A doua perioadă constituțională în Imperiul

Otoman
De la Wikipedia, enciclopedia liberă

A doua perioadă constituțională (‫ اﻳﮑﻨﺠﻰ ﻣﺸﺮوﻃﻴﺖ دورى‬İkinci

Istoria Imperiului Otoman
Meșrûtiyyet Devri) a Imperiului Otoman a început la scurtă vreme după ce
sultanul Abdülhamid al II-lea a restabilit monarhia constituțională după
Revoluția Junilor Turci din 1908. În această perioadă au fost înființate o
numeroase partide politice. Comitetul Unității și Progresului a reușit în această
perioadă să cucerească treptat prima poziție printre partidele politice otomane.
Al doilea partid politic ca importanță, Uniunea Liberală era în fapt o coaliție de
Acest articol este parte a unei serii
partide conduse prințul Sabahaddin. A doua Eră Constituțională a luat sfârșit
după Primul Război Mondial, odată cu Ocuparea Constantinopolului de către
trupele aliate pe 13 noiembrie 1918. În cadrul ultimei ședințe de pe 18 martie, Ascensiunea
deputații otomani au emis o scrisoare de protest adresată aliaților, iar masa (1299–1402)
prezidiului Parlamentului din Constantinopol a fost acoperită cu un giulgiu
Interregnul
negru. (1402–1413)

Propășirea
(1413–1453)
Cuprins Dezvoltarea accelerată
(1453–1579)
Restaurația
Constituția din 1876 Dezvoltarea încetinită
Primul mandat, 1908 (1579–1683)
„Incidentul din martie”, aprilie 1909 Sultanatul femeilor
Revizuirea constituției, august 1909 Perioada Köprülü
Politica (1656–1703)

Al doilea mandat, 1912 Stagnarea

Lovitura de stat din 1913 (1683–1792)
Politica Perioada Lalelei (1718–1730)
Al treilea mandat, 1914 – 1918
Stagnarea și decăderea
Al patrulea mandat, 1919 (1792–1827)
Sfârșitul CUP, 1919
Ocupația, ianuarie 1920 Declinul
Pactul Național, februarie 1920 (1827–1908)
Dizolvarea, martie 1920 Perioada Tanzimat
(1839–1876)
Vezi și
Prima perioadă constituțională
Legături externe
Destrămarea
Note
(1908–1918)
A doua perioadă constituțională

Împărțirea Imperiului Otoman

 (1918–1922)
Restaurația
Evenimente
Articol principal: Revoluția Junilor Turci.
Căderea Constantinopolului
Revoluția Junilor Turci, care a început în provinciile balcanice, s-a răspândit (1453)
rapid în întreg imperiul și l-a forțat pe sultan să anunțe repunerea în drepturi a Ocupația Aliată a Contantinopolului
(1918-1923)
constituției din 1876 și reconvocarea parlamentului pe 3 iulie 1908.
Războaiele ruso-turce
(1633-1917)
Motivul principal al revoltei a fost politica dură a sultanului (istibdâd –
despotism), bazată pe o rețea vastă de spioni (hafiye), dar o contribuție Alte articole
importantă și-a adus-o și incapacitatea guvernării de răspuns la numeroasele Armata otomană
intervenții ale puterilor europene în politica internă a imperiului, care puneau
în primejdie suveranitatea statului.

Constituția din 1876

Vedeți și: Kanûn-ı Esâsî

Cadrul legal a existenței regimului parlamentar otoman a fost Kanûn-ı Esâsî a

primei perioade constituționale care a triumfat în 1876. În condițiile în care
sultanul nu a închis nicio clipă Parlamentul otoman, în momentul restaurației
constituționalismului, parlamentarii aleși cu 33 de ani mai înainte (cei care mai
erau încă în viață) au fost reinvestiți cu responsabilitatea reprezentării
alegătorilor. Parlamentul era compus din două camere: Senatul, ai cărui membri
erau numiți de sultan, și Consiliul Casei Reprezentanților (Camera Deputaților),

O ședință a primului Parlament ai cărui membri erau aleși de către populație. Rația de reprezentare era de un
otoman deputat la fiecare 50.000 de bărbați plătitori de impozite, în vârstă de peste 25 de
ani.

