CONCURENTA FISCALA SI

INVESTITIILE STRAINE DIRECTE

Conceptul de concurenţă fiscală
Literatura economică dedicată concurenţei fiscale a cunoscut în ultimii ani o dezvoltare fără
precedent, fiind alimentată atât de dezbateri la nivel academic, cât şi la nivel politic. Cu toate
acestea, constatăm că au existat destul de puţine demersuri în direcţia definirii acestui fenomen.

Keen (2008) defineşte concurenţa fiscală ca fiind un „context fiscal strategic, în cadrul mai
larg al necooperării între jurisdicţii fiscale (ţări, state sau regiuni dintr-o federaţie), în care fiecare
îşi stabileşte unii parametri ai sistemului fiscal în funcţie de impozitele practicate de celelalte.”

În „Encyclopaedia of Tax Policy”, Tannenwald (1999) oferă o definiţie a concurenţei

fiscale explicite, precum şi o definiţie a celei implicite: „guvernele se angajează în concurenţă
fiscală explicită atunci când stabilesc reglementări fiscale special concepute pentru a creşte
atractivitatea jurisdicţiei pentru întreprinderi, rezidenţi, forţă de muncă sau consumatori.
Guvernele se angajează în concurenţă fiscală implicită atunci când îşi modifică unele obiective
de politică fiscală pentru a tempera efectele concurenţei din partea altor guverne” .

Wilson şi Wildasin (2004) au procedat într-un mod diferit, definind concurenţa fiscală în
funcţie de formele sale de manifestare, pornind de la o definiţie generală, pentru ca mai apoi să
restrângă sfera de cuprindere a acesteia. În sens larg, concurenţa fiscală poate fi definită ca fiind
orice context fiscal în care diferite guverne independente nu îşi coordonează politicile fiscale.
Într-un sens mai restrâns, concurenţa fiscală poate fi definită ca fiind orice context fiscal în care
diferite guverne independente nu îşi coordonează politicile fiscale, iar politica fiscală a fiecărui
guvern influenţează asupra modalităţii de alocare a veniturilor fiscale între acestea. Această
definiţie include şi concurenţa fiscală pe verticală, atunci când autorităţi fiscale situate pe diferite
niveluri de guvernare (central, regional, local) împart aceeaşi materie impozabilă. În sens
restrâns, concurenţa fiscală poate fi definită ca fiind orice context fiscal în care diferite guverne
independente nu îşi coordonează politicile fiscale, iar politica fiscală a fiecărui guvern
influenţează asupra modalităţii de alocare a materiei impozabile cu grad ridicat de mobilitate
între jurisdicţiile sau regiunile reprezentate de aceste guverne. Această definiţie elimină
concurenţa pe verticală şi vizează concurenţa pentru: capitaluri, companii, forţă de muncă şi
comerţ transfrontalier. Această formă a concurenţei fiscale s-a consacrat sub denumirea generică
de concurenţă fiscală pe orizontală, deoarece implică concurenţa dintre autorităţi fiscale situate
pe acelaşi nivel de guvernare.

Concurenţa fiscală poate avea mai multe forme de manifestare, în funcţie de scopurile
urmărite de autorităţi, de instrumentele fiscale utilizate, precum şi de raporturile ierarhice în care
se află autorităţile publice respective.
În funcţie de scopurile urmărite de autorităţi rezultă domeniile de manifestare, când concurenţa
dintre guverne are loc pentru atragerea: ƒ

 investiţiilor străine directe; ƒ

 investiţiilor de portofoliu, capitalului financiar cu grad ridicat de mobilitate, necesar
pentru finanţarea companiilor autohtone şi întărirea pieţei financiare locale; ƒ
 fluxurilor financiare interne din cadrul grupurilor multinaţionale, care pot fi canalizate
înspre propria jurisdicţie fiscală prin atragerea acelor funcţii corporative utilizate pentru
transferul internaţional al profiturilor în scopul optimizării fiscale;
 cumpărătorilor din străinătate, în special ai produselor purtătoare de accize, în situaţia în
care există diferenţe semnificative între acestea; ƒ
 forţei de muncă înalt calificate, considerată a avea un grad de mobilitate mai ridicat.

