CUM POŢI DOBÂNDI RAIUL

Povestea morţii clinice şi a învierii Adei Calciu

Material apărut în Familia Ortodoxă  nr. 15
rinţi că, pentru puţina noastră credinţă, Domnul îngăduie tot felul de minuni. Cele mai spectaculoase,
învierile din morţi, ne arată că exist ă via ţă dincolo de mormânt, c ă fiecare dintre noi trebuie s ă ne
ostenim aici pe pământ pentru a ne bucura de frumuseţea Raiului şi a fi cu Domnul în Împ ăr ăţia Sa.
Am stat de vorbă cu Ada Calciu, o femeie care a murit şi a înviat la vârsta de 35 de ani! Sunt foarte
mulţi ani de atunci, dar ea a înţeles că experienţa prin care a trecut trebuie împ ărt ăşit ă şi altora,
pentru ca şi ceilalţi să se bucure de întâlnirea cu Hristos.
– Ada, povesteşte-ne: cum ai ajuns în lumea de dincolo?…
– S-a întâmplat în timp ce mă aflam într-o excursie în Turcia, cu lotul olimpic de s ărituri în ap ă.
Microbuzul în care eram s-a răsturnat în mod inexplicabil, deşi era condus de un şofer cu experien ţă
– 20 de ani de şofat, fost pilot de curse. Din cele nou ă persoane din microbuz, doar eu am fost
internată în stare de comă într-un spital de lângă Istanbul. Apoi, întrucât cei de acolo nu aveau
aparatura necesară pentru a face faţă unui caz aşa de grav, am fost dus ă în Istanbul.
Încă din primele momente ale acestei încercări, Dumnezeu şi-a arătat lucrarea Sa. Pentru a putea
rămâne internată în spital, aveam nevoie de o sumă foarte mare de bani, vreo 100.000 de dolari –
bani pe care Viorel, soţul meu, nu avea de unde să-i scoată. Însă tat ăl unuia dintre b ăie ţii lotului
olimpic de sărituri în apă a fost foarte impresionat de ce mi s-a întâmplat şi a g ăsit un sponsor.
Aşadar, eram conectată la aparat, în comă de gradul 3 (ceea ce era echivalent cu moartea clinic ă),
iar Nelu Ilieş, antrenorul sportivilor, şi so ţul meu n ăd ăjduiau s ă-mi revin cât de curând, deşi starea
mea era critică, iar medicii nu-mi dădeau multe şanse. So ţul meu era disperat. Nelu Ilieş, fiind
sportiv, acţiona conform principiului: indiferent de situaţia jocului, trebuie s ă te ba ţi pân ă în ultima
clipă! În plus, în tot acest timp el a ţinut post. Era în preajma Naşterii Maicii Domnului şi, deşi nu era
rânduit nici un post, el s-a hotărât să postească pentru mine. Şi, pe lâng ă post, a ad ăugat cealalt ă
armă a creştinului: rugăciunea. Zilnic citea la căpătâiul meu Paraclisul Maicii Domnului.
La un moment dat, vine medicul-şef turc şi le spune c ă s-au terminat banii, iar eu nu dau semne c ă
mi-aş reveni; le propune lui Viorel şi lui Nelu să fie de acord s ă doneze un organ de-al meu pentru un
om care poate fi salvat. Însă ei nici nu voiau să audă de aşa ceva! Viorel nu se contenea s ă plâng ă,
iar Nelu nu contenea să spună că, în mod sigur, eu trebuie s ă-mi revin când se naşte Maica
Domnului. Medicul mahomedan insista pe faptul că nu mai sunt bani, iar Nelu îl tot ruga s ă m ă mai
ţină până pe 8 septembrie, când se naşte Maica Domnului: „Uite, citesc eu Paraclisul pân ă atunci
(erau vreo trei săptămâni deja de când eram în comă) şi dacă pe 8 septembrie chiar nu-şi revine,
într-adevăr o decuplăm de la aparate!”
– Şi ce a răspuns doctorul turc?
– „Mai sunt vreo trei zile, însă eu oricum nu ştiu despre ce vorbi ţi, pentru c ă sunt mahomedan. Dar
am să mă duc la Coran să mă uit ce spuneţi voi, cu Maica Domnului.” Se duce la Coran şi vine a
doua zi şi zice: „Banii s-au terminat, dar eu am găsit în Coran că Iosif şi cu Maria au n ăscut pe Iisus
din Nazaret, care este prorocul vostru. Şi mie mi se pare foarte interesant că scrie şi la noi asta,
aşa că m-am hotărât, pe propria mea răspundere, să o mai ţin pân ă pe 8 septembrie!” Pe 8
septembrie mi s-a spus că am început să mă mişc cât de cât, deci organismul a început să-şi reia
funcţiile. Medicii din spital au început să scoată rând pe rând sonda din gât, aparatul de respirat…
Am mai rămas doar cu sonda vezicală, cu care am plecat în România în avion – un avion special
făcut pentru transport de muribunzi.
