SCOALA NATIONALĂ DE STUDII POLITICE ȘI ADMINISTRATIVE, BUCUREȘTI

FACULTATEA DE ADMINISTRAȚIE PUBLICĂ

SPECIALIZAREA: MASTERAT ÎN MANAGEMENTUL SECTORULUI PUBLIC

AUTONOMIA LOCALĂ, PRINCIPIU AȘEZAT LA BAZA

PROCESULUI BUGETAR LA UNITĂȚILE ADMINISTRATIV-
TERITORIALE

BUCUREȘTI
2012
 CUPRINS

Secțiunea I. Conceptul de autonomie locală și caracteristicile ei

Secțiunea II. Descentralizarea – reflectarea sa asupra autonomiei
Secțiunea III. Principii ce stau la baza descentralizării locale
Concluzii și propuneri
Bibliografie

2
 Secțiunea I. Conceptul de autonomie locală și caracteristicile ei
Principiul autonomiei locale, sau principiul liberei administrări, cum mai este denumit în
dreptul comparat1, este consacrat şi în prevederile constituţionale, unde se rezumă doar la
proclamarea principiului, lăsând în seama legii organice, la care face trimitere.
Organizarea activităţii administrativ teritoriale are la bază principiile autonomiei locale, ale
descentralizării serviciilor publice, eligiblităţii autorităţilor administraţiei publlice locale şi
consultarea cetăţenilor în problemele locale2.
De aceea, localizarea bugetului presupune existenţa unei anumite independenţe financiare la
nivelul entităţilor regionale, sub-naţionale, o asemenea independenţă, constituită sub forma
autonomiei locale, presupunând o zonă care formează o comunitate separată, legal constituită,
subordonată statului şi investită cu autoritatea de a decide total sau parţial asupra propriilor
probleme de gestiune, prin intermediul propriilor organe de administrare3.
Cartea Europeană de la Strasbourg menţionează faptul că: „Prin autonomie locală se
înţelege dreptul şi capacitatea efectivă pentru colectivităţile locale să reglementeze şi să
administreze în cadrul legii, sub propria lor răspundere şi în favoarea populaţiei respective o
partea importantă din treburile publice. 4”
Dreptul şi capacitatae efectivă de a administra treburi publice se exercită prin consilii sau
adunări formate de membrii aleşi prin vot liber, secret, egal, direct şi universal care pot dispune de
organe executive responsabile în faţa lor.
Autonomia locală, dupa acceptiunea Cartei Europene de la Strassbourg se individualizează
prin anumite trăsături5:
 exprimă atât dreptul, cât şi capacitatea autorităţilor administraţiei publice locale de a
reglementa şi administra o parte importantă a treburilor publice. Această trăsătură necesită
delimitarea treburilor publice ce se pot administra de către autorităţile administraţiei publice locale
de cele ce revin autorităţilor administraţiei centrale;
 dreptul şi capacitatea de a reglementa şi administra treburile publice locale se exercită în
cadrul legii, respectiv ţinând seama de prevederile constituţiei şi ale altor legi. Autonomia locală,
în calitate de principiu de organizare şi funcţionare al autorităţilor administraţiei publice locale, se
poate manifesta numai în limitele prevederilor din constituţia unui stat şi a altor reglementări
legale;
 reglementarea şi administrarea unei părţi importante din treburile publice se realizează
sub propria răspundere şi în beneficiul populaţiei. Această trăsătură a autonomiei locale reflectă
răspunderea autorităţilor administraţiei publice locale de a reglementa şi administra o parte
importantă din treburile publice. În acelaşi timp rezultă că reglementarea şi administrarea
treburilor publice locale are drept obiectiv principal satisfacerea cerinţelor populaţiei;
 autonomia locală conferă autorităţilor administraţiei publice locale dreptul ca, în limitele
legii, să aibă iniţiative în toate domeniile, cu excepţia celor care sunt date în mod expres în
competenţa altor autorităţi publice.
Potrivit legii, autonomia locală reprezintă dreptul şi capacitatea efectivă a autorităţilor
administraţiei publice locale de a soluţiona şi de a gestiona, în numele şi în interesul colectivităţilor
locale pe care le reprezintă, treburile publice, în condiţiile legii.6
Conform normativelor în vigoare comunele, oraşele, municipiile şi judeţele sunt persoane
juridice. Ele au deplină capacitate, posedă un patrimoniu şi au iniţiativă în tot ce priveşte
adiministrarea intereselor publice locale, exercitând în condiţiile legii autoritatea în limitele
administrativ teritoriale stabilite.
1
Jean-Marie Auby, Jean Bernard Auby - Institution administratives, 7 edition, Editions Dalloy, 1996, p.109.
2
Legea administraţiei publice locale nr.215/23 aprilie 2001, art.2, republicată M.Of.nr.123/20 februarie 2007.
3
Gheorghe Manolescu - Buget Abordare Economică şi Financiară, Editura Economică, p.291.
4
Carta Europeană a Autonomiei Locale, Strassbourg, 15 oct.1985, art.3.
5
Gheorghe Voinea - Finanţe Locale, Editura Junimea, Iaşi 2008, p.39.
6
Legea administraţiei publice locale nr.215/23 aprilie 2001, art.2, republicată M.Of.nr.123/20 februarie 2007.

