Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
Origini
Voluntarii ruși care s-au înrolat în forțele terestre germane (Wehrmacht Heer) au purtat însemnul ROA pe
mâneca tunicii. Armata lui Vlasov nu a existat cu adevărat niciodată, dar a fost prezentată ca o realitate
de către propaganda nazistă. Acești voluntari, cunoscuți drept Hiwi (un acronim al Hilfswilliger în
traducere „dispuși să ajute”) nu s-au aflat niciodată sub comanda sau controlul vreunui comandat rus. Ei
s-au aflat tot timpul sub comanda unor ofițeri germani, îndeplinind inițial sarcini auxiliare, nu de luptă.
După o vreme, unii dintre comandanții germani au format din rândul acestor voluntari mici unități
înarmate, folosite la început pentru combaterea partizanilor sovietici.
Adolf Hitler a permis ca ideea existenței Armatei Ruse de Eliberare să fie folosită pentru propagandă, dar
nu a permis să se formeze vreo unitate combatantă. Ca urmare, diferiți soldați sovietici au dezertat sau s-
au predat germanilor în speranța că se vor alătura unor forțe ruse anticomuniste, care de fapt nu au existat
niciodată. O mare parte a prizonierilor de război sovietici s-au oferit voluntari numai pentru a scăpa din
lagărele naziste unde se murea de foame.
După capturarea sa și trecerea fățișă de partea germanilor, generalul Vlasov s-a străduit să convingă
Înaltul Comandament German de oportunitatea organizării unei forțe combatante antisovietice, aflate în
totalitate sub control rus. Hitler și apropiații săi au refuzat chiar și să ia în discuție o astfel de posibilitate.
În ciuda nesiguranței statutului lui Vranghel și a ROA, pe la mijlocul anului 1943 existau câteva sute de
mii de foști voluntari exsovietici care luptau în cadrul forțelor germane, ca Hiwis sau ca Osteinheiten
(Voluntari din răsărit). Cei din urmă au fost repartizați încă din 1942 în spatele frontului, unde asigurau
securitatea căilor de comunicație și luptau împotriva partizanior. Totuși, germanii erau îngrijorați de
credința acestor voluntari, iar după eșecurile din vara anului 1943 situația tuturor forțelor antisovietice a
devenit complicată. La 12 septembrie, Armata a 2-a germană a retras trupe de pe front pentru a face față
rebeliunilor și dezertărilor din cadrul unităților de Hiwis.[1] După e serie de revolte și mai multe dezertări
[2], comandanții germani au decis în septembrie 1942 că gradul de încredere în aceste unități a scăzut
foarte mult. În octombrie 1943 comandantul Armatei a 8-a afirma cu tristețe că est-europenii nu mai sunt
de încredere [3]. Cu puțin timp înainte fuseseră stabilite măsuri pentru înăbușirea rebeliunilor și
dezertărilor, printre care și investirea comandanților de regiment cu puteri sporite pentru instituirea unor
curți marțiale care să judece sumar, după care să urmeze o execuție rapidă a vinovaților.
Germanii au considerat că este de dorit ca trupele Hiwi să fie îndepertate din zona, unde simpatizau cu
populația locală și au decis să le trimită pe frontul occidental, unde majoritatea lor a ajuns la sfârșitul
anului 1943 și începutul lui 1944.[4]
Un mare număr dintre batalioanele acestea au fost încorporați în diferite divizii de pe frontul de vest.
Numeroși dintre acești soldați au fost destinați pazei Zidului Atlanticului. Pe Ziua Z, soldații estici, lipsiți
de o motivație serioasă să lupte împotriva Aliaților, s-au predat în număr mare. Au fost și câteva cazuri în
care acești soldați au luptat cu îndârjire, în special datorită propagandei greșite a Aliațior, care a promis o
repatriere rapidă în Uniunea Sovietică a celor care s-ar fi predat.
În total, 71 de batalioane „estice” au servit pe frontul de răsărit, iar alte 42 au luptat în Belgia, Finlanda,
Franța sau Italia.
