UNIVERSITATEA VALAHIA,TÂRGOVIŞTE

FACULTATEA DE ŞTIINŢE ŞI ARTE

LEGEA NR. 182/25 OCT 2000

- PROTEJAREA PATRIMONIULUI CULTURAL

MOBIL ÎN MONITORUL OFICIAL AL ROMÂNIEI-

NUME: Lăcătuş

PRENUME: Marius
SECTIA: Conservare-Restaurare
DISCIPLINA: Legislaţia Patrimoniului
Cultural
  INTRODUCERE...

Definirea patrimoniului naţional

Patrimoniul Cultural Naţional se poate defini drept totalitatea bunurilor cu valoare

excepţională ale unui popor, considerate ca o moştenire strămoşească şi aflate în evidenţa
şi gestiunea tuturor instituţiilor culturale din ţară (arhive, muzee, etc.). Este vorba, deci,
în primul rând de o selecţie care operează asupra întregului patrimoniu deţinut, selecţie
rezultată în urma operaţiunii de clasare a bunurilor culturale pe baza studiilor şi a
expertizelor efectuate de către specialişti, care apreciază valoarea deosebită a unui obiect
din patrimoniu pe criteriile vechimii, unicităţii, rarităţii, valorii istorice, ştiinţifice,
documentare, etc. În funcţie de aceste criterii de evaluare şi clasare, specialiştii stabilesc
încadrarea obiectelor în două sub-categorii: „tezaur” (bunuri culturale cu valoare
excepţională pentru umanitate) şi „fond” (bunuri culturale cu valoare excepţională pentru
România). Bunurile incluse în categoria „tezaur” se înscriu în fişe de evidenţă în format
special, se fotografiază în mod obligatoriu şi se includ în sistemul de evidenţă
computerizată, centralizată, administrat de către Institutul de Memorie Culturala –
CIMEC, Bucureşti.
Patrimoniul, în mod generic, defineşte, conferă personalitate, dimensiune
ştiinţifică şi individualizează orice instituţie de natură culturală. El cuprinde: monumente
istorice, comemorative, cimitire, castele, fortificaţii, materiale arheologice; clădiri,
edificii de cult, conace, şcoli, aşezări, etc.; bunuri culturale mobile: obiecte, documente,
arhive, bunuri cu semnificaţie artistică, religioasă şi etnografică, bunuri cu semnificaţie
tehnică şi ştiinţifică; bunuri culturale care ţin de tradiţii, folclor, ritualuri, limbă, etc.
Potrivit legislaţiei române, protejarea acestui patrimoniu este obligatorie pentru
absolut toţi deţinătorii şi implică: inventarierea şi evidenţa (întocmirea fişelor de
evidenţă), păstrarea şi conservarea (întocmirea fişelor de conservare), valorificarea
(punerea în valoare prin activităţi specifice), comunicarea (introducerea în circuitul
ştiinţific).

2
  PĂSTRAREA, CONSERVAREA ŞI RESTAURAREA

În general, păstrarea unui material ce face parte din patrimoniul cultural,

presupune asigurarea continuităţii existenţei şi integrităţii acestuia prin mijloacele
specifice categoriei de care aparţine.

Din punct de vedere al acţiunii, termenul de „păstrare” se poate confunda cu cel de

„conservare”, având sensuri comune. Conservarea este de două feluri: preventivă şi
curativă. Conservarea preventivă reprezintă un ansamblu de măsuri luate în vederea
prelungirii duratei de viaţă evitând atât cât este posibil degradarea naturală sau
accidentală. În timp ce conservarea curativă este destinată remedierii unor degradări
constante şi a unor deteriorări evidente, conservarea preventiva îşi propune să acţioneze
asupra cauzelor degradării. Cel care se ocupă de procesul de conservare este
conservatorul, o persoană specializată în menţinerea mediului propice de păstrare şi
conservare a obiectului ce trebuie protejat.

Un alt procedeu pentru protecţia obiectelor de patrimoniu este restaurarea. Ea

presupune repararea, aducerea în stare bună sau refacerea în forma iniţială a unui obiect
deteriorat, prin tratamente chimice şi fizice de stopare a degradarilor, recondiţionări,
consolidări şi reparaţii. Restauratorul este specialistul care actionează direct asupra
obiectului, cunoscandu-i structura, materialul şi modul prin care a fost executat.

„ ART. 27:

(1) Lucrările de conservare şi restaurare a bunurilor culturale mobile clasate

se efectuează numai de către conservatori şi restauratori acreditaţi, pe baza unui
contract încheiat potrivit dispoziţiilor dreptului comun.

(2) Acreditarea conservatorilor şi restauratorilor care efectuează lucrări de

conservare şi restaurare a bunurilor culturale mobile clasate se face de Comisia
Naţională a Muzeelor şi Colecţiilor, potrivit normelor de acreditare a conservatorilor şi
restauratorilor.

