3. Credința că și credința în (H. H.

Price, 1965)

Să considerăm următoarele enunțuri:

i) Cred că Pământul este plat.

ii) Cred că viața mea are sens și că merită trăită.
iii) Cred că sufletul este nemuritor

iv) Cred în prietenii mei.

v) Cred numai în acest medic (am încredere în el, îl prețuiesc).

vi) Cred în Dumnezeu.

vii) Cred că Dumnezeu este omniscient, atotputernic și omnibenevolent.
viii) Cred că există Dumnezeu (deși nimeni nu poate dovedi asta).
ix) Cred că Dumnezeu mă ocrotește, mă ajută la nevoie, mă călăuzește.

x) Cred în libertatea de expresie

A) Există o diferență evidentă între expresiile „cred că” și „cred în”.

Dar și între credințele corespunzătoare (credința că și credința în).
În ce constă, de fapt, această deosebire?

Filosofii au ignorat de obicei credința în și s-au concentrat asupra

credinței că. Pe de altă parte, teologii s-au concentrat îndeosebi
pe credința în. Ei văd în credința în ceva radical deosebit de
credința că.

Credința în este o atitudine față de o persoană (umană sau divină),

față de o valoare (libertatea: „cred în libertate”) în timp ce credința că
este numai o atitudine față de o propoziție (și față de conținutul ei).
Poate fi ceva mai evident decât această diferență?

Iar dacă nu realizăm deosebirea dintre aceste credințe, când analizăm

credința în, nu cădem într-o reflecție sterilă asupra credinței religioase?

Totuși, teologii afirmă că credința în nu este câtuși de puțin o

atitudine propozițională.

B) Pare evident - și pentru filosofi, și pentru teologi - că credința

1
în poate fi redusă (într-un fel sau altul) la credința că. Problema
reducerii nu este lipsită de orice importanță. Și nu e deloc ușor să-i
oferi o soluție.

A crede în are două semnificații

Pe de o parte, cred în are un sens evaluativ.

Acest sens poate fi ilustrat prin credința cuiva în doctorul său,
credința cuiva într-un anume profesor. În acest sens, credința în
exprimă prețuirea sau încrederea față de un doctor, față de un magistru.
Așadar, prețuirea și încrederea constituie o parte a credinței în.

Dar credința în are și un sens factual. În acest sens, este cert că

credința în poate fi redusă la credința că. Când propun enunțul
„cred în Dumnezeu”, afirm totodată că există un Creator al lumii
și că eu accept existența lui.

Prin urmare, putem admite că există două semnificații diferite ale

credinței în, sensul evaluativ și sensul factual / existențial.

Cineva care crede în x în sens evaluativ trebuie să creadă în x

și în sens factual? În cazul valorilor (libertatea, binele, fericirea)
e greu de hotărât (ar trebui să constituim o ontologie a valorii).
În cazul credinței în Dumnezeu, credinciosul afirmă implicit
sensul factual al lui cred în.

Este neîndoioas că credința în factuală este o condiție necesară

pentru credința în evaluativă, o presupoziție a acesteia.
Acest sens factual al credinței în poate lua multe forme care
corespund variatelor forme ale credinței în în sens evaluativ.

Dar nu este necesar întotdeauna ca credința în să ia forma

credinței într-o propoziție existențială.

C) Deci, există două semnificații ale credinței în. Mai întâi, un sens
factual. În acest sens, e limpede că a crede în se poate reduce la
credința că. Se acceptă o propoziție și aceasta e uneori existențială.

În al doilea rînd, credința în are un sens evaluativ. În acest caz a

crede în sugerează ceva de genul prețuirii, aprecierii, încrederii
(într-o persoană). În acest sens, credința în pare să fie o atitudine
diferită față de credința că.

2
Pe de altă parte, dacă eu cred în doctorul meu nu cred numai că
este un doctor priceput, că îmi poate trata afecțiunea de care sufăr.
Cred și că există.

În concluzie, credința în e reductibilă la credința că în un sens factual.

Dar are, în același timp, și un sens evaluativ.

D) Cea mai interesantă credință în dintre toate credințele evaluative

este credința în Dumnezeu. Ea este și cea mai greu de discutat,
fiindcă mulți dintre noi nu au încercat-o niciodată, deși fiecare a întâlnit
persoane care cred sincer în Dumnezeu și nu pot fi convinse să renunțe
la această credință. Și, în al doilea rând, fiindcă nu există temeiuri logice
sau empirice pentru a o accepta. Chiar dacă „cred în Dumnezeu” înseamnă
și ”cred că există Dumnezeu”, nu pot dovedi în niciun fel că
Dumnezeu există cu adevărat.

Credința în Dumnezeu se caracterizează printr-o anumită încărcătură afectivă.

Ea este și cea mai rezistentă la obiecții dintre toate credințele.

E) Întrebare: Credința în Dumnezeu este rațională?

(H. H. Price, „Belief 'In' and Belief 'That'”, Religious Studies, Vol. 1,
No. 1 (Oct., 1965), pp. 5-27).