3
 Raporturile dintre administraţia publică judeţeană şi cea locală se derulează pe baza
principiilor autonomiei, legalităţii şi colaborării în rezolvarea problemelor commune. În contextual
aplicării acestor principii se deosebeşte faptul că între administraţia publica locală şi cea judeţeană
nu se regasesc raporturi de subordonare.
administraţiei publice locale în stabilirea impozitelor şi taxelor.
Conform Cărţii Europene privind autonomia locală recomandă anumite principii
pentru formarea şi administrarea resurselor financiare locale7:
a) colectivităţile locale au dreptul în cadrul politicii economice naţionale la resurse proprii
suficiente, de care ele pot dispune în mod liber în exerciţiul competenţelor lor;
b) resursele financiare ale colectivităţilor locale trebuie să fie proporţionale cu competenţele
prevăzute de constituţie sau de lege;
c) cel puţin o parte din resursele financiare ale colectivităţilor locale trebuie să provină din
redevenţe şi din impozitele locale al cărui procent îl pot fixa ele însele în limitele legii;
d) sistemele financiare pe care se sprijină resursele de care dispun colectivităţile locale
trebuie să fie de natură suficient de diversificată şi evolutivă, pentru a le permite să urmărească pe
cât posibil în practică evoluţia reală a cheltuielilor bugetare de competenţa lor;
e) sprijinul colectivităţilor locale mai slabe din punct de vedere financiar necesită aplicarea
unor proceduri de repartizare financiară justă sau măsuri echivalente care să corecteze efectele
repartiţiei inegale a resurselor potenţiale de finanţare cât şi a sarcinilor ce le revin. Asemenea
proceduri sau măsuri nu trebuie să reducă libertatea de a opta a colectivităţilor locale în domeniul
lor propriu de responsabilitate;
f) colectivităţile locale trebuie să fie consultate de o manieră apropiată asupra modalităţilor
de redistribuire a resurselor financiare;
g) atribuirea de subvenţii nu trebuie să prejudicieze libertatea fundamentală a politicii
colectivităţilor locale în propriul lor domeniu de competenţă;
h) în scopul finanţării cheltuielilor de investiţii, colectivităţile locale trebuie să aibă acces, în
conformitate cu legea, la piaţa naţională de capitaluri.
Autonomia locală se manifestă şi în cazul în care consiliile locale stabilesc taxe speciale
pentru funcţionarea unor servicii publice locale în interesul unor persoane fizice şi juridice.
Consiliile locale şi judeţene pot decide asupra contractării de împrumuturi în baza autonomiei
acordate dar, aceste împrumuturi trebuiesc să fie conform actelor normative în vigoare.
Plecând de la structura administraţiei publice, respectiv administraţia publică centrală şi
administraţia publică locală, în cadrul finanţelor publice se individualizează finanţele publice
locale care reflectă resursele financiare ce se mobilizează şi administrează pentru satisfacerea
cerinţelor publice cu carecter local8.
Organizarea distinctă a finanţelor locale pe baza autonomiei urmăreşte degrevarea finanţelor
publice ale administraţiei centrale de stat de o parte din cheltuieli, simplificarea fluxurilor băneşti
între cele două componente ale finanţelor publice, apropierea resurselor de locul utilizării lor şi
îmbunătăţirea administrării resurselor financiare.
Organizarea şi funcţionarea administraţiei publice locale pe baza autonomiei presupune o
latură juridică, care se reflectă prin asigurarea personalităţii juridice a unităţilor administrativ
teritoriale. Colectivităţile locale se pot organiza şi administra autonom dacă sunt subiecte de drept,
au capacitatea de a realiza atribuţiile prevăzute de lege, dispun de resurse financiare şi au dreptul
de a administra un patrimoniu distinct.

