ORGANIZAȚIILE INTERNAȚIONALE DIN PERSPECTIVA TEORIILOR

RELAȚIILOR INTERNAȚIONALE

Apariția și intensificarea problemelor politice, economice, demografice și

ecologice și capacitatea relativ scăzută a statelor naționale de a le face
față a generat, începând cu epoca modernă, marcată de Pacea de la
Westfalia din anul 1648, o nouă organizare a relațiilor bi- și multilaterale
dintre state, și anume realizarea colaborării prin intermediul noii
diplomații și crearea Organizațiilor Internaționale, fie guvernamentale,
sau neguvernamentale. Prin urmare, scopul binedefinit și declarat,
printre altele, al Organizațiilor Internaționale este anume asigurarea
cooperării dintre state în perspectiva identificării și aplicării unor soluții
viabile pentru rezolvarea problemelor globale-probleme care afectează,
nemijlocit și inevitabil atât statele mici, cu un nivel de dezvoltare relativ
scăzut, încetinit, cât și statele mari, consolidate din punct de vedere
economic și foarte influente pe arena mondială.

Din punct de vedere teoretic anume conștientizarea de către statele

suverane a necesității de colaborare în scopul rezolvării, pe cale pașnică,
a problemelor și divergențelor, a fost punctul de pornire spre o nouă eră
a diplomației și a atins, să zicem, un nivel sporit al maturității. Acesta
este, de fapt, fundamentul ideinic al creării Organizațiilor Internaționale.
Însă observăm că, după cum ne demonstrează și experiența istorică
îndelungată a omenirii, relațiile internaționale, încă din antichitate, de la
forma lor primitivă, erau ghidate de interesul egoist al popoarelor, și,
ulterior al entităților statale și, practic fiecare stat, cât de neânsemnat n-
ar fi rolul acestuia pe arena internațională, nu este gata să cedeze
benevol o parte a suveranității și a puterii sale politice în favoarea
instituțiilor supranaționale, chiar dacă acestea pretind a fi foarte
eficiente în realizarea scopurilor propuse. Deci, scepticismul cu privire la
idealul unei uniri dezinteresate a statelor, bazate pe ajutor și suport
reciproc dezinteresat nu sunt lipsite în totalitate de o bază logică, ci chiar
mai mult de atât, posedă o ancorare în practica relațiilor internaționale.

Ca urmare a apariției controverselor cu privire la scopul constituirii

Organizațiilor Internaționale, au luat naștere și au fost dezvoltate
ulterior mai multe teorii menite de a explica procesul dat, de a oferi o
lămurire cât mai plauzibilă și mai cuprinzătoare, care să reflecte și să ia
în considerație toate aspectele acestuia, să cuprindă procesul dat în toată
complexitatea și imensitatea sa. Prin urmare, la etapa actuală, avem de-a
face cu mai multe teorii ale Organizațiilor Internaționale, văzute din
perspectiva diferitor curente: realism, liberalism și transnaționalism.
Dezbaterea fundamentală, în acest sens, a opus teoria realismului teoriei
liberale (idealiste), demonstrându-se totodată dreptul la existență atât
amândurora, cât și a derivatelor acestora, care au aceeași fundamentare
teoretică, precum realismul structural (neorealismul) sau idealismul
internationalist.
REPORT THIS AD

Așadar realismul priveşte statele-naţiune ca fiind principalii actori pe

scena politică internaţională deoarece statele-naţiune nu se supun nici
unei alte autorităţi politice. Mai mult, conflictul de interese între aceşti
actori internaţionali este perceput ca fiind inevitabil. Realismul
subliniază modul în care realităţile politicii internaţionale dictează
opţiunile celor care formulează politica externă a statelor, în perspectivă
raţională. Statele sunt actorii fundamentali ai scenei lumii. Deci, la baza
creării alianțelor militare și, ulterior, a Organizațiilor Internaționale a
stat, așa cum evidenția și Machiavelli cu privire la politica externă a
statului, anume încercarea de a promova interesul național, dorința
elementară de supraviețuire într-un sistem mondial anarhic și cu o
probabilitate scăzută de a înregistra schimbări majore. În astfel de
condiţii politica internaţională nu este altceva decât o permanentă luptă
pentru putere, un război al tuturor contra tuturor (bellum omnium
contra omnes-Thomas Hobbes), natura omului fiind una egocentric și
conflictuală, iar supraviețuirea, siguranța națională poate fi asigurată
numai prin constituirea unor asociații benevole care ar minimalize
probabilitatea inițierii unui conflict prin intermediul asumării unor
angajamente de către statele participante și limitării pârghiilor actorilor
internaționali în exercitarea puterii.