Pe 14 noiembrie 1944, Vlasov a citit la Praga „Manifestul de la Praga” în fața nou creatului „Comitetului
de eliberare a popoarelor Rusiei”. Prin acest document, Vlasov consemna scopul luptei împotriva lui
Stalin și anunța cele 14 obiective democratice pentru care lupta ROA. Pretențiile germanilor ca
documentul să conțină și referiri antisemite a fost evitată în mod elegant de comitetul vlasovist. Totuși,
documentul a conținut critici la adresa Aliaților occidentali, etichetați drept „plutocrații” care s-au aliat cu
Stalin în tentativa de cucerire a Europei.
În februarie 1945 doar Divizia I ROA Divizia a 600-a de
infanterie germană era complet formată sub comanda
generalului Serghei Kuzmici Buniacenko. Divizia a luptat
pentru scurtă vreme pe frontul de pe Oder, mai înainte de a
schimba tabera și a-i ajuta pe cehi în timpul insurecției din
Praga.
Au mai existat unele unități precum „Corpul rus”, „Corpul al XV-lea SS de cavalerie cazacă” al
generalului Helmuth von Pannwitz, cazacii atamanului Domanov și alte unități militare formate din
emigranți ruși „albi” au fost de acord să devină parte a aramtei lui Vlasov. Totuși, toate aceste unități nu
au făcut efectiv parte din ROA, deoarece Vlasov nu a putut să se folosească de serviciile lor în nicio
operațiune. Între aceste unități nici măcar comunicațiile nu puteau fi stabilite cu ușurință.
Divizia I s-a angajat în luptă cu unitățile Waffen-SS care fuseseră trimise să distrugă orașul. Cum
unitățile ROA erau dotate cu armament greu, militarii ruși au reușit ca, împreună cu insurgenții cehi, să
respingă atacul germanilor și să salveze Praga de la distrugere. Divizia I a fost obligată să părăsească
Praga datorită majorității comuniștilor în noua Rada (Parlamentul) cehă. Soldații ROA s-au predat
Armatei a III-a SUA a generalului Patton. Americanii nu aveau însă niciun interes să-i ia prizonieri pe
militarii ROA temându-se că un asemenea gest ar deteriora relațiile occidentalilor cu Uniunea Sovietică.
La scurtă vreme după tentativa nereușită de capitulare în fața americanilor, Vlasov și oamenii săi au fost
capturați de sovietici.
Unii dintre soldații care au fost inițial luați prizonieri de aliații
occidentali au fost mai apoi predat sovieticilor. Totuși, unii dintre
ofițerii aliați care simpatizau cauza soldaților ROA le-a permis
acestora să evadeze în gurpuri mici și să se refugieze în zonele
controlate de americani. Ar mai trebui notată și atitudinea
liderilor Liechtensteinului, care a ignorat cererile sovieticilor de
extrădare a soldaților „Armatei I Națională Rusă” care au reușit
să ajungă pe teritoriul principatului. Acești soldați ruși au cerut
azil politic și au primit până în cele din urmă să emigreze în
Argentina.
Legături externe
„Este prea devreme să-l iertăn pe Vlasov” (http://www.sptimes.ru/index.php?action_id=2&st
ory_id=5830), The St. Petersburg Times, 6 noiembrie 2001
Armata uitată a lui Vlasov (http://www.praguepost.com/P03/2004/Art/1111/news8.php), The
Prague Post, 11 noiembrie 2004
Pagina Armatei Ruse de Eliberare creată de veteranul Alexandr Dubov (http://www.roa2.nar
od.ru/index-e.htm)
Gereral-locotenent Wladyslaw Anders și Antonio Munoz, „Voluntarii ruși în Wehrmachtul
german în al doilea război mondial” (http://www.mochola.org/russiaabroad/vlasan01.htm)
Imgaini rare cu Armata Rusă de Eliberare (https://www.youtube.com/watch?v=7USp4MYJBj
w) (video)
Adus de la https://ro.wikipedia.org/w/index.php?title=Armata_Rusă_de_Eliberare&oldid=12023313
Ultima editare a paginii a fost efectuată la 9 martie 2018, ora 17:42.
Acest text este disponibil sub licența Creative Commons cu atribuire și distribuire în condiții identice; pot exista și
clauze suplimentare. Vedeți detalii la Termenii de utilizare.