7
Carta Europeană a Autonomiei Locale, art.9 (L.199/1997).
8
Popa Eugen - Automomia locală in Romậnia, Editura All Back, Bucureşti, 1999, p.65.

4
 Secțiunea II. Descentralizarea – reflectarea sa asupra
autonomiei locale
Principiul de descentralizare este un principiu de organizare şi conducere a statului întemeiat
pe o largă autonomie acordată autorităţilor locale din unităţile administrativ-teritoriale. Conform
acestui principiu are loc un transfer limitat al puterii de decizie de la autorităţile publice centrale la
cele locale9. Principiul descentralizării presupune existenţa unor persoane publice desemnate de
comunitatea teritoriului, care are atribuţii proprii, intervenind direct în gestionarea în gestionarea şi
administrarea afacerilor colectivităţii10.
În sens larg, prin descentralizare se înţelege orice transfer de atribuţii din plan central în plan
local, indiferent de procedeul folosit. În sens restrâns, descentralizarea este legată de procedeul de
realizare a acestuia. Un procedeu analizat deja, este cel al transferului de atribuţii către unităţile
administrativ – teritoriale ( descentralizarea teritorială). Al doilea procedeu al descentralizării este
acela al serviciului public, când se realizează desprinderea unor servicii publice din competenţa
centrală sau locală şi se conferă acestora personalitate juridică.
Autonomia locală este specifică administraţiei publice descentralizate11. Problema
descentralizării în administraţia publică s-a pus şi se pune în orice stat, indiferent de structura sa,
de forma de guvernământ şi de regimul politic. Orice stat, fiind o putere publică, organizată pe un
teritoriu delimitat şi recunoscut de celelalte state, are rolul nu numai de a reprezenta poporul de pe
acest teritoriu, ci şi de a-i rezolva interesele atât de diferite de la o persoană la alta sau de la un
grup de indivizi la altul. Pentru a-şi îndeplini acest rol, statul îşi împarte teritoriul şi populaţia
aflată pe acesta în anumite zone de interese, pe baza diferitelor criterii: geografice, religioase,
culturale, etc. Aceste zone mai mici sau mai mari, sunt unităţile administrativ-teritoriale care de-a
lungul istoriei au purtat diverse denumiri: judeţ, ţinut, regiune, oraş, comună, etc.
În cadrul autonomiei locale se poate delimita latura financiară, care exercită influenţă
directă şi hotărâtoare asupra capacităţii de a reglementa şi administra treburile publice de către
autorităţile administraţiei publice locale, ce se individualizează prin următoarele caracteristici12:
 asigurarea dreptului autorităţilor administraţiei publice locale de a elabora, aproba şi
executa bugetul propriu. Veniturile şi cheltuielile autorităţilor administraţiei publice locale se
prevăd pentru fiecare exerciţiu financiar în bugetele locale;
 reglementarea unor competenţe ale autorităţilor administraţiei publice locale de a
determina şi administra veniturile proprii formate din impozite, taxe, contribuţii în condiţiile legii;
 urmărirea execuţiei bugetare şi rectificarea bugetelor locale pe parcursul exerciţiului
bugetar;
 fundamentarea şi aprobarea opţiunilor şi priorităţilor în finanţarea cheltuielilor din
bugetele locale;
 utilizarea resurselor financiare ale autorităţilor administraţiei publice locale pe parcursul
execuţiei bugetare în condiţii de eficienţă;
 dreptul autorităţilor administraţiei publicde de a institui taxe speciale pentru funcţionarea
unor servicii publice locale destinate unor persoane fizice şi juridice;
 dreptul autorităţilor administraţiei publice locale de a decide asupra contractării unor
împrumuturi în condiţiile legii.
De aici rezultă şi rolul hotărâtor al unităţilor administrativ-teritoriale locale în consfinţirea
principiului autonomiei locale, descentralizării serviciilor publice, eligibilităţii autorităţilor
administraţiei locale, consultarea cetăţenilor în toate problemele de interes major, răspunderea
proprie a aleşilor locali pentru actele autorităţilor din care fac parte, etc.