(3) Pe baza acreditării obţinute, Ministerul Culturii şi Cultelor eliberează

conservatorilor şi restauratorilor certificate de liberă practică, potrivit normelor de
acreditare a conservatorilor şi restauratorilor. „

3
 PROTECŢIA LEGISLATIVĂ

Legea nr. 182 din 25 octombrie 2000 privind protejarea patrimoniului naţional
mobil, modificată şi completată prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 16 din 27
martie 2003 şi ulterior prin Legea 105 din 2004, instituie regimul juridic al bunurilor
aparţinând Patrimoniului Cultural Naţional, indiferent de propietarul acestora, prin
reglementarea activităţilor specifice de protejare: evidenţă, expertizare, clasare,
cercetare, depozitare, conservare, restaurare şi punerea în valoare în vederea accesului
democratic la cultură şi transmiterea acestor valori generaţiilor următoare. Astfel, prin
această lege, deţinătorii unor bunuri culturale naţionale au obligaţia de a le proteja
împotriva degradării, distrugerii, pierderii, furtului sau exportului ilegal.

Art.8: „Autorităţile publice, proprietarii, titularii altor drepturi reale, precum şi

titularii dreptului de administrare asupra bunurilor ce fac parte din patrimoniul cultural
naţional mobil au obligaţia de a le proteja împotriva oricăror acte comisive sau omisive
care pot duce la degradarea, distrugerea, pierderea, sustragerea sau exportul ilegal al
acestora.”

În cazul exportului ilegal ce constă în efectuarea oricăror acte sau fapte de export a
bunurilor culturale mobile fără certificat de export, Legea 182/2000 prevede pedepsirea
cu închisoarea de la 2 la 7 ani, confiscarea bunurilor şi trimiterea lor la instituţii publice
specializate. Dacă bunul cultural mobil clasat se pierde în procesul de export ilegal,
responsabilul riscă de la 3 la 10 ani de închisoare.

Este de asemenea interzisă introducerea pe teritoriul român, precum şi deţinerea,

comercializarea, organizarea unei expoziţii sau orice operaţie privind circulaţia bunurilor
culturale mobile ce fac parte din patrimoniul unui stat străin şi care au fost exportate
ilegal, pedepsindu-se cu închisoarea de la 3 la 10 ani. Bunurile în cauza se confiscă şi vor
fi trimise unor instituţii specializate,în vederea conservarii şi restituirii statului din al
cărui patrimoniu cultural fac parte.

4
 Declanşarea procedurii de clasare a bunurilor culturale mobile se face:

Art. 11: 1.. Din oficiu, în următoarele situaţii:

a) pentru bunurile culturale mobile aflate în proprietatea statului sau a unităţilor

administrativ-teritoriale şi administrate de instituţii publice, regii autonome, companii
naţionale, societăţi naţionale sau alte societăţi comerciale la care statul sau o autoritate
a administraţiei publice locale este acţionar;

b) pentru bunurile culturale mobile aflate în proprietatea cultelor religioase;

c) pentru bunurile culturale mobile care fac obiectul unei vânzări publice prin licitaţie
sau prin intermediul unui agent autorizat;

d) pentru bunurile culturale mobile pentru care se solicită exportul temporar sau
definitiv;

e) pentru bunurile culturale mobile descoperite întâmplător ori în cadrul unor

cercetări arheologice, etnologice, paleontologice sau geologice;

f) pentru bunurile culturale mobile confiscate;

g) pentru bunurile culturale mobile care au făcut obiectul unor tentative de export
ilegal;

g^1) pentru bunurile culturale mobile care au părăsit ilegal teritoriul României;

h) pentru bunurile aflate în custodia instituţiilor publice, care urmează să fie

restituite;

i) pentru bunurile culturale mobile ce urmează a fi restaurate;

j) pentru bunurile culturale mobile ce fac obiectul declanşării unei cercetări penale.

2. La solicitarea persoanelor fizice şi a celorlalte persoane juridice de drept privat,

proprietare ale bunului respectiv.”

5
 Păstrarea, depozitarea şi asigurarea securităţii bunurilor culturale mobile

„ART. 22

Proprietarii, titularii altor drepturi reale sau ai dreptului de administrare,

precum şi deţinătorii cu orice titlu ai bunurilor culturale mobile clasate au următoarele
obligaţii:

a) să asigure cele mai bune condiţii de păstrare, conservare şi, după caz, de
depozitare a bunurilor, prevenind orice degradare, deteriorare sau distrugere a
acestora;

b) să nu deterioreze şi să nu distrugă aceste bunuri, iar în cazul celor din metal

nici să nu le topească;

c) să asigure securitatea acestor bunuri;

