CAPITOLUL 4 - Economia Națională

Capitolul 4 Sistemul cibernetic al economiei naţionale
CAPITOLUL 4
ECONOMIA NAŢIONALǍ CA SISTEM ADAPTIV COMPLEX
Economia naţională este un sistem adaptiv complex care

încorporează milioane de alte sisteme adaptive complexe: corporaţii şi
întreprinderi, pieţe fizice şi financiare, bănci şi sociatăţi financiare,
gospodării ale populaţiei, instituţii publice şi private etc. Între toate
aceste sisteme se creează relaţii şi interdependenţe de natură diferită:
materială, financiară, de energie, umane, informaţionale, de comenzi
ş.a. Deciziile şi reglementările care se iau la acest nivel influenţează
viaţă şi activitatea a milioane de oameni, făcând ca aceşia să aibă un
nivel de viaţă determinat de caracteristicile şi gradul de dezvoltare al
economiei respective. Mărimile cu ajutorul cărora observăm şi
analizăm procesele de la nivelul economiei naţionale sunt mărimi şi
indicatori agregaţi, ce includ în cadrul lor sute de mii de alţi indicatori
ce se referă la subsistemele cuprinse în cadrul economiei naţionale.
Aceste mărimi se referă la fluxuri şi nivele ale unor conexiuni şi
interdependenţe între companii şi organizaţii, gospodării şi pieţe,
sectoare şi unităţi administrative create pe teritoriul aferent economiei
respective etc. Cele mai multe dintre aceste fluxuri şi nivele sunt de
natură dinamică, deci au loc permanent şi continuu modificări ale
valorilor indicatorilor care le măsoară. De cele mai multe ori, indicatorii
corespunzători proceselor de la nivelul economiei naţionale nu pot fi
calculaţi decât anual sau trimestrial, deci ei nu reflectă starea

economiei la acel moment de timp ci cu o perioadă de timp în urmă.
Deoarece la baza deciziilor şi reglementărilor stabilite în
economia naţională stau astfel de indicatori, rezultă că de multe ori
deciziile adoptate sunt întârziate cu o perioadă egală cu unitatea de
timp căreia îi corespunde ritmul cu care se calculează indicatorii (an
sau trimestru).
Metodele teorie sistemelor adaptive complexe elimină unele
dintre inadvertenţele şi deficienţele studiului economiei naţionale,
oferind o viziune sistemică, dinamică şi adaptivă asupra principalelor
fenomene şi procese macroeconomice. Reţeaua complexă a
economiei, co-evoluţia acesteia în cadrul economiei mondiale
împreună cu alte economii naţionale, caracteristicile funcţionării
departe de echilibru, procesele şi mecanismele feedback ce determină
reglarea şi autoreglarea economică, crizele care arată că economia
poate avea comportamente haotice sau la limita haosului, adaptarea şi
auto-organizarea întregii economii sau a anumitor componente ale
acesteia sunt cele mai importante proprietăţi care arată că economia
naţională este un sistem adaptiv complex.
4.1 Proprietăţile economiei naţionale ca sistem adaptiv

complex
Sistemul economiei naţionale poate fi analizat utilizând diferite
concepţii şi metode, începând cu metodele descriptive ale teoriei
economice macroeconomiei şi terminând cu metode econometrice sau
ale econofizicii. Fiecare dintre aceste teorii surprinde însă doar o faţetă
a marii complexităţi pe care o prezintă sistemul economiei naţionale.
Pe măsură ce economia s-a dezvoltat, ea a încorporat tot mai
multe corporaţii şi organizaţii economice, pieţe reale şi financiare, noi

sectoare şi servicii etc. Între aceste componente s-au creat adevărate
reţele de conexiuni şi interdependenţe prin intermediul cărora se
transmit oriunde în cadrul sistemului şi în afara lui fluxuri materiale şi
energetice, fluxuri de informaţie şi cunoaştere, se deplasează fluxuri de
forţă de muncă şi de bani, se iau decizii şi reglementări de care
depinde viaţă a milioane de oameni care trăiesc şi îşi desfăşoară
activitatea în acea economie naţională. Reţeaua complexă a economiei
naţionale este formată din toţi agenţii economici producători (companii,
regii autonome, centrale electrice, centrale termice, etc.), agenţii
economici consumatori (gospodăriile populaţiei, organisme de stat,
administraţii teritioriale, unităţi de învăţământ, unităţi medicale, ale
armatei, poliţiei şi jandarmeriei etc.) împreună cu fluxurile materiale de
bunuri şi servicii, fluxurile de energie, combustibil şi căldură, fluxurile
informaţionale, fluxurile de forţă de muncă şi alte resurse care se
schimbă între acetia. Dimensiunea acestei reţele este uriaşă, ea
incluzând milioane de noduri şi sute de milioane de legături între
aceste noduri. Practic, o astfel de reţea nu poate fi reprezentată vizual
cu mijloacele actuale. Unele dintre componentele acestei reţele, în care
să spunem că luăm în consuiderare un singur tip de legătură între
noduri pot fi, însă, vizualizate arătând marea complexitate a unui astfel
de artefact.
Astfel, in Figura 4.1 se reprezintă reţeaua Internet din cadrul
unei economii naţionale.
Figura 4.1
Marea densitate de noduri şi de laturi face ca o astfel de reţea

să pară inabordabilă. Cu toate acestea, există astăzi posibilitatea de a
determina anumiţi indicatori ai unei astfel de reţele şi chiar şi
construcţia unor modele probabiliste, prin intermediul cărora putem
simula dezvoltarea ulterioară a acesteia.
Economia naţională este un sistem deschis, ea evoluând
împreună cu alte economii naţionale de care este mai puternic sau mai
slab conectată. Acest lucru face ca sistemul complex al economiei
naţionale să co-evolueze într-un peisaj fitness care poate prezenta în
anumite perioade mari diferenţe între zonele de „relief” parcurse, ceea
ce presupune existenţa unor suişuri şi coborâşuri, iar în alte perioade
aceste forme de relief să fie mai uşor de străbătut, fiind formate din
podişuri şi câmpii ce exprimă un mediu favorabil dezvoltării continue şi
chiar creşterii economice în anumite perioade. Peisajul fitness al unei
economii se schimbă permanent datorită influenţei factorilor exteriori
economiei, cum ar fi factori politici, sociali, de mediu sau externi. În
Figura 4.2 este reprezentat un astfel de peisaj fitness posibil al unei
economii.
Figura 4.2
Ca orice sistem adaptiv complex, şi economia naţională

funcţioează departe-de-echilibru. Acest lucru înseamnă că în cazul
unor astfel de sisteme, a doua lege a termodinalicii nu se aplică, sau se
aplică în mod diferit. După cum a spus Arthur Edington, a doua lege a
termodinalicii, sau Legea lui Clausius, este “legea supremă a Naturii”.
Ea a apărut din observaţia simplă că, în orice proces mecanic
macroscopic, o parte sau toată energia se disipează întotdeauna sub

formă de căldură. Lucru evident dacă ne frecăm mâinile una de
cealaltă. În 1850, fizicianul german Clausius a formulat în mod ştiinţific
această lege a transformării ireversibile a unei forme de energie în alta
(lucrul mecanic în căldură), el introducând conceptul de “entropie” ca o
măsură a cantităţii care creşte necontenit datorită disipării căldurii dintr-
un sistem către exterior. Deoarece căldura reprezintă efectul mişcării
aleatoare a particulelor individuale care alcătuiesc sistemul, entropia a
fost interpretată ca fiind cantitatea de dezordine pe care o conţine
respectivul sistem. Acest concept constituie o modalitate de a conecta
lumea microscopică, unde se aplică legile mecanicii newtoniene şi
cuantice cu legile macroscopice ale termodinamicii. În sistemele izolate
care nu schimbă nici energie şi nici materie cu mediul lor înconjurător,
entropia creşte continuu până când atinge o valoare maximă ce se
numeşte echilibru termodinamic. Aceasta reprezintă starea finală a
sistemului în care nu mai au loc nici un fel de modificări în proprietăţile
macroscopice ale sistemului în timp. Conceptul de echilibru reprezintă
un concept central în multe discipline ştiinţifice, inclusiv în economie.
Din nefericire, echilibrul termodinamic sau economic pot fi atinse numai
în siseme închise, sistemele deschise având posibilitatea ca temporar
să-şi reducă entropia, deci să crească ordinea internă datorită fluxurilor
de intrare şi de ieşire pe care le prezintă în conexiunile lor cu mediul.
Totuşi, în natură sisteme izolate complet de mediul înconjurător
aproape că nu există. Închiderea sa deschiderea sistemului sunt calităţi
pe care le presupunem prin ipoteză, marea majoritate a sistemelor fiind
deschise, ceea ce face ca entropia asociată acestora să poată să se
schimbe, inclusiv să descrească. Acest lucru ar presupune,
raportându-ne la definiţia dată entropiei, că uneori putem inversa
săgeata timpului. În realitate, însă, toate procesele care se desfăşoară

într-un timp finit tind către echilibru, deci către o entropie maximă.
Teoretic, un sistem poate doar să tindă către echilibru pe care nu-l va
atinge însă niciodată. Cu toate acestea, echilibrul termodinamic se
referă la un caz special care este imposibil. Deci, diferenţa dintre
echilibru şi non-echilibru este asemănătoare destinaţiei unei călătorii şi
drumului parcurs în respectiva călătorie. Viaţa însăşî este un proces
prin care ne îndreptăm către echilibru, ce va fi atins doar odată cu
moartea, când se poate spune că organismul viu atinge echilibrul.
Îmbătrânirea este o manifestare a acestui proces de non-echilibru care
se sfârşeşte prin moarte.
Se observă clar că atunci când abordăm procese în desfăşurare,

care presupun intrări şi ieşiri de materie şi energie din şi spre mediul
înconjurător cum sunt cele din economie, este necesar să le privim ca
procese ce se petrec în condiţii de non-echilibru, echilibrul care va fi
atins fiind doar o stare ipotetică, în care sistemul nu ar mai trebui să se
schimbe în nici un fel, sub nici un aspect al său, deci practic în care
însăşi sistemul economic va dispărea.
Haosul şi comportamentul haotic sunt prezente în orice

sistem economic, deci inclusiv în sistemul economiei naţionale.
Manifestările concrete ale haosului sunt diferite, dar în starea de haos
un sistem are un comportament care poate fi caracterizat ca fiind
neobservabil. Pentru a atinge starea de haos, sistemul economic
trebuie să îndeplinească trei condiţii fundamentale: traiectoriile de
evoluţie să se desfăşoare într-un domeniu limitat, traiectoriile de
evoluţie să nu se intersecteze între ele şi traiectoriile de evoluţie să
prezinte o divergenţă exponenţială. Traiectoriile de evoluţie ale unui
sistem economi descriu comportamentul acestuia în timp utilizând