În funcţie de raporturile ierarhice în care se află autorităţile publice implicate, putem avea:
concurenţă fiscală pe orizontală, când autorităţile sunt situate pe acelaşi nivel de guvernare, şi
concurenţă fiscală pe verticală, atunci când autorităţi publice aflate pe diferite niveluri de
guvernare impozitează aceeaşi materie impozabilă.

În funcţie de instrumentele fiscale utilizate de autorităţi, avem: concurenţă prin cotele de

impunere, când autorităţile stabilesc cote de impunere mai mici în raport cu cotele practicate în
alte jurisdicţii fiscale; concurenţă prin bazele de impunere, când autorităţile acordă diferite
facilităţi în stabilirea materiei impozabile (acordarea de deduceri, prevederi cu privire la
tratamentul fiscal al pierderilor, diferite posibilităţi de înregistrare a amortizării etc.); concurenţă
prin cheltuieli publice („expenditure competition”), când autorităţile alocă un volum important
de cheltuieli pentru a furniza bunuri publice care cresc productivitatea întreprinderilor (de
exemplu, infrastructura), în scopul de a le determina să aleagă propria jurisdicţie fiscală.

Deşi literatura de specialitate s-a axat mai mult pe concurenţa dintre guverne pentru atragerea
capitalurilor, prin practicarea unor cote de impunere mai mici, există şi alte forme de concurenţă
în care autorităţile nu se bazează exclusiv pe variabile de ordin fiscal. În situaţia în care nu există
standarde de mediu reglementate la nivel naţional, în tentativa de a facilita localizarea unor
întreprinderi în propria jurisdicţie fiscală, autorităţile locale sau regionale concurează prin
reducerea standardelor de mediu (Oates, 2001). O altă formă posibilă de manifestare a
concurenţei între guverne este prin reglementareastandardelor de calitate impuse produselor
fabricate în jurisdicţiile fiscale proprii. Sinn (1997) a arătat că guvernele, dacă acţionează în mod
independent, vor stabili standarde mai scăzute de calitate pentru produsele indigene, atât timp cât
cea mai mare parte dintre acestea este destinată exportului.

Deşi formele de manifestare a concurenţei dintre guverne sunt multiple, în continuare ne vom
referi doar la concurenţa fiscală în sens restrâns, cea desfăşurată în scopul atragerii factorilor cu
grad ridicat de mobilitat.
Efectele negative ale concurenţei fiscale
Modelul standard de concurenţă fiscală Punctul de plecare în literatura modernă dedicată
concurenţei fiscale îl reprezintă volumul lui Wallace Oates (1972), Fiscal Federalism, care
încearcă să ofere o explicaţie pentru eventualele ineficienţe generate de angajarea guvernelor
locale într-o veritabilă competiţie pentru atragerea de capitaluri. Pornind de la această idee, la
mijlocul anilor ’80 s-au construit primele modele formale în încercarea de a explica acest
fenomen. Între acestea s-au remarcat modelul lui John D. Wilson (1986), precum şi cel dezvoltat
de George R. Zodrow şi Peter Mieszkowski (1986), care s-a impus, devenind cunoscut în
literatură drept „modelul de bază privind concurenţa fiscală”

Conform modelului Zodrow-Mieszkowski, guvernele locale îşi finanţează cheltuielile publice în

baza unui impozit aşezat asupra veniturilor de capital (impozit aşezat pe baza criteriului originii
veniturilor), iar rezultatul acestuia va fi diminuarea cotelor de impunere, ceea ce va conduce la
un nivel prea scăzut al serviciilor publice locale. Totuşi, acest model este fundamentat pe seama
unor ipoteze destul de restrictive: ƒ

 există un număr mare de jurisdicţii fiscale omogene (oraşe, regiuni, judeţe, state); ƒ
 pentru fiecare dintre acestea rata de rentabilitate a capitalului, precum şi nivelul
impozitării din celelalte sunt variabile exogene; ƒ
 populaţia tuturor jurisdicţiilor are un nivel fix, iar cetăţenii rezidenţi au preferinţe şi
venituri similare. Astfel, aspectele redistributive pot fi neglijate, iar funcţia de utilitate
pentru rezidenţi ia forma: U(C, G) (1)
Unde, C – consumul de bunuri private; G – consumul de bunuri publice. ƒ factorul
capital are un nivel fix la nivel naţional şi are o mobilitate perfectă între jurisdicţiile
fiscale;
 ƒ în fiecare jurisdicţie fiscală întreprinderile produc un singur bun privat reprezentativ,
folosind doi factori de producţie: unul mobil, capitalul, şi unul imobil, forţa de muncă.
Îndată ce se adoptă decizia de a investi şi începe producţia, acesta este vândut
rezidenţilor ca bun de consum final şi autorităţilor publice ca bun de consum intermediar,
devenind bun public; ƒ
 acest bun public nu generează externalităţi pozitive asupra altor jurisdicţii fiscale, aria sa
de consum limitându-se la jurisdicţia căreia i se adresează; ƒ
 reprezentanţii autorităţilor publice locale urmăresc doar maximizarea bunăstării
cetăţenilor.

