Pelerinii[modificare | modificare sursă]

Deşi în zilele noastre, expediţia militară care a cucerit Ierusalimul este denumită Prima cruciadă, în
acele vremuri militarii care au participat la ea nu se considerau "cruciaţi". Termenulcruciadă a apărut
în secolul al XIII-lea în documente în limba latină, la 100 de ani după cucerirea Ierusalimului. Acestă
expediţie nu era numită "cruciadă" şi cu atât mai puţin "prima", de vreme ce nimeni nu putea şti că
vor mai urma şi altele. Participanţii la expediţia militară din Ţara Sfântă se
considerau peregrinatores (pelerini) aflaţi într-o iter (călătorie), acestea fiind denumirile care se
găsesc în mărturiile contemporane.

Popularitatea cruciadei[modificare | modificare sursă]

„Cruciaţii descoperă Sfânta Cruce”.

Mişcarea care începuse ca o chemare la organizarea unei campanii militare ai căror membri
trebuiau să fie războinicii profesionişti s-a transformat într-o migraţie de proporţii. Chemările la
organizarea cruciadei au devenit rapid foarte populare. După mişcări medievale, cele ale
războinicilor sfinţi şi a pelerinilor, au fost unite într-una singură care a luptat în beneficiul Bisericii cu
toate beneficiile spirituale care decurgeau de aici, inclusiv acordarea de indulgenţe pentru
participanţi sau de martiriu pentru cei care cădeau în luptă. Cruciaţii, în calitate de pelerini, puteau
să se bucure de ospitalitatea şi protecţia vieţii şi avutului asigurate de Biserică. Beneficiile acordării
indulgenţelor arau astfel duble, atât pentru lupta în calitate de războinic al creştinismului cât şi pentru
călătoria în calitate de pelerin. De aceea, indulgenţa era oferită indiferent dacă pelerinul avea să
supravieţuiască sau avea să moară. În plus, existau anumite obligaţii feudale, mulţi dintre
participanţi plecaseră la luptă pentru că aşa dorise suveranul lor, iar ei ca vasali nu se puteau
împotrivi. Au mai existat şi anumite obligaţii familiale, mulţi pelerini alăturându-se cruciadei pentru a-
şi sprijini rudele care depuseseră deja jurămintele cruciate. Toate acestea au contribuit la creşterea
popularităţii cruciadei.

Răsplată spirituală versus răsplată materială[modificare | modificare sursă]

Cercetările mai vechi considerau că cea mai mare parte a participanţilor la cruciadă era formată din
fii mai tineri ai nobililor care nu aveau avere datorită dreptului primogeniturii, în vreme ce cavalerii
bogaţi erau în căutarea unei vieţi îmbelşugate în estul rafinat.

În zilele noastre, istoricii sunt mai degrabă de părere că deşi Papa Urban promisese cruciaţilor
beneficii materiale şi spirituale, ţelurile principale ale pelerinilor au fost mai degrabă spirituale decât
lumeşti. Mai mult, cercetări recente au demonstrat că expediţia cruciată a fost o intreprindere extrem
de costisitoare, accesibilă numai cavalerilor care aveau deja o oarecare avere. Chiar şi aşa, aceşti
cavaleri bogaţi au trebuit să-şi vândă o bună parte a moşiilor pentru a-şi permite să se alăture
cruciadei. Uneori şi rudele lor se împrumutaseră pentru a strânge banii necesari participării unui
singur membru al familiei la expediţie. După cum scria Riley-Smith, "nu există nicio dovadă care să
susţină supoziţia conform căreia cruciada a fost o şansă pentru fii în plus să se facă pierduţi pentru
a uşura cheltuielile familiilor lor." [8]
Ca un exemplu al motivaţiilor mai degrabă spirituale decât pământeşti, Godfrey de Bouillon şi fratele
lui, Balduin au rezolvat toate neînţelegerile mai vechi cu Biserica lăsând toate proprietăţile lor prin
testament clerului local. Documentele care cuprind aceste tranzacţii erau scrise de clerici, nu de
cavaleri, şi par să idealizeze nobilii semnatari ca pe nişte creştini pioşi interesaţi numai de
îndeplinirea jurămintelor sfinte ale pelerinajului.

În ceea ce priveşte cazul cavalerilor săraci (minores, spre deosebire de cei bogaţi principes), aceştia
puteau să supravieţuiască călătoriei numai mulţumită pomenilor localnicilor, sau intrând în serviciul
unui cavaler bogat, aşa cum a fost cazul Tancred, care a fost de acord să devină vasalul unchiului
său, Boemund. Cruciadele de mai târziu au fost organizat de cavaleri bogaţi sau de regi şi împăraţi,
sau au fost sprijinite financiar prin impunerea unor taxe speciale pentru cruciadă.

Participarea românilor balcanici[modificare | modificare sursă]

Românii balcanici au participat la cruciadă în armata împăratului Alexius. Ei erau cetăţeni ai
imperiului şi aveau datoria de a participa la războaie. Românii balcanici au fost menţionaţi ca
participanţi la Prima cruciada într-o cronică a lui Foucher de Chartres, sub numele de daci[9]. Despre
dacii secolului al XII-lea a scris şi Anna Comnena în Alexiada unde preciza că dacii locuesc pe
pantele de nord ale munţilor Balcani (Hercinici)[10] Românii balcanici au participat alături de Alexius
contra pecenegilor şi în bătălia de la Levounion (1091).

În artă şi literatură[modificare | modificare sursă]

Succesul cruciadei a inspirat poeţii francezi, care au compus în secolul al XII-lea diferite chansons
de geste prin care erau preamărite victoriile lui Godfrey de Bouillon şi a altor cruciaţi de frunte. Unele
dintre ele, aşa cum a fost faimosul Chanson d'Antioche, au avut un caracter semiistoric, în vreme ce
altele erau complet fantastice, descriind lupte cu dragoni sau legându-i pe înaintaşii lui Godfrey de
legenda cavalerului lebedei. Împreună, toate aceste cântece formează ceea ce este cunoscut cu
numele de ciclul cruciadei.

Prima cruciadă a fost sursă de inspiraţie şi pentru artiştii din secolele care au urmat cuceririi
Ierusalimului. În 1580, Torquato Tasso a scris Ierusalimul eliberat, un poem epic despre cucerirea
Ierusalimului,care însă nu respectă adevărurile istorice. Poetul din secolul al XIX-lea Tommaso
Grossi a scris de asemenea un poem epic care a stat la baza operei lui Giuseppe Verdi I Lombardi
alla prima crociata.

Gustave Doré a fost autorul mai multor gravuri bazate pe episoade ale primei cruciade.