pentru aceasta un şir de valori ale unuia sau mai multor indicatiori
(traiectorii multidimensionale). De regulă aceste traiectorii sunt limitate
în timp şi în spaţiu atunci când se referă la sistemele reale ce au
aceste proprietăţi de bază. Neintersecţia diferitelor traiectorii nu
înseamnă decât faptul că procesele din cadrul sistemului economic
respectiv nu sunt reversibile, existenţa unui punct de intersecţie între
două sau mai multe traiectorii ar permite sistemului să evolueze către
aceeaşi stare utilizând două sau mai multe drumuri, lucru imposibil în
sistemele din realitate. În sfârşit, divergenţa exponenţială a
traiectoriilor înseamnă că aceste traiectorii se pot îndepărta unele de
altele oricât de mult pe măsură ce sistemul economic respectiv
evoluează.
Haosul în sistemele economice este omniprezent, el putând fi

atins în orice moment de timp şi în oricer stadiu de evoluţie ale acestor
sisteme. Deşi evoluţia celor mai multe sisteme economice pare
ordonată, chiar liniară, acest lucru nu reprezintă decât nişte “ferestre de
ordine” într-o mare de haos. Limita dintre haos şi ordine este foarte
uşor de trecut, cele mai multe sisteme economice fiind de fapt la
această limită. Comportamentul haotic apare ca urmare a acţiunii unor
factori aparent neînsemnaţi, ce nu pot fi observaţi sau anticipaţi, chiar
şi cu metodele cele mai elevate de studiere a datelor. Se spune că
sistemele haotice sunt dependente senzitiv de condiţiile iniţiale, lucru
care înseamnă în esenţă că orice modificare, oricât de mică a acestor
condiţii poate declanşa o rută către haos. Ruta către haos reprezintă
drumul pe care îl parcurge sistemul atunci când trece de la un
comportament ordonat la un comportament haotic. Rutele către haos
sunt destul de puţine, marea majoritate a sistemelor trecând de la
ordine la haos prin bifurcaţie, de exemplu. Acest lucru înseamnă că în

anumite puncte ale traiectoriei de evoluţie a sistemului apar nişte
puncte în care traiectoria se bifurcă, sistemul putând evolua în
continuare pe una sa alta dintre traiectoriile noi apărute. Pe măsură ce
sistemule voluează către haos, aceste puncte de bifurcaţie sunt tot mai
frecvente, ceea ce face ca haosul să se instaureze deplin într-un
sistem într-o perioadă relativ scurtă de timp.
Totuşi, sistemul nu rămâne în acest stadiu de comportament

haotic mult timp. Deja se ivesc anumite puncte de ordine, în jurul
cărora se grupează şi se coagulează componentele sau părţile unui
nou sistem care va rezulta după parcurgerea perioadei de haos. Drept
urmare, sistemul se va auto-organiza şi se va transforma într-un nou
sistem cu un comportament ordonat.
4.2 Structura şi funcţiile subsistemelor (sectoarelor)

economiei naţionale
Să prezentăm, mai întâi, sectoarele (sistemele) pe care le

întâlnim la nivel macroeconomic. Vom explicita comportamentul şi rolul
fiecărui sector şi vom evidenţia principalele interdependenţe pe care
sectoarele le formează între ele prin intermediul pieţelor precum şi
legăturile dintre aceste sectoare şi alte sisteme din mediul înconjurător.
4.2.1 Sectorul (sistemul) gospodăriilor
Sectorul gospodăriilor la nivel macroeconomic poate fi privit ca

fiind format din totalitatea sistemelor cibernetice ale gospodăriilor
individuale (consumatorilor) de la nivel microeconomic. Dar sectorul
gospodăriilor nu reprezintă suma algebrică a gospodăriilor menţionate.

Din combinarea comportamentelor gospodăriilor individuale rezultă un
comportament agregat al sectorului gospodăriilor la nivel
macroeconomic, ca rezultat al funcţionării simultane şi
interdependente dintre milioane de gospodării existente în economia
naţională.
Într-o economie naţională în care proprietatea privată este
dominantă, factorii de producţie (inclusiv munca) sunt, în general, fie în
proprietatea directă a indivizilor din cadrul gospodăriilor, fie le aparţin
indirect prin intermediul acţiunilor pe care aceştia le deţin şi care la
conferă calitatea de proprietari ai întreprinderilor. Deţinând în
proprietate aceşti factori, indivizii (gospodăriile) le oferă spre închiriere
celorlalte sectoare, primind în schimb venituri (salarii şi alte beneficii
salariale, dobânzi, rente şi dividende etc.). Gospodăriile mai pot să
primească venituri – numite transferuri sau plăţi transferabile – ce nu
sunt legate direct de calitatea lor (sau a indivizilor care fac parte din
ele) de proprietari ai factorilor de producţie din economie. Astfel de
venituri sunt ajutoarele sociale, pensiile, bursele ş.a.
Veniturile sectorului gospodăriilor, primite sub orice formă,
împreună cu eventualele împrumuturi de pe piaţa financiară (credite
pentru consum) sunt cheltuite de sectorul gospodăriilor pentru
achiziţionarea de bunuri şi servicii.
De asemenea, o parte a acestor venituri totale este utilizată de
sector pentru plata impozitelor şi taxelor (globale şi locale).
Acea parte a veniturilor totale ale sectorului gospodăriilor care
nu este utilizată nici pentru cumpărarea de bunuri şi servicii şi nici
pentru plata impozitelor şi taxelor reprezintă economiile. Gospodăriile
sunt înclinate să economisească dintr-o mulţime de motive. De
exemplu, din venitul economisit ele îşi pot spori consumul în perioada
(sau perioadele) în care realizează venituri totale mai mici (de pildă
după pensionare), pot oferi copiilor educaţie sau îşi pot spori avuţia
acumulată (pot cumpăra case, maşini, bunuri de folosinţă îndelungată,
acţiuni, depozite ş.a.).
Venitul suplimentar adus gospodăriilor de aceste economii este
influenţat de sectorul financiar prin rata dobânzii. Deoarece
gospodăriile preferă, în general, să consume mai mult acum decât mai
târziu, venitul suplimentar adus de economiile realizate de-a lungul
timpului poate fi privit ca o compensaţie (plată) pentru consumul
amânat.
Venitul economisit de sectorul gospodăriilor este orientat, de
regulă, către sectorul financiar (formând investiţiile financiare), o mică
parte din aceste economii putând merge şi către alte sectoare în mod
nemijlocit (formând investiţiile directe). Din aceste venituri, cum vom
vedea mai târziu, sectorul financiar poate acorda împrumuturi (credite),
inclusiv sectorului gospodăriilor.
În timp ce economisesc o parte din venitul realizat, gospodăriile
adeseori iau împrumuturi de la sectorul financiar pentru a cumpăra, de
regulă, bunuri şi servicii ale căror valoare poate să depăşească
mărimea veniturilor curente realizate (case, autoturisme, educaţie ş.a.).
Desigur că gospodăriile pot împrumuta bani şi când cumpără, de
exemplu, cu cartea de credit, anumite bunuri de folosinţă îndelungată,
dar aceste credite sunt acordate pe termen scurt.
În sfârşit, sectorul gospodăriilor plăteşte către sectorul public
taxe şi impozite, aceasta fiind principala sursă de venituri pentru
sectorul public (guvernamental). Aceste taxe şi impozite se determină
fie proporţional cu venitul global al gospodăriilor, fie reprezintă sume
fixe pentru bunurile aflate în proprietatea gospodăriilor (case, terenuri,

maşini etc.). Schimbând rata taxelor (denumită şi rata fiscalităţii) şi/sau
baza la care aceasta este aplicată, sectorul public poate afecta nivelul
venitului disponibil al sectorului gospodăriilor (adică venitul care
rămâne acestui sector după ce se scad impozitele şi taxele).
Venitul disponibil este apoi utilizat de sectorul gospodăriilor
pentru a achiziţiona bunuri şi servicii destinate consumului precum şi
pentru economisire.
Au fost, astfel, evidenţiate o serie de fluxuri materiale şi de
fonduri prin intermediul cărora sectorul gospodăriilor este interconectat
cu celelalte sectoare ale economiei naţionale. Cu excepţia sectorului
public (guvernamental), cu care sectorul gospodăriilor are o conexiune
directă, conexiunile cu celelalte sectoare se realizează prin intermediul
pieţelor. Astfel, piaţa bunurilor şi serviciilor mijloceşte legătura cu
sectorul firmelor, dar şi cu sectorul public, iar piaţa financiară cu băncile
şi intermediarii financiari care aparţin sectorului financiar al economiei.
Principalele fluxuri materiale şi de fonduri dintre sectorul
gospodăriilor şi celelalte sectoare se reprezintă ca în figura 1.1. Aici
fluxurile materiale (de bunuri şi servicii destinate consumului final, de
bunuri şi servicii „publice”, de resurse materiale şi energetice şi de
muncă) sunt reprezentate prin linii continue, în timp ce fluxurile de
fonduri (valorice) (taxe şi impozite, plăţile bunurilor şi serviciilor, plăţile
factorilor) sunt reprezentate prin linii punctate. Aceste fluxuri pot fi
sintetizate astfel:
Sectorul (sistemul) gospodǎriilor:
 oferă spre închiriere sectorului firmelor factorii de producţie
deţinuţi în proprietate (m-5) şi primeşte în schimb de la
acest sector venituri reprezentând plata serviciilor

factorilor (f-6);
 achiziţionează bunuri şi servicii produse de sectorul firmelor (f-1);
 primeşte bunuri şi servicii produse de sectorul firmelor (m-2);
 plăteşte taxe şi impozite către sectorul public (f-3) în schimbul
unor bunuri şi servicii publice (m-4);
 îşi plasează economiile pe piaţa financiară (f-7) şi primeşte în
schimb venituri din dobânzi (f-8);
 împrumută bani de pe piaţa financiară (f-8) şi plăteşte din venitul
disponibil ratele la împrumuturi şi dobânzile aferente către
sectorul financiar (f-7).
In paranteză sunt marcate tipurile de fluxuri (m - flux material şi
f - flux de fonduri) precum şi o cifră reprezentând fluxul respectiv din
figura 4.3.
Piaţa bunurilor şi
serviciilor
(1)
(2)
(4) Sectorul (3) Sectorul
gospodăriilor public
(8)
(6)
Piaţa factorilor
de producţie (5)
Piaţa financiară
(7)
Figura 4.3: Sectorul (sistemul) gospodǎriilor