9
Legea-cadru nr. 195/2006 privind Descentralizarea, publicată în Monitorul Oficial nr.453 din 25 mai 2006.
10
Antonie Iorgovan - Tratat de drept administrativ, Editura AllBeck, Bucureşti, 2001, p.442.
11
Anton Trailescu - Actele administraţiei publice locale, Editura All Beck, Bucureşti 2002; p.4.
12
Gheorghe Voinea - Finanţe Locale, Editura Junimea, Iaşi 2008, p.47.

5
 Centralizarea în administraţia publică înseamnă în plan organizatoric, subordonarea ierhică a
autorităţilor locale faţă de cele centrale şi numirea funcţionarilor publici din conducerea
autorităţilor locale de către cele centrale, iar în plan funcţional, emiterea actului de decizie de către
autorităţile centrale şi executarea lui de către cele locale13.
Descentralizarea în administraţia publică este un regim juridic în care rezolvarea problemelor
locale nu se mai face de funcţionari numiţi de la centru ci de către cei aleşi de corpul electoral 14. În
acest regim administrativ, statul conferă unor autorităţi publice şi dreptul de exercitare a puterii
publice în unele probleme. Acest regim juridic se fundamentează în plan material pe un patrimoniu
propriu al unităţilor administrativ-teritoriale, distinct de cel al statului, care asigură mijloacele
necesare pentru satisfacerea intereselor locale.
Descentralizarea administrativă constă în recunoaşterea personalităţii juridice unităţilor
administrativ-teritoriale, existenţa autorităţilor publice care le reprezintă şi care nu fac parte dintr-
un sistem ierarhic subordonat centrului, precum şi transferarea unor servicii publice din
competenţa autorităţilor centrale către cele locale.
Gradul descentralizării administrative depinde de numărul serviciilor publice date în
competenţa autorităţilor locale. Cu cât numărul acestora este mai mare cu atât va fi mai mare
descentralizarea. Descentralizarea în administraţia publică depinde şi de modul cum sunt
organizate autorităţile publice locale şi raporturile lor cu cele centrale. Autorităţile locale pot fi
alese (descentralizarea este mai mare) sau pot fi numite de către autorităţile centrale (caz în care
descentralizarea este mai mică). Gradul descentralizării administrative depinde şi de forma în care
se exercită tutela administrativă (controlul special efectuat de autoritatea centrală).
Descentralizarea tehnică se realizează prin acordarea unei anumite autonomii unui serviciu
public, conferindu-i acestuia personalitate juridică. Problema economică fundamentală a sectorului
public este găsirea unor modalităţi prin care acestea să satisfacă cerinţele locale la un preţ cât mai
mic dar cu un randament ridicat.
Principalul avantaj al furnizării bunurilor si serviciilor prin intermediul sectorului public este
acela ca permite administraţiei controlul cu privire la distribuţia comună, echitabilă si normală a
acestora; pe de alta parte, în cazul localităţilor sărace administraţia poate subvenţiona o parte din
costurile serviciilor publice (ceea ce nu este posibil în sectorul privat). Avantajul distribuţiei de
bunuri si servicii prin intermediul sectorului privat constă în faptul că asigură concurenţa,
stimulează interesul şi creşte calitatea acestora.
O soluţie de compromis ar fi distribuţia de bunuri si servicii prin intermediul unei
întreprinderi private, dar sub controlul administraţiei publice locale. Această modalitate de
asigurare a serviciilor publice pe plan local este, deocamdată, în faza incipientă, urmând ca, prin
transformarea regiilor autonome, sa se formeze un sector privat al serviciilor publice.
Monopolul administraţiei asupra serviciilor publice duce la formalism, birocraţie şi o slabă
calitate a prestaţiei. Atât administraţia publică centrală, cât si cea locală, au ajuns într-un raport
calitate/preţ optim, indiferent dacă sunt prestate prin instituţii publice sau private.
Sfera de competenţă a colectivităţilor locale trebuie sa fie stabilită prin Constituţie sau prin
lege, iar iniţiativa în cadrul acestor competenţe nu poate fi limitată. Un element al autonomiei
locale îl constituie dreptul colectivităţilor locale de a se asocia cu alte colectivităţi locale, în
vederea realizării unor sarcini de interes comun, în condiţiile legii, sau de a coopera cu
colectivităţile altor state.
După responsabilităţile transferate, descentralizarea este împărţită în trei categorii: politică,
administrativă şi fiscală. Procesul de transformare a României într-un stat democratic bazat pe
pluripartitism, separaţia puterilor în stat, dominaţia proprietăţii private, libera iniţiativă şi spirit
concurenţial a determinat crearea cadrului necesar pentru a transfera o parte însemnată a puterii
administrative de la nivel central la nivelul colectivităţilor locale, în vederea gestionării intereselor
specifice acestora

