CAPITOLUL 2.

INTRODUCERE

Cuptoarele sunt instalații tehnice în care au loc transformări fizice, chimice sau fizico-
chimice ale unor materiale, prin încălzire. După răcire, aceste materiale vor avea
proprietățile dorite. Căldura este obținută în general prin arderea unui compustibil,
prin încălzire electrică sau combinat.
În funcție de cerințele și particularitățile procesului, un cuptor trebuie conceput și
construit în așa fel încât să funcționeze la eficiență maximă. Pentru a îndeplini acest
lucru, în proiectarea unui cuptor se vor urmări 3 obiective:
1. Regimul termic dorit să fie ușor de realizat.
2. Consumul specific de căldură să fie cât mai scăzut posibi.
3. Producția să fie obținută cu un minimum de cheltuieli de investiții și de
exploatare.
Un cuptor care îndeplinește aceste condiții este o instalație termică supusă legilor
termodinamicii, ale mecanicii gazelor și ale transferului termic.
Cuptoarele se deosebesc printr-o diversitate de forme constructive, principii de
funcționare, temperaturi de regim etc. Prin urmare, clasificarea cuptoarelor se poate
face după mai multe criterii. După modul în care se introduc produsele crude, putem
distinge:
a. Cuptoare folosite pentru produse vărsate - cuptoare verticale, cuptoare grătar,
cuptoare rotative, cuptoare vană sau cuptoare cu creuzete
b. Cuptoare folosite pentru produse stivuite - cuptoare cameră (cu vatră fixă, cu vatră
mobilă sau cu clopot), cuptoare cu mai multe camere (cu vatră fixă), cuptoare tunel
(cu vatră mobilă, liniară sau circulară).
Cuptoarele de interes în acest proiect sunt cele destinate produselor stivuite.
Acestea se folosesc în industria materialelor de construcții aproape exclusiv la
uscarea și arderea produselor ceramice fasonate. În cursul tratamentelor termice au
loc transformări fizio-chimice delicate pentru care trebuie respectate diagramele de
uscare și de ardere stabilite experimental pentru produsul tratat termic.
2.1 CUPTORUL TUNEL

Cuproarele destinate produselor stivuite pot fi cu funcționare intermitentă sau

continuă. În categoria celor cu funcționare continuă intră și cuptorul tunel. Datorită
avantajelor pe care le au față de alte cuptoare din industria ceramică, cuptoarele
tunel capătă o răspândire din ce în ce mai mare. Aceste avantaje se rezumă la:
operațiile de încărcare și descărcare se fac în afara cuptorului; există posibilitatea de
menținere constantă în spațiu a regimului termic stabilit, ceea ce contribuie la
îmbunătățirea calității produselor; automatizarea ușoară a procesului
termotehnologic. Cel mai mult se folosesc cuptoarele tunel cu mișcare lineară a
produselor. Acestea sunt compuse dintr-un canal, cu lungimea de până la 150 m,
mărginit în părțile laterale cu pereți zidiți din cărămizi refractare și termoizolante. Ele
sunt acoperite cu o boltă în arc, sau uneori plană suspendată. Vatra cuptorului este
formată în funcție de capacitatea sa de producție, din vagoneți platformă, din coșuri
sau din banzi de transport din împletituri de oțel refractar sau din plăci deplasate prin
împingere.
În cuptorul tunel, produsele supuse procesului termotehnic se trec dintr-un capăt în
altul al canalului, iar aerul și gazele fierbinți se deplasează în sens opus. Aceste
cuptoare se execută într-o varietate constructivă foarte mare - de la micro-tunel cu un
volum util de 1 m3 până la utilaje al căror canal de ardere depășește 1000 m 3.
Cuptoarele tunel de deosebesc deci foarte mult prin elementele constructive, prin
modul de introducere a a combustibilului și prin schemele de distribuire a aerului și a
produselor de ardere.
În timpul trecerii prin cuptor, produsele parcurg succesiv trei zone:
1. Zona de preîncălzire a produselor crude - asigură încălzirea produselor, în
contracurent, în mod uniform la gradienți termici cât mai mici pe întreaga
secțiune transversală a canalului și cu respectarea vitezei de încălzire
prescrisă în diagrama de ardere. În această zonă, procesul de preîncălzire
trebuie astfel condus încât să se utilizeze o mare parte din entalpia gazelor de
ardere, așa încât să părăsească instalația cu 310-320 oK. În vederea
uniformizării temperaturii se instalează în zona de preîncălzire un număr de
ventilatoare, care creează o circulație transversală a gazelor.
2. Zona de ardere - temperatura produselor se ridică până la valorile maxime
prevăzute de diagrama de ardere. Încălzirea se poate face cu flacără directă,
cu gazele de ardere obținute prin arderea combustibilului sau electric. În
această zonă trebuie îndeplinite următoarele condiții: dezvoltarea cantității de
căldură necesară; transmiterea căldurii suprafețelor de încălzire a produselor;
izolarea termică eficientă pentru reducerea pierderilor în mediul înconjurător.
3. Zona de răcire a produselor arse - se face de obicei cu aer, din care o parte
este folosită la arderea combustibilului, iar cealaltă parte este extrasă din zona
de răcire, pentru a fi folosită la uscătorii. Sistemele de răcire pot fi directe sau
indirecte. La răcirea directă, curentul de aer rece trece prin încărcătură,
schimbul de căldură făcâdu-se prin convecție. La răcirea indirectă, schimbul
de căldură se face prin radiație, de la încărcătura fierbinte la pereții sau bolta
cuptorului, răciți prin curenții de aer care trec prin canalele amenajate în
interiorul cuptorului, sau uneori, prin curenți de apă care circulă prin țevi.