Legendă:
(1) – cheltuieli pentru bunuri şi servicii;
(2) – bunuri şi servicii destinate consumului final;
(3) – impozite şi taxe;
(4) – bunuri şi servicii „publice” (apărare, educaţie, sănătate,
administraţie ş.a.);
(5) – factori de producţie oferiţi spre închiriere (inclusiv muncă);
(6) – plata serviciilor factorilor de producţie;
(7) – economii (sau dobânzi plătite);
(8) - venituri din dobânzi (sau credite returnate).
4.2.2 Sectorul firmelor (privat, productiv)
Sectorul firmelor, denumit şi sectorul privat sau sectorul

productiv al economiei, este alcătuit din mulţimea întreprinderilor din
economie care aparţin indivizilor (gospodăriilor) fie direct (le au în
proprietate), fie indirect (deţin acţiuni la firmele respective). Activitatea
economică principală a sectorului firmelor o constituie producţia de
bunuri şi servicii, realizată prin consumul de bunuri capitale şi de
muncă (factori de producţie). Bunurile şi serviciile destinate consumului
sunt cele pe care firmele le trimit pe piaţa bunurilor şi serviciilor pentru
a putea fi achiziţionate şi apoi consumate de sectorul gospodăriilor.
Bunurile capitale includ maşini, instalaţii, echipamente, mijloace de
transport, ş.a., care nu sunt complet consumate în producţie, ci sunt
utilizate în mai multe cicluri de fabricaţie pentru a realiza bunuri şi
servicii destinate consumului.
Firmele pot produce, pe lângă bunuri şi servicii destinate
consumului individual (final), şi bunuri capitale destinate consumului
productiv (intermediar), contribuind astfel la creşterea stocului total de

resurse capitale existent în economie.
Ca producători, firmele din sectorul privat concurează unele cu
altele precum şi cu firmele din cadrul sectorului public pentru a obţine
resurse (inclusiv muncă) de pe piaţa factorilor de producţie. Pe această
piaţă, sectorul firmelor achiziţionează sau închiriază (în primul rând de
la sectorul gospodăriilor) o cantitate limitată economic de resurse.
Costul achiziţionării (închirierii) acestor resurse reprezintă principala
sursă de venituri pentru oferta de factori de producţie (inclusiv de
muncă).
Utilizând resursele atrase de pe piaţa factorilor de producţie,
sectorul firmelor le combină în anumite proporţii (tehnologii), obţinând o
anumită cantitate de bunuri şi/sau servicii. Astfel, un teren arendat de
la o anumitǎ gospodărie, poate fi arat şi semănat, combinat cu apă,
îngrăşăminte, tractoare şi muncă conform unei anumite tehnologii şi,
după o anumită perioadă de timp, se obţine o cantitate de grâu.
Similar, amestecând în anumite proporţii minereu de fier, cocs,
electricitate, furnale, mori de măcinat minereu şi muncă se obţine o
anumită producţie de oţel.
Serviciile pot fi privite, de asemenea, ca fiind activităţi similare
producţiei desfăşurate de firme. Repararea unui autoturism pe o linie
de service auto necesită piese de schimb, unelte şi scule specifice, un
elevator, electricitate şi muncă.
În sectorul firmelor, perspectiva de a obţine un profit sau de a nu
înregistra pierderi reprezintă principalul stimulent al activităţii de
producţie desfăşurate. Această activitate constă, în esenţă, din
procesul de achiziţionare de pe piaţa factorilor de producţie a unor
resurse relativ rare şi costisitoare (materii prime şi materiale, energie
ş.a.) precum şi din închirierea pe aceeaşi piaţă a forţei de muncă

necesare (angajarea muncitorilor) şi a le combina cu o anumită
tehnologie (înţelegând aici atât maşini, unelte, instalaţii, dar şi informaţii
tehnologice) pentru a realiza, la costurile cele mai scăzute posibil,
produse şi servicii destinate vânzării la preţuri competitive pe piaţa
bunurilor şi serviciilor. Competiţia de piaţă a firmelor pentru factorii de
producţie şi a gospodăriilor pentru produse şi servicii asigură, în
general, profitabilitatea sectorului firmelor.
Firmele se pot organiza în diferite structuri prevăzute de lege.
Ele pot forma corporaţii, holdinguri sau pot acţiona individual.
Organizarea firmelor este stimulată tot de nevoia de a obţine un profit
cât mai mare sau de a deveni profitabile.
Venitul net al firmelor (sau profitul după plata taxelor) este
diferenţa dintre veniturile obţinute prin vânzarea produselor şi
serviciilor şi costurile (cheltuielile) asociate cu producerea acestora.
Venitul net este distribuit de firmă sub formă de dividende către
acţionari (proprietari) sau reţinut ca profit redistribuit, acesta putând fi
considerat ca un venit economisit de firme.
Profitul redistribuit constituie o sursă importantă de fonduri,
firmele utilizându-le pentru a finanţa cheltuielile pentru noi resurse
capitale (investiţii) sau le orientează către piaţa financiară, de unde
obţin venituri sub formă de dobânzi încasate.
Pe lângă profiturile reţinute, sectorul firmelor poate împrumuta
de pe piaţa financiară fonduri care să finanţeze cheltuielile din cadrul
unui ciclu de producţie. Creditele luate de pe piaţa financiară reprezintă
o sursă externă de finanţare pentru sectorul firmelor.
Când sectorul firmelor se împrumută de pe piaţa financiară,
firmele concurează unele cu altele, ca şi cu alte sectoare din economie,
pentru o cantitate relativ limitată de fonduri disponibile, ce a fost

economisită de sectorul gospodăriilor, de alte firme sau chiar de
sectorul public şi existentă pe piaţa financiară. Ca şi celelalte sectoare,
şi sectorul firmelor plăteşte din venitul său net o anumită parte pentru
a-i recompensa pe cei care au economisit aceste fonduri şi pe
intermediarii financiari.
De asemenea, sectorul firmelor poate obţine venituri din
dobânzile plătite pentru fondurile proprii economisite şi plasate pe piaţa
financiară.
Sectorul firmelor poate obţine fonduri de investiţii şi prin
vânzarea de acţiuni (care sunt de fapt certificate de proprietate) sau
obligaţiuni către public.
Sectorul productiv poate să împrumute fonduri de la sectorul
financiar pentru perioade scurte de timp, atunci când ciclul de producţie
este mare, ceea ce face ca fluxul de venituri obţinute din vânzarea
produselor şi serviciilor realizate să fie decalat faţă de momentul plăţilor
factorilor de producţie sau efectuării altor cheltuieli necesare pentru
susţinerea proceselor de producţie.
Aceste împrumuturi pe termen scurt sunt, de regulă, returnate
atunci când se obţine suficient venit din vânzarea producţiei realizat pe
piaţa bunurilor şi serviciilor către sectorul gospodăriilor sau sectorul
public.
Pe lângă aceste împrumuturi pe termen scurt, sectorul firmelor
poate să împrumute fonduri din sectorul financiar pentru o perioadă
lungă de timp, finanţând astfel programele de investiţii. Investiţiile din
sectorul firmelor sunt făcute pentru a creşte capacitatea de producţie,
deci şi pentru a realiza output în cantităţi sporite. Creşterea producţiei
va atrage un flux de venituri viitoare mai mare, provenit din vânzarea
produselor şi serviciilor. Acest venit aşteptat în viitor mai mare

reprezintă principala motivaţie pentru care sectorul firmelor face
investiţii.
Schimbările determinate de investiţii în sectorul firmelor
reprezintă o cauză importantă a expansiunii şi reducerii ciclice a
nivelului general al activităţii economice observate în producţie,
venituri, utilizarea forţei de muncă şi preţuri. Investiţiile din sectorul
firmelor sunt afectate, la rândul lor, de o varietate de factori incluzând
starea curentă şi aşteptată a economiei, ratele dobânzilor practicate pe
piaţa financiară, taxele şi impozitele, etc. O recesiune economică
despre care se aşteaptă să continue o perioadă de timp poate
determina sectorul firmelor să-şi reducă planurile de investiţii în capital
fizic. Creditele pentru achiziţionarea de maşini şi utilaje necesare în
producţia de bunuri şi servicii se reduc. Sectorul firmelor va avea nu
numai o capacitate de producţie în exces, dar îi va fi din ce în ce mai
dificil să suporte costurile împrumuturilor anterioare dintr-un flux de
venituri din ce în ce mai redus.
Similar, creşterea ratelor dobânzilor pe piaţa financiară poate
conduce sectorul firmelor către reconsiderarea planurilor de investiţii, în
special atunci când costurile împrumuturilor depăşesc veniturile pe
care se aşteptă să le obţină din propriile investiţii.
O economie în recesiune, taxe şi impozite mari şi rate ale
dobânzilor crescătoare, în mod normal, reduc volumul investiţiilor
realizate şi, în consecinţă, şi capacitatea economiei de a creşte
producţia de bunuri şi servicii. Fluxurile de venituri care merg la
proprietarii factorilor de producţie, volumul economiilor precum şi taxele
plătite către sectorul public, de asemenea, se reduc. Din contră, o
economie în expansiune, împreună cu taxe şi impozite moderate şi rate
ale dobânzilor descrescătoare vor determina creşterea sectorului

firmelor, sporirea economiilor precum şi a taxelor şi impozitelor plătite
de firme către sectorul public.
Se pot, acum, sintetiza principalele fluxuri materiale (m) şi de
fonduri (f) care se formează între sectorul firmelor şi celelalte sectoare
ale economiei naţionale:
 în schimbul unor fluxuri de factori de producţie primiţi de la
sectorul gospodăriilor (m-8), sectorul firmelor plăteşte un flux
de fonduri (f-7);
 utilizând factorii închiriaţi, sectorul firmelor produce un flux de
bunuri şi servicii (m-1) care este trimis către piaţa bunurilor şi
serviciilor şi de aici, către sectorul gospodăriilor, sectorul
public şi sectorul extern;
 prin vânzarea bunurilor şi serviciilor realizate, sectorul
firmelor primeşte un flux de fonduri (f-2) reprezentând venitul
total din vânzarea producţiei realizate;
 sectorul firmelor plăteşte impozite şi taxe sectorului public (f-
3), primind în schimb bunuri şi servicii “publice” (m-4)
(apărare, administrare, acces la infrastructură, ş.a.);
 sectorul firmelor economiseşte o parte din venitul net realizat
şi îl trimite către piaţa financiară (f-9) de unde primeşte, în
schimb, venituri provenind din dobânzi (f-10);
 sectorul firmelor împrumută fonduri de pe piaţa financiară (f-
10) pe care le utilizează pentru investiţii şi plata factorilor
utilizaţi, iar o parte din venitul net este utilizată pentru
returnarea împrumuturilor (inclusiv dobânzi) (f-9) către piaţa
financiară;
 sectorul firmelor primeşte de la sectorul extern un flux de

venituri (f-6) reprezentând plata bunurilor şi serviciilor
exportate (m-5);
 sectorul firmelor plăteşte către sectorul extern un flux de
venituri (f) reprezentând valoarea bunurilor şi serviciilor
importate (m).
Datorită dualităţii dintre fluxurile de intrare şi cele de ieşire către
sectorul extern putem considera că bunurile şi serviciile importate,
respectiv plata acestora nu reprezintă decât fluxurile m-5 şi, respectiv f-
6 având însă direcţii inverse. Pentru a rezolva acest lucru, se utilizează
conceptul de export net, reprezentând diferenţa dintre fluxul de plăţi
pentru produse exportate şi produse importate.
În figura 4.4 sunt reprezentate principalele fluxuri materiale şi
financiare care se formează între sectorul firmelor şi celelalte sectoare
(sisteme) ale economiei naţionale.
serviciilor
(1)
(2) Sectorul
(4) Sectorul (3)
public
(6) firmelor
(8)
(10)
Piaţa factorilor
(7)
de producţie
Sectorul
extern
(5)
Piaţa financiară
(9)
Figura 4.4: Sectorul (sistemul) firmelor
Legendă:
(1) – flux de bunuri şi servicii;
(2) – flux de venituri totale din vânzarea outputului;
(3) – impozite şi taxe plătite;
(4) – bunuri şi servicii “publice”;
(5) – export net (bunuri exportate – bunuri importate);
(6) – flux de venituri (plăţi) din activitatea de export – import;
(7) – flux de plăţi ale serviciilor factorilor (inclusiv muncă);
(8) – factori de producţie închiriaţi;
(9) – flux de economii (plăţi ale dobânzilor);
(10) – flux de împrumuturi (venituri din dobânzi la economiile
realizate).
4.2.3 Sectorul public (guvernamental)
Sectorul public (guvernamental, Stat) este format din totalitatea