În acest context, autorităţile fiscale locale se confruntă cu problema alegerii unui nivel al
impozitării care să maximizeze utilitatea rezidenţilor, în condiţiile restricţiei bugetare de forma: t
× K(r + t) = G (2)
Unde, t – cota de impunere; r – rentabilitatea capitalului după impozitare, care este egală pentru
toate jurisdicţiile fiscale datorită mobilităţii capitalurilor şi este o variabilă exogenă pentru o
jurisdicţie considerată; K(r + t) - funcţia cererii de capital, unde r + t este costul capitalului.

Concurenţa fiscală asimetrică

Modelul standard de concurenţă fiscală presupune existenţa mai multor regiuni omogene de
dimensiuni mici. Modificând această ipoteză, prin considerarea unor regiuni diferite din punct de
vedere al dimensiunii, se creează o „concurenţă fiscală asimetrică” între regiunile de dimensiuni
mari şi cele mai mici. Bucovetsky (1991) şi Wilson (1991) au analizat consecinţele unei astfel de
concurenţe între cele două categorii de regiuni, diferenţierea dintre acestea făcându-se prin
numărul de rezidenţi. Regiunea mai mare prezintă o cerere mai mare de capital şi, prin urmare, o
creştere a cotelor de impunere va determina o diminuare mai semnificativă a rentabilităţii
capitalului în urma impozitării. În consecinţă, costul capitalului, r + t, este mai puţin dependent
de modificările cotelor de impunere în cazul regiunilor mai mari decât în cazul celor de
dimensiuni reduse.

Putem afirma, deci, că jurisdicţiile fiscale de dimensiuni mari sunt mai puţin preocupate de
ieşirile de capitaluri provocate de nivelul impozitării şi, astfel, vor stabili impozite mai mari.
Diferenţa între nivelurile de impozitare va conduce la o relocare a capitalurilor dinspre regiunile
mari înspre cele mici, explicându-se astfel formarea paradisurilor fiscale în statele de mici
dimensiuni. Mai mult, John D. Wilson a demonstrat că dacă diferenţa între regiuni este suficient
de mare, atunci cele mici vor avea chiar de câştigat de pe urma concurenţei fiscale. Astfel, cu
toate că pe ansamblul economiei concurenţa fiscală provoacă efecte negative, unele regiuni (cele
de mici dimensiuni) pot beneficia de pe urma acesteia prin atragerea de capitaluri şi, implicit, un
nivel mai ridicat al serviciilor publice.

Comerţul între regiuni

În modelul de bază, consumul privat este agregat într-un singur bun reprezentativ, din motive de
simplificare, punându-se în evidenţă efectele concurenţei fiscale asupra deciziilor de alocare a
capitalului între regiuni. În continuare, se ridică problema posibilităţii ca deciziile de producţie şi
consum să poată fi influenţate în vreun fel de concurenţa fiscală. Wilson (1987) a dezvoltat o
extensie a modelului de bază prin introducerea unui sistem cu multe regiuni şi două bunuri
private, unul obţinut cu un consum intensiv de capital şi celălalt, cu un consum intensiv de forţă
de muncă. În condiţiile unui comerţ liber între regiuni, chiar dacă iniţial regiunile sunt identice,
acestea vor alege niveluri diferite de impozitare, iar cele cu impozite mai mici se vor specializa
în producţia de bunuri cu un consum intensiv de capital, iar cele cu impozite mai mari în
producţia de bunuri cu un consum intensiv de muncă. Practic, unele vor alege să concureze
intens pentru atragerea de capitaluri, rezidenţii lor beneficiind de venituri mai mari, dar de
servicii publice mai reduse, iar altele vor menţine impozitele la un nivel mai ridicat, atrăgând
industrii cu un consum intens de forţă de muncă şi vor beneficia de servicii publice la un
standard mai înalt, dar veniturile rezidenţilor se vor diminua. Întrucât rezidenţii sunt consideraţi
identici (prezintă aceeaşi funcţie de utilitate, dată de raportul între consumul de bunuri publice şi
private), această situaţie îi pune în situaţia ajustării acestui raport în funcţie de tipul regiunii din
care fac parte. În acest fel, deciziile de producţie şi consum sunt influenţate decisiv de politicile
fiscale promovate, ceea ce reprezintă o altă distorsiune provocată de concurenţa fiscală.