Senatorii erau numiți de sultan. Numărul senatorilor nu putea să fie mai mare de o treime a numărului deputaților. Senatorii erau
numiți pe viață și trebuiau să aibă cel puțin 40 de ani în momentul numirii.

Alegerile generale urmau să fie organizate la fiecare patru ani. Alegătorii nu votau însă direct pentru deputatul dorit. În fiecare
dintre cele 50 de districte electorale, votanții înregistrați urmau să-și împuternicească delegați (care deveneau membri ai
Consiliilor Administrative), unul la fiecare 500 de persoane, care alegeau în fapt deputații parlamentului. De cele mai multe ori,
membrii Consiliilor Administrative erau aleși de către împuterniciții guvernului. Consiliile Administrative activau la nivel de
provincii, districte și subdistricte.

După repunerea în drepturi a Parlamentului după Revoluția Junilor Turci, deputații au avut ca principală sarcină convocarea unor
noi alegeri generale.

Primul mandat, 1908

Noul parlament ales în 1908 avea 142 de deputați turci, 60 arabi, 25 albanezi, 23 greci, 12 armeni, 5 evrei, 4 bulgari, 3 sârbi și 1
vlah. Comitetul Unității și Progresului (CUP) se baza pe sprijinul a aproximativ 60 de deputați[1]. CUP, principala forță politică a
revoluției, a reușit să obțină o poziție dominantă în relație cu Uniune Liberală (UL), fiind principalul partid din parlamentul foarte
fragmentat la epocii. Uniunea Liberală întreținea în schimb legături puternice cu Regatul Unit și cu Palatul.
Pe 30 ianuarie 1909, ministrul de interne, Huseyin Hilmi Pașa, a trebuit să dea
răspunsul unei interpelări a unor deputați musulmani și nemusulmani balcanici.
Deputații doreau să știe cum va acționa guvernul pentru eradicarea a ceea ce ei
numeau lipsa legalității și ordinei și creșterea criminalității (asasinate, atacuri cu
mâna înarmată și jafuri banditești). Violențele sectante și etnice provocau pierderi
mari de vieți și resurse. Această interpelare s-a constituit într-un eveniment
important al proaspătului ales parlament și a fost primul test cu privire la
funcționarea corespunzătoare a celui mai înalt for legislativ otoman. În audiență s-au
aflat numeroși observatori din rândul misiunilor diplomatice. Noua constituție
garanta libertatea presei, iar în rândul publicului se aflau și numeroși ziariști, dar și
oameni obișnuiți.

Dacă la început părea că jocul parlamentar se desfășoară normal – discursul

Ahmet Riza, primul președinte al
ministrului, luările de cuvânt ale deputaților opoziției – în scurtă vreme, argumentele Camerei Deputaților
au fost înlocuite cu atacuri verbale dure, oglindă a disputelor etnice care zguduiau
imperiul.

„Incidentul din martie”, aprilie 1909

Articole principale: Contralovitura (1909) și Incidentul de pe
31 martie.
Evenimentele care aveau să urmeze au prefigurat întreruperea intempestivă a
experimentului parlamentar otoman. După nouă luni de mandat, nemulțumirile și
reacțiunea și-a găsit exprimarea într-o mișcare fundamentalistă cunoscută cu numele
Contralovitura (1909).

Contralovitura avea să genereze evenimentul contrarevoluționar de pe 31 martie.

Calendarul otoman a făcut ca acest incident de pe 31 martie să se petreacă de fapt pe
13 aprilie 1909. O serie de aspecte ale „Incidentului de pe 31 martie”, care a început
cu revolta unor unități militare din Istanbul, sunt încă neclare. Karekin Pastermadjian, deputat
nemusulman din Parlamentul
Camera deputaților s-a întrunit două zile mai târziu într-o sesiune secret și a votat în Otoman, reprezerntând armenii
unanimitate detronarea sultanului Abdulhamit al II-lea. Fratele mai tânăr al din Erzurum
monarhului a devenit noul sultan, iar Hilmi Pașa a fost numit noul mare vizir. Acesta
din urmă a demisionat însă pe 5 decembrie 1909, fiind urmat în funcție de Hakki Bei.