instituţiilor centrale şi locale precum şi din întreprinderile (regii, societăţi
naţionale ş.a.) aflate în proprietatea statului care realizează bunuri şi
servicii publice (apărare, educaţie, sănătate, administraţie ş.a.) dar şi
bunuri şi servicii destinate consumului celorlalte sectoare ale economiei
(autostrăzi, reţele de comunicaţii, şcoli ş.a.) şi care sunt prea

costisitoare pentru a putea fi realizate de sectorul firmelor.
Sectorul public cumpără de la sectorul productiv (privat) bunuri
şi servicii pe care le utilizează apoi pentru realizarea de bunuri publice.
De exemplu, sectorul public poate cumpăra de la firme articole de
papetărie pentru administraţie, tancuri şi maşini blindate pentru
apărare, calculatoare pentru educaţie ş.a. Totuşi aceste bunuri şi
servicii, provenind din sectorul firmelor, sunt considerate, la nivelul
sectorului public, resurse ce sunt utilizate pentru a produce bunuri şi
servicii “publice”. Alteori, sectorul public poate el însuşi realiza bunuri şi
servicii prin intermediul întreprinderilor aflate în proprietatea statului,
utilizând pentru aceasta resurse închiriate de pe piaţa factorilor de
producţie (inclusiv muncă).
De exemplu, educaţia oferită de universităţile de stat, licee şi
şcoli este un bun public produs direct de sectorul public.
Pentru a produce şi achiziţiona bunuri şi servicii publice, sectorul
public utilizează veniturile provenite din impozite şi taxe plătite de către
sectorul gospodăriilor, sectorul firmelor şi sectorul financiar. De
asemenea, o parte din venituri provin de la sectorul extern din taxele
vamale.
Totalitatea cheltuielilor realizate de sectorul guvernamental
(public) pentru producerea şi achiziţia de bunuri şi servicii publice
reprezintă cheltuielile guvernamentale. O schimbare în cheltuielile
guvernamentale afectează toate fluxurile din economie. Dacă, de
exemplu, sectorul public va creşte cererea sa de bunuri şi servicii
realizate de sectorul firmelor, va creşte volumul resurselor utilizate,
deci şi nivelul veniturilor obţinute de gospodării şi firme, cheltuielile
acestora şi economiile. Veniturile din taxe ale sectorului public pot să
crească chiar şi fără o schimbare în rata fiscalităţii, deci în rata

impozitelor şi taxelor plătite de sectorul gospodăriilor şi sectorul
firmelor, şi aceasta datorită creşterii bazei de taxare.
Ca şi reducerea taxelor, creşterea în cheltuielile guvernamentale
va stimula, în general, ritmul activităţii economice şi intensitatea
fluxurilor asociate acesteia. Similar, o încetinire sau o reducere a
cheltuielilor guvernamentale (sau o creştere a taxelor) va tinde să
reducă sau să încetinească fluxurile economice.
O importantă funcţie fiscală a sectorului guvernamental este să
stabilizeze cheltuielile sectorului privat şi fluxurile de producţie care
scad prea rapid sau cresc prea lent, determinând o instabilitate a
preţurilor şi şomaj. Sectorul public contribuie la stabilitatea economiei
iar nivelul cheltuielilor sale creşte. De exemplu, dacă în economie se
constată o încetinire a fluxurilor de producţie şi consum, o creştere
deliberată a cheltuielilor guvernamentale şi/sau o descreştere a ratei
fiscalităţii, acesta va tinde să stimuleze intensificarea fluxurilor
economice. Totuşi, când economia se extinde prea rapid, riscând să se
creeze dezechilibre între sectoare, o reducere deliberată sau o
încetinire a creşterii cheltuielilor guvernamentale şi/sau o creştere a
taxelor, el va determina o încetinire a fluxurilor economice. Nu toate
cheltuielile guvernamentale îndeplinesc rolul menţionat mai sus. O
parte a acestora, cum sunt cheltuielile de apărare, asigurările sociale şi
plăţile transferabile, dobânzile plătite de sectorul guvernamental la
datoria publică ş.a. tind să crească indiferent de ciclicitatea economiei.
Acestor cheltuieli le revin o parte importantă din bugetul de stat şi din
cel al asigurărilor sociale.
Cum am arătat deja, principala sursă de venituri a sectorului
public este cea a impozitelor şi taxelor plătite pe venit şi pe profit de
sectorul gospodăriilor, respectiv sectorul firmelor. Atât la nivel central,

dar mai ales la nivel local, există însă o mare varietate de alte impozite
şi taxe care nu depind de venit şi profit. Ele sunt denumite taxe în sumă
fixă pentru a le deosebi de primele care sunt variabile în raport cu
mărimea venitului sau profitului din care se calculează (baza de
impozitare).
O taxă pusă pe un flux de venituri afectează mărimea
economiilor realizate în cadrul sectorului gospodăriilor şi sectorului
firmelor. În consecinţă, ea va afecta şi mărimea cheltuielilor de consum
ale sectorului gospodăriilor, respectiv cheltuielilor de investiţii ale
sectorului firmelor.
De exemplu, o creştere a impozitului pe venitul personal (la
nivelul sectorului gospodăriilor) va tinde să reducă venitul disponibil şi,
în consecinţă, mărimea venitului alocat de sectorul gospodăriilor pentru
consum şi pentru economisire.
Deoarece taxele mai mari descurajează cheltuielile de consum,
pe piaţa bunurilor şi serviciilor vor fi achiziţionate mai puţine bunuri şi
servicii, iar sectorul firmelor îşi va reduce producţia în mod
corespunzător deoarece va rămâne cu produsele neachiziţionate în
stoc. O încetinire a producţiei în sectorul firmelor va duce la
descreşterea cererii de factori de producţie pe piaţa factorilor (inclusiv
pentru muncă). Va creşte şomajul şi va descreşte venitul provenit din
plata utilizării factorilor, reducând şi mai mult cererea totală de bunuri
şi servicii.
Sectorul guvernamental funcţionează, de regulă, în condiţiile
unui deficit bugetar. În general, în cursul unei expansiuni economice,
cheltuielile guvernamentale tind să-şi încetinească ritmul de creştere,
în timp ce veniturile guvernamentale provenind din taxe cresc. Drept
urmare, deficitul bugetar devine mai mic sau surplusul bugetar (dacă
economia ar fi avut un buget excedentar) devine mai mare. Similar, în
cursul unei recesiuni economice, deficitul bugetar tinde să crească, în
timp ce taxele se reduc iar cheltuielile guvernamentale, inclusiv cele
pentru programele de combatere a recesiunii, cresc.
Pentru a acoperi deficitul bugetar, sectorul guvernamental
utilizează împrumuturile publice (pe piaţa financiară internă sau
internaţională). Datoria publică creşte când deficitul bugetar devine
mare şi scade când acesta se reduce. Sectorul guvernamental plăteşte
dobânzi la datoria publică către sectoarele de la care a făcut
împrumutul public (sectorul gospodăriilor şi sectorul financiar).
Împrumuturile publice pe pieţele financiare externe sunt, de regulă, mai
costisitoare, sectorul public trebuind să plătească dobânzi şi rate ale
împrumuturilor externe care împovărează şi mai mult bugetul de stat.
Chiar şi în cazul existenţei deficitelor bugetare, sectorul
guvernamental poate economisi, formând o rezervă de stat. Această
rezervă este compusă din bunuri materiale de strictă necesitate (zahăr,
ulei, petrol etc.), din aur şi din fonduri în valute străine.
Conexiunile sectorului public pot fi deci sintetizate astfel:
 există două fluxuri similare de bunuri publice între sectorul
guvernamental şi sectorul gospodăriilor, respectiv cel al
firmelor (m-3) prin care bunuri şi servicii care nu sunt
asigurate, de regulă, de către sectorul privat sunt furnizate
celor două sectoare;
 în schimbul acestor bunuri publice, sectorul gospodăriilor şi
sectorul firmelor trimit către sectorul public două fluxuri
reprezentând impozite şi taxe (f-2);
 un alt flux este cel prin care sectorul public cumpără de la

sectorul firmelor bunuri şi servicii (f-3) în schimbul căruia
primeşte un flux de bunuri şi servicii (m-4);
 al patrulea flux este cel prin care sectorul public închiriază
factori de producţie de la sectorul gospodăriilor (m-6) în
schimbul plăţii serviciilor acestora (f-5);
 al cincilea flux este cel prin care sectorul public împrumută
de pe piaţa financiară fonduri pentru a acoperi deficitul
bugetar (f-8) plătind , în schimb, dobânda la datoria publică
(f-7);
 un ultim flux este cel al economiilor realizate de sectorul
public care sunt plasate pe piaţa financiară (f-7), acesta
primind în schimb venituri din dobânzi (f-8).
Se observă că acest ultim flux poate fi considerat dual celui
anterior, prin care sectorul public împrumută de pe piaţa financiară
fonduri destinate acoperirii deficitului bugetar, numai că direcţia
fluxurilor este inversă. Din această cauză, sectorul public poate să fie
debitor net sau creditor net pe piaţa financiară, în funcţie de diferenţa
dintre intrările totale de fonduri şi ieşirile de fonduri către piaţa
financiară.
În figura 4.5 sunt prezentate conexiunile principale, materiale şi
financiare, dintre sectorul public şi celelalte sectoare (sisteme) ale
economiei naţionale.
serviciilor (3)
Sectorul
firmelor
(4)
(2) Sectorul (1)
(8)
public
(6)
Piaţa factorilor
de producţie
(5)
Sectorul
Gospodăriilor
Piaţa financiară
(7)
Figura 4.5: Sectorul public (guvernamental)

Legendă:
(1) – flux de bunuri şi servicii “publice”;
(2) – impozite şi taxe;
(3) – plata produselor achiziţionate pe piaţa bunurilor şi
serviciilor;
(4) – bunuri şi servicii furnizate de sectorul firme;
(5) – plata serviciilor factorilor închiriaţi de la sectorul
gospodăriilor;
(6) – factori de producţie închiriaţi de către sectorul public;