13
Iulian Văcărel s.a. - Finanţe publice, Ediţia a III a,Editura Didactică şi Pedagogica, Bucureşti 2002, p. 648.
14
Popa Vasile - Bugete locale- Instrument al autonomiei unităţilor administrativ teritoriale-teză doctorat, Iaşi 2002, p.68.

6
 Secțiunea III. Principii ce stau la baza descentralizării locale

Autonomia locală depinde de capacitatea administrativă, respectiv de ansamblul resurselor

materiale, instituţionale şi umane de care dispune o unitate administrativ-teritorială, precum şi de
acţiunile pe care le desfăşoară în vederea exercitării competenţelor stabilite de lege15.
Descentralizarea exprimă transferul de competenţe administrative şi financiare de le nivelul
administraţiei publice locale sau către sectorul privat.
Principiile pe baza cărora se desfăşoară procesul de descentralizare sunt următoarele16:
a) principiul subsidiarităţii, care constă în exercitarea competenţelor de către autoritatea
administraţiei publice locale situată la nivelul administrativ cel mai apropiat de cetăţean şi care
dispune de capacitate administrativă necesară;
b) principiul asigurării resurselor corespunzătoare competenţelor transferate;
c) principiul responsabilităţii autorităţilor administraţiei publice locale în raport cu
competenţele ce le revin, care impune obligativitatea realizării standardelor de calitate în
furnizarea serviciilor publice şi de utilitate publică;
d) principiul asigurării unui proces de descentralizare stabil, predictibil, bazat pe criterii
şi reguli obiective, care să nu constrângă activitatea autorităţilor administraţiei publice locale sau
să limiteze autonomia locală financiară;
e) principiul echităţii, care implică asigurarea accesului tuturor cetăţenilor la serviciile
publice şi de utilitate publică;
f) principiul constrângerii bugetare, care interzice utilizarea de către autorităţile
administraţiei publice centrale a transferurilor speciale sau a subvenţiilor pentru acoperirea
deficitelor finale ale bugetelor locale;
g) principiul parteneriatului public-privat, public-public, public-civil, stabilind un format
permanent de cooperare intre guvern, autoritati locale, sectorul privat si societatea civila;
h) principiul transparenţei şi consultării adecvate a autorităţilor publice locale, în timp
util, în cursul procesului de planificare şi de luare a deciziilor, inclusiv prin structurile lor
asociative, asupra oricăror chestiuni ce le privesc în mod direct ori sunt legate de procesul
descentralizării;
i) principiul planificării şi concentrării sprijinului financiar din partea statului către
localităţile sau regiunile slab dezvoltate;
j) principiul integrităţii competenţelor atribuite autorităţilor administraţiei publice
locale, care dispune că orice competenţă atribuite acestora să fie, în mod normal, depline şi
exclusive, fără ca acestea să fie contestate sau limitate de către orice alte autorităţi centrale sau
regionale, decât în cazurile prevăzute de legislaţie.
Principiul descentralizării presupune, crearea şi funcţionarea unei administraţii publice locale
exercitată prin persoane desemnate de comunitatea teritoriului, care are atribuţii proprii, fiind
implicate direct în gestionarea şi administrarea “afacerilor” colectivităţilor locale. El este
promovat, cu deosebire, de statele de drept şi societăţile democratice contemporane, în relaţia
directă cu autonomia locală, constituind una dintre megatendinţele evoluţiei şi o premisă a