Revizuirea constituției, august 1909

Comitetul Unității și Progresului a ajuns din nou la putere. Afirmând că mișcarea contrarevoluționară a fost organizată în fapt de
sultan, care a îndemnat trupele la nesupunere pentru a putea restaura vechiul regim, ai au hotărât să pună capăt domniei acestuia.
Totuși, erau puține dovezi care să-l incrimineze pe sultan. Cu toate acestea, parlamentarii au reușit să modifice constituția,
împuținând puterile palatului și debarcându-l în cele din urmă pe sultan. Puterile parlamentului au fost consolidate datorită
acestor ultime schimbări.

Noua constituție a interzis toate societățile secrete. Ședințele parlamentului au fost amânate cu trei luni, începând cu 27 august. În
timpul acestei perioade, CUP s-a întâlnit la Salonic și și-a modificat propriile reguli. CUP a încetat să mai fie o organizație
secretă. Această măsură a fost privită ca o expresie a încrederii în noul parlament reformat, care a pus bazele unor reforme
importante financiare și administrative.
Politica
Odată ajuns la putere, CUP a introdus o serie de inițiative care promovau modernizarea Imperiului Otoman. CUP a dorit o
reformă sistematică, pusă sub controlul unei conduceri centrale puternice, cu excluderea influențelor externe. De asemenea, CUP
promova industrializarea și reformarea administrativă a imperiului. Reformele administrative au dus rapid la o mai mare
centralizare.

Deși CUP colabora cu UL, obiectivele celor două partide difereau în mod evident. UL era în favoarea descentralizării
administrative și implicarea experților europeni în aplicarea reformelor. CUP a cerut și realizat secularizarea sistemului judiciar, a
acordat fonduri pentru învățământul în rândul femeilor și a modificat structura administrativă a școlilor de stat. Noul parlament a
încercat să modernizeze sistemul de transporturi și comunicații ale imperiului fără ca acesta să intre în mâinile marilor firme
europene și a bancherilor nemusulmani.

Germania și Italia erau deja proprietarii a unei părți a căilor ferate otomane (5.991 km de cale ferată simplă în 1914), iar din 1881
administrarea datoriei externe otomane se afla în mâinile bancherilor europeni. Imperiul Otoman era practic o colonie din punct
de vedere economic. Spre sfârșitul anului 1911, mișcarea de opoziție organizată în jurul Uniunii Liberale a început să fie tot mai
puternică. Alegerile din decembrie 1911 organizate într-o singură circumscripție l-au avut drept câștigător pe candidatul liberal,
ceea ce a părut o confirmare a noii atmosfere politice, în condițiile în care CUP se afla la putere de trei ani.

Al doilea mandat, 1912

Liderii CUP au hotărât să organizeze alegeri generale într-un moment în care creditul electoral al partidului nu era încă definitiv
compromis, după cum li se părea în acele momente. În alegerile generale din aprilie 1912, care au avut ca principali protagoniști
CUP și UL, cei dintâi au câștigat o majoritate zdrobitoare. Pierderile teritoriale în favoarea Italiei au făcut să scadă rapid suportul
popular pentru CUP, care continua să dețină majoritatea în parlament.

În același timp, statele balcanice se pregăteau să lanseze atacuri armate împotriva Imperiului Otoman. Numeroși deputați otomani
nemusulmani sprijineau pe ascuns pretențiile vecinilor balcanici. Noul parlament s-a dovedit nefuncțional. Puterea a fost preluată
în iulie de către o coaliție politică care a purtat numele celui mai puternic partid de opoziție – Uniunea Liberală.

Nici o lună mai târziu, pe 5 august 1912, parlamentul și-a încetat activitatea ca urmare a izbucnirii Primului Război Balcanic.

Lovitura de stat din 1913

Vedeți și: Lovitura de stat din 1913

Guvernul Uniunii Liberale avându-l în frunte pe premierul (marele vizir) Mehmed Kamil Pașa a fost răsturnat de la putere în
urma loviturii de stat condusă de liderii CUP Ahmet Cemal Pașa și Ismail Enver Pașa. Pe 23 ianuarie 1913, Enver Pașa a năvălit
în frunte mai multor sprijinitori în Sublima Poartă în timpul sesiunii cabinetului. Unul dintre rebeli, Yakup Cemil,l-a împușcat pe
ministrul de război Nazım Pașa. A fost format un nou guvern din membrii CUP, condus de Mahmud Șevket Pașa. Principalul
mobil al complotiștilor a fost înfrângerile suferite de otomani în timpul Războaielor Balcanice.