(7) – economii nete (diferenţa dintre fondurile economisite şi
împrumuturile făcute de sectorul public);
(8) –venituri provenite din dobânzi la economiile nete (dacă
sunt negative reprezintă plata dobânzilor la împrumuturile
făcute).
4.2.4 Sectorul extern
Fluxurile materiale (sub formă de importuri şi exporturi) şi

fluxurile financiare dintre economia naţională şi restul lumii se
efectuează prin intermediul sectorului extern. Dacă într-o economie
neglijăm acest sector, spunem că avem o economie închisă; în caz
contrar vorbim despre o economie deschisă.
Orice economie are nevoie de anumite bunuri şi servicii pe care
sectorul productiv intern nu le realizează sau le realizează în cantităţi
insuficiente, deci aceste bunuri şi servicii vor fi importate; în acelaşi
timp, orice economie produce un surplus de bunuri şi servicii pe care le
vinde pe pieţe externe, deci le exportă. Se observă că fluxurile
respective intră şi ies în principal din sectorul firmelor, dar import şi
export poate face şi sectorul public.
Pentru realizarea importurilor cele două sectoare trebuie să
plătească o parte din veniturile lor în timp ce pentru export ele primesc
venituri din exterior.
O dificultate o reprezintă însă moneda în care se fac aceste plăţi
reciproce. Diferitele economii au încă valute diferite, acest lucru
îngreunând schimburile comerciale (de exemplu, unul dintre motivele
principale ale introducerii Euro în unele ţări ale Uniunii Europene este
dat de facilităţile pe care le creează la plata fluxurilor de export şi

import).
Pentru a rezolva transformarea valutelor străine în valuta internă
şi invers, în cadrul sectorului financiar există intermediari valutari (bănci
sau case de schimb) care, pe piaţa financiară (mai precis pe o
componentă a acesteia numită piaţa valutară) realizează schimburi
între diferitele valute. Deci sectorul extern utilizează piaţa valutară doar
pentru a realiza transformările valutare necesare bunei desfăşurări a
fluxurilor de exporturi şi importuri.
În afară de aceste fluxuri comerciale, orice economie are intrări
şi ieşiri de fluxuri de capital. Acestea sunt formate, de regulă, de
investiţiile străine făcute de rezidenţii altor state în economia internă,
respectiv investiţii ale cetăţenilor rezidenţi ai statului respectiv în alte
economii sau pe pieţe financiare internaţionale. Şi aceste fluxuri de
capital sunt transformate; cele de intrare în valuta internă, iar cele de
ieşire într-o valută recunoscută internaţional sau valuta ţării în care el
va merge.
Valoarea unei valute interne în raport cu o valută străină
reprezintă rata de schimb, care constituie deci preţul pieţei valutare.
Rata de schimb reflectă intensitatea fluxurilor internaţionale de fonduri.
De exemplu, oferta de valută internă pe piaţa valutară va creşte în mod
normal, dacă nivelul importurilor sau intrările internaţionale de fonduri
în ţara respectivă cresc. Invers, cererea de valută va creşte în mod
normal când nivelul exporturilor sau ieşirilor de fonduri către alte ţări
cresc.
Schimbările suferite de rata de schimb de pe piaţa valutară
afectează fluxurile materiale şi financiare din economia respectivă.
Creşterea ratei de schimb a unei valute străine va accelera exporturile
şi va încetini importurile. Crescând exporturile, cererea de factori de

producţie a sectorului firmelor va creşte, veniturile din plăţile factorilor
vor spori în sectorul gospodăriilor, deci şi cererea acestora de bunuri şi
servicii.
Rezultă, deci, că principalele fluxuri dintre sectorul extern şi
celelalte sectoare ale economiei pot fi sintetizate astfel:
 două fluxuri materiale de export şi de import (m-1) şi (m-1’),
dublate de două fluxuri de fonduri în sens invers,
reprezentând plăţile pentru export (f-2) şi, respectiv, import
(f-2’);
 două fluxuri de fonduri reprezentând intrări, (f-5), (f-5’) şi
ieşiri (f-6), (f-6’) de capital financiar.
Aceste patru fluxuri se formează între sectorul extern,
aparţinând economiei naţionale şi celelalte economii, pe care la vom
denumi generic “restul lumii”.
În figura 4.6 se reprezintă principalele conexiuni ale sectorului
extern:
(2’)
Restul
(4’)
lumii (1)
(1’) Sectorul
extern
(3’)
Piaţa financiară (4)
(2)
(3)
Figura 4.6: Sectorul extern

Legendă:
(1) - export;
(2) – venituri din export;
(1’) – import;
(2’) – plăţile importurilor;
(3) şi (3’) – intrări de capital internaţional (în valută străină) şi
transformarea lor în valută internă;
(4) şi (4’) – ieşiri de capitale financiar (in valută internă) şi
transformarea lor în valută străină.
4.2.5 Sectorul financiar
În general, toate sectoarele analizate până acum împrumută şi

economisesc fonduri. Important este, totuşi, faptul că aceste procese
determină un echilibru: dacă unele sectoare economisesc mai mult
decât cheltuiesc se creează un excedent de fonduri; acest excedent
este utilizat pentru a acoperi deficitul de fonduri al altor sectoare. Alte
sectoare, care cheltuiesc mai mult decât economisesc, deci au un
deficit de fonduri, împrumută aceste fonduri de la cele care au
excedent.
Sectorul financiar este cel care realizează transferul de fonduri
de la sectoarele care au un excedent de fonduri către cele care au
deficit. În acelaşi timp, sectorul financiar asigură plata dobânzilor
cuvenite celor care dau cu împrumut fonduri din veniturile primite de la
cei care iau cu împrumut fonduri.
Sectorul financiar este constituit din mulţimea băncilor de diferite
tipuri şi a celorlalţi intermediari financiari (societăţi de asigurări, fonduri
de investiţii, fonduri de pensii ş.a.) care există într-o economie.
Acumularea anuală a economiilor sectoarelor care au excedent de

fonduri permite constituirea fondurilor de investiţii utilizate de
sectoarele care au deficit de fonduri pentru a dezvolta activităţile
productive.
De regulă, sectoarele care economisesc cel mai mult sunt cel al
gospodăriilor şi sectorul public. Sectorul gospodăriilor constituie cel mai
important sector ce creează un surplus de fonduri. Economiile realizate
de acest sector merg către celelalte sectoare şi aduc gospodăriilor un
venit suplimentar datorită dobânzii plătite de aceste sectoare. Formele
de economisire cel mai frecvent utilizate sunt: constituirea depozitelor
bancare, cumpărarea de obligaţiuni ale firmelor şi corporaţiilor ,
cumpărarea de poliţe de asigurare, contribuţii la fondul de pensii ş.a.
Sectoarele care iau cu împrumut fondurile cele mai mari sunt
sectorul public şi sectorul privat (al firmelor).
Transferul de fonduri între sectoare se face, de regulă, pe piaţa
financiară. Pe această piaţă, oferta de fonduri a celor care
economisesc este egală cu cererea de fonduri a celor care împrumută
pentru un nivel dat al ratei dobânzilor. Dacă cererea de fonduri este
temporar mai mare decât oferta de fonduri, competiţia dintre sectoare
pentru a obţine fonduri dintr-o ofertă oarecum limitată va ridica preţul
fondurilor, deci ratele dobânzilor. Rate ale dobânzilor mai mari vor
încuraja, în general, economisirea, în timp ce vor descuraja pe
împrumutaţi până când cererea şi oferta vor fi din nou echilibrate
pentru un nou nivel al ratelor dobânzilor.
De exemplu, când economia este într-o expansiune rapidă,
sectorul gospodăriilor şi sectorul firmelor îşi extind cererile de credite
deoarece cheltuielile lor pentru bunuri şi servicii destinate consumului
individual, respectiv de investiţii vor creşte. Creşterea competiţiei
pentru credite tinde să împingă în sus ratele dobânzilor. Dacă sectorul

public împrumută şi el fonduri pentru a-şi finanţa deficitul bugetar, acest
lucru va face şi el să crească presiunea asupra ratelor dobânzilor pe
piaţa financiară. După creşterea acestora, fluxul de cheltuieli şi
producţia vor tinde să scadă.
Un rol special în sectorul financiar îl au instituţiile financiare care
acordă credite, în principal băncile comerciale. Ele deţin fondurile
celorlalte sectoare sub formă de depozite bancare la vedere sau la
termen, care sunt utilizate pentru a face plăţi în achiziţiile de bunuri şi
servicii, inclusiv pentru investiţii. Aceste depozite, numite şi conturi de
lichidităţi , constituie sursa cea mai importantă a ofertei de bani din
economie. Nici o altă instituţie financiară nu formează un volum aşa de
mare de fonduri ca băncile comerciale. De asemenea, băncile
comerciale creează noi depozite bancare când dau credite pentru a
finanţa cumpărările de bunuri şi servicii (credite pentru consum) şi
lucrările pentru investiţii (credite de investiţii). Posibilitatea băncilor
comerciale de a crea bani este totuşi limitată de volumul rezervelor pe
care ele le constituie la o bancă având un rol special în economie,
denumită Banca Centrală. Aceasta are anumite funcţii care îi permit
să exercite supravegherea şi controlul asupra fluxurilor financiare şi a
pieţei monetare, componentă principală a pieţei financiare. Acest lucru
se realizează, de regulă, prin controlul asupra ofertei de bani şi a
rezervelor băncilor comerciale. Modalităţile prin care Banca Centrală
influenţează aceste două elemente se numesc politici monetare.
Rezultă că sectorul financiar are, cu celelalte sectoare din cadrul
economiei naţionale, următoarele interdependenţe principale:
 patru fluxuri financiare, (f-1), (f-2), (f-3) şi (f-4), reprezentând

economiile realizate în sectorul gospodăriilor, sectorul
firmelor, sectorul public şi sectorul extern;
 alte patru fluxuri financiare, (f-5), (f-6), (f-7) şi (f-8),
reprezentând creditele acordate acestor sectoare;
 un flux financiar (f-9) de formare a rezervelor băncilor la
Banca Centrală;
 un flux financiar (f-10) de la sectorul financiar la piaţa
financiară, constituind oferta de credite.
În figura 4.7 se reprezintă principalele conexiuni dintre sectorul
financiar şi celelalte sectoare economice.
Rezerve ale
Băncii Centrale
(9)
Sectorul Sectorul (5)
(6) firmelor gospodăriilor
(1) (4)
SECTORUL
(3) FINANCIAR
(2)
Sectorul Sectorul
public (10) extern
(7) Piaţa financiară (8)
Figura 4.7: Sectorul financiar
Legendă:
(1) - (4) – depozite;
(5) - (8) – credite;