dezvoltării durabile17.
În general, Guvernul şi alte organe de specialitate ale administraţiei publice centrale
transformă competenţele autorităţilor administraţiei publice locale de la nivelul judeţelor, oraşelor
şi comunelor pe baza principiului subsidiarităţii şi a criteriilor reprezentate de economiile de scara
şi aria geografică a beneficiarilor. Transferul de competenţe se fundamentează pe analiza de

15
Gheorghe Voinea - Finanţe Locale, Editura Junimea, Iaşi 2008 p.41.
16
Legea-cadru nr. 195/2006 privind Descentralizarea, publicată în Monitorul Oficial nr.453 din 25 mai 2006.
17
Filip Gh., Onofrei M. - Elemente de Ştiinţa Administraţiei, Editura Junimea, Iaşi, 2004, p.120.

7
impact, pe metodologii specifice şi sisteme de indicatori 18. De asemenea, transferul de competenţe
se face concomitent cu asigurarea resurselor financiare necesare exercitării acestora.
Asupra autonomiei administraţiilor locale, un alt factor important de influenţă reprezintă
descentralizarea fiscală.
În măsura în care o administraţie locală beneficiază de sume şi transferuri de la administraţia
centrală, depinde de aceasta şi are o capacitate redusă de a adopta decizii cu privire la serviciile pe
care le furnizează cetăţenilor19.
Prin descentralizarea fiscală, autorităţile administraţiei publice locale sunt investite cu dreptul
de a institui şi administra unele impozite şi taxe pentru a asigura resursele financiare necesare
acoperirii cheltuielilor din bugetele locale. În acelaşi timp, descentralizarea fiscală încurajează
autorităţile administraţiei publice locale să organizeze şi dezvolte acţiuni din care să rezulte
venituri ce pot acoperi consumurile de utilităţi publice furnizate pe plan local.
Descentralizarea fiscală se referă la mărirea controlului autorităţilor locale asupra resurselor
financiare, fie în termeni de repartizare a cheltuielilor, fie a generării de venituri. Multe din
lucrările de specialitate privind descentralizarea fiscală se concentrează pe natura transferurilor
inter-guvernamentale şi pe diferenţele privind capacitatea de generare a veniturilor a diferitelor
tipuri de autorităţi. Un aspect important în analiza descentralizării fiscale este reprezentat de o
echilibrare corespunzătoare între autoritate şi resursele financiare necesare exercitării acelei
autorităţi.
Descentralizarea fiscală se realizează în forme diferite20:
 delimitarea unei baze fiscale a administraţiei locale şi acordarea dreptului de a decide
asupra exploatării ei; baza impozabilă proprie favorizează procesul decizional local de colectare şi
administrare a impozitului;
 bazele de impozitare şi cotele de impozitare sunt de competenţa autorităţilor
administraţiei publice locale, dar colectarea şi administrarea veniturilor se realizează la nivel
central;
 autorităţile administraţiei centrale colectează şi administrează veniturile generate de o
bază impozabilă, iar autorităţile administraţiei publice locale determină baza de impozitare;
 autorităţile administraţiei publice locale hotărăsc asupra unor cote de impozitare ce se
adaugă la cele stabilite de administraţia centrală la o bază de impozitare.
De asemenea, descentralizarea unor acţiuni şi servicii poate să contribuie la îmbunătăţirea
furnizării serviciilor publice, la creşterea eficienţei prin urmărirea corelaţiei dintre acţiunile locale
şi cheltuielile necesare şi la creşterea răspunderii autorităţilor publice locale.