Mobilitatea forţei de muncă

Modelul standard presupune un nivel fix al populaţiei în fiecare jurisdicţie fiscală, implicând
imposibilitatea indivizilor de a se muta dintr-o jurisdicţie fiscală în alta, după preferinţe. Astfel,
modelul de bază, precum şi extensiile discutate până acum, se pretează să studieze efectele
concurenţei fiscale între ţări, unde mobilitatea indivizilor este serios limitată de restricţii privind
migraţia, precum şi de bariere politice, culturale, religioase sau de altă natură. În economiile
contemporane, însă, populaţia nu este imobilă, cu atât mai mult în cazul Uniunii Europene, unde
una dintre cele patru libertăţi fundamentale este libera circulaţie a persoanelor. Din acest motiv,
apreciem că este utilă prezentarea unei extensii a modelului de bază care să ia în considerare
mobilitatea indivizilor.

Un asemenea demers a fost realizat de Brueckner (2000), care a considerat diferenţierea

indivizilor prin preferinţele faţă de bunurile publice, precum şi posibilitatea ca aceştia să aleagă
pe lângă comunitatea unde investesc şi comunitatea unde doresc să locuiască. Presupunând că
bunurile publice nu fac obiectul unor economii de scară, astfel încât costul lor pe cap de locuitor
să nu scadă pe măsură ce populaţia comunităţii creşte, indivizii vor adopta un comportament de
tipul celui descris în modelul Tiebout, alegând să se stabilească în comunitatea care le oferă
nivelul dorit de servicii publice. Din nefericire, impozitele pe veniturile de capital, diferite între
comunităţi, continuă să genereze o externalitate pozitivă, influenţând deciziile de investiţii şi
conducând la o furnizare suboptimală a bunurilor publice. Mai mult, indivizii ce prezintă o cerere
mai scăzută pentru bunuri publice vor avea chiar de câştigat de pe urma concurenţei fiscale, în
detrimentul celorlalţi.

Redistribuirea veniturilor
Literatura dedicată concurenţei fiscale este centrată pe modele în care cheltuielile publice
sunt orientate în exclusivitate spre furnizarea de bunuri publice. În realitate, însă, o mare parte a
cheltuielilor publice efectuate de state şi, în special, de statele membre ale Uniunii Europene ia
forma transferurilor financiare în favoarea unor anumite categorii sociale. De altfel, în teoria
finanţelor publice este identificată necesitatea intervenţiei statului în procesul de redistribuire a
veniturilor şi averilor pentru a asigura o echitate socială, dând esenţă funcţiei redistributive.
 Orientarea cheltuielilor publice spre transferuri cu caracter social are importante implicaţii în
analiza efectelor concurenţei fiscale. Aşa cum am arătat, concurenţa fiscală conduce la
subimpozitarea unor importante categorii de venituri, în cazul cărora materia impozabilă prezintă
o mobilitate ridicată. În funcţie de structura cheltuielilor publice efectuate de guverne, aceasta
poate să limiteze transferurile cu caracter social, îngreunând realizarea funcţiei redistributive a
statelor. Sinn (1994) a studiat această problemă la nivelul Uniunii Europene, arătând că
intensificarea concurenţei între state pentru atragerea capitalurilor mobile va limita capacitatea
statelor membre de a-şi menţine nivelul actual ridicat al transferurilor sociale. Acesta consideră
că este necesară înfiinţarea unei autorităţi centrale la nivelul Uniunii Europene responsabilă cu
politicile redistributive, pentru ca Europa „să nu fie nevoită să renunţe la progresele realizate
plan social”(Sinn, 1990, p. 502).