(9) – rezerve ale băncilor comerciale la Banca Centrală;
(10) – oferta de credite.
4.3 Procese feedback fundamentale şi ciclicitatea

economiei
In continuare, vom introduce şi o a patra teorie, bazată pe
existenţa în economie a mecanismelor şi proceselor feedback, prin
care aceasta se adaptează şi auto-organizează permanent, în aşa fel
încât să se apropie cât mai mult de outputul potenţial. Drept urmare,
outmultul real, dat în general de PIB tinde să oscileze în cicluri de
lungă durată, căutând să se apropie cât mai mult de outmutul potenţial
al economiei, adică a cel output ce s-ar obţine în condiţii normale de
utilizare a resurselor de care dispune economia respectivă.
În procesul de evoluţie a outputului real intervin patru mari
mecanisme de reglare şi autoreglare şi anume:
a) procesul (mecanismul) feedback al reglării raportului

dintre cererea şi oferta de produse şi servicii;
b) procesul (mecanismul) feedback al reglării cererii şi ofertei
de resurse materiale şi energetice;
c) procesul (mecanismul) feedback al alocării venitului
disponibil;
d) procesul (mecanismul) feedback al profitabilităţii
(falimentului).
Fiecare mecanism utilizează pieţele agregate la nivel economic
precum şi fluxuri care ies şi intră în principalele sectoare pentru a forma
bucle feedback ce sunt orientate către atingerea unui anumit obiectiv
din cadrul procesului general de reglare şi autoreglare. De asemenea,
între mecanisme apar anumite intercondiţionări reciproce ce sunt şi ele

parte a mecanismelor respective, dar prin intermediul unor fluxuri şi
subsisteme făcând parte din alte mecanisme. În figura 4.23 se
reprezintă cele patru mecanisme principale ale economiei naţionale.
4.3.1 Procesul feedback al reglării raportului dintre cererea
şi oferta agregată (în figura 4.23 mecanismul este marcat cu 1 şi
încercuit cu o linie roşie) are drept obiectiv principal realizarea unui
raport de echilibru relativ dintre cererea de produse şi servicii şi oferta
agregată a firmelor şi celorlalţi producători din economie pentru aceste
bunuri şi servicii. Bunurile şi serviciile din economie se tranzacţionează
pe piaţa bunurilor şi serviciilor, care este o piaţă agregată (virtuală)
alcătuită din totalitatea pieţelor fizice pe care se tranzacţionează bunuri
şi servicii concrete (zahăr, uleui, făină, frigidere, televizoare, servicii de
telecomunicaţii, servicii turistice etc.). Oferta agregată pe piaţa
bunurilor şi serviciilor este formată din totalitatea ofertei de bunuri şi
servicii de pe diferite pieţe fizice din cadrul economiei. Aceste bunuri şi
servicii oferite sunt fabricate de către firmele şi companiile din
economie, proprietate privată sau publică sau provin de la sectorul
extern, fiind importate din alte economii naţionale. Volumul ofertei
agregate depinde de oferta pentru bunurile şi serviciile tranzacţionate
pe diferite pieţe fizice, ofertă care depinde de preţurile acestor bunuri şi
servicii. Deoarece între momentul ofertei şi cunoaşterea preţurilor
există un decalaj, producătorii neputând să ştie la ce preţuri vor fi
vândute bunurile oferite de ei, preţurile luate în considerare de ofertanţi
sunt cele anterioare, întârziate cu cel puţin o perioadă faţă de
momentul tranzacţiei.
Cererea agregată pe piaţa bunurilor şi serviciilor este dată de
totalitatea cererilor de bunuri şi servicii ale gospodăriilor din cadrul
economiei şi de cererea sectorului public (în figura 4.23 aceasta va fi

neglijată). Această cerere este determinată, în principal, de nivelul
preţurilor care se stabileşte în urma tranzacţiilor ce au loc pe diferite
pieţe. La nivelul pieţei agregate a bunurilor şi serviciilor aceste preţuri
nu pot fi observate, dar se poate determina un indice al preţurilor
bunurilor de consum (IPC) care, în esenţă, reprezintă o medie
ponderată a preţurilor bunurilor şi serviciilor tranzacţionate pe diferite
pieţe la momentul actual.
În urma tranzacţiilor care au loc, se stabileşte volumul de
produse şi servicii achiziţionate de către consumatori, precum şi un
preţ la care s-au efectuat respectivele tranzacţii. Totalitatea preţurilor
stabilite în acest fel vor determina următorul IPC.
Fluxul de bunuri şi servicii achiziţionate va merge la consumatori
iar fluxul de venituri din vânzarea produselor va merge la producători
care vor utiliza aceste venituri pentru reluarea ciclului de producţie şi
pentru formarea de depozite în cadrul sistemului financiar (sau pentru
plata creditelor anterioare luate în vederea bunei desfăşurări a
producţiei).
Este de dorit ca, în cadrul economiei naţionale, oferta de bunuri
să fie cât mai apropiată de cererea de bunuri, astfel încât să nu existe
cerere de bunuri nesatisfăcută sau sa nu existe bunuri produse şi
nevândute (stocuri de produse). Acest lucru de regulă nu se realizează
niciodată, în primul caz cererea excedentară fiind satisfăcută prin
importuri de bunuri din alte economii naţionale, iar oferta excedentară
fiind exportată, dacă acest lucru este posibil.
Pentru ca cererea agregată să fie cât mai apropiată de oferta
agregată, piaţa bunurilor şi serviciilor utilizează mecanismul feedback
de ajustare a cererii la oferta agregată de bunuri, mecanism care este
compus din două bucle feedback principale. O primă bunclă se

formează între sectorul gospodăriilor (consumator) şi piaţa bunurilor şi
serviciilor şi are ca efect stabilirea nivelului cererii agregate în funcţie
de preţul bunurilor pe acestă piaţă. Gospodăriile dispun de un anumit
venit disponibil pe care ele îl utilizează în mai multe scopuri, inclusiv
pentru achiziţia de bunuri şi servicii. Venitul disponibil se formează
după ce din venitul total al gospodăriilor (format ca urmare a cumulării
veniturilor din salarii şi veniturilor din proprietate) se scad impozitele şi
taxele plătite de acestea. Venitul disponibil alocat pentru bunuri şi
servicii destinate consumului va determina un anumit volum al cererii
de bunuri pe piaţa agregată a bunurilor şi serviciilor. Acest volum
creşte sau scade în funcţie de preţul pieţelor respective. Dacă preţul
este mare, volumul cererii de bunuri va scădea, iar dacă preţul este mic
acest volum de bunuri cerute va creşte.
Cealaltă buclă feedback se formează între sectorul firmelor
(producător) şi piaţă bunurilor şi serviciilor. Firmele observă preţul pe
piaţă al bunurilor şi serviciilor pe care le produc. În funcţie de acest preţ
ele stabilesc volumul producţiei de bunuri şi trec la realizarea acestora.
După terminarea procesului de producţuie (deci cu un anumit decalaj
fată de momentul formării preţurilor pe piaţă) firmele oferă pe piaţă
bunurile realizate. Totalitatea bunurilor şi serviciilor oferite constituie
oferta agregată. Această ofertă este dependentă ca mărime de preţul
pe piaţă al bunurilor, dar de un preţ care a fost stabilit de tranzacţii
trecute cu bunurile respective. Din această cauză, oferta nu
corespunde exact mărimii preţurilor din perioada curentă. Aceasta este
problema esenţială pe care încearcă să o rezolve buclele feedback ale
ofertei, şi anume să stabilească o mărime a ofertei care să corespundă
într-o măsură cât mai mare preţului la care vor avea loc tranzacţiile pe
piaţă. Pentru aceasta, se utilizează diferite metode, cum ar fi

aşteptările raţionale privind preţurile sau inflaţia, planificarea producţiei
viitoare utilizând metode de extrapolare a evioluţiei preţurilor, diferite
alte metode de anticipare a preţurilor de vânzare ale produselor,
metode intuitive ale producătorilor, exerienţa anterioară a acestora etc.
Cele două bucle feedback funcţionează relativ autonom la
nivelul economiei naţionale, rezultatul fiind un anumit volum al cererii
de produse şi servicii, respectiv o anumită mărime a ofertei agregate
de bunuri şi servicii pe piaţă. La un anumit moment de timp, cele două
mărimi rezultative se confruntă pe piaţă, aceasta determinând în ce
măsură cererea agregastă este acoperită de oferta agregată, sau,
acelaşi lucru, dacă oferta agregată satisface cererea agregată formată.
Situaţia ideală este ca cererea agregată să fie egală cu oferta
agregată, caz în care piaţa se goleşte de bunuri şi servicii, producătorii
primind în schimb veniturile din vânzarea produselor, iar consumatorii
produsele achiziţionate ce urmează să satisfacă nevoile lor de consum.
Numai că, de cele mai multe ori, oferta agregată se abate de la cererea
agregată, fiind mai mică sau mai mare. În primul caz spunem că avem
un deficit de ofertă (sau, acelaşi lucru, exces de cerere) iar în al doilea
caz spunem că avem un exces de ofertă (deficit de cerere). Ambele
cazuri conduc la declanşarea la nivelul buclelor feedback respective de
noi procese de reglare prin care se încearcă apropierea dintre cele
două mărimi agregate, cererea şi oferta.
În cazul unui deficit de ofertă, producătorii vor creşte volumul
producţiei încercând să satisfacă excesul de cerere înregistrat sau vor
majora preţul produselor lor încercând să realizeze un profit cât mai
mare din această cerere mai mare. Numai că prin creşterea preţurilor
s-ar putea ca, în tranzacţia viitoare, produsele realizate de ei să nu mai
fie cerute suficient pentru a fi desfăcute în totalitate pe piaţă. Decizia lor

este deci duală, crescând producţia şi preţurile într-o măsură care să le
dea certitudinea că vor satisface cererea în exces înregistrată,
respectiv preţurile astfel încât produsele lor să rămână competitive pe
piaţă. Lucrurile stau exact invers în cazul unui exces de ofertă, decizia
producătorilor fiind de scădere a cantităţilor produse, concomitent cu o
ajustare în jos a preţurilor ofertei.
Se observă, deci, că în decursul timpului, are loc o creştere şi o
scădere a ofertei de bunuri şi servicii, aceasta încercând să se ajusteze
cât mai bine la cerere. Totuşi, aceste creşteri şi scăderi nu sunt
alternative, putând exista perioade de timp în care oferta de bunuri şi
servicii creşte mai mulţi anu succesiv, după care, atunci când se
ajunge la un echilibru relativ pe piaţă bunurilor şi serviciilor, acest trend
să se inverseze. Perioadele respective de creştere şi scădere a
producţiei de bunuri şi servicii, deci a ofertei agregate, se suprapun
aproximativ cu perioadele de creştere şi scădere a preţurilor bunurilor
şi serviciilor pe piaţă şi sunt contraciclice cu evoluţiile înregistrate de
cererea de bunuri şi servicii. Variabila principală care determină
scimbarea trendului este preţul de piaţă, deşi pot să mai intervină şi alţi
factori care influenţează această situaţie, cum ar fi: evoluţia venitului
disponibil al gospodăriilor, progrersul tehnic, evoluţia populaţiei,
anumite conjuncturi ale preţurilor la produsele energetice etc.
Nu există până în prezent studii cantitative care să stabilească o
legătură directă între evoluţia cererii şi ofertei pe piaţă şi lungimea
ciclurilor economice, dar este clar că ciclicitatea economiei este
determinată, într-o măsură mare, de această alternanţă a ofertei
agregate care urmăreşte evoluţia ciclică a cererii de bunuri şi servicii.
S-ar părea că economiei îi trebuie aproximativ 50 – 60 de ani să treacă
printr-un proces complet de ajustare a ofertei agregate la cererea

agregată, viteza de ajustare fiind foarte mică datorită inerţiei mari a
sistemului economiei naţionale. Viteza de ajustare se determină ca
raportul invers al timpului de ajustare (1/50 sau 1/60 ani) şi reprezintă
coeficientul cu care se înmulţeşte, în relaţia de ajustare a ofertei
agregate, diferenţa dintre oferta agregată curentă şi nivelul curent al
cererii agregate de bunuri. Această mărime se adună la oferta
agregată anterioară, deci arată cu cât creşte (sau scade) în fiecare an
oferta agregată curentă:
Variaţia ofertei agregate = Oferta agregată în anul anterior +