Concluzii și propuneri
18
Legea nr. 195/22.05 2006, cap. II, art. 5.
19
Gheorghe Voinea - Finanţe Locale, Editura Junimea, Iaşi 2008, p.44.
20
Sona Capskova - Problemele administraţiei locale, în Finanţe publice, Teorie şi practica în tranziţia central-europeană, Editura
Ars Longa, Iaşi, 1997, p.407.

8
 Prin existenţa şi funcţionarea unei administraţii eficiente la nivelul colectivităţilor locale,
presupune ca organismele democratice corespunzătoare de decizie, să beneficieze de o largă
autonomie în privinţa competenţelor, modalităţilor de exercitare a acestora, şi de mijloacele
economice şi financiare necesare îndeplinirii atribuţiilor şi reponsabilităţilor ce le-au fost conferite
prin legi.
Recunoaşterea autonomiei şi competenţele de decizie în limitele şi respectul legii a
organismelor alese în subdiviziunile teritorial-administrative ale statului, nu se opun caracterului
unitar al acestuia. Se poate asigura o deplină concordanţă între prevederile constituţionale care
consacră unitatea statului român, pe de o parte, şi teza potrivit căreia “administraţia din unităţile
administrativ-teritoriale se întemeiază pe principiul autonomiei locale şi a descentralizării
serviciilor publice”.
Având la bază principiile stabilite de Cartea Europeană, cu privire la autonomia locală,
sistemul legislativ actual din România vizează descentralizarea administrativă publică, în sensul
reducerii implicării autorităţilor centrale în luarea deciziilor de la nivelul unităţilor administrative –
teritoriale.
În plan financiar, autonomia locală înseamnă dreptul şi capacitatea autorităţilor de la nivelul:
comunelor, oraşelor, municipiilor şi judeţelor de a dispune de patrimoniu şi resurse proprii, de a le
gestiona în concordanţă cu normele legale şi interesele locale. Acestea, administrează domeniul
public şi domeniul privat al unităţilor administrative-teritoriale, având astfel puterea de a stabili
impozite şi taxe locale.
În accest context, descentralizarea asigură climatul prielnic ca interesele locale să se dezvolte
în conformitate cu obiceiurile localnicilor şi în concordanţă cu cerinţele reale ale acestora, putând
fii conduse mai eficient de către autorităţile locale, într-un regim care acestea nu trebuie să se
conformeze ordinelor şi instrucţiunilor de la centru.
Pe de altă parte, în procesul descentralizării administraţiei publice are anumite limite şi, în
anumite condiţii, poate provoca neajunsuri sau distorsiuni care, desigur, se cer a fi anticipate şi
evitate.
Autonomia locală, ca principiu aşezat la baza procesului bugetar la unităţile administrativ
teritoriale nu poate fi concepută şi, cu atât mai puţin realizată, decât şi pe baza unei autonomii
financiare asigurată, în priml rând prin bugetele locale.
Structura veniturilor şi cheltuielilor aferente bugetelor locale este stabilită prin lege şi prin
hotărârile consiliilor locale.
De menţionat faptul că, intre autorităţile administraţiei publice locale din comune, oraşe,
municipii şi autorităţile publice de la nivelul judeţean, se formează raporturi ce sunt aşezate pe
principiile autonomiei, legalităţii, responsabilităţii, cooperării şi solidarităţii în rezolvarea
problemelor de interes local.
Autonomia locală se reflectă prin organizarea şi funcţionarea administraţiei publice locale, în
mod independent, asigurarea capacităţii de persoană juridică de drept public, a dreptului de a
elabora, aproba şi executa bugetul propriu, de a stabili şi percepe impozitele în condiţiile legii şi de
a administra resursele financiare. Susţinerea autonomiei locale prin bugetele locale are ca suport
regimul juridic actual al sistemului bugetar din România, care este consacrat prin dispoziţiile
referitoare la aceste bugete, cuprinse în Constituţie, Legea finannţelor publice, Legea finanţelor
publice locale, Legea administraţiei publice locale precum şi Legea descentralizării.