Mahmud Șevket Pașa a fost asasinat pe 11 iunie 1913, iar în funcția de mare vizir a fost ales Said Halim Pașa.

Politica
După Războaiele Balcanice, Imperiul Otoman a devenit un imperiu cu două mari națiuni principale; turcii și arabii. În noile
condiții, proporția parlamentarilor din provinciile arabe a crescut de la 23% în 1908 la 27%, iar proporția arabilor în CUP a
crescut de la 39% la 67% în aceeași perioadă.
Trebuie subliniat că în această nouă structură etnică a imperiului și parlamentului,
armenii au fost profund afectați. Federația Revoluționară ArmeanăArmenian
Revolutionary Federation sprijinea tradițional CUP, dar după formarea noului
parlament, situația armenilor s-a înrăutățit dincolo de așteptările liderilor lor.
Războaiele Balcanice transformaseră imperiul multietnic și multireligios într-unul
dominant musulman. Majoritatea parlamentară a CUP nu s-a dovedit de bun augur
pentru minorități, de vreme ce politicienii aflați la putere nu mai aveau nevoie de
sprijinul celor din urmă. Musulmanii turci deportați din Balcani au fost colonizați în
partea de vest a Anatoliei, provocând noi probleme pe lângă cele deja existente.
Armenii se așteptau la o reprezentare mai largă în parlament, dar jocurile
democratice i-au afundat într-o situație de minoritari. Această schimbare de situație
era neașteptată pentru armeni, care se bucuraseră de privilegii încă din 1453. În
1913, dezbaterile politice din Istanbul erau concentrate asupra găsirii unor soluții
pentru pretențiile arabilor și armenilor. În decursul secolului al XIX-lea, Imperiul
Said Halim Pașa, marele vizir din
Otoman trebuise să facă față tendințelor centrifuge ale națiunilor balcanice. În 1913,
perioada 1913 – 1917
imperiul trebuia să facă față unor tendințe asemănătoare din partea provinciilor
răsăritene. După ce o bună parte a populației creștine se găsea acum în afara
granițelor imperiului după încheierea Războaielor Balcanice, se manifesta o presiune crescândă pentru redefinirea politicii
otomane spre satisfacerea pretențiilor conducătoare ale musulmanilor. Alegerea acestei politici era împotriva intereselor
locuitorilor regiunilor cu populație creștină semnificativă.

În 1913, CUP a încercat să se mențină la putere prin adoptarea unei atitudini populiste. Pentru câștigarea unei legitimități
crescute, CUP și-a dedicat eforturile întăririi propagandei islamiste, cu accente antiimperialiste.

Al treilea mandat, 1914 – 1918

În ciuda pierderii Balcanilor și Libiei și în ciuda regimului partidului unic instaurat de CUP, minoritățile etnice din Imperiul
Otoman au continuat să fie reprezentate în proporții similare în cel de-al treilea mandat al parlamentului din 1914 – 1918: 11
armeni și 12 greci [1].

Noile alegeri din 1914 au dus la câștigarea tuturor mandatelor de către CUP. Întreaga putere s-a aflat până în 1918 în mâinile lui
Mehmed Talat Pașa, ministrul de interne, Enver Pașa, ministrul de război, și Cemal Pașa, ministerul marine. Talat Pașa a ajuns
mare vizir în 1917.

Declarația de război, 1914

Facțiunea conducătoare din CUP a făcut ca Imperiul Otoman să semneze un acord secret cu Germania, care a dus în cele din
urmă la implicarea imperiului în Primul Război Mondial. Soarta imperiului în cadrul Puterilor Centrale a fost pecetluită în cele
din urmă de capitulările bulgarilor și a austriecilor. Imperiul Otoman a fost izolat.

Al patrulea mandat, 1919

Vedeți și: Ocuparea Istanbulului

Ultimele alegeri pentru parlament au avut loc în timpul ocupației militare a Istanbulului de către trupele aliate.
Sfârșitul CUP, 1919

Vedeți și: Curțile marțiale turce din 1919-1920 și Exilații din Malta

Pe 13 octombrie 1918, Talat și miniștri CUP au demisionat, iar turcii au semnat la sfârșitul lunii Armistițiul de la Mudros. Pe 2
noiembrie, Talat, Enver și Cemal au plecat în exil.