Coeficientul vitezei de creştere (Oferta agregată curentă – Cererea
agregată curentă)
Această relaţie descrie, de fapt, funcţionarea de ansamblu a

celor două bucle feedback, deoarece ofera agregată este influenţată de
una dintre bucle, în timp ce cererea agregată de cealaltă buclă
feedback.
4.3.2 Procesul feedback al reglării cererii şi ofertei de
resurse materiale şi energetice (în figura 4.23 reprezentat cu culoare
albastră și notat cu 2) funcţionează asemănător cu mecanismul
anterior, cu deosebirea că cererea de factori de producţie se formează
în principal de către sistemul producător şi sectorul public, în timp ce
oferta de factori de producţie se formează la nivelul gospodăriilor din
cadrul economiei naţionale. Acestea din urmă oferă pe piaţa factorilor
de producţie forţă de muncă şi capital fizic (maşini, utilaje, instalaţii
etc.) în vederea închirierii, pământ pentru arendare, resurse energetice
care sunt în proprietate privată etc. Prin reunirea acestora, se formează
o ofertă agregată de factori de producţie. Sectorul firmelor şi sectorul

public din economie au nevoie de aceşti factori de producţie în anumite
cantităţi, necesare realizării producţiei şi servicilor. Totalitatea factorilor
de producţie achiziţionaţi de către aceste două sectoare constituie
cererea agregată de factori de producţie.
Pe piaţa factorilor, din confruntarea dintre cererea de factori şi
oferta de factori, rezultă un preţ al factorilor de producţie, în raport cu
care se stabilesc şi veniturile încasate de gospodării din proprietatea
asupra acestor factori. Aceste venituri sunt constituite din două mari
componente: venituri din salarii şi venituri din proprietatea asupra
factorilor. O parte din aceste venituti se întoarce în sectorul public sub
formă de impozitele şi taxele plătite de gospodării administraţiei fiscale
de stat şi locale, reprezentând în esenţă o plată pentru bunurile publice
oferite de acest sector (educaţie, sănătate, apărare şi siguranţă
naţională, administraţie etc.). Restul veniturilor după impozitare,
alcătuind venitul disponibil al gospodăriilor, este utilizat pentru
consumul final al acestora şi pentru economisire.
Mecanismul reglării cererii şi ofertei de resurse conţine tot două
bucle feedback principale. Una dintre bucle este cea dintre sectorul
gospodăriilor şi piaţa factorilor de producţie care determină oferta de
factori iar a doua este între sectorul firmelor şi aceeaşi piaţă a factorilor
de producţie, prin care se determină cererea de factori. Funcţionarea
lor corelată duce la formarea pe piaţă a preţurilor factorilor de
producţie, informaţie deosebit de importantă pentru determinarea mai
departe a veniturilor obţinute din proprietatea factorilor, în cazul
gospodăriilor, respectiv a cheltuielilor firmelor cu factorii (costul
factorilor).Factori de producţie folosesc şi sectorul public şi cel extern,
dar în reprezentarea grafică din figura 4.23 aceste legături ale celor
două sectoare cu piaţă factorilor de producţie sunt neglijate.
4.3.3 Procesul feedback al alocării venitului disponibil
(reprezentat prin culoarea verde în figura 4.23 şi notat cu 3) este
cel care asigură tuturor sectoarelor economice o resursă foarte
importantă, şi anume fondurile financiare. Acestea apar la nivelul
sectoarelor în cursul diferitelor activităţi desfăşurate de ele şî pot să
prisosească pentru o anumită perioadă. De aceea, sectoarele le
orientează către sectorul financiar, depunându-le sub formă de
depozite la băncile comerciale şi alte instituţii financiare abilitate
(trezoreria statului, pentru sectorul public). Depozitele respective aduc
dobânzi care cresc într-o anumită măsură resursele financiare ale
sectoarelor respective. Atunci când au nevoie de resurse financiare,
sectoarele le împrumută de la bănci la dobânzi care sunt mai mari
decât cea a depozitelor sau retrag depozitele deja formate. Apare
astfel un circuit continuu de fluxuri financiare de la toate sectoarele
economiei către sectorul financiar şi invers, prin care sunt satisfăcute
nevoile de bani ale acestora. Aceste fluxuri se formează cu ajutorul
pieţei financiare, piaţă care după cum ştim conţine în structura sa piaţa
depozitelor şi piaţa creditelor.
Intre cele două tipuri de pieţe se stabilesc o serie de relaţii
descrise de bucle feedback ce funcţionează corelat. Creşterea
depozitelor în bănci duce la un exces de resurse financiare care pot fi
împrumutate pe piaţa creditelor către sectoarele economiei ce au
nevoie de bani. Reducerea acestor depozite poate cauza lipsa de
resurse financiare şi reducerea volumului de credite acordate pe piaţă
creditelor. Dacă apare o cerere în exces pe piaţă creditelor, deci există
o cerere mare de resurse financiare, atunci piaţă depozitelor poate
atrage mai multe depozite prin creşterea dobânzilor la depozitele

formate. În cazul invers, în care cererea de credite scade, piaţa
depozitelor poate limita formarea acestora prin reducerea ratei
dobânzilor la depozite. Raportul dintre depozite şi credite este extrem
de important pentru întreaga economie, fiind un mijloc de a asigura un
flux continuu de bani pentru diferitele nevoi ale sectoarelor. În cazul în
care resursele financiare interne nu sunt suficiente, piaţa financiară
poate atrage surse de finanţare din exterior, de la alte economii
naţionale, printr-o dobândă avantajoasă pe piaţă financiară. Fluxurile
externe de capital intră şi ies din economie în raport cu profitabilitatea
investiţiilor financiare, asigurată de evoluţia câştigurilor ce se pot obţine
prin plasamente ale capitalului străîn pe piaţă acţiunilor, piaţa
obligaţiunilor sau alte pieţe ale valorilor mobiliare din economie.
4.3.4 Procesul feedback al profitabilităţii are rolul de a
selecta, din mulţimea proceselor de producţie care se desfăşoară
concomitent într-o economie, acele procese care determină un profit
cât mai mare. Acestea vor fi, în continuare, „favorizate” în raport cu
procesele de producţie neprofitabile sau mai puţin profitabile, alocându-
li-se mai multe resurse materiale, energetice şi de forţă de muncă,
astfel încât profitabilitatea generală a economiei naţionale va creşte.
Mecanismul profitabilităţii funcţionează atât la nivelul pieţei
bunurilor şi serviciilor cât şi al celei a factorilor de producţie, asigurând
resursele necesare pentru producţia acelor produse şi servicii care, în
tranzacţiile efectuate pe piaţa bunurilor şi serviciilor, se dovedesc
profitabile. Principalul criteriu al profitabilităţii este evident obţinerea
unui anumit profit din vânzarea produselor şi serviciilor pe diferitele
pieţe fizice. Pe ansamblul economiei putem vorbi de profitabilitatea
producţiei în condiţiile în care activitatea desfşurată în sectorul
productiv al economiei conduce la recuperarea completă a cheltuielilor

făcute cu producţia şi la apariţia unui profit în urma tranzacţiilor
efectuate cu produsele şi serviciile realizate pa piaţă.
4.3.5 Interdependenţele dintre mecanismele feedback de

reglare
În cadrul sistemului cibernetic al economiei naţionale, cele patru

mecanisme feedback de mai sus sunt interdependente, ele funcţionând
simultan pentru realizarea obiectivelor proprii. Din aceste interacţiuni
rezultă, în final, caracteristicile dinamice ale întregului sistem al
economiei reale.
În figura 4.23 sunt reprezentate principalele interacţiuni dintre
cele patru mecanisme feedback. Pentru fiecare mecanism în parte se
reprezintă variabilele de stare, precum şi variabilele de comandă
marcate cu un (*).
În reprezentarea grafică se prezintă doar piaţă forţei de muncă
din structura pieţei factorilor de producţie. Acest lucru este posibil
deoarece materiile prime, materialele şi energia pot fi asimilate
bunurilor care se alocă prin intermediul mecanismului raporturilor dintre
cererea şi oferta agregate.
T* C r* π*
Mecanismul
Mecanismul Mecanismul
raportului cerere- (J – J) feedback al p de alocare
ofertă profitabilităţii a resurselor
financiare
Xa ,Xb,... Y
G*
Sa ,Sb ,...
Ya ,Yb,...
 a , b ,... K
Yd
J-J w p X C
Mecanismul
reglării pieţei
forţei de muncă
N*
N-L
Figura 4.24
4.3.6 Programe guvernamentale de coordonare şi orientare

a economiei reale
Elaborarea unor programe de aplicare a politicilor

guvernamentale prin care se influenţează economia naţională necesită
cunoaşterea mecanismelor care afectează economia, a factorilor
interni şi externi care o influenţează pe orizontul de timp considerat,
precum şi a procedurilor prin care se poate obţine un program de
aplicare a politicilor guvernamentale (monetare, fiscale etc.).
Acest program trebuie să conţină o serie de componente, dintre
care cele mai importante sunt următoarele:
(1) Guvernul trebuie să dispună de o anumită concepţie
economică asupra relaţiilor tehnologice şi comportamentale din cadrul
economiei, pentru a putea stabili modul în care variabilele de control
afectează dinamica acesteia;
(2) Guvernul trebuie să deţină informaţii referitoare la starea
curentă a economiei, deci să cunoască valorile actualele ale
principalelor indicatori macroeconomici, a căror evoluţie va fi influenţată
prin aplicarea variabilelor şi mecanismelor de reglare şi control de care
dispune;
(3) Guvernul trebuie să elaboreze anumite estimaţii asupra
apariţiei şi evoluţiei probabile a unor evenimente din mediul
înconjurător care pot afecta cursul viitor al economiei, evenimente pe
care nu le poate controla şi care nu pot fi, evident, influenţate de agenţii
economici;
(4) În condiţiile în care se dau (1), (2) şi (3), guvernului va
trebui să determine cum va evolua în continuare economia. Pentru
aceasta, el poate dispune de anumite criterii sau chiar de o funcţie de
bunăstare socială cu ajutorul cărora poate estima propriile sale

preferenţe în ceea ce priveşte diferitele variante posibile de evoluţie
viitoare a economiei.
(5) De regulă, programul guvernamental acoperă doar un
orizont limitat de timp (de exemplu, perioada în care are mandat din
partea alegătorilor), la sfârşitul căreia guvernul îşi propune să atingă
anumite “ţinte”.
(6) Guvernul trebuie să facă o alegere între instrumentele de
control de care dispune. De regulă, aplicarea simultană a mai multor
instrumente de control este dificilă şi poate conduce la rezultate
contradictorii în practică.
(7) Guvernul trebuie să urmărească o anumită strategie
privind utilizarea optimă a instrumentelor de control pe care le-a
ales pentru a maximiza aşteptările sale privind bunăstarea socială în
condiţiile date de relaţiile tehnologice şi comportamentale care
caracterizează economia, ale condiţiilor iniţiale şi ale diferitelor evoluţii
posibile şi probabile ale evenimentelor din mediul extern.
Aplicarea unui astfel de program necesită însă cunoaşterea
aprofundată a structurii şi efectelor pe care le au în economia naţională
mecanismele de reglare şi autoreglare introduse anterior.
4.4 Un Model Integrat de Dinamică de Sistem al Economiei