Bibliografie

9
1. Anton Trailescu - Actele administraţiei publice locale, Editura All Beck, Bucureşti 2002
2. Antonie Iorgovan - Tratat de drept administrativ, vol. 1, ediţia III, Editura All Beck, Bucureşti,
2001
3. Emil Bălan - Administrarea finanţelor publice locale, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1999
4. Eugen Popa - Automomia locală in Romậnia, Editura All Back, Bucureşti, 1999
5. Gabriel Ştefura - Bugete publice şi fiscalitate, Editura Univ „Alexandru Ioan Cuza”, Iaşi, 2007
6. Gabriel Popeangă - Managementul finanţelor publice locale, Editura Expert, Bucureşti, 2002
7. Gheorghe Filip, Mihaela Onofrei - Elemente de ştiinţa administraţieie Editura Junimea, Iaşi
2004
8. Gheorghe Filip - Finanţe publice, Editura Junimea, Iaşi, 2002
9. Gheorghe Manolescu - Buget – abordare economică şi financiară, Editura Economică,
Bucureşti, 1997
10. Gheorghe Voinea - Finanţe locale, Editura Junimea, Iaşi, 2008
11. Iulian Văcărel - Finanţe publice, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 2000
12. Jean-Marie Auby, Jean Bernard Auby - Institution administratives, 7 edition, Editions Dalloy
13. Lucian Ţậţu - Finanţe locale şi instituţii publice, Editura Aner, Bucureşti, 2002
14. Sona Capskova - Problemele administraţiei locale, în Finanţe publice, Teorie şi practica în
tranziţia central-europeană, Editura Ars Longa, Iaşi, 1997
15. Tatiana Moşteanu - Finanţe Publice, Editura Universitară, Bucureşti, 2005
16. Tatiana Moşteanu - Buget şi trezoreie publică, Editura Economică, Bucureşti, 2004
17. Vasile Popa - Bugetele locale - instrumente ale autonomie unităţilor administrativ teritoriale -
teză doctorat, Iaşi, 2002
***
18. Constituţia României din 2003 Modificata si completată prin Legea de revizuire a Constituţiei
României nr. 429/2003, publicată în M.O. al României, Partea I, nr. 758
din /29 octombrie 2003
19. Legea nr. 215/2001 privind administraţia publică locală, republicată în Monitorul Oficial nr.
123/20 februarie 2007
20. Legea nr. 195/22 mai 2006 privind descentralizarea publicată în Monitorul Oficial nr. 435/25
mai 2006
21. Legea nr. 273/2006 privind finanţele publice locale publicată în Monitorul Oficial nr. 618 din
18 iulie 2006
22. CARTA EUROPEANĂ A AUTONOMIEI LOCALE, STRASBOURG, 15 oct.1985, art.3,
ratificată de Parlamentul României prin Legea 199/1997 publicată în M.O.
nr 331 din 26 noiembrie 1997

***
23. www.ipp.ro
24. www.finante.ro

10