– Ce s-a întâmplat cu tine în acea perioadă când erai în moarte clinic ă?
– Am ajuns într-un loc unde mi s-a părut că sunt undeva la mare, dar cu verdea ţă foarte mult ă. Erau
acolo tot felul de oameni care aveau în jur de 30 de ani. Aceşti oameni nu erau b ărba ţi şi nici femei.
Cum erau îmbrăcaţi nu mi-a rămas în minte – erau luminoşi, erau de aceeaşi înălţime, dar nu erau
materiali, adică percepţia mea când am revenit era că dacă aş fi pus mâna pe ei erau doar energii.
Iar eu eram la fel ca ei acolo. Totul era foarte bine, era linişte, pace, lumin ă, nu era niciodat ă
întuneric, era căldură, verdeaţă. Însă toţi oamenii ăştia nu stăteau degeaba, nu-mi aduc aminte ce
făceau, dar ştiu că fiecare avea câte o treabă, adică nu dormeam to ţi.
În plus era o atmosferă de pace şi toată lumea se iubea, asta mi-a rămas foarte clar în cap; era
iubire evidentă, nimeni nu se certa cu nimeni, nimeni nu era vr ăjmaş cu nimeni, toat ă lumea tr ăia
într-o pace totală şi toată lumea se iubea – iubirea ne lega pe noi toţi.
– Cu ce probleme de sănătate ai rămas?
– A durat ceva până să-mi revin. Am stat foarte mult imobilizat ă la pat, am fost internat ă şi la spitale
în Paris o bucată de timp. Când am început să merg, trebuia într-o prim ă faz ă s ă fiu înso ţit ă de
cineva. Nu am mai putut să-mi practic meseria şi m-am pensionat pe caz de boal ă. A fost o durere
pentru mine să-mi las meseria pe care o iubeam foarte mult. În plus, de atunci v ăd în dou ă
dimensiuni şi nu în trei. Adică văd ca într-un tablou, nu percep spa ţiile.
– Cum te-ai raportat la Dumnezeu după ce ai revenit la via ţă?
– Această întâmplare mi se părea o nedreptate totală, pentru c ă, gândeam eu, nu am f ăcut nici un
rău – eram aşa de supărată pe Dumnezeu, că nici nu vroiam să aud de El. Părintele Mircea, de la
biserica de lângă casa unde locuiam, a încercat să mă împace cu Dumnezeu, îns ă eu i-am zis s ă nu-
mi vorbească nimic despre El. A încercat să mă ducă la Biserică cu tata, dar nu a reuşit. Eu nu
voiam să intru în nici o biserică. Şi, într-o zi, plimbându-mă cu o prieten ă (m ă plimbau pe rând câte
cineva, nu puteam să merg singură) am ajuns din întâmplare la Măn ăstirea Antim. Şi la M ăn ăstirea
Antim (era 27 septembrie, era ziua Sfântului Antim), îmi amintesc c ă era o slujb ă cu un cor care
cânta foarte frumos şi eu stăteam afară, pentru că nu voiam cu nici un chip s ă intru. Mi-au r ămas în
suflet cântările şi, după un timp, i-am zis prietenei mele: „Am mai putea merge vreodat ă la
Mănăstirea Antim?”
Şi am început să mai merg la Antim. Mergeam foarte des cu o altă prieten ă, Adriana, care, v ăzând
că am început să am deschidere către Biserică, a făcut acest efort pentru mine ca s ă nu m ă pierd.
Acolo l-am întâlnit pe Părintele Sofian. Şi Părintele Sofian, aşa, cu tact, m-a spovedit pentru prima
dată. La prima spovedanie m-a întrebat lucruri uşoare, să nu mă sperie, şi dup ă aceea mi-a dat voie
să mă împărtăşesc. I-am zis Părintelui despre supărarea mea cu Dumnezeu, spre exemplu că nu mai
vreau să merg la biserică, că am venit printr-o întâmplare. Şi Părintele Sofian mi-a zis: „Nu-i nimic,
dacă o să mai vrei o să mai vii; uite, acuma te-ai spovedit. Ţi-a fost frică?” Eu i-am zis că nu. „Îţi dau
dezlegare să te împărtăşeşti, ştii ce înseamnă?” Şi mi-a explicat că împ ărtăşania înseamn ă s ă iau
Sângele şi Trupul Mântuitorului.

– Cum l-ai perceput pe Părintele Sofian?