Având același fundament ideinic precum și realismul clasic, drept teorie

care ar putea explica formarea uniunilor de state, se
conturează realismul ofensiv. Curentul dat este unul foarte actual,
reflectă foarte obiectiv starea lucrurilor pe arena mondială. Marile puteri
sunt actorii principali în politică internațională ce caută să atingă
maximumul de putere și obținerea unei hegemonii pasive. Tensiunea
legată de securitate dintre marile puteri se datorează sistemului
internațional anarhic și nu naturii umane, după cum afirmă
Morgenthau. În lucrarea lui John Mearsheimer-Tragedia politicii
marilor puteri, se susține că puterile, pentru a obține autoritatea, trebuie
să obțină hegemonia. Noutatea cu care vine realismul ofensiv pe terenul
theoretic este că statele dețin arme de distrugere în masa și niciun stat
nu poate fi sigur că un alt stat nu va comite acțiuni militare împotriva sa,
intențiile fiind greu de anticipat. Obiectivul principal este supraviețuirea
și obținerea hegemoniei pentru a scădea șansele unui atac, iar statele
sunt actori raționali ce caută echilibarea balanțelor puterii în favoarea
acestora. Anume această teorie ar explica mecanismul și scopurile creării
și consolidării unor asemenea Organizații precum NATO sau OTV în
perioada Războiului Rece.

Liberalismul (idealismul) este un concept care se referă la o abordare a

relaţiilor internaţionale din perspectiva valorilor morale, a nomelor
legale, a internaţionalismului şi a armoniei din interes. Spre deosebire de
adepţii realismului şi de paradigma construită de aceştia, liberalii au
construit o viziune proprie, idealizată, asupra relaţiilor dintre state pe
arena internaţională. Curentul dat a marcat, în special, perioada
interbelică când reprezentanţii şi a jucat un rol important influențănd,
într-un fel sau altul, liderii de state. Liberalii puneau deci deasupra
interesului statelor-naţiune un interes superior şi anume acela al
omenirii în ansamblul ei. Ideile liberaliste reprezintă, practic, opusul
celor specific curentului realist, și se rezumă la faptul că natura omului
este una esențialmente bună și altruistă iar oamenii sunt înclinați spre
ajutor reciproc și colaborare. Războiul nu este un lucru inevitabil şi el
poate fi exclus ca mijloc de reglementare a diferendelor prin eliminarea
factorilor anarhici care îl provoacă; Societatea internaţională trebuie să
se reorganizeze şi restructureze ea însăşi pentru ca anarhia să fie
eliminată ca şi cauzele de potenţial conflict; Aceste idei au și stat la baza
unei noi viziuni asupra rolului și locului Organizațiilor Internaționale pe
arena mondială, considerându-se că Societatea Națiunilor este un
exemplu convingător ăn acest sens.

Pe lângă curentele de bază analizate anterior, necesită a fi stipulate și

curentele care au apărut ca urmare a dezvoltării lor. Relevante sunt
Liberalismul republican, Liberalismul interdependenţelor, Liberalismul
commercial, Liberalismul military,  Liberalismul cognitive, Liberalismul
sociologic, Liberalismul instituţional , Liberalismul ecologic- curente
care au reprezentat fundamentul theoretic al Organizațiilor
Internaționale specializate pe anumite domenii precum NAFTA,
Agențiile specializate ale ONU, UNHCR, FMI, Organizația Mondială a
Sănătății, Organizaţia Mondială pentru Proprietate Intelectuală,
Organizaţia Internaţională a Muncii, Uniunea Internaţională pentru
Conservarea Naturii etc.