Naționale
4.5 Crize și Cicluri economice – manifestări ale

adaptabilităţii și haosului din economie
În anii 20 ai secolului XX un economist rus, Nikolai Kondratief

a descoperit, studiind evoluţia preţurilor pe pieţele diferitelor produse
de-a lungul a aproape 200 de ani, existenţa unor cicluri pe care le-a
denumit K-valuri ale preţurilor. Aceste valuri au profile asemănătoare,
în sensul că ele cuprind patru faze: o primă fază de creştere până se
ajunge le un vărf (maxim al preţurilor), după care urmează o fază de
descreştere (recesiune) până se ajunge la o depresiune (minim al
preţurilor), urmată de o fază de reluare a creşterii preţurilor (revenire)
către un nou vârf al acestor preţuri. În figura 4.10 în partea de jos se
reprezintă aceste K-valuri ale preţurilor descoperite de Kondratief. El a
stabilit că perioada unor astfel de K-valuri este de 50-60 de ani,
perioadă care este influenţată de apariţia de noi descoperiri majore,
izbucnirea unor războaie sau producerea unor convulsii sociale etc.
Mai târziu, economiştii au corelat aceste evoluţii ciclice ale
preţurilor cu evoluţia de ansamblu a economiei şi au stabilit că şi
creşterea acesteia se desfăşoară ciclic (cicluri seculare Knodratief) şi
nu uniform crescător. Mai mult, analiza statistică a datelor privind

evoluţia diferitelor economii a reliefat existenţa şi a altor cicluri în
interiorul ciclurilor Kondratief. Joseph Schumpeter, creatorul şcolii
economice austriece, a clasificat ciclurile economice în raport cu
lungimea acestora în:
- ciclurile sezoniere (fluctuaţii) cu o durată de până la un an;
- cicluri Kitchin, cu o durată de aproximativ 3 ani;
- cicluri Uglar, cu o durată cuprinsă între 9 – 10 ani;
- cicluri Kuznets, cu durata de 15 – 20 ani; şi
- cicluri Kondratiev (seculare), cu o durată de 50 – 60 ani.
Tot J. Schumpeter a definit patru faze principale ale unui ciclu
economic: boom – recesiune – depresiune – relansare. În figura 4.24
este reprezentat un ciclu economic cu fazele sale principale. Se
observă faptul că, în concepţia lui Schumpeter, ciclurile economice
sunt opuse ciclurilor introduse de Kondratief, în sensul că perioada de
boom corespunde fazei de scădere a preţurilor, în timp ce cea de
depresiune atingerii unui nivel maxim al preţurilor.
Dar care sunt cauzele ciclurilor economice și cum aceste cicluri
sunt corelate cu apariţia și desfășurarea unor crize la nivelul întregii
economii mondiale sau numai parţial, la nivelul unui anumit spaţiu
economic.
Figura 4.24 Cele cinci cicluri economice Kondratief

PNB
Boom
Relansare
Recesiune
Depresiune
t
Figura 4.25
Un boom reprezintă acea stare a economiei în care toţi indicatorii

economici principali au cele mai înalte valori; recesiunea corespunde
unui declin notabil al activităţii economice reflectat în valori
descrescătoare ale indicatorilor; depresiunea este perioada în care
toate activităţile economice se află la cel mai scăzut nivel; iar
relansarea se manifestă prin reluarea creşterii nivelului activităţilor
economice caracterizată de valori în creştere ale principalilor indicatori.
Faza de boom împreună cu recesiunea care urmează acestuia poartă
numele de contracţie iar depresiunea împreună cu faza de relansare
ulterioară acesteia se mai numeşte şi expansiune. Deci economia este
supusă alternativ unei faze de contracţie urmată de o fază de
expansiune ş.a.m.d.
Datele culese până în prezent privind diferitele economii
dezvoltate au arătat că ciclicitatea este un proces emergent, ea
regăsindu-se în fiecare ţară şi în oricare dintre perioade. S-a apreciat,
de pildă, că economia mondială se află In prezent în cursul celui de-al
cincilea ciclu secular (Kondratiev) ce a început în 1990 şi va dura
până în 2050. Criza financiară din începutul fazei de recesiune a

acestui ciclu, care, se pare, v-a dura până în jurul anilor 2020 – 2025,
când se va înregistra depresiune, adică valorile minime ale indicatorilor
macroeconomici cu ajutorul cărora se măsoară evoluţia economica.
După aceasta, va urma o perioadă de relansare economică ce se va
termina cu atingerea unui nou boom în jurul anilor 2050.
În tabelul următor sunt prezentate câteva caracteristici ale celor cinci cicluri seculare
împreună cu evenimente care s-au petrecut în decursul producerii lor.
CICLU INTERVAL LUNGI INOVAȚII EVENIMENTE
DE TIMP -
MEA
Primul 1775 - 1835 60 Puterea apei Revoluţia de la
Apariţia textilelor 1789
Fierul Epoca lui
Napoleon
Al Doilea 1835 - 1890 55 Apariţia căilor Revoluţia de la
ferate 1848
Dezvoltarea
prelucrării oţelului
Al Treilea 1890 - 1940 50 Electricitatea Primul Război
Substanţe Mondial
chimice Revoluţia din
Motorul cu Rusia
combustie internă
Al 1940 - 1990 50 Substanţe Al Doilea
Patrulea petrochimice Război Mondial
Electronica Războiul rece
Aviaţia
Al 1990 -2050 60 Reţelele digitale
Cincilea Dezvoltarea
calculatoarelor
Noi dispozitive
media
Multe dintre modelele economice dinamice elaborate de-a lungul

timpului pe baza diferitelor teorii referitoare la cauzele ciclurilor
economice (Samuelson, Goodwin, Kaldor, Hicks, Pasinetti ş.a) au
confirmat pe deplin ciclicitatea economiei, dar nu au reuşit să
determine o cauză unanim acceptată a acesteia.
Ultimele cercetări în acest domeniu, ce au determinat apariţia
unei adevărate teorii a ciclurilor economice reale, încercă să pună
de acord explicaţiile privind apariţia acestor cicluri cu teoriile privind
creşterea economică endogenă (Romer). Teoria ciclurilor economice
reale, dezvoltată în ultimul deceniu al secolului XX și începutul
secolului XXI, încearcă să stabilească o legătură între creştere şi
ciclicitate într-o economie care funcţionează atât la echilibru cât şi
departe de echilibru. În acest scop, s-au propus trei metode
principale de studiere a interacţiunii dintre creşterea economică şi
cicluri:
a) o primă metodă constă în introducerea în cadrul modelelor de
creştere economică a ciclurilor sub forma unor şocuri şi perturbaţii
stohastice, prin intermediul cărora ciclurile sunt generate în mod
continuu;
b) a doua metodă constă în studierea implicaţiilor pe care le au
procesele şi sistemele cibernetice de la nivel microeconomic în
apariţia ciclurilor economice de la nivel macroeconomic; şi
c) a treia metodă analizează posibilitatea apariţiei în economie a
unor stări de echilibru multiplu şi descrie ciclul ca fiind determinat de
trecerile succesive ale economiei prin aceste stări.

CAPITOLUL 4 - Economia Națională

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

CAPITOLUL 4 - Economia Națională

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Capitolul 4 Sistemul cibernetic al economiei naţionale

ECONOMIA NAŢIONALǍ CA SISTEM ADAPTIV COMPLEX

Economia naţională este un sistem adaptiv complex care

calculaţi decât anual sau trimestrial, deci ei nu reflectă starea

4.1 Proprietăţile economiei naţionale ca sistem adaptiv

multe corporaţii şi organizaţii economice, pieţe reale şi financiare, noi

Marea densitate de noduri şi de laturi face ca o astfel de reţea

Ca orice sistem adaptiv complex, şi economia naţională

macroscopic, o parte sau toată energia se disipează întotdeauna sub

săgeata timpului. În realitate, însă, toate procesele care se desfăşoară

Se observă clar că atunci când abordăm procese în desfăşurare,

Haosul şi comportamentul haotic sunt prezente în orice

sistem economi descriu comportamentul acestuia în timp utilizând

Haosul în sistemele economice este omniprezent, el putând fi

ordine la haos prin bifurcaţie, de exemplu. Acest lucru înseamnă că în

Totuşi, sistemul nu rămâne în acest stadiu de comportament

4.2 Structura şi funcţiile subsistemelor (sectoarelor)

Să prezentăm, mai întâi, sectoarele (sistemele) pe care le

4.2.1 Sectorul (sistemul) gospodăriilor

Sectorul gospodăriilor la nivel macroeconomic poate fi privit ca

gospodăriilor nu reprezintă suma algebrică a gospodăriilor menţionate.

fixe pentru bunurile aflate în proprietatea gospodăriilor (case, terenuri,

acest sector venituri reprezentând plata serviciilor

Figura 4.3: Sectorul (sistemul) gospodǎriilor

4.2.2 Sectorul firmelor (privat, productiv)

Sectorul firmelor, denumit şi sectorul privat sau sectorul

productiv (intermediar), contribuind astfel la creşterea stocului total de

ş.a.) precum şi din închirierea pe aceeaşi piaţă a forţei de muncă

pentru o cantitate relativ limitată de fonduri disponibile, ce a fost

produselor şi serviciilor. Acest venit aşteptat în viitor mai mare

ale dobânzilor descrescătoare vor determina creşterea sectorului

 sectorul firmelor primeşte de la sectorul extern un flux de

Figura 4.4: Sectorul (sistemul) firmelor

4.2.3 Sectorul public (guvernamental)

Sectorul public (guvernamental, Stat) este format din totalitatea

(autostrăzi, reţele de comunicaţii, şcoli ş.a.) şi care sunt prea

crească chiar şi fără o schimbare în rata fiscalităţii, deci în rata

sectorul gospodăriilor, respectiv sectorul firmelor. Atât la nivel central,

 un alt flux este cel prin care sectorul public cumpără de la

Figura 4.5: Sectorul public (guvernamental)

(6) – factori de producţie închiriaţi de către sectorul public;

4.2.4 Sectorul extern

Fluxurile materiale (sub formă de importuri şi exporturi) şi

dat de facilităţile pe care le creează la plata fluxurilor de export şi

şi va încetini importurile. Crescând exporturile, cererea de factori de

Piaţa financiară (4)

Figura 4.6: Sectorul extern

4.2.5 Sectorul financiar

În general, toate sectoarele analizate până acum împrumută şi

Acumularea anuală a economiilor sectoarelor care au excedent de

pentru credite tinde să împingă în sus ratele dobânzilor. Dacă sectorul

 patru fluxuri financiare, (f-1), (f-2), (f-3) şi (f-4), reprezentând

(7) Piaţa financiară (8)

Figura 4.7: Sectorul financiar

(5) - (8) – credite;

4.3 Procese feedback fundamentale şi ciclicitatea

a) procesul (mecanismul) feedback al reglării raportului

între mecanisme apar anumite intercondiţionări reciproce ce sunt şi ele

economiei şi de cererea sectorului public (în figura 4.23 aceasta va fi

compus din două bucle feedback principale. O primă bunclă se

piaţă. Pentru aceasta, se utilizează diferite metode, cum ar fi

fie cerute suficient pentru a fi desfăcute în totalitate pe piaţă. Decizia lor

printr-un proces complet de ajustare a ofertei agregate la cererea