Problema redistribuirii veniturilor dobândeşte o importanţă aparte în contextul actual al

Uniunii Europene, întrucât, conform teoriei federalismului fiscal, responsabilitatea exercitării
funcţiei redistributive trebuie să revină autorităţilor centrale, iar bugetul comunitar nu are în
prezent o dimensiune corespunzătoare pentru a permite acest lucru.

Cuantificarea efectelor negative ale concurenţei fiscale

Având în vedere aceste distorsiuni provocate de concurenţa fiscală, se pune problema
calculării magnitudinii acestor efecte negative. Aceasta, deoarece efectele menţionate pot fi
neînsemnate şi nu reclamă o preocupare din partea autorităţilor sau, dimpotrivă, acestea sunt
semnificative şi este necesară o cooperare între guverne pentru implementarea unor măsuri de
armonizare. Deşi măsurarea pierderii de bunăstare imputabilă concurenţei fiscale este foarte
dificil de realizat din punct de vedere empiric, în literatură au existat mai multe demersuri în
această direcţie.

Wildasin (1989) a încercat să cuantifice ineficienţele imputabile concurenţei fiscale prin

intermediul unui model derivat din modelul de bază. Acesta a constatat că tendinţa de furnizare a
bunurilor publice sub nivelul optim din punct de vedere social poate fi combătută prin acordarea
de subvenţii în favoarea fiecărei jurisdicţii fiscale de către autorităţile situate pe un nivel superior
de guvernare. Wildasin a estimat că, la nivelul Statelor Unite, fără a se ţine cont de sistemul de
transferuri bugetare, nivelul subvenţiilor necesare este unul substanţial, de 40%, iar costul
cumulat al pierderii de eficienţă datorat dimensionării suboptimale a cheltuielilor publice locale
este de ordinul a 8% din totalul cheltuielilor publice. Totuşi, dacă se ţine cont de sistemul de
transferuri bugetare, aceste estimări se reduc semnificativ, la un nivel al subvenţiilor necesare de
aproximativ 10%, cu un cost agregat al pierderii de eficienţă în alocarea resurselor publice de
doar 0,6% din totalul cheltuielilor publice.
Efectele pozitive ale concurenţei fiscale
Toate aspectele descrise anterior pun în evidenţă efectele negative ale concurenţei fiscale. Însă,
toate modelele sunt construite bazându-se pe o serie de ipoteze restrictive, unele chiar nerealiste,
şi nu au în vedere posibilitatea ca reprezentanţii autorităţilor publice să urmărească şi interesul
propriu prin politicile pe care le promovează. În continuare, vom încerca să identificăm
eventualele efecte pozitive ale concurenţei dintre guverne şi să descriem situaţiile concrete în
care concurenţa fiscală poate constitui un factor de creştere a eficienţei în sectorul public.