Ocupația, ianuarie 1920

Ultimele alegeri pentru parlament au fost ținute în decembrie 1919. Cei 140 de deputați nou aleși în parlament, membri în cea mai
mare parte a „Asociației pentru apărarea drepturilor pentru Anatolia și Rumelia” (Anadolu ve Rumeli Müdafaa-i Hukuk
Cemiyeti)" condusă de Mustafa Kemal Pașa, (care și-a stabilit sediul la Ankara), au participat la a patra și ultima sesiune din 12
ianuarie 1920.

Pactul Național, februarie 1920

Vedeți și: Misak-ı Milli

În ciuda faptului că a activat în condiții excepționale și pentru o perioadă scurtă de timp, deputații au luat o serie de decizii
importante care aveau să fie reunite în Misak-ı Milli (Pactul Național).

Dizolvarea, martie 1920

În noaptea de 15 martie, trupele britanice au început să ocupe clădirile cheie și au arestat cinci parlamentari. Divizia a 10-a și
Școala militară de muzică au rezistat acțiunii britanice. Cel puțin 10 elevi militari au căzut în timpul confruntărilor cu trupele
indo-britanice. Numărul total al căzuți în luptă nu este cunoscut. Cu toate acestea, parlamentarii otomani s-au întâlnit pentru
ultima oară pe 18 martie. Peste masa prezidiului a fost întinsă o pânză neagră, iar parlamentarii au trimis o notă de protest
aliaților, prin care afirma că arestarea a cinci parlamentari este inacceptabilă.

Practic, întâlnirea din 18 martie a reprezentat sfârșitul sistemului parlamentar otoman și a Parlamentului însuși, simbol al
generației care visase „liberatatea eternă” (hürriyet-i ebediye). Britanicii au făcut în așa fel încât sultanul să fie singura autoritate
existentă în imperiu. Sultanul a dat publicității propria sa versiune asupra dizolvării parlamentului pe 11 aprilie. Aproximativ 100
de politicieni otomani au fost trimiși în exil în Malta.

Cea mai mare parte a restului parlamentarilor otomani au fugit la Ankara și au format germenele a ceea ce avea să devină Marea
Adunare Națională a Turciei. Pe 5 aprilie, sultanul Mehmed al VI-lea Vahdeddin, sub presiunea aliaților, a închis în mod oficial
parlamentul otoman.

Vezi și
Prima perioadă constituțională în Imperiul Otoman
Comitetul Unității și Progresului

Legături externe
[1] (http://www.tusiad.org/yayin/gorus/39/11tarih.pdf#search=%22%22son%20osmanl%C4%B1%20se%C3%A7i
mleri%22%22) Scurtă istorie a alegerilor din Imperiul Otoman turcă {{{1}}}
tr:1908-1912 Osmanlı Meclis-i Mebusanı Listă (incompletă) a deputaților parlamentului otomani din mandatul
1908-1912 turcă {{{1}}}
 Listă a deputaților parlamentului otoman din mandatul aprilie - august 1912 - [2] (http://coursesa.matrix.msu.edu/~
fisher/hst373/Meclis-iMubasan1912.htm) engleză {{{1}}} ori tr:Nisan-Ağustos 1912 Osmanlı Meclisi Mebusanı
turcă {{{1}}}
tr:1914-1918 Osmanlı Meclis-i Mebusanı Listă (incompletă) a deputaților parlamentului otomani din mandatul
1914-1918 turcă {{{1}}}
tr:Son Osmanlı Meclis-i Mebusanı (1920) Listă (incompletă) a deputaților parlamentului otomani din mandatul
ianuarie martie 1920, terminat oficial în aprilie 1920 turcă {{{1}}}

Note
1. ^ a b Philip Mansel, "Constantinople City of the Worlds Desire" – citate în Straits: The origins of the Dardanelles
campaign (http://www.manorhouse.clara.net/book2/chapter3.htm)

Adus de la https://ro.wikipedia.org/w/index.php?
title=A_doua_perioadă_constituțională_în_Imperiul_Otoman&oldid=12356838

Ultima editare a paginii a fost efectuată la 6 septembrie 2018, ora 00:42.

Acest text este disponibil sub licența Creative Commons cu atribuire și distribuire în condiții identice; pot exista și
clauze suplimentare. Vedeți detalii la Termenii de utilizare.