Biomaterialele ceramice, cum ar fi alumina și hidroxiapatita, sunt materiale

netoxice, inerte cu fluidele biologice și ușor procesabile într-o gamă largă de forme
sau dimensiuni. Datorită proprietăților importante pe care le au (biocompatibilitate,
rezistență la compresiune), biomaterialele ceramice se folosesc îndeosebi pentru
proteze de cap femural și în stomatologie. -clasificare tabel
Alte biomateriale cu biocompatibilitate mare sunt cele pe bază de carbon (cărbunele
pirolitic, diamantul), dar și acestea sunt greu de obținut. Ele sunt utilizate pentru
implanturi de articulații și în valve de cord.

Trebuie amintită de asemenea și o nouă clasă de materiale ceramice cu o importanță

în continuă creștere în domeniul biomaterialelor - compozitele ceramice - o clasă
de materiale noi, diferite de cele clasice. La fel ca și biomaterialele ceramice,
compozitele pe bază de materiale ceramice sunt esențiale pentru domeniul medical
datorită proprietăților pe care le dețin. Ele sunt biocompatibile în contact cu țesutul
viu dar și cu țesuturile osoase și de aceea se află printre materialele de bază la
regenerarea sau înlocuirea oaselor bolnave. Se caracterizează prin faptul că sunt
alcătuite din două faze, una continuă (matricea) și una discontinuă (ranfortul) cu o
interfață bine delimitată.

ZRO2

Un alt material oxidic foare des utilizat în aplicații stomatologice este oxidul de
zirconiu. Zircona este un material ceramic cristalin cu proprietăți mecanice adecvate
aplicațiilor medicale: rezistența la temperaturi ridicate, duritate și densitate ridicată,
rezistență la rupere și la uzură, inertă din punct de vedere chimic, ceea ce reduce
riscul apariției infecțiilor.
Este o substanță folosită în implanturi, atât singură, cât și în combinație cu alți oxizi,
cum ar fi Y2O3 , MgO sau CaO și are trei forme polimorfe: monoclinică, tetragonală și
cubică. Faza monoclinică este cea stabilă la temperatura camerei și își menține
stabilitatea până la aproximativ 1170oC. La temperaturi mai ridicate, are loc trecerea
în forma tetragonală, care este stabilă până în jurul temperaturii de 2370 oC, după
care se transformă în forma cubică. Densitățile acestor trei faze variază în mod
semnificativ, în special între faza monoclinică și cea tetragonală și sunt: 5,68 g/cm 3,
6,10 g/cm3 respectiv 6,20 g/cm3
În timpul răcirii, sub 1070 °C, zircona suferă o transformare martensitică. O astfel de
transformare a formei tetragonale până la cea monoclinică are ca rezultat o
schimbare a volumului de aproximativ 3-4%. Transformarea are, de asemenea, o
influență semnificativă asupra proprietăților mecanice.
Stabilizarea fazelor tetragonală și cubică poate fi realizată prin adăugarea altor oxizi
potriviți, numiți oxizi de stabilizare, care ocupă aleator situsurile Zr.
Materialele bazate pe ZrO2 pot fi preparate prin diverse metode care influențează în
mod semnificativ proprietățile lor. Asocierea reacției mecanochimice
(mecanochemical) a materialelor precursoare (ZrCl 4 și CaO) cu procesul de
recoacere adecvată are ca rezultat prepararea oxidului de zirconiu nanocristalin cu o
dimensiune medie mai mică de 100 nm la temperaturi de până la 1100 °C. O altă
metodă de sinteză a nanoparticulelor ZrO 2 cubice, care poate fi utilizată la scară
largă, este termoliza [Zr(HAP)3(H2O)2](NO3) ca precursor în oleylamină (C18H37N) și
trifenilfosfină (C18H15P). În funcție de durata procesului și de temperatura la care are
loc, această metodă permite producerea nanoparticulelor cu dimensiuni de
aproximativ 30-50 nm.