Impactul politicii fiscale asupra investițiilor străine directe

O importantă nevoie pe care foarte multe țări în curs de dezvoltare o prezintă este legată de
faptul că acestea nu au destul capital pentru a-și finanța propriile investiții. Investiții de care ar
avea nevoie în cadrul procesului lor de dezvoltare. Acest tip de problemă a fost resimțită de
diferite țări în decursul istoriei și ca urmare au apărut diferite metode pentru a putea fi
soluționată. O primă soluție a fost reprezentată de împrumuturile externe realizate la băncile sau
instituțiile internaționale, însă acest proces nu este neapărat unul sustenabil. Asta pentru că este
generator de datorie publică, iar un mod ineficient de utilizare al fondurilor scade probabilitatea
ca un nou împrumut de acest tip să fie primit pentru a doua oară. Ca urmare a acestor
dezavantaje, putem cataloga soluția de mai sus ca fiind una pe termen scurt sau mediu, însă în
nici un caz nu poate funcționa la infinit. Însă odată cu trecerea timpului, și cu schimbarea formei
de guvernământ România, a putut prelua noul trend utilizat la nivel internațional în această
direcție. Mai exact, este vorba de atragerea investițiilor străine directe, proces care aduce un
important flux de capital în țară și care nu afectează în nici un fel datoria externă. Modul cel mai
uzual în care astfel de investiții străine directe sunt primite de țara gazdă, sunt prin intermediul
companiilor multinaționale care își extind activitatea în aceste țări. Totodată în cele mai multe
cazuri aceste companii ajung să rezolve diferite probleme naționale cum ar fi cele legate de rata
șomajului, chiar mai bine decât ar putea să o facă statul prin instrumentele propri. În plus de cele
mai multe ori o astfel de investiție nu vine niciodată singură, asta pentru că poate creea un
precedent pentru alte companii multinaționale sau chiar poate încuraja extinderea întreprinderilor
autohtone din țara gazdă. Astfel putem deduce că apariția unui companii multinaționale poate
creea un număr foarte mare de beneficii atât de ordin fiscal cât și de ordin economico-social
pentru statul gazdă. Unele persoane consideră că aceastea ar reprezenta chiar unul dintre cele mai
importante motoare de dezvoltare ale statului, asta pentru că, au un efect direct și foarte puternic
asupra procesului de creștere economică. În special dacă aceste investitiii sunt îndreptate spre
domenii de activitate cheie ale țării gazdă, cum ar fi agricultura sau turismul ci nu doar în
sectoare speculative cum ar fi cel al imobiliarelor. Este clar că aceste investitii sunt foarte utile,
însă se pune întrebarea, care ar fi modul prin care aceste companii, împreună cu al lor capital ar
putea fi atrase către un anumit stat. Mai exact care ar trebui să fie condițiile fiscale, politice sau
sociale pe care o țară ar trebui să le îndeplinească pentru a reprezenta o țintă de extindere a
acestor companii ? Aceste întrebări sunt elementele după care o mare parte din țările în curs de
dezvoltare își organizează politicile de ordin economic sau fiscal. Un prim răspuns al acestora
este legat de rata impozitării astfel se consideră că o cotă redusă a impozitelor sau un set de
benefici fiscale ar fi principalul lucru care ar crește profitul net al investitorilor. Alte răspunsuri
se leagă de contextul economico-social, pornind de la salariul minim pe economie, până la
nivelul de educație al forței de muncă sau calitatea infrastructurii. Altele se leagă de politica
monetară, materializată în rata de dobândă de politică monetară sau rata inflației. Deși toate cele
de mai sus sunt doar supoziții, un lucru este clar, fiecare dintre ele au un impact mai mare sau
mai mic, pozitv sau negativ asupra investițiilor străine directe, însă este important de sesizat care
variabile reprezintă cei mai importanți determinanți ai investițiilor străine directe. Ca urmare
scopul acestei lucrări este acela de a găsi răspunsurile acestor întrebări, mai exact, care sunt cele
mai importante variabile macroeconomice care determină interesul investitorilor străini. Iar în
concordanță cu acestea, care ar trebui să fie strategiile fiscalmonetare pe care țările în curs de
dezvoltare le pot implementa pentru a putea să își rezolve nevoile legate de lipsa de capital. Deși,
procesul de cercetare se leagă de întregul segment al țărilor în curs de dezvoltare, această
lucrarea are ca studiu de caz exemplul României în perioada 2005-2016 și modul în care
politicile fiscale legate de taxele directe aplicabile corporațiilor au influențat investițiile străine
directe. Este de menționat că în ultimii ani, cele mai multe state ale Uniunii Europene și nu
numai și-au construit și implementat strategii fiscale foarte bine fundamentate astfel încât să
atingă cât mai bine obiectivul atragerii companiilor multinaționale. Ca urmare a acestei situații a
apărut și conceptul de concurență fiscală, concept care explică într-un fel sau altul faptul că
statele se luptă pentru atragerea investitorilor străini, prin condiții fiscale cât mai prielnice
mediului de bussines. Motivul pentru care am ales să studiez în mod particular exemplul
României a fost legat de faptul că încă de la căderea regimului comunist, acest stat a avut o
evoluție foarte bună pe partea de atragere a investițiilor străine directe. Întreg procesul a ajuns la
apogeu odată cu intrarea în Uniunea Europeană, astfel accesul oferit la piața unică, a reprezentat
un plus pentru foarte mulți investitori care odată investind în România își puteau distribuii mult
mai ieftin și mai simplu produsele pe teritoriul tuturor țărilor membre ale uniunii. Cele de mai
sus aduc un argument în plus ideii că investițiile străine directe în România, sunt foarte sensibile
la deciziile și evenimentele economice și politice, de aceea această țară este un exemplu foarte
potrivit de studiat.