d) să înştiinţeze în termen de maximum 5 zile direcţiile judeţene pentru cultură

şi patrimoniul cultural naţional în cazul constatării unui pericol iminent de distrugere
sau de degradare gravă a acestor bunuri;

e) să nu utilizeze şi să nu permită utilizarea acestor bunuri la organizarea de

spectacole, parade ale modei, ca recuzită cinematografică sau teatrală, precum şi în
orice alte scopuri care le-ar periclita integritatea sau le-ar expune pierderii, deteriorării
ori sustragerii;

f) să permită accesul specialiştilor din cadrul direcţiilor judeţene pentru

cultură şi patrimoniul cultural naţional în scopul constatării stării de conservare a
acestor bunuri; în cazul deţinătorilor persoane fizice şi al persoanelor juridice de drept
privat accesul specialiştilor direcţiilor judeţene pentru cultură şi patrimoniul cultural
naţional va fi posibil numai cu acordul scris al proprietarului privind condiţiile de
acces.”

Instituţiile publice au obligaţia să permită accesul experţilor şi specialiştilor

acreditaţi, precum şi al cercetătorilor la bunurile culturale mobile deţinute în
administrare, pentru efectuarea de studii şi lucrări de specialitate, în condiţii convenite de
comun acord. În cazul bunurilor culturale mobile aflate în proprietate privată, pentru
efectuarea de studii şi lucrări de specialitate este necesar acordul proprietarului.

Copiile, mulajele, tirajele postume şi facsimilele executate de pe bunuri culturale

mobile clasate trebuie să fie marcate vizibil pentru a nu fi confundate cu originalul; ele

6
vor purta menţiunea copie, facsimil, tiraj postum, numele autorului şi anul în care au fost
realizate, precum şi specificarea colecţiei în care se află originalul.

Pentru organizarea unor expoziţii sau realizarea unor proiecte culturale instituţiile
publice pot împrumuta, după caz, unor instituţii publice sau persoane juridice de drept
privat din ţară, în condiţiile dreptului comun, bunuri culturale mobile clasate pe care le
deţin în administrare, cu avizul Comisiei Naţionale a Muzeelor şi Colecţiilor şi cu
aprobarea Ministerului Culturii şi Cultelor.

„ (1) Persoanele fizice şi juridice de drept privat pot împrumuta instituţiilor

publice sau persoanelor juridice de drept privat, în condiţiile dreptului comun şi ale
prezentei legi, bunuri culturale mobile clasate.

(2) Bunurile culturale mobile clasate, aparţinând cultelor religioase, pot fi

împrumutate instituţiilor publice specializate, în condiţiile dreptului comun şi ale
prezentei legi, cu aprobarea şefilor de cult.

(3) Organizatorul expoziţiei sau iniţiatorul/autorul proiectului cultural

răspunde civil, material, disciplinar, contravenţional sau penal, după caz, de integritatea
bunurilor expuse, luând toate măsurile necesare pentru înlăturarea oricărui risc, în
condiţii de securitate, de conservare, de asigurare şi de stabilire a cotelor valorice.”

7
 CONCLUZII...

După cum spuneam anterior, de patrimoniu cultural aparţin toate bunurile care ne
reprezintă, atât cele din trecut, cât şi cele din zilele noastre, bunuri care în caz de pierdere
sau distrugere nu se pot înlocui. Ele aparţin poporului întreg, unei naţiuni şi umanităţii.

Valorificarea, în mod generic, se realizează prin mai multe modalităţi care ţin de
potenţialul ştiinţific şi experienţa personalului de specialitate: publicaţii ştiinţifice,
expoziţii, activităţi educative pentru public. Aşadar, a valorifica înseamnă a face cunoscut
specialiştilor şi publicului patrimoniul deţinut. Dabândind o identitate ştiinţifică sau
istorică, obiectul este recunoscut ca o valoare, în egala măsură de către specialiăti dar şi
de către publicul căruia îi sunt prezentate semnificaţiile istorice, documentare, artistice,
etc.

Catalogul de patrimoniu este o formă de valorificare, o lucrare ştiinţifică ce

conţine, pe lângă datele esenţiale ale materialelor din cadrul patrimoniului,şi informaţii
cvasi-exhaustive despre fiecare obiect în parte. În catalog sunt incluse descrieri ale
obiectului, comentariile ştiinţifice şi argumentele pe baza cărora s-au stabilit elementele
specifice de identificare, sursele bibliografice, aparatul critic precum şi un bogat material
ilustrativ.

Valorificarea prin expoziţii reprezintă modalitatea specifică, cea mai frecventa şi

cea mai importantă de a face cunoscute obiectele ce fac parte din patrimoniul unei
instituţii culturale. Expoziţia, în general, este ceea ce dă valoare, prestigiu ştiinţific şi
conferă colecţiei un important rol cultural şi educativ-didactic ce justifică apartenenţa sa
la Patrimoniul Cultural Naţional.