BALCANII "BUTOIUL CU PULBERE AL EUROPEI?

"
Cum am putea înțelege inextricabilul păienjeniș balcanic? După eșecul asediului
Vienei(1683), chiar și în 1815, Imperiul otoman continua să controleze mai mult sau mai puțin
direct cea mai mare parte a Mediteranei, din Algeria până în Egipt, din Arabia până în Asia
Mică, iar în Europa, Balcanii. Dat fiind că în Africa îi iau locul Franța și Anglia, iar în Balcani
națiunile se eliberează una după alta de sub tutela lui, începând să se vorbească despre decăderea
„omului bolnav al Europei”[1] . Avem de-a face cu istoria unei expulzări. Pentru Europa,
obiectul îl constituie Imperiul Otoman. Puterile și-l dispută: Rusia care aspiră la posibilitatea de a
trece liber în Mediterana, Regatul Unit care-și construiește drumul spre India, Austria, care
dispută cu țarii dreptul de „protecție” asupra slavilor. Perioada cuprinsă între răscoala
antiotomană a populațiilor din Bosnia și Herțegovina (1875) până la sfârșitul primei conflagrații
mondiale a însemnat o etapă deosebit de importantă și plină de înfăptuiri în istoria tuturor
popoarelor din sud-estul Europei. Europa oferă împrumuturi, investește, construiește căi ferate în
imperiu, după care are grijă de dividendele plasamentelor ei; este un spațiu economic unde se
confruntă interese. Ideea națională a făcut restul. Mai întâi grecii, apoi românii, sârbii, bulgarii se
emancipează. Văzut din Europa, Imperiul Otoman se rezumă la chestiunea orientală”. Problema
orientală cuprindea două aspecte majore: calea și modalitățile de împlinire ale unor aspirații și
apoi ale unor programe nașionale, obiective, legitime, juste ale mozaicului de popoare ce
alcătuiau această zonă care își doreau independent și unitate națională, pe de o parte și acțiunea
marilor puteri, pe de alta parte.
Politica „echilibrului de forțe” a înregistrat un moment edificator determinat de problema
politicii de oprimare a Porții față de naționalitățile din imperiu. Popoarele aflate sub tutela sa își
păstrau trăsăturile caracteristice, limba, religia. Intrigile sângeroase din Serai accentuau
caracterul exotic, pentru un european, al puterii politice și religioase a sultanului. Perioada
cuprinsă între 1875-1878, este dominată de o nouă criză în cadrul problemei orientale, ceea ce
atrage atenția Europei asupra evoluției evenimentelor și a urmărilor ei. Începutul crizei s-a
datorat răscoalei desfășurată în Bosnia și Herțegovina, în vara anului 1875. Izbucnită pe fondul
unei crize interne a Imperiului otoman, răscoala a fost un semnal de alarmă pentru întreaga
Peninsulă Balcanică[2] ; Serbia și Muntenegru au fost atrase și ele, inevitabil, în desfășurarea
evenimentelor. Evenimentele din Bosnia și Herțegovina au avut un puternic impact asupra
bulgarilor, care au considerat răscoala ca un început al unei revoluții generale a popoarelor
asuprite de Imperiul otoman[3]. Constituția din 1876 nu este aplicată decât timp de doi ani.[4]
Masacrele repetate asupra armenilor în 1894, 1895, 1896 au reprezentat pentru Marea Britanie
pretextul pentru a propune împărțirea Imperiului otoman între marile puteri: Rusia ar fi luat
Constantinopolul și, evident, Strâmtorile; Austro-Ungaria ar fi devenit stăpână pe Serbia și
Salonic; Franța lua Marocul; Italiei i-ar fi revenit Albania; Marea Britanie dobândea
recunoașterea stăpânirii Egiptului. Proiectul lui Salisbury a folosit opoziția Germaniei față de
întărirea Austro-Ungariei și Rusiei.
Marea criză orientală (1875-1878) a arătat la început modul în care conflictele locale din
Balcani (revolta împotriva fiscalității în Bosnia-Herțegovina) ar putea fi escaladate într-un război
local (Serbia/Muntenegru-Turcia, 1876) și de aici într-un război de talie mai mare (al optulea
război ruso-turc 1877-1878). Anglia și Austro-Ungaria se plasau împotriva Rusiei, iar Germania
nu putea să râmînă neutră. Rolul de intermediar al Germaniei în cadrul Congresului de la Berlin
(1878) îl va forța pe Bismarck să ia o poziție clară, pe care Rusia o va resimți ca dușmănoasă.[5]
Crizele balcanice se datorează intensificării antagonismelor apărute în perioada precedentă.
Partidul „Junilor turci”, încearcă refacerea Imperiului otoman cu ajutorul Germaniei lui Wilhelm
al II-lea, iar Rusia se crede capabilă să joace iar, un rol activ în regiune și e hotărâtă să-și ia
revanșa pentru umilința suferită în 1909. Italia, aliata puterilor germanice în Tripla Alianță este
cea care declanșează criza: declară război Turciei în 1911 și intră în regiunea Tripolitană și în
Cirenaica. Slăbiciunea Imperiului otoman determină micile națiuni creștine și independente din
Balcani (Serbia, Bulgaria, Grecia și Muntenegru) să profite de situație pentru a-și împărți
ultimele posesiuni europene ale Imperiului turc. Sub protecția Rusiei, se constituie astfel o „ligă
balcanică”, a cărei axă este alianța sârbo-bulgară semnată în martie 1912.[6]
Dacă privim din perspectiva luptei acerbe între marile puteri pentru dominație și influență,
sloganul că Balcanii ar fi fost „butoiul cu pulbere al Europei” este din nou dezmințit de
Profundele frământări din zona sud-estului European au fost legate direct nu numai de ansamblul
problemelor interne generate de lunga decădere și agonie a statului sultanilor, ci că soarta și
succesiunea sa a devenit treptat o „grijă” și deci o preocupare primordială a Marilor puteriб
Dacă se tine cont de faptul că în ultimele decenii ale secolului trecut și la începutul veacului
nostru, în zonă au fost nu mai puțin de opt războaie declarate, în care au fost implicate două sau
mai multe state sau formațiuni politice din zonă, cât și puteri din afara acestui spațiu, metafora
Balcanii au fost socotiți „butoi cu pulbere”, nu ar părea excesivă.[8]