Literatura de referință
Această problematică, legată de modul în care cotele de impozitare dintr-un stat afectează fluxul
de investiții străine directe, a fost studiată de foarte mulți autori, pe diverse tipuri de țări și
diverse perioade de timp. Însă din cauza modului diferit în care funcționează sistemele
economice ale diferitelor state, nu s-a putut găsi un răspuns unanim și general valabil pentru
această problematică. Diferențele sunt puse pe seama faptului că, o parte din cercetători au ajuns
la concluzia că între cota de impozitare și investițiile străine directe există o legătură invers
proporțională în timp ce, cea de-a două parte din cercetători au ajuns la concluzia că între aceste
două variabile există o legătură directă și pozitivă.

Cercetările care au avut ca rezultate legătura indirect proporțională dintre aceste 2 variabile,
subliniază ideea că odată cu scăderea cotei de impozitare atunci contribuabilul, în cazul nostru
compania multinațională va fi nevoită să plătească impozite în sumă mai mică, ceea ce îi va
încuraja activitatea în acea țară. Astfel în studiul (Erdal, Mahmut; 2008) cei doi autori au
descoperit că pentru țările în curs de dezvoltare într-o situație în care cota de impozitare a
profitului ar scădea cu un punct procentual atunci valoarea investițiilor străine directe va crește
cu 80.000 de dolari. Au fost realizate studii care cuantifică și creșterea proporției în P.I.B. a
investițiilor străine directe, mai exact studiul (Covrig; 2016) a demonstrat că pentru cazul
României în perioada 2001-2012, o creștere cu un punct procentual a cotei efective de impozitare
a profitului ar fi dus la o scădere cu 2,09 puncte procentuale, al proporției investițiilor străine
directe în P.I.B.

Diferit față de aceste lucrări există multe studii care demonstrează exact contrariul, mai exact
faptul că o creștere a cotei efective de impozitare corporativă ar putea crește valoarea investițiilor
străine directe. Deși pare greu de crezut că o politică fiscală mai strictă ar putea crește interesul
companiilor multinaționale de a investii în acea țară. O parte din autori argumentează acesta idee
prin faptul că, spun ei, o cotă de impozitare mai mare va duce la creșterea resurselor bugetare,
care vor fi investite în bunuri de interes general, fapt care va îmbunătății situația economică și
socială a țări. Un exemplu foarte simplu ar fi faptul că impunerea unor cote mai ridicate ale
impozitelor, din partea statului s-ar putea transpune în cresterea veniturilor publice, care s-ar
putea transpune spre exemplu într-un număr mai mare de autostrăzi, deci această pierdere pe care
companiile o resimt prin impozitul mărit, se va transforma în timp într-o infrastructura mai bună.
Fapt care ar fi un avantaj foarte mare pentru companiile multinaționale care de cele mai multe ori
exportă produsele lor și în afară granițelor și au nevoie de un nivel ridicat al calității
infrastructurii. Sumarizând, studiul (Talpoș, Ludoșan; 2012) aduce în discuție exact această
problematică prin care există un arbitraj între cotele impozitelor și calitatea bunurilor publice
oferite de acel stat, afirmând faptul că o creștere a cotei de impozitare dă încredere companiilor
că bunurile publice vor fi de o calitate superioare. Analiză cantitativă a acestui studiu arată că la
o creștere cu 10.000 de lei a prelevărilor privind impozitele directe, atunci valoarea investițiilor
străine directe va crește și ea cu 7980 lei.

Pe de altă parte alți cercetători subliniază un alt argument care să întărească ideea privind
relația directă și pozitivă între cele 2 variabile. Mai exact faptul că de cele mai multe ori o
analiză de piață pe care o companie multinațională o realizează, implică mult mai mulți factori,
începând de la factorul politic până la cel economic sau social. Iar un cumul de astfel de factori
ar putea face ca rata impozitării să nu fie destul de semnificativă, ca factor în cadrul unei astfel
de decizii de extindere. Astfel unii autori consideră că de exemplu nivelul salariului mediu,
calitatea infrastructurii sau chiar poziția geografică ar putea fi factori mult mai relevanți care prin
avatajele sau dezavantajele pe care le oferă să poată să minimizeze foarte mult efectul cotei de
impozitare a profitului. Fapt care este foarte bine punctat în cadrul studiului (Markusem, 1995) în
care ne este explicat modul în care este luată o decizie de extindere pe baza relațiilor economice
internatinale dintre țările implicate, dar și a poziției acestora față de piețele de desfacere ale
acelei companii. Dacă vom lua că exemplu România putem spune că aflându-se în Uniunea
Europeană și având acces la piața comună europeană, ar putea reprezenta un avantaj mult mai
mare pentru un investitor decât o rata a impozitului pe profit cu 2 puncte procentuale mai mică.

