntr-o zi, cum se deplasa el ȋncet pe sub cerul ȋnstelat, pe care, ȋnsă, nu-l
putea vedea, iată că vine la el o steluță:
-Bună seara, prietene!
-Bună seara! răspunse el, neștiind dacă poate fi prieten cu o steluță, sau
nu.
-Mergi să-ți cauți tovarășii?
-Merg!
-Trebuie să-ți spun ceva foarte trist! zise steluța, ȋn timp ce din ochișorii ei
ȋntunecați picurară cȃțiva stropi de lumină.
-Știu, tovarășii mei de joacă și de drumeții nu mai sunt de găsit! se arătă
ȋntristat melcul cel grijuliu.
Dar tu, pe cine cauți aici, pe pămȃnt?
-Eu, dragă melcușorule, la fel ca și frații tăi, nu am fost atentă și am căzut
din cer. Dar n-aveai cum să mă vezi, că tu nu privești ȋn sus.
-Nu privesc… și nu mă grăbesc. Am o căsuță ȋn spinare și o mare
răspundere.
-Bine faci că porți grija locuinței tale. Dar, nu te supăra, cui ȋi trebuie o
căsuță de melc?
Melcul tăcu. Știa că o căsuță a lui nu va avea cine știe ce căutare. Cu toate
acestea, o căra zi de zi, cu multă atenție, ca pe ceva de mare preț… Și toată
viața sa de melc grijuliu și-o dedică acestui scop care ȋi fu pus ȋn spate de la
ȋnceputurile cele de taină ale lumii.
Privindu-l cum tace și simțind că a cam ȋntrecut măsura, mica stea
căzătoare ȋi făcu atunci o propunere curioasă:
-Uite, melcușorule, m-am gȃndit că ai putea să mă inviți și pe mine ȋn
căsuța ta. Eu, oricum nu mai am unde ȋnnopta.
-Cu bucurie! răspunse melcul, știind că avea o căsuță foarte curată și
dichisită.
Ȋn noaptea aceea, dragi copii, pentru prima dată, ȋn pragul ușii sale, un
melc privi cerul…
Și ȋnțelese că, după ce el nu va mai fi, de acolo, din inima aceleiași cochilii,
o prietenă, o steluță căzătoare va avea grijă ca drumurile melcilor care au mai
rămas pe pămȃnt să fie mereu luminate