– L-am perceput pe Părintele Sofian ca pe un bunic care o să aib ă grijă de mine, cu atât mai mult cu
cât eu nu am avut bunici. Am simţit că, dacă mă voi duce la el, o să fie la fel de bun cu mine – deci
trebuie să mă mai duc. Am simţit că mergând la biseric ă sunt pe un drum bun. Îmi dau seama ce şi-a
luat Părintele asupra lui, să împărtăşească un om ca mine, ultra-p ăc ătos. De aceea nu cred c ă
trebuie să-l judeci pe cel ce se împărtăşeşte, că nu ştii ce-a spus el la spovedit şi ce percepe
Părintele care l-a spovedit. Dumnezeu ne va judeca pe fiecare. Părintele Sofian mi-a spus s ă vin în
fiecare săptămână să mă spovedesc. La un moment dat, însă, Părintele Sofian s-a îmboln ăvit, a
plecat din România în America, însă a rămas Părintele Adrian (F ăge ţeanu). Părintele Sofian a reuşit
să mă împace cu Dumnezeu, dar n-a mai izbutit din cauza bolii sale, să mă fac ă s ă fiu din nou Ada
cea luptătoare – că eu aşa eram înainte –, care să vorbească cu oamenii. Acum m ă ascundeam de
oameni, nu mai voiam să-i văd.
– De ce?
– Ca să nu mă vadă în ce hal sunt, ziceam eu. Eram o persoană antipatică. Dup ă ce a plecat
Părintele Sofian, iar am avut o cădere, am început să mă frământ: „Ce mă fac, unde m ă duc?” Numai
că Părintele Sofian m-a lăsat în grija Părintelui Adrian. Adică, a avut atâta bun ătate, atâta dragoste
şi iubire să mă lase cuiva. Era atât de bolnav, de aceea a plecat în America, şi totuşi s-a îngrijit şi
de aspectul acesta. M-a lăsat la Părintele Adrian Făge ţeanu, care a f ăcut o lucrare mare cu mine. Şi
Sfinţia sa m-a chemat săptămânal, m-a spovedit, m-a împărtăşit. Vreo trei ani am fost aproape
săptămânal la Antim, după aceea la două săptămâni, iar apoi mai rar. Părintele Adrian F ăge ţeanu m-
a împăcat cu mine. Am căpătat o aşa încredere în Părintele Adrian, că orice mi-ar fi spus aş fi f ăcut.
– Dar cum era sufletul tău înainte de ridicare?
– Înainte de a mă ridica, adică înainte de a merge la Mănăstirea Antim, sufletul meu era foarte
tulburat. Eram supărată pe Dumnezeu, pe oameni: eu, care-i iubeam pe oameni, nu mai iubeam pe
nimeni, nici pe soţul meu, nici pe tatăl meu – eram rea. Cum aveam ocazia să mă cert cu cineva şi
să-i spun ceva urât şi rău, o făceam. Căutam numai lucrurile rele şi urâte, nicidecum lucrurile
frumoase din oameni. Prin spovedanie şi prin împărtăşanie am revenit la persoana dinainte de
accident. Numai că între timp am înţeles cum trebuie să-i iubeşti, am în ţeles c ă este important s ă
vorbeşti şi să-i asculţi pe oameni. Am încercat, astfel, s ă-i aduc la Biseric ă, s ă fac un fel de misiune
printre prietenii mei. I-am povestit odată Părintelui Adrian experien ţa prin care am trecut: „P ărinte,
eu am fost într-un loc absolut superb, unde erau oamenii ca nişte îngeri, era cald, era frumos, toat ă
lumea se iubea, nimeni nu se certa, toată lumea făcea ceva” – şi p ărintele mi-a r ăspuns c ă era Raiul.
Eu i-am zis „Părinte, dar dacă acela era Raiul – şi acolo era frumos, iar eu eram deja acolo –, de ce
nu m-a lăsat Dumnezeu acolo?”
Şi Părintele Adrian mi-a zis: „Nu te-a lăsat Dumnezeu acolo pentru c ă te-a dus numai ca s ă vezi cum
e. Tu n-ai fi ajuns în acel moment în Rai, ai fi ajuns în Iad – şi asta pentru c ă nu te-ai spovedit şi nu
te-ai împărtăşit niciodată înainte.”
„Bun, aş fi ajuns în iad. Dar de ce Dumnezeu, pentru că tot eram p ăc ătoas ă, nu m-a l ăsat în iad,
unde eram, de ce nu m-a dus în iad să văd cum e şi m-a dus în Rai?”