Chiar dacă vom lua în considerare aceste argumente nu trebuie să omitem că, politica taxării,
materializată în cota de impozitare corporativă are și ea un impact, mai mare sau mai mic fața de
fluxul investițiilor străine directe. Cel mai bine o poate demonstra o cercetare (Tung, Cho; 2001)
care a avut ca studiu de caz exemplul Chinei, care începând din ani ’70 până în anul 1991, a avut
câte o lege separată privind fiscalitatea pentru fiecare dintre marile regiuni ale țării. Această
măsură a fost luată pentru că se cunoștea faptul că unele regiuni mai puțin dezvoltate, aveau
nevoie de mai mult sprijin din exterior prin intermediul I.S.D., decât cele deja dezvoltate. Diferit
față de alte studii care aveau un eșantion mai mare de țări, care puteau să difere una de cealaltă
atât politic, social sau din punct de vedere al poziției geografice, acest studiu este realizat pe
regiunile unei singure țări. Iar rezultatele acestuia relevă faptul că la o creștere a cotei
impozitului pe profit atunci fluxul de investiții străine directe va scădea. Rezultat care
accentuează ideea că între aceste 2 variabile există o legătură negativă. Și mai mult decât atât,
elimină factori de diferențiere politică sau geografică, care ar putea avea o influență asupra
deciziilor de extindere a companiilor multinaționale.

Metodologia de cercetare
Pentru a descoperii tipul de legătură care există între politica fiscală și investițiile străine, mai
exact între nivelul taxelor, impozitelor corporative totale și valoarea investițiilor străine directe
va fi folosit un model econometric bazat pe o regresie multiplă cu două variabile independente.
Modelul econometric utilizat este de forma :

ISD = a0+a1×Tax+a2×Open+ ε

Variabila independentă I.S.D. este reprezentată de valoarea anuală a investițiilor străine directe
efectuate în România, variabila este exprimată în miliarde de dolari. Variabila independentă Tax,
este reprezentată de procentul din veniturile companiilor care este utilizat pentru plata taxelor și
impozitelor, aici includem atât impozitul pe profit, taxa pe valoare adăugată cât și alte impozite
directe și indirecte conform prevederilor băncii mondiale. Formula generală a acesteia poate fi
analizată mai jos:

Tax (%) = ∑ Tax 𝑉𝑒𝑛𝑖𝑡𝑢𝑟𝑖 𝑡𝑜𝑡𝑎𝑙𝑒 ×100

Variabila dependentă Open, este reprezentată de gradul de deschidere al economiei, această
variabilă este cuantificată ca o sumă a valorii importurilor și a exporturilor care este mai apoi
raportată la valoarea produsului intern brut. Formula acesteia poate fi analizată mai jos:

Open (%) = 𝐸𝑥𝑝𝑜𝑟𝑡+𝐼𝑚𝑝𝑜𝑟𝑡 𝑃𝑟𝑜𝑑𝑢𝑠𝑢𝑙 𝐼𝑛𝑡𝑒𝑟𝑛 𝐵𝑟𝑢𝑡 ×100

Această varibila a fost inclusă în model pentru că așa cum am menționat și anterior, unele studii
consideră că există caracteristici precum poziția geografică sau relațiile economice cu alte state
care ar putea fi mult mai importante decât cotele de impozitare practica. În schimb în urmă
rezultatelor acestui studiu vom vedea dacă această ipoteză este sau nu reală și aplicabilă în cazul
României.

Este de menționat faptul ca studiul de caz al acestei cercetări este România, iar intervalul de timp
pentru care au fost analizate datele este 2005-2016. Datele au fost extrase din bază de date
internațională a băncii mondiale. Evoluția investițiilor străine directe, a proporției taxelor și
impozitelor în cifra de afaceri dar și a gradului de deschidere al economomiei în perioada 2005-
2016.
 SURSE

www.store.ectap.ro

www.fin.ase.ro

www.wikipedia.org

www.regielive.ro

www.cursdeguvernare.ro

www.mfinante.gov.ro