„Te-a dus în Rai pentru ca tu să vezi că există Raiul şi să vezi cam cum se poate s ă ajungi în Rai:
săvârşind fapte bune, iubind pe oameni, spovedindu-te şi împărtăşindu-te. Deci te-a dus în Rai ca s ă-
i ajuţi pe oameni. Acesta va fi rolul tău: o să lucrezi, o să stai între oameni, o s ă ai foarte mul ţi
prieteni care sunt de diverse categorii sociale – rolul t ău este s ă-i aduci la Biseric ă prin exemplul
tău, de aceea te-a dus acolo, ca să vezi că se poate ajunge în Rai. Poate vei reuşi s ă-l faci pe
vreunul să înţeleagă că există Dumnezeu, că există posibilitatea să ajungă în Rai, că tu ai fost şi ai
văzut, că deja ai o experienţă clară, palpabilă. Rolul tău este misionar, deci s ă-i aduci şi pe alţii la
Biserică”.
– Şi ai reuşit?
– Am reuşit să aduc câţiva oameni la Biserică. Unul din prietenii mei, om de afaceri, era la fel de
supărat ca şi mine pe Dumnezeu. Am reuşit să-l aduc la slujbe la Măn ăstirea Antim şi, prin mila
Domnului, acum este fiu al Bisericii, se spovedeşte şi se împărt ăşeşte.
– Ce zic oamenii când le povesteşti despre experienţa prin care ai trecut?
– Unii consideră că le-am povestit viaţa mea ca să mă mândresc. Însă nu m ă pot mândri cu ceva
care a fost o tristeţe, o supărare; eu nu mă pot mândri cu un accident. Eu nu pot să mă mândresc cu
faptul că nu am mai putut profesa, că sunt pensionară de la 35 de ani. Am fost o doctori ţă foarte
bună, nu mă pot mândri cu faptul că nu mai sunt doctoriţă…
– Ce-ţi place şi ce nu-ţi place la creştinii din Biseric ă?
– Nu-mi place faptul că unii, în loc să stea liniştiţi, să tr ăiască slujba Sfintei Liturghii, se uit ă s ă
vadă ce fac cei din jur şi se leagă de oamenii mai puţin duşi la biseric ă. Mi s-a întâmplat la mai
multe biserici să merg cu oameni care, din greşeală, au lovit pe cineva sau n-au f ăcut cruce când
trebuia. Atunci, unii din aşa-zişii creştini au început să ţipe, s ă-i apostrofeze, s ă le fac ă foarte dur
observaţie. Prin atitudinea lor, practic, i-au dat afară şi nu au mai călcat niciodat ă într-o biseric ă. Iar
eu nu am mai putut să-i aduc înapoi. Părerea mea este c ă orice om care vine la biseric ă, indiferent
cum o face, trebuie acceptat aşa cum este – pentru că este o minune să vezi c ă a intrat în biseric ă
şi că vrea să stea, pentru că poate el după aia va veni să se spovedească, poate va avea un
duhovnic, poate se va împărtăşi dacă va avea voie; are Domnul metodele Lui cu fiecare suflet în
parte. Mă doare că foarte mulţi au fost goniţi de către alţi oameni şi eu degeaba le-am mai zis s ă
vină la Biserică. Dacă vrem să atragem atenţia, să o facem printr-o formulă blândă, diplomat ă,
cumpătată şi cu multă iubire – dacă faci totul cu iubire, intervine Dumnezeu dup ă aceea.
– Dar ce apreciezi la cei ce merg la biserică?
– Îmi place că sunt foarte mulţi oameni tineri care vin cu întreaga familie, vin cu copiii, stau la
Sfânta Liturghie, îi şi împărtăşesc des. Dumnezeu trebuie să fie în noi, pentru c ă noi suntem f ăcu ţi
după chipul şi asemănarea Lui. Trebuie să oferim iubire celor de lâng ă noi. Dar suntem r ăi, nu
suntem atenţi la cei din jur şi lăsăm în noi să evolueze partea rea, nu partea bun ă. Dumnezeu a s ădit
în fiecare dintre noi ceva bun. Să lăsăm sămânţa dragostei să rodească în noi, s ă d ăruim celor din
jur iubirea noastră şi vom primi mult mai mult de la Domnul.
Şi, într-adevăr, Ada face precum gândeşte. Prin fundaţia „Sfântul Antim Ivireanul” pe care a înfiin ţat-
o în urmă cu câţiva ani, oferă din iubirea ei copiilor cu rezultate foarte bune la înv ăţătur ă, dar cu o
situaţie materială precară. Despre programele şi proiectele funda ţiei am scris în num ărul anterior al
revistei noastre. Prin activităţile pe care le desfăşoar ă cu aceşti copii, Ada încearc ă s ă-i fac ă s ă-L
descopere pe Hristos în inimile lor. Fie ca la acest mare praznic Hristos s ă învie în sufletele
fiecăruia dintre creştinii ce sunt mădulare ale Bisericii.
Raluca Tănăseanu